Sunteți pe pagina 1din 115

YASUNARI KAWABATA Dansatoarea din Izu

Povestirile lui Kawabata au frumuse ţea unor stampe japoneze, delicate ţea şi echivocul lor încărcat de semnificaţii subterane. Textul care d ă titlul volumului - Dansatoarea din Izu - este considerat la piece de resistance; singurătatea şi prima dragoste, căutarea de sine, grani ţa imperceptibil ă dintre inocen ţa copil ăriei şi conştiin ţa propriei sexualit ăţi - acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Un tân ăr încearcă să-şi exorcizeze dezam ăgirile unei vie ţi f ăr ă bucurii şi porneşte într-o căl ătorie ce se va dovedi ini ţ iatică. Tovară şi de drum îi vor deveni artiştii dintr-o trup ă de teatru ambulant, a că ror muzică îl fascinează cu ritmurile sale stranii. Al ături de ei învaţă să guste arta adevă rată şi tră ieşte primii fiori ai dragostei pentru o frumoasă şi misterioasă dansatoare. însă, dup ă ce m ăştile cad, tânărul îşi d ă seama că aceast ă iubire, născut ă sub o zodie nenorocoasă, se împotriveşte legilor morale, iar în inima lui începe o lupt ă sfâşietoare între dorinţă şi sentimentul de culpabilitate. Povestirile lui Kawabata sondează emoţiile de nest ăpânit care înso ţesc procesul maturiz ării, melancolia declanşat ă de marile incertitudini şi sunt pline de rafinamentul, subtilitatea şi ambiguitatea misterul tipic scrierilor

Cuprins

Dansatoarea din Izu Fantezii de cristal Elegie Animale Cântecul italian Sturzul Reîntâlnirea Luna în ap ă

DANSATOAREA DIN IZU

1

Drumul cotea şi, pe când mă gândeam c ă mă apropii din ce în ce mai mult de trecă toarea Amă gi, şuviţ ele de ploaie, care albeau p ă durea deas ă de criptomeria, se abă tur ă violent asupra mea

dinspre poalele muntelui. Aveam nou ă sprezece ani, purtam şapcă de licean, hakama şi kimono bleumarin, iar pe umă r o taşcă de elev. De patru zile c ă l ă toream de unul singur prin peninsula Izu. Petrecusem o noapte în sta ţiunea termal ă Shuzenji, dou ă nop ţi în cea de la Yugashima, iar apoi, înc ăl ţat cu geta înalte din lemn de honoki, urcasem pe Amăgi. Deşi eram încântat de priveliştea mun ţilor care se în ăl ţau unul după altul, a pădurilor să lbatice sau a vă ilor adânci, mă gr ă beam mânat de o speran ţă care fă cea s ă -mi bat ă inima mai tare. Cum mergeam aşa, pică turi mari de ploaie începură să cadă peste mine. Am urcat în fug ă drumul cotit, cu pante abrupte. In cele din

urmă, am ajuns la o ceain ărie de la cap ătul de nord al trec ătorii şi, în aceeaşi clip ă, am rămas înlemnit la intrare. Speran ţa mi se îndeplinise întru totul. Grupul de artişti ambulan ţ i se odihnea acolo. V ă zând c ă r ămăsesem în picioare, dansatoarea lu ă de îndat ă propria-i pern ă, o întoarse pe partea cealalt ă şi mi-o puse al ături.

reuşit eu s ă murmur şi m-am aşezat. Cu respira ţia tă iată

din cauza fugii pe drumul în pant ă am simţit cum, din cauza surprizei, cuvântul „mul ţumesc" mi se opreşte în gât. St ă team fa ţă în fa ţă, foarte aproape, şi, tulburat, am scos din mâneca kirnono-ului o ţigar ă. Dansatoarea lu ă o scrumier ă din fa ţa uneia dintre femeile aflate în înc ă pere şi o mut ă în apropierea mea. Eu am t ăcut mai departe. Ar ă ta cam de şaisprezece ani. P ărul îi era aranjat într-o ciudat ă piept ă n ă tur ă înalt ă , într-un stil vechi, necunoscut mie. Deşi îi f ăcea figura oval ă şi maiestuoas ă s ă par ă foarte mic ă, se armoniza totuşi perfect cu aceasta. îmi amintea de imaginile romaneşti pictate ale unor femei de odinioar ă, reprezentate cu coafuri exagerat de bogate. Cei patru înso ţitori ai dansatoarei erau o femeie de patruzeci şi ceva de ani, alte dou ă tinere, precum şi un b ă rbat de vreo dou ăzeci şi cinci de ani, purtând un hanten cu însemnele hanului de ia izvoarele termale Nagaoka. Le mai v ă zusem deja grupul de două ori. în drum spre Yugashima, îi întâlnisem pentru prima dat ă în apropiere de podul Yukawa, îndreptându-se că tre Shuzenji. Atunci erau trei femei tinere în grup, iar dansatoarea ducea o tob ă de dimensiuni mari. Eu m-am tot întors s ă privesc în urmă şi m-am gândit c ă m-a cuprins nostalgia c ă l ă toriei. Apoi, în a doua sear ă la Yugashima, au nimerit la han. Aşezat pe treptele de la mijlocul unei scări, am privit-o transportat cum dansează pe platforma de lemn de la intrare. Mi-am zis c ă, dac ă au fost atunci la Shuzenji, iar în seara asta la Yugashima, mâine vor trece probabil peste Amăgi c ătre sud şi o vor lua c ătre izvoarele termale de la Yugano. Pe drumul de munte de aproape dou ă zeci şi cinci de kilometri de pe Amăgi aveam s ă le ajung cu siguran ţă din urmă . Aşa că mă grăbeam cu gândul ă sta, dar, dând deodat ă peste ele în ceain ă ria unde se adă postiser ă de ploaie, am

— Mda

am

r ămas descump ănit. Imediat, b ă trâna de la ceain ă rie m-a condus într-o cameră separată . Pă rea s ă nu fie folosită în mod obij-nuit, că ci nu avea shoji şi uş ă . în fa ţa ochilor, afar ă, se întindea o vale splendidă, atât de adâncă, încât privirea nici nu ajungea pân ă în mă runtaiele ei.

Note:

1 Haină scurtă, purtată pe deasupra.

Mi se făcuse pielea de g ăin ă, tremuram, iar din ţii îmi cl ăn ţăneau. I-

am spus b ătrânei care venea cu ceaiul c ă mi-e frig.

— O, dar domnul e ud de-a binelea! Binevoiţ i să veniţ i puţ in până

dincolo, s ă vă usca ţi lucrurile! - şi, aproape luându-mă de mân ă, m-a invitat în propria lor camer ă. Acolo era o vatr ă şi, când a tras shoji-vX într-o parte, am simţit c ă ldura puternică a flă că rilor. M-am oprit în prag, ezitând. Un bă trân

cu întreg corpul alb ă strui şi umflat, cum îl au înecaţ ii, stă tea turceşte lâng ă foc. A întors c ătre mine ochii posomorâ ţi, cu pupilele galbene de parc ă ar fi fost putrede. în jurul s ău în ăl ţase un munte de scrisori vechi şi de pungi de hârtie, aş putea chiar spune că era îngropat în resturile acelea. Ră mă sesem ca un stâlp, cu privirile la mald ă rul straniu pe care nu-l puteam, la urma urmei, considera o

fiin ţă vie.

Note:

1 Perete despărţitor subţire, constând de obicei dintr-un cadru de lemn pe care este lipită hârtie.

— Mi-e ruşine c ă trebuie s ă vede ţi asa ceva

v ă rog s ă nu v ă face ţi griji. E groaznic s ă vede ţi, da' cum nu se poate

mişca, v ă rog s ă -l suporta ţi. Dup ă ce m-a avertizat astfel, am în ţ eles din spusele ei c ă b ă trânul suferise ani îndelunga ţi de paralizie progresiv ă şi c ă era acum paralizat complet. Muntele de hârtii era format din scrisori venite din multe ţă ri, în care se indicau metode de tratament al bolii, şi din ambalaje de medicamente comandate de prin toate colţ urile lumii.

