Sunteți pe pagina 1din 3

III. Unitatea de învăţare 3 - Elemente de teoria educaţiei – Orientări în filosofia educaţiei

Teoria este definită ca gândire sistematică, serie de gânduri coerente, sistem de propoziţii logic organizate care sintetizează o anumită cantitate de informaţii referitoare la un domeniu al realităţii, pe care îl descrie şi îl explică (Webb ş.a. 1996, Ţurlea, ap. Momanu, 2002). Teoria educaţiei este un ansamblu de idei sistematice sau generalizări despre educaţie (Kneller, 1971); în acelaşi timp poate fi privită ca disciplină al cărei obiect îl constituie natura şi dimensiunile educaţiei (Momanu, 2002). O bună teorie a educaţiei trebuie să fie clară, sistematică, comprehensivă – să acopere domeniul de studiu pe care îl asumă, să fie testabilă, verificabilă, prin demersuri empirice. Teoria educaţiei este necesară pentru explicarea, înţelegerea, controlarea şi ameliorarea proceselor educaţionale, pentru justificarea propriilor acţiuni educative – ce se face şi de ce se face. În raport cu cercetarea pedagogică, teoria educaţiei poate fi înţeleasă şi în sensul de ipoteză ce urmează a fi testată (Webb ş.a., 1996), fundament, punct de pornire al cercetării, dar şi în sensul de rezultat al acesteia. Orice cercetător porneşte în investigaţiile întreprinse de la un suport teoretic asumat, iar generalizările formulate pe baza rezultatelor obţinute în cercetare contribuie la rafinarea aparatului teoretic specific domeniului studiat. Teoria educaţiei, ca disciplină, se constituie din analiza comparativă a perspectivelor asupra educaţiei oferite de teoriile construite de-a lungul timpului. Orientări în filosofia educaţiei Fiecare teoretician al educaţiei este şi un filosof, întrucât în subsidiarul ipotezelor pe care le formulează cu privire a educaţie stă o anumită concepţie despre om (Norwich, 2000). Autori precum Moris Van Cleve (1961), V. De Landsheere (1992), atribuie ca fundamente ale diferenţelor dintre teoriile şi practicile educaţiei, direcţiile filosofice diferite dezvoltate de-a lungul istoriei – idealism, realism, neotomism, experimentalism sau pragmatism şi existenţialism. Webb, Metha şi Jordan (1996) consideră şi filosofia analitică ca sursă de inspiraţie filosofică pentru teoria educaţiei. Idealismul (reprezentat de Descartes, Kant, Hegel), întemeiat de Platon în Grecia antică, postulează existenţa două realităţi – una autentică, eternă şi alta aparentă, schimbătoare. Realitatea aparentă este constituită din experienţele cotidiene, trecătoare, este lumea pe care o percepem prin simţuri. Realitatea autentică este a ideilor, a adevărurilor eterne, a ordinii şi valorilor absolute. Universul este raţional, ordonat şi prin urmare poate fi cunoscut. Există un corp de adevăruri care-şi au originea şi existenţa în Mintea Absolută şi care pot fi cunoscute cel puţin parţial de mintea umană. Arta cunoaşterii este în esenţă un act de reconstruire a datelor conştiinţei în idei şi sisteme de idei inteligibile. Criteriul adevărului unei idei este coerenţa – o idee este adevărată când este consistentă cu un corp de adevăruri existent şi acceptat. Valorile şi ierarhia acestora pot fi descoperite prin intuiţie. Idealiştii consideră că omul

