Sunteți pe pagina 1din 20

CUPRINS

1. Introducere. Scurt istoric al jocului de handbal............................................................p.2


2. Monografia psihologică a handbalului
2.1. Caracterizarea generală a sportului................................................................p.4
2.2. Manifestările proceselor psihice în activitatea specifică jocului de handbal.p.8
2.3. Caracteristicile unor stări psihice specifice jocului de handbal...................p.12
2.4. Particularităţile de manifestare ale unor trăsături ale personalităţii sportivului
care practică handbal.......................................................................................................p.15
2.5. Caracteristicile psiho-sociale şi pedagogice ale jocului de handbal............p.16
3. Concluzii.....................................................................................................................p.18
Bibliografie.....................................................................................................................p.20
1. Introducere. Scurt istoric al jocului de handbal

Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a apărut în Europa la sfârşitul
secolului al 19-lea şi începutul secolului 20. Originile lui sunt însă mult mai departate şi
le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate in Evul Mediu şi în jocurile
dinamice folosite în şcolile din centrul şi nordul Europei la începutul secolului al 19-lea.
Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite şi modernizate sub
influenţa unor jocuri sportive deja cu statut de competiţie: baschetul, rugbyul şi mai ales
fotbalul.
În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în şcoli ca material
didactic, rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi profesori de educaţie fizică.
Povestea adevarată a jocului de handbal începe în anul 1898, cand directorul
şcolii Reale din localitatea Ordrup – Danemarca, interzice elevilor practicarea fotbalului
din cauza numeroaselor accidentări care determinau foarte multe absenţe de la cursuri.
Pentru a nu renunţa la jocul cu mingea, băietii din clasele superioare au început să joace
un altfel de fotbal, lovind mingea cu mâna.
Profesorul lor de educaţie fizică Holger Nielsen, participând la prima ediţie a
Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la probele de tir şi scrimă, este cucerit de
aceasta idee a elevilor săi, dând acestui nou joc un cadru organizat, stabilind şi primele
reguli. Îl denumeşte în mod logic “Haandbolt” în replică la “Football”.
În anul 1904 acelaşi profesor redactează şi tipăreşte într-o mică broşură un
regulament al acestui nou joc sportiv practicat în aproape toate şcolile din Danemarca, iar
după 1906 şi în Suedia. Anul 1904 este data oficială “de naştere” a handbalului ca joc
sportiv deoarece atunci a apărut primul regulament oficial şi primele jocuri interşcoli din
diverse oraşe.
Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal în 11 jucători, este o “invenţie nemţească”
şi îl are ca autor final pe profesorul Karl Schelenz, şeful catedrei de atletism de la
facultatea de educaţie fizică din Berlin. Profesorul a experimentat cu studenţii lui timp de
doi ani o variantă a unui joc cu mâna inspirat din cateva jocuri dinamice folosite în orele
de educaţie fizică: Tornball, Folkerball şi o variantă denumită chiar Handball pe care

2
profesorul Max Heiser l-a definit şi practicat chiar din 1917. A preluat de la fiecare câte
ceva, le-a scos din sala de gimnastică şi într-o formă finală le-a transpus pe terenul de
fotbal respectând dimensiunile şi marcajul respectiv.
Primele jocuri demonstrative au loc în cadrul serbărilor sportive de sfârşit de an
(1919), iar imediat în toamnă se organizează competiţii locale la Berlin dar şi în alte
oraşe. Răspândirea handbalului în 11 jucători în Germania este extrem de rapidă fiind
socotit sport naţional, oarecum în opoziţie cu fotbalul de origine engleză. Imediat în anul
următor 1920 se organizează la Berlin “Cupa Germaniei” cu 10 echipe masculine, 4
feminine şi 4 de juniori, iar din 1921 el se răspândeşte şi în ţările vecine, în primul rând în
România, în Ardeal prin intermediul profesorilor de educaţie fizică, unii chiar absolvenţi
ai facultăţii din Berlin. Nemţii l-au socotit ca sport naţional, “copilul lor de suflet”, şi l-
au denumit “Grossfeld Handball” (handbal pe teren mare) spre a-l deosebi categoric de
cel nordic căruia i-au zis “Hallen Handball” (handbalul de sală). Răspândirii lui explozive
în Germania şi apoi în Europa îi urmează o perioadă de glorie şi dominaţie. În 1925
primul meci internaţional Austria – Germania 6-3 la masculin iar în 1930 primul joc la
feminin Aaustria– Germania 5-4.
În 1936 la Berlin handbalul (în 11 jucatori) este prezent prima oară la Jocurile
Olimpice, locul 1 Germania iar România locul 5.
Handbalul este un joc sportiv de mare atractivitate şi spectaculozitate, bazat pe
viteza de deplasare şi de execuţie a jucătorilor, cărora le pretinde o înaltă pregătire
atletică, forţă şi rezistenţă, gândire tactică şi o perfectă armonizare în cadrul echipei.
La noi în ţară este menţionat prin anul 1922 la Sibiu, forma sa iniţială de joc fiind
între două echipe a câte 11 jucători, pe un teren ca şi cel de fotbal. În 1928, la Reghin se
înfiinţează prima echipă feminină. Din 1926 apar menţiuni despre handbalul în 7, numit
«Hazena», în Cehoslovacia şi Iugoslavia; la început, acest handbal redus se practica
numai de femei. După 1930, handbalul în 11 patrunde în Moldova, Banat, Muntenia.
La Jocurile Olimpice din 1936 participă şi echipa tării noastre, care se clasează pe
locul V. În acelaşi an se constituie Federaţia Română de Handbal. În 1947-1948 ia fiinţă
campionatul naţional de handbal băieţi şi fete, iar in 1950 se organizează divizia pentru
echipe masculine.