Bă trânul, ba întrebând că l ă torii care treceau pe acolo, ba citind reclamele din ziare, f ăr ă s ă scape nici o ocazie, se interesa de c ăile de vindecare a paraliziei şi cerea medicamente din toat ă ţara. Iar apoi, făr ă s ă arunce nici una dintre acele scrisori sau flacoane, şi le aşezase în jur şi tr ăia privindu-le. In to ţi acei ani construise un munte de hâr ţoage învechite. N-am r ăspuns nimic şi m-am aplecat peste vatr ă. Un automobil în trecere pe afar ă zgudui casa. M ă întrebam de ce moşul nu p ăr ăseşte locul ă sta atât de friguros, deşi era înc ă toamn ă, şi unde, oricum, zăpada avea s ă acopere neîntârziat trecă toarea. Din kimono-ul meu ieşeau aburi, iar focul era atât de puternic, încât mă durea capul. Bă trâna se dusese în încă perea din fa ţă şi stă tea de vorbă cu artistele ambulante.

— Aşa vas ăzic ă

Dar e moşneagul meu,

Feti ţa care v ă înso ţea data trecut ă, aşa mult a

crescut ?!

S-a făcut

o

fat ă grozav ă şi

asta

e

bine

şi

pentru

dumneata

Aşa frumoas ă s-a făcut, deci. Repede mai cresc fetele

astea! Dup ă aproape o or ă, le-am auzit preg ătindu-se de plecare. Nu mă liniştisem încă şi, din cauza zbuciumului interior, nu am gă sit curajul s ă mă ridic şi eu. Mi-am zis c ă, desi obişnuite cu drumul, erau totuşi

femei şi, chiar dac ă le lă sam să mi-o ia înainte cu un kilometru, doi, le puteam ajunge uşor, aşa încât am r ămas fr ământându-mă lâng ă foc. Din momentul când dansatoarea şi ai ei nu s-au mai aflat în preajmă, ima- gina ţia parc ă mi se dezl ăn ţuise şi începuse s ă danseze şi ea plin ă de via ţă . Am întrebat-o pe b ătrâna care le condusese:

— Aniştii de adineaori - unde o s ă doarmă în noaptea asta ?

— Parc ă po ţi s ă ştii unde-o s ă trag ă nişte oameni ca ei, domnule ?

Unde vor g ăsi clien ţi, acolo o s ă -n-nopteze. Pot ei oare s ă aib ă vreo ţint ă pentru disear ă ?

Cuvintele ei pline de un dispreţ manifest m-au incitat: dac ă e aşa, atunci dansatoarea va înnopta în camera mea - mi-a trecut prin gând. Ploaia se mai potolise, iar spre vârful muntelui se luminase. Bă trâna

a încercat s ă mă reţin ă , spunându-mi că în zece minute se va

însenina de tot, dar nu mai puteam sta liniştit.

— Moşule, ai grij ă de dumneata - curând vine frigul, l-am îndemnat

din toat ă inima şi m-am ridicat. El şi-a mişcat greoi ochii galbeni, aprobând vag.

— Domnule, domnule! strig ă bă trâna alergând după mine. Nu pot să primesc atât. Este prea mult!

Ag ăţat ă de sacul meu, încerca s ă-mi dea înapoi banii şi, deşi o

refuzam, nu voia s ă accepte. M-a urmat astfel, cu paşi mici, vreo sut ă de metri, repetând aceleaşi lucruri:

— Este prea mult. N-am fă cut nimic pentru ei. Am să vă ţ in minte.

Când o s ă v ă întoarceţi, v ă voi fi recunosc ătoare ! Neap ărat s ă

treceţi din nou pe aici! N-am s ă v ă uit. Nu primise decât o moned ă de cincizeci de sen şi am fost surprins

de atâta recunoştin ţă - pân ă la lacrimi aproape -, dar, cum voiam s-o prind din urmă pe dansatoare, mersul nesigur al b ătrânei mă deranja. Am ajuns în cele din urmă la tunelul de la trec ătoare.

— Mul ţumesc. B ătrânul e singur, aşa c ă mai bine te întorci, i-am spus şi, în fine, ea d ădu drumul sacului.

în tunelul întunecat, că deau întruna pică turi reci. Ieşirea că tre sudul

peninsulei Izu se zărea ca un punct luminos în fat ă. De la gura tunelului, drumul, mărginit pe o parte de un gard vopsit în alb, şerpuia la vale ca o dâr ă de fulger. Spre capă tul acestei privelişti cu care dă dea impresia unei machete se desluşea grupul de artişti. Dup ă vreo şase sute de metri i-am ajuns din urmă . Dar, cum nu puteam să -mi încetinesc brusc ritmul, am depă şit femeile cu

o înfăţ işare nep ă să toare. Când mă v ă zu, b ă rbatul, care mergea

singur la vreo dou ăzeci de metri în fa ţă, se opri s ă m ă aştepte:

— Da' iute mai sunteţi!

am pornit-o al ă turi de el. Pe rând, mă întreb ă tot felul de lucruri. Vă zând că începuseră m să stă m de vorb ă , femeile gr ăbir ă pasul şi se apropiar ă de noi.

Bă rbatul purta în spate un cufă r voluminos de răchit ă. Femeia de

patruzeci de ani ducea în bra ţe un c ăţel. Fata mai mare avea un bagaj înfă şurat într-un furoshiki, iar cea mijlocie tot un cufăr de r ăchit ă, amândou ă fiind foarte încă rcate. Dansatoarea că ra toba cea mare şi montura ei. începu s ă mi se adreseze din când

în când si femeia. »

— E elev de liceu, îi şopti fata cea mare dansatoarei, râzând, în timp ce eu îmi întorceam capul spre ele.

— Aha. Atâta lucru ştiu şi eu. Vin des elevi pe insul ă,

Erau to ţi din portul Habu, în Oshima. Mi-au spus c ă veniser ă în

primă var ă de pe insulă şi de atunci că lă toreau întruna, dar acum se apropia frigul şi nu erau preg ăti ţi pentru iarn ă, aşa c ă, dup ă vreo zece zile la Shimoda, în staţ iunea termală Ito, se vor întoarce acasă. Auzind de Oshima, m-a cuprins un simţământ şi mai poetic şi am privit din nou frumosul p ă r al dansatoarei. I-am întrebat ba una, ba alta despre insul ă.

— Vin mul ţi studen ţi ca s ă înoate, îi spuse dansatoarea uneia dintre

fete.

— Probabil vara, m-am întors eu c ătre ea. Păru tulburat ă şi ră spunse

cu o voce foarte slab ă:

— Si iarna

— Chiar si iarna ?! Privi c ătre înso ţitoarele ei si râse.

— Se poate înota şi iarna ? am întrebat din nou. Ea se făcu roşie la fa ţă şi, cu o expresie extrem de serioas ă, d ădu uşor din cap. — Fata asta nu ştie ce spune, zâmbi femeia de vreo patruzeci de ani.

Pân ă la Yugano, vreo doisprezece kilometri, drumul cobora de-a lungul v ă ii râului Kawatsu. După ce depă şisem trecă toarea, muntele

şi chiar culoarea cerului d ă deau impresia de ţ inut sudic. Continuând

s ă discut cu b ă rbatul, ne-am împrietenit de-a binelea. Pe când trecusem deja de nişte mici sate, ca Oginori şi Nashi-moto, şi acoperişurile de paie din Yugano începuseră să se vadă spre poalele

mun ţilor, m-am hot ă rât s ă-i spun c ă aş vrea s ă c ăl ătoresc cu ei pân ă

Ce bine c ă s-a înseninat! Respirând uşurat,

la

Shimoda. El s-a bucurat foarte mult.

In

fa ţa unui han ieftin din Yugano, femeia d ădu s ă-şi ia r ămas-bun.

El

i se adres ă:

Dânsul spune c ă ar dori s ă mearg ă împreun ă cu noi!

— Oh, aşa ? „La drum un tovar ăş, în via ţă compasiune." Chiar şi nişte oameni simpli ca noi pot s ă v ă alunge plictiseala. Dar atunci intra ţi s ă v ă odihni ţi, ră spunse ea degajat. Fetele se uitară toate

deodat ă la mine, dar r ămaser ă t ăcute, cu aerul c ă nu era nimic deosebit în asta, în ochi cu o uşoar ă sfial ă. Am urcat laolalt ă la etajul hanului şi ne-am descă rcat bagajele. Tatami-unlc şi uşile glisante erau vechi şi murdare. Dansatoarea a adus de jos ceaiul. Când s-a aşezat în fata mea, s-a înroşit toat ă si mâna îi tremura aşa tare, încât ceaşca era gata-gata s ă cad ă de pe

farfurioar ă, iar când o aşeză pe tatami, v ă rs ă o parte din lichid. Am r ămas uimit de atâta timiditate.

