Sunteți pe pagina 1din 30

Preocuparea istoricilor pentru romanitatea romanilor

Romanitatea romanilor reprezinta un element esential al identitatii lingvistice si


culturale a poporului roman. Aceasta idee a retinut de-a lungul vremii atentia cronicarilor,
oamenilor politici, geografilor, dar cei care au dezbatut cel mai mult tema romanitatii au fost
istoricii. Ei au dorit sa demonstreze in numeroase randuri continuitatea romana in Dacia dupa
retragerea aureliana, originea latina a limbii romane si a poporului roman, precum si formarea
constiintei de neam.
Primii care au vorbit de originea romana a romanilor au fost cronicarii secolelor IX-XIII,
care i-au amintit pe acestia sub diferite denumiri, care sugerau ascendenta lor etnica (daci,
geti, romei, romani, vlahi). Dintre acesti cronicari ii amintim pe Anonymus, imparatul bizantin
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Simon de Keza.
Ideea romanitatii romanilor a fost abordata in Evul Mediu si de catre carturarii umanisti.
Acestia activau pentru trezirea constiintei contemporanilor in vederea opririi expansiunii
otomane, ce punea in pericol intreaga Europa. In acest context, a fost suscitat interesul pentru
statele romanesti, care jucau un rol activ in cruciadele antiotomane.
Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini a fost primul care a afirmat originea romana a
poporului roman (secolul al XV-lea ). Pe langa numeroasele elemente comune ale limbii latine
si romane, el a constatat existenta la romanii nord-dunareni a unei traditii referitoare le
descendenta lor dintr-o colonie al carei fondator a fost imparatul Traian.
Incepand cu secolul al XVII-lea, cronicari romani precum Grigore Ureche, Miron Costin,
Ion Neculce, au sustinut ideea romanitatii romanilor, prin aducerea unor dovezi despre
originea lor latina si vechimea lor pe aceste meleaguri.
Din pacate, odata cu secolul al XVIII-lea, in conditiile luptei romanilor din Transilvania
pentru afirmare nationala in istoriografie au aparut teorii care contestau romanitatea
romanilor si vechimea lor in acest spatiu geografic. Aceste teorii, numite imigrationiste, au
aparut din ratiuni politice, pentru a minimaliza dreptul romanilor asupra Transilvaniei, aflata
inca de la sfarsitul secolului al XVII-lea sub ocupatie austriac. In secolulul al XVIII lea, Franz
Sulzer creaza, in 1781, teoria imigrationista conform careia poporul roman e de origine
balcanica, contestand originea latina a limbii si a poporului roman. Replica romaneasca la
afirmatiile care negau autohtonia si romanitatea romanilor a venit din partea reprezentantilor
Scolii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ion Budai-Deleanu. In lucrarile lor
au afirmat originea romana, chiar pura, a romanilor (ceea ce a constituit o exagerare voita),
precum si continuitatea neintrerupta a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.
Asadar, atat in Evul Mediu, cat si in Epoca Moderna, romanitatea romanilor a fost
abordata din motive politice (expansiunea otomanilor, respectiv lupta pentru drepturi a
romanilor din Transilvania).
Dezbaterile pe tema romanitatii romanilor au continuat si in secolul ai XIX-lea, cele mai
cunoscute aprtinand austriacului Robert Roesler cu a sa teorie imigrationista publicata in anul
1871.
Teoria roesleriana a constituit fundamentul distorsionarilor politizate ale ideii de
continuitate si vechime romanesca. Ideiile sale principale au fost: dacii ar fi fost distrusi ca
popor in urma razboaielor cu romanii; vechea toponimie dacica ar fi disparut tocmai datorita
acestor exterminari.
Conform acestei teorii, Dacia nu a putut fi romanizata in 165 de ani, toti locuitorii
parasind-o in timpul imparatului Aurelian, iar poporul roman si limba romana s-ar fi format la
sud de Dunare. Argumentele ar fi: lipsa elementelor germanice in limba romana , existenta
unor elemente lexicale comune in limbile albaneza si romana, asemanarea dialectelor
dacoroman si macedoroman, influenta slava resimtita de locuitorii de la nord de Dunare.