3
2. Monografia psihologică a handbalului

2.1. Caracterizarea generală a sportului

Handbalul este un joc sportiv colectiv, cu un pronunţat caracter dinamic şi un


mare grad de accesibilitate, datorat faptului că se bazează pe o sinteză a deprinderilor
motrice de bază, alergare, săritură, aruncare şi deprinderi specifice relativ simple. Echipa
este alcătuită din 7 jucători (6 jucători de câmp şi 1 portar). Pe foaia de arbitraj pot fi
trecuţi 12 jucători (7 în joc şi 5 rezerve); cei 5 jucători, de rezervă, pot schimba oricând în
timpul jocului, pe cei din teren. Jocul constă în încercarea de a introduce mingea în poarta
echipei adverse şi de a apăra în acelaşi timp propria poartă împotriva atacurilor adverse.
Mingea se joacă cu mâinile, dar este permisă atingerea ei cu orice parte a corpului (cu
excepţia picioarelor de la genunchi în jos). Portarul poate folosi şi picioarele pentru a-şi
apăra poarta.
Jucătorul, în posesia mingii, are dreptul să se deplaseze maximum 3 paşi cu
mingea în mână, după care trebuie să o paseze. Pentru parcurgerea unei distanţe mai
mari, jucătorul trebuie să dribleze ca la baschet. Mingea poate fi ţinută în mână maximum
3 secunde. La începutul fiecărei reprize, sau după marcarea unui gol, jocul se reia de la
centrul terenului, de către echipa care a primit golul.
După trecerea timpului de joc a primei reprize, echipele îşi schimbă terenurile
pentru a se juca repriza a doua.
Meciul este condus de 2 arbitri, ajutaţi de un secretar şi un cronometror. Terenul
cuprinde un câmp de joc având forma unui dreptunghi şi două spaţii de poartă. Poarta
este aşezată pe mijiocul fiecărei linii de fund (linia de poartă) şi are dimensiunile de 2 m
înălţime şi 3 m lăţime, fiind prevăzută cu plasă. Spaţiul de poartă este zona aflată la 6 m
în faţa porţii, în care nu poate acţiona decât portarul.
Linia de aruncare liberă este marcată întrerupt la distanţa de 9 m în faţa porţii;
linia de aruncare de la 7 m se află în faţa fiecărei porţi.

4
Mingea este confecţionată din piele sau material sintetic, având o circumferinţă
de 58-60 cm şi o greutate de 425-475 gr; pentru femei şi juniori mingea este de 54-56 cm
şi de 325-400 gr.
Jocul de handbal, permiţând o angajare directă între adversari, poate deveni dur şi
periculos. Pentru a preveni această deformare nedorită a jocului, regulamentul este foarte
exigent în ceea ce priveşte acţiunile periculoase ale jucătorilor.
În cazul jocului în apărare, sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica
prin toate mijloacele permise de regulamentul de joc înscrierea de goluri în poarta proprie.
Pentru aceasta el va trebui să fie preocupat în timpul jocului de marcarea adversarului,
blocarea aruncărilor la poartă, închiderea pătrunderilor spre poartă şi colaborarea cu portarul.
Echipa care intră în posesia mingii se consideră echipa în atac şi preia iniţiativa jocului.
Jucătorii echipei în atac sunt datori să se preocupe de asigurarea mingii. Mingea trebuie
asigurată şi păstrată în posesia echipei până la înscrierea unui gol în poarta adversă.
Principiul asigurării mingii a determinat apariţia în tactica jocului de atac a unui marc număr
de reguli tactice, a căror aplicare contribuie la obţinerea unui randament sporit.
Elementele tehnicii de bază sunt urmatoarele: poziţia fundamentală a jucătorului,
mişcarea sa în teren, ţinerea, prinderea şi aruncarea mingii, driblingul, fentele, aruncarea
la poartă, care poate fi de pe loc, din alergare sau săritura, scoaterea mingii de la adversar,
blocarea de către apărători a aruncătorilor la poartă şi tehnica de apărare a portarului.
Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică achiziţionată în
decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii (colective şi individuale) la care se adaugă şi
„vocaţia" pentru joc.
Criteriile după care se poate aprecia înalta măiestrie tehnică sunt:
• numărul de elemente şi procedee tehnice de atac şi apărare achiziţionate şi uşurinţa cu
care sunt aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;
• acurateţea, virtuozitatea , precizia şi eficienţa cu care se execută în condiţii grele de joc;
• stabilitatea cu care se execută în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori: opoziţia
adversarului, oboseala, stresul, încordarea nervoasă etc;
• priceperea de a alege, regla şi schimba fazele de execuţie a procedeelor tehnice în
funcţie de reacţiile adversarului.