— Ah, ce necaz! In fata asta se trezesc simţ urile! Atât ne mai

, ani, aruncându-i o cârp ă . Dansatoarea o lu ă şi, stânjenită , şterse

tatami-uL La aceste cuvinte neaşteptate, privind rapid în mine însumi, am simţit cum avântul imagina ţ iei stârnite de bă trâna din trecă toare mi se frânge brusc. Chiar atunci, femeia exclamă:

— Kimono-u\ bleumarin al domnului elev e foarte frumos, nu-i aşa ?! şi privi lung că tre mine. Kimono-u\ dânsului are aceleaşi motive cu al lui Tamiji, nu ? Sunt chiar aceleaşi modele! Dup ă ce se asigur ă c ă aşa era, întrebând-o de câteva ori pe una dintre fete, femeia îmi spuse:

— Am un b ă iat ră mas acas ă, care merge la şcoal ă. Mi-am adus

acum aminte de el. Kimono-\x\ lui e la fel. M-a costat mult şi mi-a venit tare greu s ă-l cump ăr.

— La ce şcoal ă merge ?

— La o şcoal ă normal ă, e în anul al cincilea.

— Oho, anul cinci la şcoala normal ă!

— Merge la şcoala din Kofu. Noi locuim mai mult în Oshima, dar

suntem din Kofu, în provincia Kai. Dup ă ce ne-am odihnit vreo oră, b ărbatul m-a condus la o alt ă pensiune din sta ţiune. Pân ă atunci crezusem c ă voi sta cu ei la acelaşi han. Am coborât vreo sută de metri din drum, pe o potecă bolov ănoas ă, cu trepte de piatr ă şi am traversat podul de lâng ă baia publică de pe malul râului. Dincolo de pod se afla gr ădina pensiunii. Am intrat în baie şi bă rbatul a venit şi el cu mine. Mi-a povestit că are dou ăzeci şi trei de ani şi că so ţ ia lui pierduse o sarcină şi apoi avusese o naştere prematur ă, astfel c ă amândoi copiii muriser ă. Deoarece ourta hanten-ul cu însemnele hanului de la bă ile termale Nagaoka, fusesem convins că este de acolo. în plus, cum aspectul şi modul lui de a vorbi dovedeau un oarecare nivel intelectual, presupusesem c ă, din capriciu sau pentru c ă se îndr ăgostise de una dintre artiste, îşi luase bagajul şi le urmase. Imediat dup ă baie, am mâncat de prânz. Plecasem de la Yugashima la opt diminea ţa şi acum era pu ţin înainte de ora trei. Când s ă se întoarcă la ai lui, bă rbatul privi din gră din ă c ă tre mine, aflat la etaj, şi m ă salut ă din nou.

îşi încrunt ă surprins ă sprâncenele femeia de patruzeci de

lipsea!

— Lua ţi, v ă rog, mă car nişte kaki. îmi cer scuze c ă nu mai cobor , am spus şi i-am aruncat un pachet învelit în staniol. B ărbatul refuză şi d ădu s ă plece, dar cum fructele z ăceau în gr ădin ă, le ridic ă de jos:

— V ă rog s ă nu faceţ i aşa ceva, replică şi lansă pachetul în sus. Acesta nimeri pe acoperişul de paie. Când l-am azvârlit iară şi spre el, îl lu ă în sfârşit şi se duse. în amurg se porni o ploaie violent ă. Mun ţii p ă reau mai aproape şi deveniser ă albicioşi, iar pârâul din faţă că pă tă vă zând cu ochii o culoare galben-murdar ă şi începu s ă vuiască . Gândindu-mă că, pe o astfel de vreme, dansatoarea şi ceilal ţi nu vor merge nic ăieri, nu-mi g ă seam locul şi, de vreo dou ă-trei ori, am intrat în apa fierbinte a b ă ii. Camera mea era destul de întunecoas ă, în peretele care o desp ăr ţea de cea vecin ă era decupat un cadru pă trat, în dreptul c ă ruia atârna din grind ă o lamp ă electric ă, o singur ă lumin ă pentru ambele înc ăperi. Tam-tam-tam - de departe, prin zgomotul puternic al ploii, r ă zb ă tu vag sunetul tobei mari. M-am repezit s ă deschid obloanele, mai-mai s ă le rup, şi m-am aplecat în afar ă. Sunetul tobei parc ă se apropia. Ploaia mă lovea în creştet. Am închis ochii si mi-am încor-dat auzul, încercând s ă -mi dau seama pe unde se afl ă toba şi dacă vine spre mine. Imediat se auzi şi sunetul unui shamisen. Ră sun ă chemarea lung ă a unei femei. Apoi râsete puternice. Am în ţeles c ă artiştii fuseser ă pofti ţi în sala de oaspe ţi a restaurantului din fa ţa hanului lor ieftin. Am distins vocile unor femei şi ale câtorva bă rbaţ i. Mă aşteptam s ă termine acolo şi s ă vin ă şi în direcţ ia asta. Dar petrecerea, sc ăldat ă în sake p ă rea c ă a dep ă şit faza de veselie şi devenea treptat o h ă rmălaie general ă. Din când în când, vocea strident ă a unei femei despica ascu ţit întunericul, ca un fulger. Iritat, am r ămas un r ăstimp îndelungat aşezat în acelaşi loc, cu uşa deschis ă. De fiecare dat ă când auzeam toba, respiram uşurat. — Ah, dansatoarea e tot acolo! St ă şi bate în tob ă! T ăcerea tobei îmi era de nesuportat. M ă cufundam în adâncurile zgomotului ploii. La un moment dat, se auzir ă pentru un timp tropăituri confuze, de parc ă s-ar fi jucat cu to ţii de-a prin-selea sau ar fi dansat. Şi apoi se reaşternu calmul. Ochii îmi scânteiau. încercam s ă v ăd prin întuneric ce ar putea însemna liniştea aceasta. Mă fră mânta gândul ca nu cumva dansatoarea s ă-şi întineze noaptea. Am închis obloanele si am intrat în aşternut, dar inima îmi era grea. M-am dus din nou la baie. împroş-cam cu violen ţă apa în toate p ă r ţile. Aversa se opri şi se ar ăt ă luna. Noaptea de toamn ă, purificată de ploaie, avea o transparen ţă luminoas ă . Mi-am zis c ă, oricum, nu pot ieşi afar ă din sala de baie aşa, în picioarele goale. Era trecut de ora dou ă. în diminea ţa următoare, pe la nou ă trecute, b ărbatul mă vizită la han. Abia mă trezisem si l-am invitat cu mine la baie. O splendidă zi

senin ă, ca de primă var ă, se întindea peste tot sudul peninsulei Izu,

iar

apele umflate ale râului din josul taluzului erau scă ldate în soare.

Fră

mânt ă rile din noaptea precedentă îmi p ă reau mie însumi un vis,

totuşi i-am spus:

— Ieri-sear ă a ţi petrecut pân ă târziu!

— Cum?! S-a auzit?

— Ba bine c ă nu!

— Erau nişte localnici. Nu sunt în stare decât s ă fac ă h ărm ălaie - cumplit de plicticoşi. Cum vorbea ca despre ceva obişnuit, am r ămas t ăcut.

— Ah, tipii ă ia au apă rut la baia de vizavi! Hait, se pare că ne-au

zărit şi râd la noi - ce m ă enerveaz ă! Am privit încotro îmi ar ăta, la baia publică de dincolo de râu. Prin aburi se întrevedeau şapte sau opt corpuri goale.

Deodat ă, din cl ădirea cufundată în semiobscuritate a bă ii ieşi în fugă

o femeie dezbr ă cat ă şi, oprindu-se chiar la marginea platformei

vestiarului de parc ă ar fi vrut s ă plonjeze în râu, strig ă ceva cu

bra ţele întinse. Nu avea pe ea nici mă car un prosop. Era

dansatoarea. Uitându-mă la corpul ei alb ca lemnul de paulownia, cu picioare lungi, am simţit cum un val de ap ă curat ă îmi trece prin

suflet şi, respirând uşurat, am râs liniştit. E un copil! Doar un copil putea, încântat c ă ne-a văzut, s ă alerge complet dezbr ăcat în plin soare şi s ă ne fac ă semne stând în vârful picioarelor. Am continuat s ă râd, cuprins de o bucurie luminoasă. Mă simţ eam mai curat, de parc ă cineva m-ar fi şters pe frunte. Mult timp zâmbetul nu mi-a disp ărut de pe fa ţă. Datorit ă p ărului ei atât de bogat, p ărea de şaisprezece-şaptesprezece ani. Pe deasupra, era îmbr ăcat ă ca o fat ă

în floarea tinereţii, aşa c ă m ă înşelasem complet.