are nevoie de valoare, valorizare, că autorealizarea este motivaţia de bază a comportamentului nostru. Valorile sunt absolute – binele, adevărul şi frumosul sunt neschimbătoare de la o generaţie la alta şi de la o societate la alta. Realismul (având ca reprezentanţi pe Bacon, Locke) este iniţiat de Aristotel în antiteză cu idealismul. Pentru realişti, universul există indiferent dacă mintea umană îl percepe sau nu. Lumea lucrurilor este superioară lumii ideilor. Oamenii sunt spectatorii imensei maşini care este cosmosul. Cosmosul funcţionează după legi prestabilite, iar oamenii, fiind dotaţi cu inteligenţă, trebuie să le descopere. Cunoaşterea are loc prin simţuri, prin raportarea şi analiza sistematică a ceea ce s-a observat şi testarea ipotezelor formulate din observaţii. Criteriul adevărului îl constituie corespondenţa. În axiologia realistă, valorile sunt derivate din natură – legea naturală, legea morală sunt determinanţi a ceea ce este bun. Estetica este o reflectare a naturii. Frumos este ceea ce reflectă ordinea şi raţionalitatea naturii. Arta este mimesis. Neotomismul este inspirat de gândirea filosofului Toma d’Aquino (sec. XIII) care a încercat să concilieze idealismul şi realismul, postulând existenţa lui Dumnezeu şi posibilitatea de a-l cunoaşte atât prin credinţă, cât şi prin raţiune. Dumnezeu, Fiinţa Pură, în care esenţa şi existenţa se reunesc, este la originea a tot ceea ce există. În plan etic, binele se conformează raţiunii. Valorile sunt eterne, stabilite de Dumnezeu şi ele pot fi descoperite cu ajutorul raţiunii. Ignoranţa este sursa răului. Dacă oamenii nu cunosc ceea ce este drept, nu pot fi însă consideraţi responsabili sub aspect moral de ceea ce ei fac. În plan estetic, ceea ce este frumos este plăcut intelectului. Pragmatismul sau experimentalismul este o filosofie apărută în secolul XX prin contribuţiile unor filosofi precum J. Dewey, C. Peirce, W. James. Conceptul central al acestei filosofii este experienţa. Lumea nu mai este percepută ca ceva, ci ca proces, schimbare, eveniment. Lumea este subiectul unei schimbări permanente; este lipsită de absolute. Sensurile sunt derivate din experienţă, înţeleasă ca interacţiune a cuiva cu mediul. Adevărul este determinat în funcţie de consecinţele sale. Nu există adevăr absolut, ci orice adevăr este o tentativă de adevăr, până când experienţa va aduce la iveală un nou adevăr. Cunoaşterea apare din investigaţia ştiinţifică, testare, chestionare, retestare. Asemenea adevărului, valoarea la experimentalişti nu este decât o tentativă, construită din experienţă, testată, retestată, apreciată atât timp cât conduce la consecinţe dezirabile. Consecinţele nu sunt considerate doar în sens individual, ci şi social – nu doar binele individual, ci şi binele colectiv. În plan estetic, frumosul este o expresie creativă şi are funcţia de a comunica. Scopul creatorului de frumos este de a trezi în receptor noi dimensiuni, sensuri şi sentimente.

Tem ă de reflec ţ ie: Compara ţ i perspectivele idealist ă ş i pragmatist

Temă de reflecţie: Comparaţi perspectivele idealistă şi pragmatistă asupra adevărului.

Existenţialismul (reprezentat de filosofi precum Bubber, Husserl, Heidegger, Sartre) apare în secolul XX ca o revoltă împotriva filosofiilor matematice, ştiinţifice, obiective. Iniţiat prin opera filosofului danez S. Kierkegaard, existenţialismul se defineşte prin focalizarea pe existenţa subiectivă, alegerea personală, responsabilitate. Existenţialiştii cred că existenţa precede esenţa. Mai întâi existăm, şi apoi devenim ceea ce suntem, căpătăm un sens, ne construim esenţa prin alegerile, planurile şi acţiunile noastre. În planul epistemologiei, existenţialiştii afirmă că omul trebuie să aleagă ce este adevărul şi calea prin care îl află. Sinele individual ia decizii cu privire la ceea ce este adevărat şi cum cunoaştem. Libertatea de alegere este însă asociată unei imense responsabilităţi. În plan moral şi estetic, omul este autorul propriei vieţi şi trebuie considerat responsabil de valorile pe baza cărora a ales să trăiască. Alegerea este întotdeauna frustrantă pentru că nu există garanţii, standarde, norme că am ales ce este drept şi corect. Filosofia analitică se focalizează pe analiza sau clarificarea limbajului, conceptelor şi metodelor pe care le utilizează filosofii. Această orientare a fost iniţiată după primul Război Mondial, de un grup de cercetători în ştiinţele naturale şi sociale cunoscuţi sub numele de Cercul de la Viena (Webb ş.a., 1996). Conceptul de pozitivism logic sau empirism logic, dezvoltat din gândirea Cercului de la Viena, sugerează că limbajul ştiinţei constă în două tipuri de expresii: logice şi empirice. Pozitivismul logic este asociat cu principiul verificării, care cere ca nici o propoziţie să nu fie acceptată ca având sens dacă nu poate fi verificată pe baze formale - logice sau empirice. L. Wittgenstein (ap. Webb ş.a., 1996) afirma că rolul ştiinţei este de a descoperi faptele şi propoziţiile adevărate, în timp ce rolul filosofiei ar trebui să fie acela de a rezolva confuziile şi de a clarifica ideile. În anii 50 pozitivismul logic s-a transformat în analiza lingvistică sau mişcarea filosofiei analitice. Scheffler (ap. Webb ş.a. 1996) susţinea că analiza filosofică ar trebui să-i ajute pe profesori să-şi formuleze credinţele, argumentele şi ipotezele despre topici importante despre procesele de predare – învăţare. Întrebările importante la care trebuie să-şi răspundă profesorii sunt:

ce este predarea, învăţarea şi educaţia, care este sensul autorităţii în educaţie, care este relaţia dintre conceptele de excelenţă şi de egalitate în sistemele educaţionale democratice, ce este educaţia morală? Analiza filosofică, aplicată la educaţie, cere celor ce o practică reflectarea asupra unor întrebări credinţele şi valorile noastre, teoriile pe care le propunem, procedurile pe care le utilizăm şi metodele în care avem încredere.