Asadar, romanii ar fi un popor de pastori nomazi. Nu ar exista izvoare istorice care sa ateste
existenta romanilor la nord de Dunare anterior secolului al XIII-lea.
Teoria a fost cu succes combatuta de lucrarile istoricilor romani, B. Petriceicu- Hasdeu si
A.D. Xenopol. Astfel contraargumentele istoricului roman A.D. Xenopol au fost prezentate in
lucrarea Teoria lui Roesler. Studii romanesti asupra staruintei romanilor in Dacia Traiana
(1884). Acestea erau: continuitatea dacica este demonstrata de revolta dacilor din 117, de
dovezi arheologica, numismatice, lingvistice, slavii fiind cei care ii separa in secolul al VII-lea pe
romanii de la nord de cei de la sud de Dunare. De asemenea, exista izvoare istorice care atesta
prezenta romanilor la nord de Dunare inca din secolul al IX-lea.
Si in secolele XIX-XX, mai ales dupa realizarea Romaniei Mari, s-a negat continuitatea
romaneasca. Istoriografia romaneasca a contracarat aceasta tendinta prin opere stiintifice
importante: Vasile Parvan Getica si Inceputurile vietii romane la gurile Dunarii; Nicolae
Iorga Istoria romanilor; Gh. I. Bratianu O enigma si un miracol istoric: poporul roman.
Asadar, romanii au avut constiinta originii latine comune, a vechimii, a unitatii de neam
in tot cursul secolelor trecute, fapt ce a stat la baza formarii constiintei nationale si a realizarii
statului roman modern. Necesitatea studierii acestui subiect vine din aceea ca un popor nu
poate exista in istorie fara sa-si cunoasca originea , astfel neavand identitate si autenticitate in
istorie.
Nerecunoasterea originilor poate reprezenta un pericol, caci alte popoare pot emite
pretentii nefondate referitoare la preeminenta lor in acest teritoriu.
Formarea statelor medievale romanesti

Constituirea Tarilor Romane in Evul Mediu a fost rezultatul unui proces istoric de
durata, ce avut drept nucleu autonomiile locale, prezente in spatiul nord-dunarean, intre
secolele IX-XIV.
Cauzele care au stat la baza nasterii statelor medievale romanesti au fost: existenta
formatiunilor prestatale romanesti, tendintele expansioniste ale regalitatii maghiare si ale
Imperiului Bizantin, presiunea Hoardei de Aur care a limitat influenta maghiara in spatiul est-
carpatic, precum si invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul tarii
noastre. Formarea statelor medievale in spatiu romanesc a avut loc intr-un mod etapizat,
durand cateva secole, prin unificarea autonomiilor locale.
Aceste autonomii locale au fost mentionate in diferite izvoare ale vremii sub denumiri
diverse: tari, voievodate, cnezate, cobale,ocoale, codri, campuri. Din unirea lor deriva ulterior
cele patru state medievale romanesti: Transilvania, Dobrogea, Tara Romaneasca si Moldova.
In ceea ce priveste formarea statului medieval al Tarii Romanesti, aceasta a avut loc in
trei etape. Prima etapa a constat in confruntarea din 1277 dintre voievodul Litovoi (cel amintit
la 1247 de Diploma cavalerilor ioaniti sau un urmas al acestuia, cu acelasi nume) si regele
maghiar Ladislau IV. Litovoi este ucis in lupta, iar fratele sau, Barbat, este luat prizonier si apoi
rascumparat. Ulterior Barbat recunoaste suzeranitatea maghiara.
Autonomiile locale au contribuit la crearea statelor medievale romanesti. Un argument
in acest sens il reprezinta contributia Tarii Fagarasului, mentionata in Letopisetul
Cantacuzinesc. Deoarece maghiarii anihileaza autonomia Fagarasului, locuitorii acestuia trec
la sud de Carpati in semn de protest. Deci putem sustine contributia demografica a acestui
teritoriu la crearea statului sud carpatic. Pentru ca orasele Campulung si Arges seamna cu cele
din Ardeal, este evidenta contributia locuitorilor de peste munti la edificarea lor. Asadar,
putem sustine contributia Fagarasului la crearea Tarii Romanesti.