5
Handbalul reclamă tipul de efort neomuscular, efort care implică o stare funcţională
bună a aparatului locomotor, şi existenţa unor indici calitativi ridicaţi ai activităţilor
motrice chiar de la începutul activitătii;
Caracteristicile jocului de handbal contemporan, prin tendinţa intensificării
efortului şi prin creşterea vitezei de execuţie şi deplasare care duc la creşterea solicitării
organismului, atât pe plan somatic (sistem nervos, aparat musculo-ligamentar,
analizator), cât şi pe plan vegetativ (circulaţie, respiraţie, cheltuielile energetice) este
absolut necesar ca încalzirea să se efectueze în modul cel mai corect înainte de executarea
eforturilor mari. Deoarece muşchii, ligamentele, tendoanele şi articulaţiile sunt solicitate
în permanenţă în cadrul jocului cu intensitate variată, în ritm şi tempo diferit, exerciţiile
efectuate la începutul încălzirii vor avea ca scop îmbunătăţirea elasticităţii şi
extensibilităţii în vederea efectuării în cadrul jocului a mişcărilor specifice cu mai mare
aptitudine şi viteză.
Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice contribuie la însuşirea unor deprinderi
motrice de bază şi specifice, a unor cunoştinţe speciale de tehnică şi tactică sportivă.
Este un joc dinamic şi solicită din partea subiecţilor un efort fizic intens şi un mare
angajament psihic. Practicat în mod ştiintific şi metodic contribuie , prin efectele efortului
fizic şi psihic, la întărirea sănătăţii, la dezvoltarea capacităţilor fizice şi intelectuale,
morale şi volitive ale practicanţilor. De aceea, ca mijloc al educaţiei fizice, handbalul este
prezent în lecţiile de educaţie fizică din şcolile de toate gradele, începând de la clasa a V-
a sau chiar mai de timpuriu, când se însuşesc elementele tehnico-tactice de bază, prin
jocuri pregătitoare şi până la clasele mari şi la învăţământul superior, în condiţii
competiţionale.
Selecţia jucătorilor de handbal începe cu un control medico-sportiv ce urmăreşte
să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-funcţională a viitorului sportiv şi se
realizează prin examen clinic complex, pe aparate. Urmează apoi selecţia pe criterii
somatice, cuprinzând următoarele:
- talia (înălţimea corpului), care se ve compara cu valorile medii pe ţară
pentru a se putea preciza dacă viitorul handbalist se încadrează în normal
pentru vârsta sa;

6
- greutatea, de mare importanţă, care se va raporta la talie pentru aprecierea
stării de nutriţie;
- bustul, reprezentând înălţimea cuprinsă între creştetul capului şi suprafaţa
scaunului, măsurată în poziţia aşezat;
- lungimea membrelor imferioare, ce rezultă din diferenţa între talie şi bust;
- anvergura, alonja sau deschiderea braţelor la orizontală, ce reprezintă
lungimea ambelor braţe plus lăţimea toracelui la nivelul umerilor. La 6 ani,
anvergura este mai mică decât talia, pe care o depăşeşte însă după această
vârstă;
- perimetrul toracic- se măsoară elasticitatea, care rezultă din datele
măsurătorilor acestuia în respiraţie profundă şi expiraţie forţată;
Selecţia pe criterii motrice determină nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice,
precum şi volumul şi calitatea deprinderilor motrice de bază şi specifice:
- viteza- este determinată de mobilitatea proceselor nervoase de la nivelul
scoarţei şi se materializează în jurul vârstei de 16 ani la băieţi şi 14 ani la
fete;
- îndemânarea este determinată de aria motrică a scoarţei cerebrale şi
analizatorii kinestezici. Ea se manifestă de timpuriu şi la vârsta de 14 ani se
apropie de valorile adultuluiŞ
- forţa are ca substrat morfofuncţional sistemul meuromuscular, ajungând la
valoarea maximă la 30 de ani.
- rezistenţa ajunge la rezultate maximale la 19 ani. La vârsta de 16 ani
volumul inimii şi al consumuui de oxigen reprezintă 80% din vlorile pe
care le are adultul;
- detenţa prezintă o calitate combinată între viteză şi forţă. Şa 15-16 ani se
manifestă cel mai puternic, dezvoltarea la această vârstă având un caracter
exploziv.
Selecţia pe criterii psihologice- câteva dintre calitîţile psihice care au importanţă
pentru jicul de handbal ar fi cele din sfera afectivităţii sub concretizarea
emotivităţii, curajului, etc.

7
- afectivitatea- se apreciază la copii după fondul vesel, blând sau închis şi
agresiv. Comportamentul la şcoală, în colectiv, poate indica datele necesare
pentru conturarea afectivităţii;
- voinţa- duce la perseverenţă în pregătire, iar absenţa ei duce la oboseală
ărematură la orice efort şi chiar la abandonarea activităţii;
- memoria şi imaginaţia- trebuie să fie bogată, vie, capabilă să rezolve
situaţiile în diferite momente ale jocului.
Evoluţia handbalului a dus din nefericire şi la dezvoltarea câtorva aspecte
negative. Jocul neregulamentar al apărătorilor practicat în mod intenţionat şi premeditat
în scopul întreruperii permanente a cursivităţii atacului advers constituie o frână în
realizarea vitezei de joc şi a spectacolului sportiv.
Jocul pasiv şi întârzierea reluării jocului apar destul de frecvent în anumite
situaţii, ceea ce contravine desigur, spiritului jocului, motiv pentru care trebuie
sancţionate de arbitri.
Deasemenea faultul asupra atacantului constituie un capitol extrem de delicat al
handbalului actual, care se cere să fie analizat cu atenţie pentru a se găsi măsuri juste de
combatere a lui. Faultul atacantului se întâlneşte în forme variate, dificil de depistat şi
mai ales de sancţionat. Acest aspect solicită din partea arbitrilor cunoştinţe tehnico-tactice
avansate, spirit de observaţie şi mult discernământ, pentru ca intervenţiile acestora să fie
în spiritul tendinţelor de evoluţie a jocului de handbal.

