Limba, stil, scriitura

Formele de reproducere lingvistica a discursului implica

notiunea de stil. Materialul folosit pentru constructia discursului
este oferit de compartimentele limbii: fonetic, lexical,
morfologic si sintactic, care, in functie de perspectiva narativa
asupra evenimentelor, de particularitatile vocii narative, isi
combina in chip particular formele de exprimare, rezultand ceea
ce se numeste stilul individual al operei literare sau, prin
extensie, al unui scriitor, al unui curent literar, al unei epoci.
Definirea notiunii de stil presupune, de altfel, o anume evolutie
istorica. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni
literari", din fr. .style, lat. stylus, cu sensul "condei,
compozitie". In poetica traditionala insemna modul de
exprimare scrisa sau orala, cu insistenta, indeosebi in clasicism,
pe cateva trasaturi derivate din modul de intrebuintare a
elementelor limbii: corectitudine, claritate, inclusiv moduri de
selectare si de intrebuintare a limbii, stilul clasic, sublim,
mediu, temperat, vulgar. in epoca moderna, stilul se defineste
prin opozitie cu cel din perioada clasica, prin celebra maxima a
lui Buffon: "le style c est l homme me"me" ("stilul este omul
insusi"). Teoria moderna defineste stilul ca o trasatura a
individului in sine, ca o expresie a originalitatii. Stilul isi are
radacinile in modul de manifestare lingvistica a omului modern
(F. de Saussure, K. Voessler), avand ca atare premisa
originalitatii. Nu exista o limba generala, afirma K. Voessler, ci
numai graiuri individuale. Pe acest temei, se inregistreaza mai
multe moduri de percepere a notiunii de stil: stilul ca abatere,
stilul ca adaos si stilul ca fenomen de selectare a faptelor de
limba.
Stilul ca abatere de la norma uzuala a limbii reprezinta cea
mai veche conceptie stilistica, intalnita inca in "Poetica" lui
Aristotel: "Faptul de a fi altfel decat in vorbirea comuna are
darul sa inlature banalitatea", preluata si dezvoltata de Leo
Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso, J. Mukarovsky. Critica stilistica,
observa Leo Spitzer in 1928, "se intemeiaza pe postulatul ca
 fiecarei emotii, mai exact fiecarei abateri de la starea noastra
normala ii corespunde, in camp expresiv, o abatere de la
intrebuintarea lingvistica normala; si viceversa, ca o abatere de
la limbajul uzual e un indiciu al unei stari psihice neobisnuite. O
expresie lingvistica particulara este, pe scurt, reflexul si oglinda
unei conditii particulare a spiritului". Stilul ca adaos de
continut afectiv si expresiv la o comunicare a fost sustinut de
Charles Bally, iar in critica literara romaneasca de Tudor Vianu.
in "Arta prozatorilor romani" (1941) Vianu separa expresia
tranzitiva, de comunicare, de elementul reflexiv,
reprezentand aportul subiectiv la expresia tranzitiva a celui ce
scrie sau vorbeste. "Stilul este expresia unei individualitati",
mai precizeaza Tudor Vianu.
Stilul ca exercitiu de alegere a faptelor de limba in functie
de mesaj si de atitudinea auctoriala este conceptia integratoare
a fenomenelor lingvistice complexe care se exercita in
constituirea formei expresive a unei opere literare. Stilul devine
astfel un fenomen de interferenta, elementele fonetice, lexicale,
morfologice si sintactice, chiar elementele grafice ale textului,
iar in exprimarea orala gestica, mimica, tonalitatea fiind
subordonate unui concept integrator, intentionalitatea
comunicarii. Este vorba, deci, de un mod de alcatuire interna
a elementelor comunicarii, in functie de intentionalitate, de
viziune, de mesaj, de specificitatea acestuia. Stilul este astfel
un proces de selectie a elementelor lingvistice si de
combinare a lor, dar implica mai mult decat expresia
lingvistica semnificativa, cuprinzand referinte si la instantele
comunicarii, integrand intr-o relatie complexa producatorul
mesajului literar si pe receptorul acestuia.
intre cei doi poli ai comunicarii artistice, specifica stilului
beletristic, intre narator si cititor in cazul prozei, se
interfereaza modurile de reproducere a discursului, disociate de
teoria literara in stil direct, stil indirect si stil indirect liber,
in functie de care se constituie dialogul sau monologul
(monologul auctorial al autorului omniscient si monologul
interior, ca discurs launtric al personajului, convorbire cu sine
insusi).