O alta etapa consta in actiunea lui Basarab I (1310-1352), care intemeiaza Tara
Romaneasca prin unificarea voievodatului lui Litovoicu cel al lui Seneslau, pe la 1300. Un act
diplomatic din 1324 atesta recunoasterea suzeranitatii maghiare de catre Baasarab I si facea
precizari asupra intinderii statului voievodului muntean care ingloba Banatul de Severin,
Oltenia, Muntenia si unele teritorii de la nordul gurilor Dunarii (Basarabia).
Totusi, Basarab a reusit sa obtina independenta Tarii Romanesti fata de Ungaria prin
victoria de la 1330, de la Posada, impotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou.
O a treia etapa in cadrul realizarii statului muntean a constat in consolidarea sa
institutionala, in timpul urmasilor lui Basarab I: Nicolae Alexandru (1352-1364), Vladislau
Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-1384) si Dan I (1384-1386). Una dintre masurile luate pentru
consolidarea statului munten a avut loc in timpul domniei lui Nicolae Alexandru si a constat in
intemeierea, in 1359, a Mitropoliei Tarii Romanesti, cu sediul la Curtea de Arges.
In ceea ce priveste Moldova , formarea sa ca stat a cunoscut , de asemenea, mai multe
etape.
Prima etapa, desfasurata intre 1352-1353, a constat in actiunea regalitatii maghiare, care a
format in nord-vestul Moldovei o marca de aparare condusa de voievodul Dragos din
Maramures (descalecatul lui Dragos). A doua etapa este stabilita la 1359, cand a avut loc
descalecatul voievodului maramuresean Bogdan care i-a alungat pe urmasii lui Dragos. Tot
Bogdan a reusit sa desfiinteze suzeranitatea maghiara asupra Moldovei, in urma confruntarilor
dintre anii 1364-1365, cu regele maghiar Ludovic de Anjou. Astfel Moldova devine
independenta.
A treia etapa in formarea statului extracarpatic a fost reprezentata de consolidarea
institutionala si teritoriala a Moldovei in timpul urmasilor lui Bogdan: Latcu (1368-1375), Petru
Musat (1375-1391), Roman (1391-1394) si Stefan I (1394-1399).
Astfel, in Transilvania sunt atestate in secolul al IX-lea de catre cronica maghiara Gesta
Hungarorum trei formatiuni prestatale: voievodatul lui Gelu, voievodatul lui Glad si cel condus
de Menumorut. In Tara Romaneasca sunt amintite la 1247, in Diploma Cavalerilor ioaniti,
formatiunile prestatale politice ca Tara Severinului, precum si cele conduse de voievozii Litovoi
si Senesla, dar si cele conduse de cnezii Farcas, respectiv, Ioan. Cat priveste zona Moldovei, aici
sunt mentionate de izvoare (secolele XII-XIII) tara brodnicilor, cea a berladnicilor, precum si
Codrii Hertei si Campul lui Dragos.
Un factor intern care a contribuit la aparitia statelor medievale a fost actiunea
unificatoare realizata de reprezentantii institutiei centrale, reprezentata de domnitor sau de
voievod. Acesta avea diferite atributii: comanda armata, stabilea impozitele, numea dregatorii,
adopta legi, se ocupa de poltica externa. Domnnul era socotit stapanul intregului npamant al
tarii, pe parcursul secolelor XIV-XVI fiind ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia
Basarabilor (in Tara Romaneasca) si, respectiv, a Musatinilor din Modova). Aparitia intitutiei
centrale a fost determinata de necesitatea concentrarii puterii in mana unui singur om, capabil
de actiuni coerente in beneficiul statului pe care il conduce. Un factor extern cu rol in
constituirea statelor romanesti a fost politica expansionista a regatului ungar, care si-a pus
amprenta asupra formarii Transilvaniei.
Astfel actiunea unificatoare a autonomiilor locale din Transilvania a fost realizata in
urma cucerii ei de catre maghiari, proces ce a durat intre secolele XI-XIII, si a avut un caracter
sistematic si organizat. Pe masura inaintarii in Transilvania, maghiarii au organizat aici diferite
unitati administrativ-teritoriale: comitate (primul aparut fiind Bihorul, in anul 1111), scaune
sasesti si secuiesti si districte (tari romanesti). Ultimele amintite, districtele, s-au situat catre
periferia Transilvaniei si au continuat sa fie conduse, pana in secolul al XIV-lea, de cnezi si
voievozi romani.