2.2. Manifestările proceselor psihice în activitatea specifică jocului de handbal

În cadrul jocului de handbal organismul sportivului face eforturi nu numai fizice,


ci şi psihice. În general, componenta psihică se consideră a fi motorul întregii activităţii,
deoarece ea activează şi reglementează funcţiile superioare ale organismului,creează un
teren fertil de manifestare superioară a motricităţii şi măiestriei tehnico-tactice. Mai mult
decât atât, sportul este, după cum se ştie, o activitate eminamente competitivă. Nu există
meci fără miză, fără învingător şi învins. Oricum, condiţia competiţiei sportive este
dublă: fizică şi, mai putin evidentă dar certă, psihică.

8
Activitatea psihică a celor care practică jocul de handbal este solicitată integral:
funcţiile cognitive în legătură cu perceperea şi sesizarea situaţiilor şi alegerea celor mai
bune căi de acţiune în atac sau apărare; voinţa şi calităţile ei în legătură cu învingerea
oboselii şi a eforturilor negative ale emoţiilor; afectivitatea în strânsă dependenţă cu
situaţiile concrete sau imaginare, atât în ceea ce priveşte satisfacţiile oferite de jocul în
sine şi de succesele înregistrate, cât şi teama de insucces sau amărăciunea în faţa
superiorităţii adversarului.
De regulă, sportivii se tem de eşec şi aceasta din mai multe motive:
• bărbaţii se pot teme că eşecul va aduce prejudicii masculinităţii lor;
• unora eşecul le aminteşte de sancţiunile primite în copilărie;
• teama familiei şi a anturajului se poate transmite sportivului care va fi preocupat
să nu îşi dezamăgească prietenii şi familia;
• multi sportivi nu suportă eşecul deoarece şi-au format despre ei înşişi imaginea de
persoană care câştigă întotdeauna.
Antrenorii şi cei care îşi desfăşoară activitatea de înaltă performanţă ştiu că uneori
sportivii se tem şi de succes. Una dintre explicaţiile acestui fenomen ar putea fi aceea că
menţinerea titlului de campion mondial, de exemplu, este foarte dificilă şi stresantă în
condiţiile creşterii performanţelor actuale. Din acest motiv, mulţi sportivi preferă să
figureze printre cei mai buni, fără a aspira la primul loc.
Există şi sportivi cu teamă de succes (nikefobia) care îşi imaginează că suporterii
nu-i vor susţine cu aceaşi forţă în viitor, fiind preferat pretendentul la titlu şi nu cel care îl
deţine deja.
Teama de succes reflectă în mare parte teama de răspundere de a apăra şi menţine
titlul câştigat.
Anxietatea sportivilor poate izvorâ şi din ignorarea persoanei lor de către antrenor,
ceea ce le poate reactiva anxietatea din copilărie când au fost neglijaţi de cei apropiaţi.
Perceperea antrenorului în rol de părinte provoacă uneori trăiri anxioase legate de
similitudinea reacţiei acestuia faţă de sportiv în caz de eşec, cu trăiri din ontogeneză.
Acest efect poate fi contracarat dacă antrenorul îl asigură pe sportiv că, indiferent de
succes sau eşec, atitudinea sa va fi aceeaşi în cazul în care sportivul a făcut tot posibilul
pentru obţinerea victoriei.

9
Complexitatea acţiunilor sau mişcările din joc rezidă în faptul că sportivul trebuie
să îmbine şi să înlănţuie, într-o “melodie cinetică” adecvată scopului, acte motrice foarte
diferite ca structură. Acestei complexităţi de acţiuni, la care se adaugă efectele efortului
propriu-zis, jucătorul trebuie să le facă faţă cu bagajul său de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi, să dovedească iniţiativă, dar şi disciplină, curaj şi simţ de răspundere,
independenţă şi supleţe, dar şi spirit de echipă.
Pentru depistarea factorilor psihici la handbal se pleacă de la ansamblu, adică
tânărul în totalitatea lui. Se au în vedere factorii endogeni (înnăscuţi, trăsături
temperamentale, tendinţe pozitive şi negative); factorii educaţionali; factorii ambientali
(mediul sociopolitic); factorii de conducere ştiinţifică, pedagogică.
Psihologia jucătorului de performanţă şi a echipei de handbal sunt probleme de
mare complexitate. Pentru a le cunoaste şi soluţiona antrenorul cere sprijinul
psihologului. Această colaborare a condus la definirea “Modelului psihologic al
handbalistului” al cărui conţinut însumează numeroase partitudini şi calităţi
indispensabile jucătorului de handbal. Acestea sunt:
Aptitudini senzoriale: percepţia vizuală (acuitatea, vederea stereotipică, vederea
periferică); percepţia auditivă binaurală (indispensabilă pentru identificarea direcţiei sau
sursei uneui sunet); echilibrul; percepţia poziţiei propriului corp; capacitatea de orientare
spaţio-temporală.
Aptitudini neuro şi psihomotorii: coordonare motrică; îndemânare deosebită în
manevrarea mingii; viteză de execuţie cât mai ridicată; precizie, fineţe în execuţie; viteză
de reactie optimă; coordonare oculo-manuală şi disociere manuală; tenacitate motrică
corespunzătoare.
Aptitudini intelectuale:inteligenţă generală, claritatea gândirii; inteligenţă practică;
viteză de analiză-decizie; capacitatea de anticipare.
Structură temperamentală: sistem nervos puternic, echilibrat, mobil, care să asigure
un comportament competitiv, combativ; stabilitate emoţională; tendinţe nevrotice
scăzute; anxietate scăzută; adaptare bună; profilul personalităţii: să fie armonios
dezvoltat, caracterizat prin ambiversie, stabilitate, adaptare; să ilustreze un caracter
puternic, realist, calculat, conştiincios, perseverent, întreprinzător, sociabil, clarvăzător,
lucid, controlat, demn, încrezător în sine şi totodată în resursele personale.