La origine, dialogul este un produs al stilurilor orale, ca variante
ale folosirii limbii in comunicarea orala, disociata in stilul
conversatiei si in stilul beletristic. Stilul conversatiei se
exercita in trei variante: conversatia curenta (neutra),
 conversatia oficiala (solemna) si conversatia familiara. in
sfera literaturii se inscrie stilul oral beletristic, specific in
primul rand creatiei populare, in basm, balada, doina,
zicatoare, proverb, dar si creatiilor culte, a caror caracteristica
dominanta este oralitatea, cum este cazul operei lui Ion
Creanga. in creatiile populare stilul beletristic se suprapune, in
buna masura, limbajului popular, cum spune Dumitru Irimia, in
"Structura stilistica a limbii romane contemporane",
printr-o "interdependenta dintre structura literaturii folclorice si
modalitatea orala de constituire si circulatie (cand are loc
recrearea textelor), pe caracterul specific popular al
imaginii, al relatiilor dintre fictiune si realitate, al
participarii afective a creatorului (si povestitorului), si al
implicarii ascultatorului (destinatarului) in desfasurarea
naratiunii (basm, legenda, snoava etc.)" (s.a.). Oralitatea
stilului este, in aceeasi masura, o caracteristica si a literaturii
culte, caracterizata prin folosirea expresiilor idiomatice, a
proverbelor si a zicatorilor, prin dizolvarea granitelor dintre
fictiune si realitate, prin implicarea cititorului in desfasurarea
actiunii cu ajutorul unor formule de adresare, prin dativul etic,
printr-o gestica si mimica presupusa.
Vorbirea directa (discursul reprodus) se interfereaza cu
vorbirea indirecta, luand uneori forma stilului indirect liber,
in cart. povestitorul isi asuma si rolul personajului, alternand
planurile narative si discursul luand forma monologului auctorial
omniscient. Prin vorbirea directa, naratorul introduce in spatiul
literar un dialog purtat anterior, folosind verbele spunerii: a
zice, a spune, a intreba, a raspunde, uneori a striga, a
tipa, a murmura, a racni, a ingana. Exista si o strategie a
spunerii, vocea narativa putand incetini ritmul povestirii, prin
repetarea acestor veibe, alteori dinamizand-o, prin suprimarea
lor.
in stilul indirect dialogul este reprodus prin transformarea
enunturilor vorbirii directe in propozitii subordonate verbelor
zicerii, numite si declarative. Ca tehnica a enuntului, vorbirea
directa presupune folosirea dialogului, a semnelor de punctuatie
de tipul exclamarii, semnului de intrebare, a vocativului,
vorbirea indirecta introduce vocea naratorului, care se
deosebeste de vorbirea directa prin folosirea propozitiilor
incidente, separate prin virgule de context. Vorbirea directa se
desfasoara la persoana intai, cea indirecta la persoana a treia.
 Pe aceste moduri de reproducere a discursului, stilul
beletristic, fie in poezie, fie in proza, denota cea mai mare
complexitate de organizare, atat in continutul si in specificitatea
textelor literare, care pot fi epice, lirice si dramatice, poeme,
schite, nuvele, romane, comedii, memorii, cu diverse titluri si
subtitluri, cat si prin variabilitatea expresiva a mijloacelor de
realizare artistica. Stilul beletristic este persuasiv, propunandu-
si atragerea receptorului (a lectorului) in spatiul comunicarii,
trasaturi fundamentale in acest scop fiind sugestivitatea si
verosimilul. Cuvintele sunt folosite indeosebi cu functia lor
conotativa, avand ca scop crearea imaginii artistice, prin
care se obtine sensibilizarea lectorului.
in acest scop, nivelul fonematic al limbii se impleteste in mod
frecvent cu nivelul prozodic, in realizarea accentului, intonatiei
si ritmului si mai ales in crearea figurilor de stil "fonetice":
aliteratii, repetitii, asonante, contraste sonore. Stilul beletristic,
aflat, cum spune Dumitru Irimia, "in permanenta stare
conflictuala intre norma functionala si norma
individuala" (s.a.), introduce practic totalitatea registrelor
stilistice,- fonetisme arhaice, regionale si populare,
interferente cu cele din limba comuna. in acelasi timp se
constata absenta de regula a fonetismelor caracteristice altor
limbi.