Forma de guvernare a Transilvaniei a fost voievodatul, dupa incercarea esuata a
maghiarilor de a impune principatul. Primul voievod al Transilvaniei, mentionat de izvoare, a
fost Leustachius (1176)
Pentru apararea si colonizarea Transilvaniei, regalitatea maghiara i-a adus in Transilvania
pe secui si sasi, iar la granitele provinciei au fostt cantonati, pentru o scurta perioada de timp,
cavalerii teutoni si cei ioaniti.
Un al stat medieval a caurui aparitie a fost influentata de politica Ungariei a fost
Moldova. Intre anii 1352-1353, regalitatea maghiara a organizat expeditii de respingere a
pericolului tatar de la granita de est a Transilvaniei, aflata deja sub suzeranitatea sa. In
acest context, voievodul maramuresean Dragos a format o marca de aparare in nord-vestul
Modovei.
Dupa cativa ani, un alt voievod din Maramures, Bogdan, a sosit in Moldova, chemat de
populatia autohtona nemultumita de masurile luate de urmasii lui Dragos. Bogdan a devenit
noul conducator al Moldovei si cel care a obtinut independenta Moldovei fata de Ungaria in
anii 1364-1365. Consolidarea institutionala a Moldovei a avut loc in timpul urmasilor lui
Bogdan.
O consecinta a formarii statelor medievale romanesti a fost aceea ca dat posibilitatea
romanilor sa dispuna de institutii cu rol in apararea si dezvoltarea lor, aflate in fruntea unor
teritorii politice centralizate. Unirea fortelor intr-un stat a ingreunat politicile expansioniste
venite din partea tarilor vecine, voievozii, reprezentatii institutiei centrale , jucand un rol
esential in aceste actiuni de aparare.
Importanta intemeierii statelor medievale romanesti a constat in faptul ca noile
identitati politice au contribuit la dezvoltarea civilizatiei romanesti si la pastrarea fiintei
nationale. De asemenea, Tarile Romane au constituit o bariera a crestinitatii impotriva
expansiunii Imperiului Otoman pe parcusrsul Evului Mediu.
Referitor la importanta constituirii statelor medievale romanesti aceasta este data de
rolul activ pe care l-au avut Tarile Romane in derularea cruciadelor tarzii. Prin intermediul
acestor lupte, statele medievale romanesti au contribuit atat la apararea independentei si a
integritatii lor teritoriale, cat si la incetinirea inaintarii otomanilor in Europa. Un exemplu in
acest sens este actiunea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456), care a obtinut in 1456 o stralucita
victorie la Belgrad. Repurtata impotriva ostilor conduse de sultanul Mehmed al doilea ,
cuceritorul Constantinopolului, victoria de la Belgrad a oprit inaintarea turcilor catre centru
Europei pentru 70 de ani
In concluzie formarea Tarilor Romane a fost un proces complex, care a mizat pe
contributia factorilor interni si a celor externi.
Institutii feudale in Tarile Romane (sec.XIV-XVI)

Domnia reprezenta principala institutie a statului medieval, domnitorul avand autoritate


absoluta in stat. era ereditara si electiva (alegerea domnitorului de catre Adunarea Tarii,
indiferent ca este fiu legitim sau nelegitim, obligativitatea era doar sa fie os domnesc).
Principalele familii domnitoare erau basarabii in Tara Romaneasca si musatinii din Moldova.
Domnia era considerata de caracter divin, fapt exprimat sin titulatura domnitorilor: Io,
mare voievod si domn, particula io reprezentand prescurtarea cuvantului grecesc ionnes
care inseamna cel ales de Dumnezeu.
In Modova si in Tara Romaneasca, conducatorul statului isi atribuia titlul de Voievod si
Domn. Domn provine din latinescul dominus, singurul stapanitor, iar termenul voievod
inseamna conducator suprem al armatei.
In Transilvania se folosea doar termenul de voievod pentru a desemna conducatorul
statului, deoarece acest territoriu era vasal Ungariei.
