Sunteți pe pagina 1din 2

Istoria literaturii române. Perioada veche şi premodernă

Asist. dr. Ilie Moisuc

Lirica paşoptistă – Balada cultă şi pastelul plan de discuţii

Care sînt temele recurente în balada romantică paşoptistă? (Baba Cloanţa, Sora şi hoţul, Crai-nou, Mihnea şi baba, Zburătorul)

Care sînt trăsăturile specifice ale baladei romantice? (structură, atmosferă, personaje, viziune)

Despre ce este vorba în baladele amintite mai sus?

Care este viziunea asupra dragostei propusă în Zburătorul lui Heliade Rădulescu şi în cel al lui Vasile Alecsandri?

Care sînt temele recurente ale Pastelurilor lui Vasile Alecsandri?

Care sînt atitudinile lirice specifice în Pasteluri?

Interpretaţi următoarele texte:

„Baba Cloanţa geme, plînge, Căci fuiorul s-a sfîrşit, Iar voinicul n-au venit! Mînele cumplit îşi frînge, Crunt strigînd spre răsărit:

«Sai din hău făr’ de lumină Tu, al cerului duşman! Tu, ce-n veacuri schimbi un an

Pentru-un suflet ce suspină, Duhul răului, Satan!» (…) Abia zice, şi deodată Valea, muntele vuiesc, În nori corbii croncăiesc, Şi pe-o creangă ridicată Doi ochi duşmani strălucesc!” (Vasile Alecsandri, Baba Cloanţa)

I. Când lampa se stinge la negrul mormânt Atinsă de aripi, suflată de vânt; Când buha se plânge prin triste suspine; Când răii fac planuri cum au a reţine

Și toți ai tăi moară; iar tu să trăiești! Și vorba ta nimeni să nu o asculte, Nimic să-ți mai placă, nimic să dorești! VIII. Mihnea încalecă, calul său tropotă, Fuge ca vântul; Sună pădurile, fâșâie frunzele, Geme pământul; Fug legioanele, zbor cu cavalele, Luna dispare; Cerul se-ntunecă, munții se clatină, Mihnea tresare. Fulgerul scânteie, tunetul bubuie, Calul său cade; Demonii râseră; o, ce de hohote! Mihnea jos sare. Însă el repede iară încalecă, Fuge mai tare; Fuge ca crivățul; sabia-i sfârâie În apărare. Aripi fantastice simte pe umere, Însă el fuge; Pare că-l sfâșie guri însetabile, Hainele-i suge; Baba p-o cavală iute ca fulgerul Trece-nainte, Slabă și palidă, pletele-i fâlfâie Pe oseminte; Barba îi tremură, dinții se clatină, Muge ca taur; Geme ca tunetul, bate cavalele Cu un balaur. (Dimitrie Bolintineanu, Mihnea şi baba)

În

barbare lanţuri poporul gemând;

 

Când demoni şi spaime pe munţi se adună De urlă la stele, la nori şi la lună, Într-una din peşteri, în munte râpos, Un om oarecare intră curajos.

III. S-aude un zgomot de paşi pe aproape, Cum calcă strigoiul când va să dezgroape

O

tânără fată

Colo

Ascultaţi!

Să fie satana cu ochii de focuri?

 

«Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,

Se-ntreabă bătrâna

aici nechemaţi!

»

Ea zice, şi-n umbră un om se arată Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată, Teribil ca locul în care intra.

«Bătrână, el zise, îţi fă datoria!»

Şi

vorba-i, cum geme în zid vijelia,

Din colţuri în colţuri grozav răsuna”. VI. Oriunde vei merge să calci, o, tirane,

Să calci p-un cadaver și-n visu-ți să-l vezi, Să strângi tu în mâna-ți tot mâini diafane

Și

orice ți-o spune tu toate să crezi.

 

-ți arză plămânii d-o sete adâncă

Și

apă, tirane, să nu poți să bei,

Să simți totd-auna asupră-ți o stâncă, Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei. Să nu se cunoască ce bine vei face!

Să plângi! însă lacrimi să nu poți vărsa,

Și

orice dorință, și orice-ți va place

 

Să nu poți, tirane, să nu poți gusta! Să crezi că ești geniu, să ai zile multe

Istoria literaturii române. Perioada veche şi premodernă

Asist. dr. Ilie Moisuc

„«Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!

Îmi cere

Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine, In braţe n-am nimica şi parcă am ceva; Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,

şi zboară de la mine!

nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:

Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,

Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!

Obrajii

Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; În trup o piroteală de tot m-a stăpânit»”. (Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul)

unul arde şi altul mi-a răcit!

Dragă, dragă surioară, Nu știi cântecul ce spune Că prin frunzi când se strecoară Raza zilei ce apune,

Fragii el din poală-i fură Cu-a sa mână nevăzută, Și pe frunte și pe gură El o mușcă ș-o sărută.

Astfel vesel pe-o cărare Glumeau gingașele fete. Iar în luncă stau la zare Doi voinici cu negre plete

Zburătorul se aruncă La copila care vine Să culeagă fragi în luncă, Purtând flori la sân ca tine?

Soro, buza-ți e mușcată! Fragii, poți să le duci dorul. Spune,-n lunca-ntunecată Nu-ntâlniși pe Zburătorul?

Și, cântând în poieniță, Aninau cu veselie Unu-o salbă-n chinguliță, Altul flori la pălărie.

(Vasile Alecsandri, Sburătorul)

„Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Când o mreană saltă-n aer du-o viespe sprintioară, Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor, Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde, Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.

Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.”

   

(Vasile Alecsandri, Malul Siretului)

 

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par înghețate, cerul pare oțelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

O! tablou măreț, fantastic!

Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestuos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;

Dar ce văd?

în raza lunei o fantasmă se arată

E

un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

 

V. Alecsandri, Mezul iernei

Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește. Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, Aducând pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume; Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai.

Iată-o pasere măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur; Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripați Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpărați.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă

E Ileana Cosânzeana!

în cosiță floarea-i cântă.

Până-n ziuă stau pe gânduri și la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit

 

V. Alecsandri, La gura sobei