Imediat ce m-am întors în camer ă împreun ă cu b ărbatul, se ar ăt ă şi fata mai mare în gr ădina hanului şi începu s ă admire crizantemele.

Dansatoarea traversase podul aproape pân ă la jumă tate. Femeia de patruzeci de ani ieşi din baia public ă şi privi spre ele. Dansatoarea,

dând din umeri, râse cu aerul c ă ar spune „plec, altfel mă ceart ă " şi se întoarse cu paşi repezi. Femeia înainta pân ă la mijlocul podului şi

mi se adres ă:

— Veni ţi pe la noi în vizit ă!

— Veni ţi pe la noi în vizit ă! repet ă şi fata mai mare şi amândou ă femeile se retraser ă. B ărbatul rămase la mine pân ă în amurg. Seara, pe când jucam go cu un negustor itinerant de papetă rie, în

curtea hanului r ă sun ă deodat ă toba cea mare. Am dat s ă m ă ridic:

— Au venit ambulan ţii!

— Mda - nu fac doi bani ă ştia! Ei, e rândul dumi-tale. Eu am jucat

aici, spuse negustorul de hârtie absorbit de partid ă, b ă tând în

goban. Eu st ăteam ca pe ace; la un moment dat, când artiştii p ăreau c ă se preg ătesc de plecare, b ărbatul îmi strig ă din gr ădin ă:

— Bun ă seara!

Am ieşit pe culoar şi le-am fă cut semn cu mâna să vină sus. Se consultar ă pu ţ in în şoaptă , acolo unde se aflau, apoi se îndreptară

c ă tre intrare. Din spatele bărbatului, cele trei fete mă salutar ă pe rând:

— Bun ă seara! şi se înclinar ă pe coridor în stilul unei geisha. Pe goban, înfrângerea mea devenea repede tot mai hmpede.

— Nu mai e nimic de făcut. Trebuie s ă cedez!

— Da' nici pomeneal ă de aşa ceva! Eu stau mai r ău. Oricum, diferen ţa e foarte mic ă.

Note:

1 Joc numit şi renju, care foloseşte tabla de go şi unde câştigă cel care reuşeşte primul să plaseze cinci pietre în linie. 2 Joc japonez oarecum asemănător cu şahul, cu o tablă de 9x9 pătrate.

F ăr ă s ă arunce nici măcar o privire artiştilor, negustorul de hârtie numă r ă punctele pe goban şi continuă să joace din ce în ce mai concentrat. Femeile îşi puser ă toba şi shamisen-u\ în col ţul camerei şi începur ă s ă joace gomoku narahe pe tabla de shdgf. în timpul ă sta, eu am pierdut partida aproape câştigat ă.

— Ce zice ţi de înc ă una ? Haideţ i să mai jucă m! mă b ă tu la cap

negustorul, cu insisten ţă . Dar cum eu râdeam doar, prosteşte, fă r ă

s ă spun nimic, renun ţă şi plec ă. Fetele venir ă lâng ă goban.

— Mai merge ţi pe undeva prin împrejurimi în seara asta?

— Mai d ăm un tur, r ăspunser ă. B ărbatul privi c ătre ele:

— S ă mai mergem oare ? Ce-ar fi s ă ne oprim pe ziua de azi ?!

— Da, da, ce bine!

— N-o s ă ne certe ?

— Păi, oricât ne-am mai învârti, tot nu g ăsim clien ţi! Şi am stat apoi pân ă dup ă dou ă sprezece noaptea, rezolvând probleme de gomoku narabe. Dup ă ce dansatoarea a plecat, mă simţ eam cu mintea limpede şi nu mi-era somn deloc, aşa c ă am ieşit pe culoar şi am strigat:

— Domnu' negustor! Domnu' negustor!

— Aici! să ri din camer ă bă trânul de aproape şaizeci de ani şi adă ugă plin de curaj:

— Azi facem noapte alb ă! Juc ăm pân ă-n zori! Eu mă simţeam, la

rândul meu, într-o dispozi ţie foarte combativ ă. Pentru a doua zi ne în ţeleseser ăm s ă plec ăm spre Yugano la opt diminea ţa. Mi-am pus pe cap pă lăria de vână tor cumpă rată de lângă baia publică , am b ă gat în geantă şapca de licean şi am luat-o că tre hanul ieftin de pe strada mare. Uşile glisante de la etaj erau larg

deschise şi am intrat făr ă grij ă, dar ei erau înc ă în pat. Descump ănit, am r ămas pe culoar, în picioare. în aşternutul aflat chiar în fa ţa mea, dansatoarea se f ăcu roşie la fa ţă şi îşi ascunse brusc obrajii în palme. Dormea împreun ă cu fata mijlocie. Era încă machiată puternic, ca în seara precedent ă. Machiajul de pe buze şi de la colţ urile ochilor i se întinsese uşor. Imaginea ei emo ţionant ă mi-a înc ălzit sufletul. Se rostogoli deodat ă complet şi, cu chipul ascuns mai departe în mâini, ieşi afar ă din aşternut şi se aşez ă pe coridor:

— Mul ţumesc pentru asear ă, spuse şi se înclin ă ceremonios. Eu st ăteam în picioare, nedumerit.

Bă

rbatul dormea la un loc cu fata mai mare. Pân ă s ă-i v ăd astfel, nu-

mi

d ădusem seama câtuşi de pu ţin c ă sunt c ăs ători ţi.

Ne cerem mii de scuze, spuse femeia de patruzeci de ani,

ridicându-se pe jumă tate din pat. Aveam de gând s ă plec ăm acum, dar se pare c ă va fi o petrecere disear ă şi ne-am hot ărât s ă mai întârziem o zi. Oricum, dacă plecaţ i azi, o să ne revedem la Shimoda. Noi tragem întotdeauna la hanul Koshuya - îl puteţ i gă si uşor. M-am simţit ca abandonat.

— N-a ţi putea s-o amâna ţi pentru mâine ? interveni bă rbatul. Nici eu n-aş prea vrea s-o mai lungim, cum zice mama. E mai bine s ă ai un

tovar ăş la drum. Hai-de ţi s ă plec ăm mâine împreun ă! Femeia ad ăug ă :

— Face ţi aşa, v ă rug ăm! A ţi binevoit s ă ne înso ţi ţi şi acum e foane

Mâine

pornim la drum orice s-ar întâmpla. Poimâine se împlinesc patruzeci

şi nou ă de zile de când ne-a murit pe drum copilul - aveam dinainte

inten ţia s ă facem la Shimoda o slujbă pentru el şi ne-am gră bit până

acum ca s ă putem fi la iimp acolo. E nepoliticos să spun asta, dar s-

a nimerit s ă ne cunoaştem parc ă printr-o potrivire mai ciudată a lucrurilor -v ă rog, fi ţi cu noi poimâine!

Am decis să -mi amân plecarea şi am coborât la parter. Aşteptându-i s ă se scoale, st ăteam de vorb ă în biroul murdar cu omul de la han, când b ărbatul a ap ă rut şi m-a invitat să facem o plimbare. Am mers

pu ţin pe drum că tre sud şi am dat de un pod pitoresc. Sprijinit de

balustrad ă, mi-a mai povestit despre el. F ăcuse un timp parte dintr-

un grup de actori de teatru modern din Tokyo. Chiar şi acum juca uneori în piese de teatru modern în portul din Oshima. Lucrul ciudat

care ieşea ca un picior afar ă din bagajele lor învelite în pânză era o teac ă de sabie. La petreceri imita uneori jocul unor actori. In cuferele de r ă chită aveau costumele necesare, împreun ă cu ustensilele casnice - crati ţe, vase.

— Am fă cut o greşeal ă şi am ajuns la ruină . Fratele meu mai mare a

preluat treburile casei din Kofu şi se descurc ă minunat. Aşa c ă de mine nu mai e nevoie pe acolo.

urât din partea noastr ă s ă plec ăm f ăr ă dumneavoastr ă!

