Sunteți pe pagina 1din 3

1.

Conceptia despre anomie in lucrarile lui Emile Durkheim

Teoria anomiei este una dintre primele teorii sociologice care isi propune sa
explice fenomenele de criza si comportamentele deviante manifestate in viata
sociala.

Termenul anomie este originar din gandirea greaca (a=fara, normos=norme)


si desemneaza o stare de dezordine, nedreptate, abuz.

Sociologul francez Emile durkhein este cel care introduce pt prima data acest
termen in stiinta sociologiei prin lucrarile sale, acordandandu-I cel mai frecvent
semnificatia de criza, dereglare sau absenta a regulii.

Pentru a intelege sensul acordat de fondatorul sau teoriei anomiei este necesar
sa o incadram in conceptia generala a acestuia despre sociatate. El considera ca
liberatatea umana consta tocmai in determinismul social, in influenta consecventa
pe care societatea cu intregul ei sistem component o exercita asupra individului. In
absenta acestei constrangeri, activitatea individului este prejudiciata.

De asemenea, in conceptia sa, pt o buna functionare, societatea este


fundamentata pe trei conditii de baza: intre elementele sale integratoare trebuie sa
existe un sistem de relatii solidare; constientizarea respectivei solidaritati de catre
elementul in cauza; o forma de reglementare a organizarii si functionarii
ansamblului social.

Astfel societatea este compusa dintr-o colectivitate, o unitate de indivizi si


legaturile sociale ce se dezvolta intre acestia.

Integrarea intr-o astfel de societate este vazuta ca o extindere a relatiilor sociale


asupra membrilor unei populatii, in timp ce anomia/ dezintegrarea reprezinta
tocmai procesul opus, adica reducerea numarului si intensitatii relatiilor sociale
dintre membrii unei colectivitati.

In viziunea lui durkheim, societatea este exterioara indivizilor si are o putere


morala asupra acestora. El sustine: constiinta colectiva este cea mai inalta forma a
vietii psihice, pentru ca ea este constiinta constiintei. Fiind plasata in afara si
deasupra contingentelor individuale si locale, ea nu priveste lucrurile decat sub
aspectele lor concretizate in idei comunicabile societatea vede mai departe si
mai bine ca indivizii .

Referitor la relatia dintre libertatea individului si starea de anomie el sustine:


libertatea este ea insasi produsul unei reglementari. Eu nu pot fi liber decat in
masura in care altul este impiedicat sa profite de superioritatea sa fizica, economica
sau de alt ordin de care dispune si singurul obstacol in calea acestui abuz este
regula sociala

Durkheim exclude ca o regula exterioara moralei, societatii sa fie cea care


guverneaza viata sociala, ci una care izvoraste din esenta societatii, a raporturilor
interumane, concretizandu-se in constiinta comuna sau colectiva. Aceasta
reprezinta un ansamblu de asemanari ce se incheaga la nivelul vietii sociale intre
membrii ei. Acestea se concretizeaza in reguli sociale, create pentru a a asigura o
desfasurare normala in cadrul vietii in colectivitate.

Solidaritatea exterioara se manifesta prin drept, deci tipul de solidaritate este


bazata pe tipul de drept preponderen si anume: solidaritate mecanica si solidaritate
organica.

Solidaritatea mecanica este atribuita societatilor traditionale ce se bazeaza pe


asemanarea membrilor. Este difuza si spontana si are ca si fundament dreptul
represiv. Prin urmare, studiul solidaritatii mecanice vizeaza studiul sanctiunilor ce
se aplica pt pedepsirea corecta a incalcarii regulilor. Sanctiunea este o urmare a
greselii care are ca si continut sociologic ruperea legaturii sociale, denumit in
dreptul represiv crima. In aceasta situatie, durkheim sustine ca leg sociala nu este
rupta ci se transforma din solidaritatea sau coeziune in pedeapsa si manie colectiva,
in razbunare, iar declinul puterii sociale are loc at cand crimele raman nepedepsite.
Pedepsele din societatile traditionale erau in mare parte numite direct de catre
popor, si in rare cazuri de un magistrat. Acest fapt evidentiaza si in mai mare
masura stransa legatura societate-individ, acesta din urma fiind vazut ca o parte
integranta a intregului (societatii), fara a face nota discordanta de el.

Solidaritatea organica cuprinde rel soc dintre indivizi reglementate indirect,


mediat din societate prin intermediul dreptului restrictiv, interventia acestuia
realizandu-se la solicitarea celor interesati si nu in mod mecanic. In functie de
raporturile pe care se bazeaza, acest tip de solidaritate imbraca doua forme:
solidaritate negativa si solidaritate pozitiva.

Solidaritatea negativa impiedica anumite raporturi si rezulta din relatiile


persoanelor cu lucrurile.

Solidaritatea pozitiva cuprinde reguli care se refera la dreptul comercial,


contractual, de procedura, administrativ, constit etc. aceasta cuprinde la randu-I
doua forme: prima leaga individul de societate in mod direct fara niciun
intermadiar si a doua in care individul depinde de societate, intru-cat depinde de
partile care o compun.

In primul caz, societatea desemneaza un ansamnblu mai mult sau mai putin
organizat de credinte si sentimente comune tuturor membrilor grupului; este
TIPUL COLECTIV. Din contra, in al doilea caz, societatea denumeste un sis de
functii diferite. Aceste doua societati nu fac impreuna decat una. Sunt doua fete ale
uneia si aceleasi realitati, dar care trebuie totusi distinse 119

E. Durkheim analizeaza urmatoarele forme anormale ce apar in societate:


crizele economice(industriale sau comerciale) care provoaca rupturi ale solidaritatii
prin falimente; antagonismul intre munca si capital; dislocarea unitatii stiintei ca
intreg.

In sens larg anomia apare ca o lipsa a reglementarii sociale, a scaderii puterii de


actiune a societatii asupra indivizilor. Starea de dezechilibru/ de anarhie a societatii
se manifesta prin perturbarea ordinii colective datorita diminuarii puterii morale
sau prin criza unei autoritati care poate impune limite indivizilor in conduita lor.