10
Pentru aplicarea planului tactic de joc se vor urmări:
- educarea calităţilor gândirii – rapiditatea, rezistenţa, caracterul critic;
- educarea afectivă şi volitivă – stăpânirea emoţiilor, independenţa, hotărârea,
curajul;
- formarea deprinderilor tehnico-tactice adecvate.
Va învinge acea echipa care va şti în teren să facă acele mişcări care îi vor dicta
adversarului reacţia şi astfel ea va şti dinainte ce face adversarul şi, la momentul potrivit
va scoate „asul din mânecă”.
Va fi învingătoare echipa care în teren rămâne lucidă şi fiecare mişcare (braţe, corp,
picioare) a sa are sens şi o pregăteşte pe următoarea.
Va fi învingătoare echipa care îşi epuizează adversarul atrăgându-l în acţiuni
ineficiente.
Va fi învingătoare echipa care alături de antrenor este şi ea propriul său antrenor.
Sportul de mare performanţă este considerat, pe bună dreptate, o activitate de
limită a posibilităţilor fizice şi psihice ale oamenilor. În preajma acestor “limite” cele mai
fine dereglări psihice şi fiziologice se repercutează puternic asupra capacităţii de decizie
sau execuţie, diminuând evident performanta.
În ultima vreme atenţia specialistilor s-a îndreptat spre căutarea celor mai
eficiente mijloace de optimizare a performanţei, prin ameliorarea şi stimularea acelor
acelor factori psihici care sunt determinanţi în performanţă, ceea ce implică influenţa
permanentă, tratarea individuală şi intervenţia psihoprofilactică şi psihoterapeutică asupra
sportivului ajuns pe treapta cea mai înaltă a măiestriei. Asistenţa psihologică cuprinde
ansamblul măsurilor destinate ajutorului de care are nevoie sportivul pentru a realiza în
întregime obiectivele propuse în antrenamente şi competiţii.
Noţiunea de asistenţă are o sferă foarte largă, întrucât factorii psihici ai
personalităţii sportivului sunt numeroşi, precum sunt – de asemenea – situaţiile care-i pot
influenţa. Analiza conţinutului noţiunii de asistenţă scoate în evidenţă aspectele de
“management”, care implică prevedere, decizie, organizare, coordonare, control,
protecţie, sprijin, îndemn, conducere, supraveghere, ca şi formarea mecanismelor de
autoconducere şi autocontrol (autoasistenţă).

11
Factorii responsabili ai asistenţei psihologice – antrenorul, psihologul, medicul,
maseorul, conducătorii – au nevoie de cunoştinţe temeinice în domeniul psihodiagnozei,
psihopedagogiei şi psihoprofilaxiei.

2.3. Caracteristicile unor stări psihice specifice jocului de handbal

Starea de formă sportivă nu este întâmplătoare, ieşirea din formă din cauze
neprevăzute neinfirmând caracterul obiectiv şi real al acestui rezultat al pregătirii
sistematice şi intenţionate.
Antrenamentele şi concursurile reclamă o dirijare conştientă a însăşi tensiunii
psihice, ca o contra-măsură la variaţiile spontane şi întâmplătoare. Metodica
antrenamentului sportiv şi a pregătirii psihologice pentru concurs cunoaşte diferite tehnici
de ridicare intenţionată a tensiunii psihologice, cum sunt încălzirea, exerciţiile de
angrenare, procedeele psihotone, sugestia, autosugestia ş.a.
Concursul sportiv oferă cea mai spectaculoasă manifestare a variaţiei tensiunii
psihologice. Apropiera lui provoacă în mod reflexiv o modificare a tensiunii, în sens
pozitiv sau negativ, direcţia fiind determinată de nivelul de aspiraţii, modul în care
sportivul consideră că-şi va atinge scopul propus şi desigur - condiţiile concrete ale
organizării acesteia.
Variaţia stărilor psihice în cursul aceleiaşi zile – ziua de concurs – sunt
deosebit de manifeste, încordarea maximă fiind întâlnită, de regulă, cu câteva minute
înainte de începerea întrecerii. Datele obiective atestă observaţiile curente şi indică, în
acelaşi timp, aceste variaţii. Urmărind variaţia valurilor tensiunii arteriale şi frecvenţa
pulsului la jucătorii echipei naţionale de handbal “Steaua”, dr. Manescu Gh. a confirmat
nu numai existenţa unei diferenţe a valurilor între măsurătorile efectuate dimineaţa şi apoi
înaite de începerea jocului, dar şi existenţa unor diferenţe la aceiaşi jucători în raport de
starea de moment şi importanţa întrecerii.
În vederea creşterii echilibrului afectiv al întregii echipe şi mai ales pentru
realizarea unei “imunitaţi” la factorii externi stresanţi sau perturbatori care apar în
concurs, cum este vacarmul făcut de spectatori pentru încurajarea adversarului şi