— Eu eram convins c ă dumneata eşti din sta ţiunea termal ă Nagaoka

— A, aşa ? De acolo e so ţia mea, cea mai mare dintre cele dou ă

fete. Are optsprezece ani, cu unul mai pu ţin decât dumneata. A n ă scut pân ă acum de dou ă ori prematur, sub cerul liber - copiii n-au tr ăit nici o s ăpt ă mân ă — şi s ăn ătatea ei e înc ă zdruncinat ă. Femeia

mai în vârst ă e mama ei bun ă, iar dansatoarea e sora mea mai mic ă .

— Cum ?! Spuneai c ă ai o sor ă de treisprezece ani

— Chiar ea e. Aş vrea s-o ţin mă car pe ea departe de toate astea, dar, din multe motive, nu prea am de ales.

îmi explic ă apoi c ă el se numeşte Eikichi, so ţia sa Chiyoko, iar pe sora mai mic ă o cheamă Kaoru. Cealalt ă fat ă , Yuriko, de şaisprezece ani, era chiar din Oshima şi lucra pentru ei. Eikichi devenise teribil de sentimental şi privea spre râu cu aerul c ă era gata s ă izbucneasc ă în plâns. Pe când mă întorceam că tre han, dansatoarea, acum fă r ă fard, st ătea aplecat ă la marginea drumului şi mângâia un câine pe cap, I- am spus:

— Vino în vizită !

— Bine. Da' nu pot singur ă

— Vino cu fratele!

— Sosim imediat!

Foarte curînd, Eikichi se ar ăt ă la hanul meu.

— Da' ceilal ţi ?

— Fetele n-au putut s ă scape de gura mamei jucat un timp gomoku narabe

traversar ă şi ele podul şi urcar ă la etaj. Se înclinar ă ceremonios, ca de obicei, apoi rămaser ă aşezate pe culoar, ezitând. Prima se ridic ă Chiyoko.

— Asta e camera mea. Nu v ă jena ţi, intra ţi, v ă rog! Dup ă vreo or ă,

se duser ă cu to ţii la baia din han. M ă invitar ă insistent s ă merg împreun ă cu ei, dar cum erau acolo trei femei tinere, i-am dus cu vorba, spunând c ă o s ă vin mai târziu. Imediat, dansatoarea se întoarse din nou sus, singur ă:

— Chiyoko spune c ă v ă spal ă pe spate dac ă veni ţi acum, îmi transmise ea. Nu m-am dus la baie, ci am început o partid ă de gomoku narabe. Dansatoarea juca surprinzător de bine. Ii b ătusem pe Eikichi şi pe celelalte fete făr ă mult ă osteneal ă, de altfel câştigam la gomoku aproape împotriva oricui, îmi fă cea pl ă cere că nu trebuia acum să mut inten ţionat mai slab. întrucât eram numai noi doi, la început ea punea pietrele pe tablă de la distanţă , întin-zând mâna, dar treptat, uitând de sine, se aplec ă deasupra gobanului, concentrat ă . Părul ei negru, aproape nenatural de frumos, mai c ă îmi atingea pieptul. Brusc, ea se înroşi:

Totuşi, dup ă ce am

,

— Scuza ţi-mă ! O s ă mă certe! şi fugi, l ă sând partida neterminat ă.

Femeia st ătea în fa ţa b ăii publice. Chiyoko şi Yuriko, de asemenea, îşi pierdur ă capul şi, ieşind din baie, plecar ă în grab ă, fă r ă să mai urce pe la etaj. Eikichi îşi petrecu şi ziua asta în întregime la mine la han. Propriet ăreasa, o femeie simpl ă şi binevoitoare, îmi împ ărt ăşi p ă rerea ei c ă nu merit ă s ă invit la mas ă astfel de oameni. Pe sear ă, când m-am dus în vizit ă la hanul lor ieftin, dansatoarea tocmai lua lec ţii de shamisen cu femeia mai în vârst ă. Vru s ă se întrerup ă, dar, îndemnată de femeie, lu ă iar instrumentul în braţ e. De fiecare dat ă când vocea îi suna pu ţin mai puternic, aceasta o certa:

Ţi-am spus doar c ă nu trebuie s ă cân ţi tare!

Din sufrageria de la

etaj a restaurantului de peste drum, unde fusese chemat, îl puteau vedea pe Eikichi psalmodiind ceva.

— Ce e aia ?

— Aceea ? E o pies ă no.

— Stranie chestie!

— El e ca un magazin universal - nu po ţ i şti ce-o să ofere în clipa

următoare. Tocmai atunci, un negustor de p ă sări de vreo patruzeci de ani, care

st ătea la han, deschise uşa glisant ă şi invit ă fetele la mas ă. Dansatoarea si Yuriko îsi luar ă beţişoarele şi trecur ă în camera de al ă turi, unde ciugulir ă ce mai r ă mă sese din mâncarea de pas ă re. Când se ridicar ă s ă vin ă înapoi, negustorul o b ătu uşor pe um ăr pe dansatoare. Femeia f ăcu o fa ţă furioas ă:

— Ei! Ia nu te atinge de copilul ăsta! E înc ă pur ă!

Adresându-i-se cu „unchiule", dansatoarea îl rug ă pe negustor să-i citeasc ă din Mito Komon manyilki\ Dar, foane repede, acesta se ridic ă şi plec ă . Deoarece nu se c ădea s ă-mi spun ă mie direct s ă continui lectura, dansatoarea îi ceru cu msisten ţă femeii s ă mă roage ea. Cu o anumit ă speran ţă, am luat în mâini cartea de poves- tiri comice. într-adev ăr, dansatoarea se aşeză cu simplitate lâng ă mine. Când am început s ă citesc, îşi apropie fa ţa mai-mai s ă-mi

ating ă umărul, lu ă o expresie serioas ă şi, cu ochii lucind, privea fă ră s ă clipeasc ă spre fruntea mea. Se pare c ă ă sta îi era obiceiul atunci când i se citea. Şi mai înainte aproape că îşi ală turase faţ a de cea a negustorului. Doar fusesem acolo. Ochii mari, negri şi str ă lucitori ai dansatoarei erau lucrul cel mai încânt ător la ea. Linia dubl ă a pleoapelor era frumoas ă dincolo de orice descriere. Şi, în plus, râdea ca o floare. Râdea ca o floare - expresia i se potrivea perfect. Imediat, o servitoare de la restaurant veni să o cheme. In timp ce-şi aranja ţinuta, ea îmi spuse:

— M ă întorc imediat, nu pleca ţi! V ă rog s ă-mi citi ţi şi continuarea! Ieşi apoi pe culoar şi salut ă ceremonios.

— Nu cumva s ă cân ţi din gur ă! îi spuse feme

Tocmai i se schimb ă vocea Dansatoarea st ătea corect aşezat ă la etajul restaurantului şi bă tea

în tob ă. Se vedea perfect, din spate, de parcă ar fi fost în camera de al ă turi. Bă t ă ile tobei îmi ră sunau senin în suflet.

— Când se porneşte toba, petrecerea se anim ă, nu ? spuse femeia privind într-acolo.

Note:

1 însemnări ale peregrinărilor lui Mito Komon — lucrare anonimi, realizată pe la sfârşitul epocii Edo, (probabil de către un actor de kodan). Relatează aventurile, în parte fictive, ale lui Mito Komon (supranumele lui Tokugawa Mit:iukuni, şeful uneia dintre cele trei ramuri ale familiei Tokugawa, din care se alegea shogun-uX), care călătoreşte incognito împreună cu doi însoţitori şi face dreptate pe unde trece. Personajul este extrem de popular.

Chiyoko şi Yuriko se duser ă şi ele.

Dup ă vreo oră, cei patru se întoarser ă împreun ă.

, pumnul ei strâns în palma femeii. Am mai citit un timp cu voce tare din Mito Komon manyuki. Aduser ă apoi vorba despre copilul mort pe drum. Note:

Dup ă câte spuneau, se n ă scuse str ă veziu ca apa. N-avea putere nici

s ă plâng ă, totuşi respirase vreme de o s ăpt ămân ă. Nu simţeam nici curiozitate, nici condescendenţă -uitasem complet c ă sunt doar nişte actori ambulan ţi -şi bun ă voin ţ a mea fireasc ă fa ţă de ei se pare c ă le mersese la suflet. Nu ştiu cum, au stabiht c ă trebuie s ă merg s ă le fac o vizit ă acas ă în Oshima.