La nivelul lexical, stilul beletristic, atat in poezie, cat si in proza,
se caracterizeaza printr-o mare varietate a vocabularului, cu
frecventa sporita a cuvintelor din fondul principal lexical, la care
se adauga si arhaisme, regionalisme, argotisme etc. pentru
realizarea culorii locale si a atmosferei mediilor. Se practica o
extensiune semantica, prin dezvoltarea* sinonimiei, a
polisemiei termenilor lexicali, prin "sfaramarea, prin metafora, a
granitelor semantic-lexicale dintre campurile semantice ale
vocabularului". in plan morfologic si flexionar, "specificul stilului
beletristic intre celelalte stiluri este dat de: - inscrierea flexiunii
in sfera ampla a limbii nationale; - desfasurarea ampla a
flexiunii; - convertirea sensurilor gramaticale in componente ale
semnificarii." (Dumitru Irimia). Astfel, se remarca prezenta
vocativului la grupul nominal, a unei sugestive flexiuni verbale,
prin folosirea ampla a marcilor de persoana si de timp, cu valori
stilistice extrem de expresive: prezentul liric, prezentul narativ,
prezentul istoric, prezentul etern, imperfectul, timp al
determinarii si al eternitatii naturii (in descrierea vietii naturii,
 la Sadoveanu, de exemplu), perfectul simplu, ca timp narativ
predominant, perfectul compus, "timp al despartirii" (George
Calinescu), mai mult ca perfectul, prin care se suprapun
planurile narative ale trecutului. La nivel sintactic, stilul
beletristic este deschis tuturor orientarilor sintactice, stilului
direct si indirect liber, prin folosirea tuturor imbinarilor
sintactice si a cvasitotalitatii felurilor de subordonate.
in sens mai larg, se vorbeste de stilul unui gen literar, epic,
liric, dramatic, elegiac, meditativ, de un stil national, ca
totalitate a elementelor unei entitati psihoetnice, de stilul
reflexiv, de stilul unei epoci sau al unui curent literar, clasic,
romantic, baroc, realist, expresionist, avangardist. Stilul
romantic al lui Victor Hugo presupune, de pilda, mari
desfasurari de forte, alternari ale timpului sacru cu timpul
profan, proiectia pe mari intinderi a actiunii, in timp ce stilul
realist este obiectiv, greoi, actiunea desfasurandu-se in
intervale mari de timp, cu decoruri restrictive si relatii sociale
aglutinante. Unii scriitori, de exemplu Mihail Sadoveanu,
folosesc, alaturi de elemente realiste, note de fantastic,
proiectand actiunea pe un fundal cuprinzator, actiunile
oamenilor fiind in corelatie cu divinitatea, cu semnele cosmice,
cu miscarea vremii.
in teoria literara mai noua un all concept literar, scriitura,
tinde sa substituie termenul traditional de stil. Elaborat de
critica literara franceza, prin Roland Barthes, Jacques Derrida si
teoreticienii de la revista "Tel Quel", termenul "scriitura" tinde
sa includa intr-o sfera mai larga de reprezentare pe acela de
stil. Roland Barthes identifica in scriitura "nu un ideolect
personal (ca stilul, pe vremuri), ci o enuntare (si nu un enunt)
pe care, strabatand-o, subiectul joaca diviziunea, dispersandu-
se, aruncandu-se piezis pe scena paginii albe." Scriitura (din fr.
ecriture), este un termen complex, inteles ca un reper socio-
lingvistic intr-un dat temporal si socio-istoric. Scriitura este un
sociolect, un dialect social specific: "in orice forma literara
isi face loc alegerea generala a unui ton sau, daca vreti, a unui
ethos. Tocmai aici scriitorul se individualizeaza in mod clar,
pentru ca pe acest teren se angajeaza. Limba si stilul sunt date
care preced ca niste antecedente orice problematica a
limbajului; limba si stilul sunt produse naturale ale Timpului si
ale persoanei biologice. Dar identitatea formala a scriitorului nu
se stabileste decat in afara normelor de gramatica si a
constantelor de stil, acolo unde continutul scris, adunat si inchis
mai intai intr-o forma lingvistica perfect inocenta, va deveni in
cele din urma un semn total." (Roland Barthes, "Gradul zero
al scriiturii").