12
reducerea elanului celuilalt, s-a recurs la antrenamente în condiţii de zgomot şi cu
imitarea publicului (redare prin staţia de amplificare a unor înregistrări făcute la
competiţii importante).Rezultatele au fost dintre cele mai bune, sportivii obişnuindu-se cu
acest zgomot puternic, dar menţinundu-şi totuşi capacitatea de a distinge glasul
antrenorului care dădea indicaţii tactice de pe marginea terenului.
De regulă participarea la concurs este prevăzută, iar comportamentul anticipat şi
“acordat” corepunzător planului. Prezenţa adversarilor, spectatorilor, cadru festiv ş.a. sunt
elemente care de regulă stimulează participarea sportivilor, îi dă un plus de elan şi
energie, toate reflectate în performanţe superioare.
Sunt însă ramuri de sport în care creşterea tensiunii psihologice se produce cu
deosebire în sfera emotivităţii, din care cauză performanţele vor fi mai slabe în
comparaţie cu cele de la antrenamente. Aceste situaţii – destul de frecvente şi cu efecte
neplăcute – au dus la căutarea unor metode de antrenament care să contribuie la
echilibrare, egalizarea dacă putem spune, a comportamentului de concurs cu cel de la
antrenament, la crearea unei mai mari stabilităţi a performanţei din concurs.
Întrucât concursurile crează, în cazurile amintite o depresiune sau o
supraîncărcare a tensiunii psihice, exprimate sugestiv prin termenii de “apatie” şi “febră a
startului”, ambele nefavorabile performanţei, metodica pregătirii psihologice pentru
concurs a introdus tehnicile angrenării şi modelării. Acestea constau din crearea , la
antrenament, a situaţiilor şi starilor care se presupune că vor apare în concurs. Această
intensificare a efortului psihic cerută de noile condiţii restructurează atitudinile
sportivului, îl “călesc” şi-i oferă încredere în posibilităţiile proprii. Modificarea
intenţionată a tensiunii psihologice, prin “modelarea” concursului, prin introducerea în
antrenamente a unor dificultăţi neaşteptate, prin modificarea neanunţată a condiţiilor, prin
organizarea de probe de control şi de întreceri deplin regulamentare s-a dovedit a fi
eficientă, ducând la creşterea performanţelor şi îmbunătăţirii comportamentului de
concurs.
Pregătirea psihologică cuprinde un ansamblu de măsuri generale şi speciale care
urmăresc să dezvolte acele trăsături ale psihicului care sunt solicitate de activitatea
sportivă şi-l fac pe acesta capabil să realizeze cele mai însemnate progrese în antrenamnte
şi cele mai bune rezultate în competiţii.

13
Antrenamentul psihologic are sensul de ansamblu al unor influenţe de ordin
psihologic realizate în mod intenţionat pe parcursul pregătirii sportivului. Influenţele
privesc atât nivelul calităţilor intelectuale, afective şi volitive, cât şi capacitatea
sportivului de a se autoregla şi adapta la situaţii deosebite întâlnite în pregătire şi concurs.
Jucătorii şi antrenorii pot şi trebuie să lucreze în direcţia pregătirii psihologice,
aşa cum lucrează pentru dezvoltarea calităţilor motrice, pentru însuşirea tehnicii şi
tacticii. Stadiul necorespunzător al rezolvării pregătirii psihologice nu provine din lipsa
de preocupare a specialiştilor, ci din dificultatea ei obiectivă.
Pregătirea psihologică pentru un turneu sau un joc important cuprinde măsurile
care au drept scop să pună echipa sau jucătorii în stare favorabilă obţinerii victoriei în
faţa adversarilor. Ea este o continuare a pregătirii generale şi speciale în direcţia
elementelor definite ale diferitelor calităti şi însuşiri psihice.
Pregătire psihologică pentru un turneu sau joc important constă în formarea unor
atitudini specifice şi stări de preparaţie pe plan cognitiv sau volitiv.
Atitudinea este o orientare selectivă a personalităţii, aceasta face ca în aceleaşi
condiţii jucătorii să se comporte diferit (teama de insucces-succes, folsirea oportună a
unor procedee tehnice, comportare “teatrală” faţă de adversar, arbitru, spectatori).
În activitatea practică cu echipa, de bază este pregătirea motrică, celelalte, care
privesc latura intelectuală sau afectivă, au un rol de susţinere, stimulare şi reglare a
comportamentului motor.
Eficienţa acţiunilor voluntare, nivelul dezvoltării calităţiilor motrice şi de voinţă,
manifestarea efortului, gradul de coordonare şi eficienţă a mişcărilor depind de atitudinea
(dispunerea) motrică. Se recomandă ca înainte de meci sportivul să aibă o imagine clară a
ceea ce trebuie să facă în joc.
Stările de preparaţie constau în manifestări psihice specifice jucătorului şi echipei
înainte de meci; sunt spontane, provocate sau create în mod special.
Important în pregătirea psihologică pentru un turneu sau meci este de a forma la
jucător sau echipă stări-atitudini care sa le permită cea mai corespunzătoare comportare.
Este inadmisibil să joci cu atâta elan, cu atâta dorinţă mai bine de jumătate de
meci, să conduci cu şase goluri şi apoi dintr-o dată să te blochezi. Să nu mai joci nimic.
Am văzut în jocul lor nu frica de a pierde, ci frica de a câştiga Blocajul psihic al

14
tricolorilor noştri, nu doar în faţa echipelor mai bine cotate, ci şi în momentul în care iau
conducerea, începe să devină un şablon. Fluctuaţiile pe parcursul aceleiaşi partide se văd
din ce în ce mai des la sportivii noştri din cauza labilităţii jucătorilor. Iar, din păcate,
antrenorii nu sunt calificaţi şi pentru remedierea acestor defecţiuni.