— Casa în care st ă moşul e numai bun ă, se sf ătuiau ei. E destul de

mare şi, dac ă -l mut ă m pe moşu' de acolo, e foarte liniştit ă şi poate sta oricât, poate s ă şi înve ţe! Pe urmă îmi spuser ă:

La rândul meu,

eu îi voi ajuta de Anul Nou, când vor pune cu to ţii în scen ă o pies ă în portul Habu. în ţelegeam treptat c ă via ţa lor ră tă citoare nu era atât de aspr ă pe cât îmi închipuisem la început, ci una destins ă, din care nu lipsea niciodată mireasma câmpurilor. Se simţea c ă domneşte în famiHe o

leg ă tur ă plin ă de afecţ iune, între pă rinţ i şi copii sau între fraţ i. Numai Yuriko, angajata lor, poate şi pentru că era la vîrsta maximei timidităţ i, se ar ăta mereu t ăcut ă în fa ţa mea. Am plecat de la hanul lor dup ă miezul nop ţ ii. Fetele au venit să mă conduc ă şi dansatoarea îmi întoarse geta cu fa ţa spre ieşire. Se aplec ă apoi din prag în afar ă şi se uit ă spre bolta luminoas ă.

— Ah, a ieşit luna! Mâine Shimoda - ce bine-mi pare! O s ă ţinem

slujba pentru copil, mama o să -mi cumpere un pieptene şi, pe urmă , sunt atâtea acolo! V ă rog, duce ţi-m ă la un film! Pe cerul c ă l ă toriilor plutea parcă un aer de nostalgie, fă când din portul Shimoda un refugiu pentru artiştii ambulanţ i care cutreierau

— Avem dou ă c ăsu ţe - cea dinspre munte e liber ă

— Doar atât

l ăs ă s ă curg ă dansatoarea cincizeci de sen din

sta ţiunile termale din provinciile Izu şi Sagami.

Duceau aceleaşi bagaje ca atunci când trecuser ă pasul Amăgi. In bra ţele mamei, c ăţeluşul îşi scosese afar ă labele din fa ţă şi p ărea deja obişnuit cu drumul. Cum am ieşit din Yugano, am dat iar de mun ţi. De deasupra mă rii, soarele de diminea ţă le încă lzea pantele. Am privit cu to ţii într-acolo. Spre v ărsarea râului Kawatsu se deschidea larg ă şi str ălucitoare plaja cu acelaşi nume.

— Aceea e Oshima, nu ?

— Da, aşa de mare se vede! O s ă veni ţi, nu-i aşa ? spuse dansatoarea. Poate din cauză c ă cerul de toamn ă era prea senin, înspre soare marea era acoperit ă de o cea ţă uşoar ă, ca primăvara. Pân ă la Shimoda aveam de mers aproape dou ăzeci de kilometri. Un timp, marea se ascunse vederii. Chiyoko începu să intoneze, fă r ă grijă, un cântec. Pe o por ţiune, drumul avea dou ă variante: una ceva mai abrupt ă, dar cu vreo doi kilometri mai scurt ă, care trecea peste munte, şi traseul de bază, mai uşor. Desigur, eu am ales scurt ătura. Poteca, alunecoas ă din cauza frunzelor c ăzute, se c ăţăra pieptiş pe sub arbori. Respira ţia mi s-a t ăiat şi, pe jumătate disperat, am început s ă împing cu palmele în genunchi ca s ă-mi gr ăbesc mersul. V ă zând cu ochii, grupul r ă mase în urmă şi doar vocile li se mai

auzeau printre copaci. Numai dansatoarea îşi sumesese poalele hainelor şi se ţinea sprinten ă dup ă mine. Mergea Ia vreo doi metri în spate, făr ă s ă încerce s ă se apropie, f ăr ă s ă r ămân ă în urm ă. Când mă întorceam spre ea şi îi spuneam ceva, îmi r ăspundea oprindu-se în Ioc, cu un zâmbet parc ă mirat. O aşteptam, dorind s ă m ă ajung ă, dar ea st ătea acolo şi nu pornea decât odat ă cu mine. La un moment dat, când drumul coti şi deveni şi mai abrupt, am gr ăbit şi mai mult pasul, dar dansatoarea, ca mai înainte, suia cu convingere, p ă strând cei doi metri distan ţă. Muntele era cufundat în linişte. De ceilal ţi ne dep ărtasem mult, nici glasurile nu li se mai auzeau.

— Unde e casa dumneavoastr ă în Tokyo ?

— A, nu, locuiesc în c ăminul şcolii

— Şi eu ştiu Tokyo, am fost o dat ă s ă dansez, la vremea florilor de

cireş

Eram mic ă, nu-mi mai amintesc nimic!

Şi, dup ă un timp, iar ă şi:

— Aveţi tat ă ? sau:

— La Kofu a ţi fost vreodat ă ? întrebându-mă astfel tot felul de lucruri. A mai vorbit despre mersul la cinema în Shimoda, despre copilul care murise Am ajuns pe culmea muntelui. Dansatoarea a pus toba pe o banc ă aflat ă în mijlocul ierburilor uscate şi şi-a şters transpira ţia cu batista. Apoi d ă du s ă-şi ştearg ă praful de pe picioare, dar, deodat ă, se l ăs ă pe vine în fa ţa mea şi începu s ă-mi cure ţe poalele de la hakama. M- am tras brusc înapoi şi ea c ăzu cu un genunchi pe p ă mânt.

Ră mânând aplecat ă , îmi dă du ocol scuturându-mi praful, pe urmă îşi l ă s ă în jos poalele sumese pentru urcuş. Eu încă gâfâiam şi ea mă invită s ă mă aşez. Chiar pe lângă bancă trecu în zbor un stol de păsă rele. Frunzele uscate de pe ramurile unde se opriseră se auziră fremă tând, atât de profund ă era liniştea.

— De ce merge ţi aşa repede ?

Dansatoarea p ărea foarte încins ă. Am b ătut de câteva ori cu degetul în tob ă şi p ă s ărelele îşi luar ă zborul.

— Ah, ce sete mi-e!

— S ă mă duc s ă caut nişte ap ă ?

Dar foarte repede ap ăru dintre copacii îng ălbeni ţi, cu mâinile goale.

— Ce faci când eşti în Oshima ?

Ca r ăspuns, ea îmi pomeni dou ă sau trei nume ale unor fete şi începu o istorie al c ărei sens îmi cam sc ăpa. Se referea, dup ă toate aparen ţele, nu la Oshima, ci la Kofu. Era vorba, se pare, de nişte

prietene din şcoala primar ă, unde fusese pân ă în clasa a doua. Povestea exact în ordinea în care îşi amintea. Dup ă vreo zece minute, cei trei mai tineri ajunser ă sus. Dup ă alte zece minute, ap ăru şi mama. La coborâre, am plecat inten ţionat mai târziu, discutând cu Eikichi. Nu mersesem nici dou ă sute de metri, că dansatoarea se întoarse în

fug ă . — Pu ţin mai jos e un izvor. Veni ţi repede, v ă aşteapt ă ca s ă be ţi primul! Auzind de ap ă , am alergat într-acolo. Dintre nişte stânci aflate la umbra copacilor, curgea o şuviţă limpede. Femeile st ă teau în jurul izvorului.

— Beti dumneavoastr ă mai întâi! Se tulbură dacă bagi mâinile şi ne-

îmi spuse mama.

Am luat ap ă rece în mâini şi am b ăut. Femeile se l ăsar ă greu duse de acolo. îşi umeziser ă nişte prosoape şi îşi ştergeau transpira ţia. Am coborât muntele şi, când am ieşit în calea spre Shimoda, am v ă zut mai multe coloane de fum de la cuptoarele de mangal. Ne-am aşezat s ă ne odihnim pe nişte gr ă mezi de cherestea de la marginea drumului. Stând pe vine, dansatoarea pieptă na pă rul căţ elului cu un pieptene roz.

— O s ă-i rupi din ţii, o cert ă mama.

— N-are-a face. La Shimoda doar îmi cumperi unul

îl purtase mereu înfipt în p ăr, deasupra frun ţii, şi eu, înc ă de la Yugano, doream s ă -l cap ă t, aşa c ă am fost contrariat s ă v ăd c ă piapt ăn ă câinele cu el. Z ă rind de partea cealaltă a drumului nişte legă turi de shinodake\ remarcam cu Eikichi c ă ar fi numai bun de bastoane şi am pornit-o înainte. Dansatoarea veni din urm ă fugind. Ducea un bambus gros şi mai lung decât ea.

am gândit c ă dup ă ce beau fetele se murd ăreşte

,

Ce faci cu el ? o întreb ă Eikichi, iar ea mi-l întinse, uşor stânjenit ă .