În cadrul cursurilor pe care le urmează ca să devină antrenori, există doar o singură


disciplină care se învaţă în trei zile, generalităţi despre psihologie şi personalitate. În
aceste cazuri, handbaliştii noştri devin propriii lor psihologi.

2.4. Particularităţile de manifestare ale unor trăsături ale personalităţii


sportivului care practică handbal

Activitatea sportivă, ca activitate în acelaşi timp individuală şi socială este


impulsionată şi susţinută de factori motivaţionali – trebuinţe şi impulsuri, dorinţe,
aspiraţii, intenţii, scopuri, idealuri ş.a. Prezenţa şi intensitatea acestora, implicate în
intreaga unitate psihică a individului , condiţionează nivelul de activare şi efortul voluntar
al individului.
Dezvoltarea spectaculoasă pe care a luat-o sportul în epoca modernă a evidenţiat,
alături de alte elemente, rolul factorilor psihici în organizarea şi conducerea lui şi în mod
deosebit, în perfecţionarea posibilităţilor de performanţă ale omului.
De cele mai multe ori sportul de performanţă este o activitate de limită, solicitând
la maximum posibilităţile fizice şi psihice ale individului. În faţa unui concurs de mare
însemnătate, a unor adversari puternici, animat de dorinţa de victorie şi conştient de
răspunderea sa, sportivul trăieşte momente de intens dramatism. Echilibrul său psihic şi
capacitatea de autoconducere sunt puse la încercare, succesul depinzând de cele mai
multe ori de “călire”, de pregătirea psihologică realizată în activitatea anterioară.
Antrenamentul fizic şi tehnic-tactic constituie principala activitate de pregătire a
sportivului. Peridozarea acestuia, diferitele sarcini ale etapelor – stabilinţa în raport de
factori organizatorici, metodici şi de altă natură – explică posibilitatea unei variaţii destul
de mari şi frecvente pe care o au stările lui psihice. Gradul de mobilizare, de entuziasm,
de dăruire este dependent de foarte mulţi factori obiectivi, pe care-i ia în considerare

15
teoria şi metodica antrenamentului. O însemnată influenţă este exercitată, în acelaşi timp,
de factorii subiectivi, care nu pot fi nici planificaţi (prevazuţi) şi nici integral controlaţi.
Întâlnirea acestor factori şi interinfluenţarea lor se obiectivează în atitudinile
caracteristice, în stările de spirit ale sportivilor din timpul antrenamentelor şi
concursurilor.
Latură a procesului instructiv specifică domeniului educaţiei fizice, învăţarea
motrică este o activitate de restructurare a comportamentelor, care au un caracter
intenţional şi conştient. Deşi în educaţie fizică şi sport, activitatea este preponderent
motrică sau cel puţin aceasta este latura vizibilă a activităţii, totuşi pentru execuţia actelor
motrice este necesară formarea unui sistem de cunoştinţe specifice, pe baza cărora
exersarea va căpăta eficienţa. Caracteristică jucătorilor de handbal este
învăţarea inteligent-motrică, unde acţiunile se desfăşoară în condiţii mereu
schimbătoare, cu adversari activi şi agresivi. Apare în sporturile euristice, creative
(sporturi de luptă şi jocuri). Prin învăţarea inteligent-motrică definim corect procesul
învăţării actelor motrice, deoarece pe lângă priceperi, deprinderi, obişnuinţe, ea cuprinde
şi noţiuni şi concepte. Acest tip de învăţare complexă, modifică comportamente
preponderent motrice, în baza unor acţiuni inteligente ordonate de conştientizarea
situaţiilor.
Calităţiile psihice prin care jucătorii de handbal işi pot pune în valoare calităţiile
motrice, tehnico-tactice şi morfofuncţionale sunt, în principal, următoarele:
- perseverenţa şi dârzenia ca expresie a voinţei cu care ei se pregătesc şi participă la
jocurile oficiale;
- capacitatea de a analiza rapid situaţiile ivite în joc şi de a lua tot atât de repede
deciziile cele mai potrivite;
- combativitate;
- încrederea în forţele proprii şi ale coechipierilor;
- echilibrul afectiv în toate împrejurările.

2.5. Caracteristicile psiho-sociale şi pedagogice ale jocului de handbal

16
Prin educaţie se înţelege înfluenţarea sistematică şi conştientă a dezvoltării
intelectuale, morale sau fizice a copiilor, tineretului şi oamenilor, ca şi totalitatea
metodelor folosite în vederea acestei activităţi.
Handbalul este un fapt de viaţă şi din acest motiv el nu trebuie plasat în afara
eticii, în afara pedagogiei şi psihologiei generale şi sociale.
Factorul educaţiei în pregătirea sportivilor trebuie privit în următoarele direcţii:
educaţie morală; pregătirea ideologică şi psihică; pregătirea psihologică (şi psihică)
pentru concurs.
În hotărârea Plenarei C.C al P.C.R. cu privire la dezvoltarea continuă a educaţiei
fizice şi sportului (1976) se menţionează: factorii cu responsabilităţi în domeniul
sportului vor întrepinde măsuri care să asigure în rândurile sportivilor o disciplină fermă
şi o ordine exemplară, ca o condiţie de bază pentru dezvoltarea ascedentă a întregii
miscări sportive. În toate unităţile sportive se ve întrona un climat sănătos, se va lua o
atitudine critică faţă de orice manifestare care contravine normelor de conduită
cetaţenească şi ale vieţii sportive, dezvoltându-se o opinie puternică, combativă care sa
conducă la formarea unor sportivi cu o înaltă ţinută morală şi cetăţenească”.
Sportul trebuie privit ca o şcoală a voinţei, şcoală de formare a caracterelor, de
închegare a personalităţii umane. Într-adevăr, disciplină la antrenamente, în regimul de
viaţă sportivă, învingerea durităţii pregătirilor şi competiţiilor constituie elemente de
călire morală, de perfecţionare a voinţei.
Se poate spune că antrenamentul sportiv contemporan, considerat un proces
pedagogic desfăşurat după reguli stricte, acţionează asupra tuturor aspectelor care îl
definesc, cu scopul creşterii capacităţii de efort a indivizilor ce practică sportul de
performnaţă. Deasemenea practica sportivă foloseşte rezultatele cercetărilor, din propriul
domeniu sau din cele conexe, în scopul maximizării calităţilor şi capacităţilor indivizilor,
pentru realizarea de performanţe superioare.

17
3. Concluzii

Handbalul este un sport olimpic încă din anul 1936. Popular pe toată suprafaţa
globului, acest sport a avut o ascensiune fulgerătoare şi este fascinant atât pentru jucători
cât şi pentru privitori datorită faptului că e rapid, intens şi înscrierea golurilor nu se lasă
aşteptată. S-a scris despre handbal ca este un sport ce combină elemente din basket, fotbal
şi rugby, în proporţii diferite, având însă şi o individualitate aparte.
Măiestria tehnică nu mai este considerată o abilitate de salon, unde procedeele
tehnice sunt aplicate în condiţii prielnice, ea se materializează în execuţii precise şi
oportune, realizate într-o permanentă stare de adversitate, pe spaţii mici, din poziţii
dezechilibrate, atât în jocul de atac cât şi în cel de apărare.
Tendinţele de dezvoltare şi evoluţie a handbalului pe plan
mondial au fost grupate pe doua principale direcţii (Popescu C., 1994;
F.R.Handbal, 1996); cele privind selecţia sportivilor şi cele privind jocul
echipelor.
Privind selecţia sportivilor (Kreisel W., 1989; Popescu C., 1994)
se păstrează la echipele de vârf tendinţa de creştere a înălţimii medii a
jucătorilor; la feminin media de peste 175 cm, iar la masculin media de
peste 190 cm. Fiecare echipă are în componenţa cel puţin 2-3 jucători
cu înălţimea ce depăşeşte 200cm la băieţi şi 180cm la fete.
Totuşi, se constată, că pe lângă cei cu înălţime deosebită şi au
găsit locul şi jucători cu talie mai mică, cu un aport deosebit în jocul
echipelor, în special pe posturile de extreme şi centru.
Majoritatea jucătorilor din eşalonul de vârf al handbalului de
mare performanţă dau dovadă de o motricitate deosebită, şi o creştere
importantă la capitolul puterii jucătorilor. Acestea se manifestă atât în
jocul de atac cât şi în jocul de apărare.

18
Tendinţele de evoluţie privind jocul echipelor de handbal,
manifestă o multitudine de aspecte positive. Specialiştii apreciază că
se constată o creştere a măiestriei tehnico - tactice a jucătorilor, care
permite aplicarea cu exactitate a unor sisteme de joc, în atac şi
apărare. Prin aceasta, jocul întâmplător este pe cale de dispariţie.
Numărul de greşeli tehnice este în scădere, deşi ritmul de joc a crescut
mult.
Îmbunătăţirea tehnicii a contribuit la apariţia unor combinaţii de
mare fineţe, a jocului acrobatic în apropierea şi pe deasupra spaţiului
de poartă, ceea ce a dus la
creşterea spectaculozităţii jocului. Faza de finalizare a atacului se
pregăteşte în mod gândit cu ajutorul unor circulaţii de minge şi de
jucători care preced de regulă mijloacele tactice de prefinalizare şi
finalizare, precum şi aruncările la poartă executate prin surprindere.
Acţiunea individuală este subordonată ideii jocului colectiv, de
atragere asupra atacantului respectiv a 2 apărători, ceea ce conduce la
apariţia unui raport
supranumeric în alte zone ale atacului.
Mărirea vitezei de joc în toate fazele atacului este evidentă la
majoritatea echipelor de top din handbalul mondial. Alături de
îmbunătăţirea tehnicii şi tacticii, mărirea vitezei de joc reprezintă unul
din cei mai importanţi factori de progres ai handbalului şi de mărire a
spectaculozităţii şi atractivităţii jocului.

19
BIBLIOGRAFIE
1. Cunin, M. (2002), Pregătirea fizică a unui jucător de handball. Cursul
naţional de perfecţionare al profesorilor şi antrenorilor din România cu
specializarea handbal, Cluj-Napoca, pp. 66-87.
2. Dragu, A. (2003), Psihologia activităţii sportive, Editura didactică şi
Pedagogică, Burureşti, pp. 131-137.
3. Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F. (2001), Psihologia sportului de
performanţă. Teorie şi practică, Bucureşti, Editura FEST, 467 p.
4. Kreisel, W. (1989), “Evoluţia handbalului în perioada anilor ’80 şi
rezultatele Jocurilor Olimpice 1988”, Revista Sportul de performanţă –
Handbal – nr.295-296,Bucureşti, pp. 5-68.
5. Rizescu, C. (2000), Handbal, Constanţa, Editura Ovidius University
Press,154 p.
6. Voicu, S. (2003), Handbal. Tehnica şi tactica, Timişoara, Editura
Universităţii de
Vest, 186 p.

20