— V ă ofer un baston. L-am luat pe cel mai gros.

Note:

1 Denumire generică pentru câteva specii de bambus.

— Nu se poate! Gros cum e, o s ă priceap ă imediat c ă a fost furat şi,

când o s ă fim v ăzu ţi, nu- ţi dai seama c ă o s ă avem necazuri ? Du-l repede înapoi! Dansatoarea se întoarse pân ă la leg ăturile de bambus şi ne ajunse

iar ăşi alergând. De data asta, îmi aduse un bambus de grosimea

degetului mijlociu. Apoi, se trânti pe spate la marginea unui câmp de orez şi, respirând greu, le aştept ă pe celelalte femei.

Eu şi Eikichi mergeam la vreo zece metri în fa ţă. — Da' e de-ajuns s ă-şi pun ă-n loc un dinte de aur şi gata! am surprins deodat ă vocea dansatoarei. Am privit înapoi. Mergea în rând cu Chiyoko, iar mama şi Yuriko veneau puţ in mai în spate. Fără s ă observe c ă m ă întorsesem, Chiyoko i-a r ăspuns:

— Aşa e. Ce-ar fi s ă-i spunem ?

Vorbeau despre mine. Cum Chiyoko pomenise probabil despre dantura mea neregulată , dansatoarea propusese dintele de aur. Discutau despre înfăţişarea mea, dar asta nu mă deranja şi nici n- aveam chef s ă mai trag cu urechea, în aşa măsur ă c ăp ătasem un sentiment de apropiere. Conversa ţia a continuat un timp cu voce joas ă, apoi dansatoarea s-a auzit din nou:

— E simpatic, nu-i aşa?

— Asta aşa e, e simpatic.

— E într-adev ăr simpatic! Ce bine c ă e cu noi!

Avea un mod simplu şi deschis de a spune lucrurilor pe nume, iar în

glas îi răzb ăteau cu candoare toate sentimentele. Astfel c ă eu însumi chiar reuşeam s ă mă simt o persoan ă „simpatică ". Senin, mi- am în ăl ţat privirile c ă tre mun ţ ii str ă lucitori. Sub pleoape îmi persista

o uşoar ă durere. La nou ăsprezece ani, în urma unor introspec ţii

necru ţă toare, ajunsesem la concluzia că am o fire deformat ă din cauza situa ţiei mele de orfan şi triste ţea insuportabil ă mă făcuse s ă întreprind că l ătoria în Izu. De aceea, faptul că pentru nişte oameni obişnui ţi eram o persoan ă „simpatic ă" însemna nespus de mult pentru mine. Mun ţii deveniser ă mai luminoşi, pentru c ă ne apropiasem de mare, la Shimoda. Pe drum, din loc în loc, puteam citi pe nişte panouri: „Intrarea în sat a artiştilor ambulan ţi cerşetori interzis ă." Koshuya era un han ieftin, aproape de intrarea de nord în Shimoda. I-am urmat pe actori într-un fel de mansard ă. Tavan propriu-zis nu exista şi, dac ă st ăteai lâng ă ferestrele dinspre strad ă, d ădeai cu capul de grinzi. — Nu te dor umerii ? o întreb ă mama pe dansatoare de mai multe

ori, cu insisten ţă. Mâinile nu te dor ? Dansatoarea schi ţă cu elegan ţă gestul de a lovi în tobe:

— Nu mă doare nimic. Pot s ă bat!

— Bine, atunci. Am ridicat toba.

— Oho, da' grea mai e!

— E mai grea decât credeai! Mai grea decât geanta dumitale! râse

dansatoarea. Artiştii schimbau bucuroşi saluturi cu ceilalţ i clien ţ i ai hanului. Se pare că tră geau aici numai actori ambulan ţi. Era cuibul din portul Shimoda al acestui gen de p ă s ări c ă l ă toare. Dansatoarea împ ăr ţi copiilor de la han, care intraser ă tropă ind în camer ă, nişte monede de aramă. Pe când mă preg ăteam s ă plec de la Koshuya veni şi ea pân ă la intrare şi, aranjându-mi geta cu vâr- furile înainte, şopti ca pentru sine:

— V ă rog s ă mă lua ţi la cinema!

Conduşi o parte din drum de un tip cu înfăţ işare dubioasă , am mers

cu Eikichi la un han despre al c ă rui proprietar ni s-a spus c ă fusese înainte primar. Am făcut baie şi am mâncat împreun ă nişte peşte proasp ăt.

— Cump ă r ă, te rog, cu asta nişte flori pentru slujba de mâine, i-am

spus lui Eikichi când pleca, dându-i o mic ă sumă de bani înfăşurat ă în hârtie. A doua zi de diminea ţă trebuia s ă iau vaporul pentru Tokyo. Banii de drum mi se terminaser ă. Lor le-am spus c ă trebuia s ă mă întorc la şcoal ă, aşa c ă n-au putut s ă insiste s ă mai r ămân. La numai trei ore de la masa de prânz, am mâncat de sear ă şi, luând-o spre nord, am ieşit din Shimoda şi am traversat un pod. M- am c ăţărat pe Shimoda-Fuji şi am privit portul. La întoarcere m-am

ab ă tut pe la Koshuya - artiştii tocmai mâncau orez şi came de pas ăre.

— Nu vreţi s ă lua ţi o înghiţ itur ă ? Fetele şi-au bă gat beţ işoarele în mâncare, dar sper c ă nu v ă deranjeaz ă prea tare, şi, spunând asta, mama scoase din cufărul de ră chită un chawan si nişte betisoare si

o

trimise pe Yuriko s ă le spele.

A

doua zi era comemorarea de patruzeci şi nou ă de zile a copilului şi

to

ţi mi-au cerut iar ăşi s ă îmi mai amân măcar cu pu ţin plecarea, dar

am invocat pretextul cu şcoala şi nu am acceptat. Mama a reluat:

— Atunci, în vacanta de iarn ă venim cu to ţ ii să v ă întâmpin ă m la

vapor. Să ne da ţi de ştire în ce zi. Noi v ă aştept ă m. N-o s ă v ă l ă să m s ă merge ţi la vreun han, venim s ă v ă lu ăm de la vapor! într-un moment când în camer ă se aflau doar Chiyoko şi Yuriko, le- am invitat la cinema. Chiyoko îşi ap ăs ă mâinile pe pântec, palid ă la

fa ţă:

— Eu nu mă simt prea bine, drumul ăsta lung m-a sl ăbit de tot!

Yuriko deveni ţeap ă n ă şi îşi plec ă ochii. Dansatoarea se juca jos cu copiii de la han. Când mă vă zu, se agăţă de mama sa şi o rugă insistent s-o lase la cinema, dar veni apoi spre mine abă tută şi cu

privirea goal ă şi-mi întoarse geta cu vârfurile spre ieşire.

Nu în ţeleg! De ce nu poate s ă mearg ă singur ă

cu

el la cinema ? interveni şi Eikichi, dar mama nu consimţi. Şi mie

mi

se p ărea ciudat. Când am plecat, dansatoarea mângâia câinele

pe

cap. Luase un aer atât de distant, că n-am putut să-i adresez nici

un

cuvânt. Nici ea nu avea t ăria s ă priveasc ă în sus c ătre mine.

M-am dus singur la cinema. O femeie citea replicile la lumina unei l ă mpi minuscule. Am plecat imediat şi m-am întors la han. Cu coatele pe pervazul ferestrei, am privit la nesfârşit oraşul noaptea.

întunecat oraş. Am avut impresia că de foarte departe, slab, r ă zbate

un sunet de tob ă. F ăr ă nici un motiv, mi-au dat lacrimile.

La ora şapte în diminea ţa următoare, pe când mâneam, Eikichi m-a strigat din strad ă. Purta un haori cu morp- negru. Ţinută de gală în cinstea plec ă rii mele, pe cât se p ărea. Femeile nu se z ăreau. Am avut brusc o senza ţie de singur ătate. Eikichi urc ă în camer ă:

Note:

1 Haină formală, cu mâneci lungi, purtată peste celelalte veşminte. Cele două părţi din faţă nu se suprapun şi sunt ţinute cu şnururi legate într-un nod ornamental. 2 Emblema familiei.

— Am vrut s ă venim cu to ţ ii să te conducem, dar aseară ne-am culcat foarte târziu şi n-au mai putut s ă se scoale. Ne cerem scuze pentru impoliteţe. Dar la iarn ă te aşteapt ă s ă vii neap ărat! Sufla un vânt rece prin oraş în acea diminea ţă de toamn ă. Pe drum,

Eikichi îmi cumpă r ă patru pachete de ţ igă ri Shikishima, nişte kaki şi o ap ă de gur ă numit ă Kaoru:

el râzând uşor. Pe

— Pentru c ă pe sor ă-mea o cheamă Kaoru

vapor nu e bine să mă nânci mandarine, dar fructele de kaki sunt

excelente contra r ăului de mare.

— S ă- ţi ofer şi eu asta!

Mi-am scos p ă l ă ria vân ă toreasc ă şi i-am pus-o lui Eikichi pe cap. Am

tras afar ă din geant ă şapca de uniformă şi am râs amândoi, în timp ce-i netezeam cutele. Apropiindu-ne de debarcader, am tresă rit când am dat cu ochii de

dansatoare, care st ătea ghemuit ă la marginea apei. A ră mas privind

fix pân ă am ajuns lângă ea. A înclinat din cap în tă cere. Machiajul ei,

r ămas din seara precedent ă, m-a făcut şi mai sentimental. Roşul de

la col ţul ochilor conferea feţei ei parc ă furioas ă e un aer de

demnitate. Eikichi o întreb ă :

— Vin şi celelalte ? Dansatoarea scutur ă din cap.

spuse

— înc ă dorm toate ? Ea aprob ă.

In timp ce Eikichi era dus să cumpere biletele pentru vapor şi pentru şalup ă, am încercat în diverse feluri s ă angajez o conversa ţie, dar ea n-a scos un cuvânt, ci doar privea fix spre locul unde canalul se deschidea în mare. D ădea doar câteodat ă scurt din cap, totdeauna înainte ca eu s ă termin ce spuneam.

— Bunico, uite, dânsul! exclamă un b ă rbat cu aspect de muncitor

terasier care tocmai se apropia. Domnule elev, merge ţi la Tokyo, nu-

i

aşa ? îmi pun toat ă încrederea în dumneavoastr ă şi îndr ăznesc s ă

v

ă rog, n-a ţi vrea s-o conduceţi pe b ă trâna asta la Tokyo ? E tare

nec ă jit ă . B ă iatul ei lucra la mina de argint a templului Rendai, dar au

murit şi el, şi nevast ă-sa, de gripa asta spaniol ă care bântuie acum. Aşa c ă i-au r ămas pe cap trei nepo ţi. Neavând ce face, ne-am sf ătuit

şi am zis s-o trimitem înapoi în locul natal. Adică la Mito, da' bă trâna nu pricepe nimic şi nu se descurc ă. Atunci când ajungeţi la Reiganto,

v ă rog s-o urca ţi în trenul care merge la Ueno. E b ătaie de cap, dar

uita ţi, v ă rog cu mâinile împreunate! Privi ţi-o şi o s ă vedeţi cât e de nec ă jit ă ! în spinarea b ătrânei, care st ătea în picioare cu un aer pierdut, se afla legat un sugar, iar în stânga şi în dreapta ei se aflau două fetiţ e pe care le ţ inea de mână, una de doi ani şi alta de patru ani. într-un pachet înfă şurat intr-unfuroshiki murdar, se vedeau nişte g ă luşti mari din orez cu prune uscate. Vreo cinci-şase mineri se a ţineau în spatele bătrânei. Am acceptat s-o ajut, cu inima uşoar ă.

— V ă rug ăm mult!

— V ă mul ţumim! Ar fi trebuit s-o ducem noi la Mito, da' ne e tare

greu! - îşi exprimar ă minerii, pe rând, recunoştin ţa. Şalupa se balansa cumplit. Dansatoarea privea ţ intă într-o parte, cu buzele strânse. Când am apucat scara de frânghie şi m-am întors spre ei, a încercat s ă articuleze un „la revedere", dar n-a reuşit şi a dat doar o dat ă din cap. Şalupa se întoarse spre mal. Eikichi agita cu putere p ăl ăria vân ătoreasc ă pe care tocmai i-o d ădu- sem. Dup ă ce distan ţa s-a mă rit bine, dansatoarea începu s ă fluture şi ea ceva alb. Pân ă când vaporul ieşi în larg şi extremitatea sudică a peninsulei Izu se pierdu în spate, am ră mas sprijinit de balustradă , privind intens c ă tre Oshima. Aveam senza ţia că desp ă r ţ irea de dansatoare se petrecuse într-un trecut îndep ă rtat. Am intrat în ă untru să vă d ce face bătrâna, dar deja oamenii se strânseser ă în juru ei si încercau s ă o consoleze. Liniştit, m-am dus în cabina de al ături. Valurile erau înalte în largul golfului Sagami. Chiar stând aşezat, erai aruncat ba în dreapta, ba în stânga. Un marinar a distribuit lighenaşe de metal. M-am întins, folosind geanta ca pernă . Aveam un gol în creier şi pierdusem no ţiunea timpului. Lacrimile îmi curgeau mari pe geantă . Am început s ă simt rece la obraz şi a trebuit s ă întorc geanta pe partea cealalt ă. Al ă turi de mine st ă tea întins un b ă iat. Era fiul

proprietarului unei fabrici din Kawazu şi mergea la Tokyo s ă se preg ă teasc ă pentru intrarea la liceu, aşa c ă, datorit ă şepcii mele de uniformă , îi trezisem interesul. Dup ă ce am discutat pu ţin, m-a întrebat:

— Aveţi cumva vreun necaz ? — Nu, tocmai m-am desp ăr ţit de cineva. I-am r ăspuns extrem de docil. Nu-mi p ăsa dac ă eram v ă zut plângând. Nu mă gândeam la nimic. Parcă aş fi dormit într-o mul ţumire liniştit ă. Nu ştiu când s-a l ă sat amurgul peste mare, dar la Ajiro şi la Atami se vedeau lumini. îmi era frig şi foame. Tân ărul şi-a deschis pachetul învelit în scoar ţă de bambus. Neţinând seamă c ă era al unui str ăin, am mâncat făr ă jen ă sushi rulat în norf . Apoi m-am acoperit cu

Note:

1 Orez fiert şi murat în oţet.

2 Un tip de algă comestibilă.

pelerina lui de licean. Eram cuprins de un minunat sentiment de vid şi orice amabilitate din partea cuiva mi se pă rea foarte naturală. Faptul c ă a doua zi de diminea ţă o voi conduce pe bătrân ă pân ă la gara Ueno şi c ă îi voi cump ăra bilet pentru Mito era ceva de la sine în ţeles. Simţeam cum lucrurile se topesc într-un tot unitar. Lampa din cabin ă se stinse. Mirosul mă rii şi al peştelui crud încă rcat pe vapor deveni mai puternic. In întunericul profund, simţind că ldura corpului tân ă ru-ui de lângă mine, m-am lă sat în voia lacrimilor. Min- tea mea devenise o ap ă limpede, care se scurgea puţ in câte puţ in cu bucuria calmă că în curând nu va mai r ă mâne nimic.

FANTEZII DE CRISTAL

Când doamna se aşeza la oglind ă , Playboy s ă rea întotdeauna pe masa de manichiur ă. Aşezat pe perna de acolo, îşi înclina gâtul s ău mic şi o privea fascinat cum se machiază . Avea aerul unei fetite vorb ă re ţe care pretinde s ă fie fardat ă şi ea. Nu numai c ă Playboy

sim ţea c ă tunsoarea care se opera pe masa de manichiur ă face pane din machiaj, dar se pare că , în funcţ ie de tipul acestuia, ştia pân ă şi ziua când urma s ă fie el acuplat. In diminea ţa acelei zile, doamna se machia cu o grij ă deosebit ă. Pe masa de toaletă a doamnei, cum avea trei oglinzi, să lă şluiau în permanen ţă trei lucruri. Acoperişul de sticl ă ca al unei sere se reflecta în panoul din stânga. Ins ă nu era o ser ă de plante cu flori. Era o cuşc ă pentru animale mici. „Uite! Dac ă plasez oglinda asta aici, în felul ăsta, nu e deloc un lux pentru mine. Reflect ă tot timpul spermatozoizii şi ovulele din

gr ă din ă !" spusese doamna la livrarea de c ătre magazinul universal a mesei de toalet ă