Daca domnitorii din T.R. si Moldova sunt alesi de Adunarea Tarii, voievodul Transilvaniei
este numit de regele Ungariei si supus acestuia.
Sfatul domnesc in Moldova si in Tara Romanesca acesta era alcatuit din 12 mari boieri cu
dregatorii. Cele mai importante dregatorii erau cele de Portar al Sucevei (Moldova) si de Ban al
Olteniei (Tara Romaneasca).
In Sfatul Domnesc existau atributii ca: logofatul, vistiernicul
Politica promovata de spatiul romanesc in relatiile internationale si de la inceputurile
modernitatii

Secolele XIV- XV au constituit in istoria romanilor perioada de consolidare a stateleor


medievale romanesti si de afirmare a politicii lor de independenta.
Conflictele militare din acea perioada au demostrat hotararea romanilor de apara
integritatea tarilor lor, in acest sens inscriindu-se actiunile mai multor domnitori romani.
Politica externa a Tarilor Romane a fost influentata pe parcursul secolului al XIV-lea, de
vecinatatea celor doua puteri catolice, Ungaria si Polonia, care au dorit stabilirea suzeranitatii
lor asupra statelor medievale romanesti. Expansiunea Imperiului Otoman in Europa (care
ajunge la sfarsitul secolului al XIV-lea pe linia Dunarii) i-a determinat pe domnitorii romani sa
realizeze aliante intre statele romanesti, dar si cu alte tari vecine, sa intocmesca strategii
militare eficiente, menite sa reduca diferenta dintre capacitatile armate romanesti modeste si
cele straine. De asemenea, voievozii romani au intreprins eforturi militare si diplomatice
pentru mentinerea integritatii si independentei statale (chiar prin acceptarea suzeranitatii
diferitelor state vecine).
Pe tot parcursul Evului Mediu, razboaiele purtate de romani cu otomanii se inscriu,
conform lui Florin Constantiniu, in categoria razboaielor asimetrice in care una dintre parti se
afla in inferioritate armata. Pentru a compensa inferioritatea militara fata de adversar, romanii
au folosit diferite tactici si strategii militare: tactica pamantului parjolit (hartuirea inamicului,
otravirea apelor si distrugerea recoltelor) si purtarea confruntarilor armate in locuri stramte
sau mlastinoase.
Domnia este institutia care s-a implicat activ in lupta de aparare a tarii, avand alaturi de
ea boerimea si populatia apta sa lupte (constituita in oastea cea mare). Ea s-a preocupat
pentru construirea si consolidarea unor cetati de aparare.
In cadrul lupte antiotomane a Tarilor Romane din secolul al XV-lea s-au evidentiat mai
multi domnitori romani de seama.
Astfel in contextul expansiunii otomane la sud de Dunare, sultanul Baiazid I a intreprins
o expeditite in Tara Romaneasca in 1395. In fata superioritatii numerice a adversarului, domnul
roman (Mircea cel Batran 1386-1418) a recurs la tactica hartuirii, atragandu-l intr-un loc
mlastinos, in care sa nu se poata desfasura. Confruntarea a avut loc la Rovine, pe 17 mai 1395,
turcii fiind infranti.
Tansilvania a facut si ea parte din randul tarilor ce au participat la cruciadele tarzii
(secolele XIV-XV), cel care a adus prestigiu acestei tari prin actiunile sale fiind voievodul Iancu
de Hunedoara (1441-1456). In 1443, la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea, Dieta Ungariei a
hotarat declansarea unei noi campanii antiotomane. Cunoscuta in istorie drept campania cea
lunga, aceasta expeditie crestina a fost condusa de voievodul Transilvaniei, Iancu de
Hunedoara. In septembrie 1443, ostile crestine au trecut Dunarea si i-au invins pe turci la Nis si
apoi au inaintat spre Sofia. Venirea iernii si a unei puternice contransive otomane i-au fortat pe
crestine sa se retraga , in decembrie 1443.
Voievodul Transilvaniei a mai incercat, ulterior, o expeditie in Balcani, in 1443, dar a
suferit o infrangere din partea turcilor, la Kossovopoljie.
In contextul cucerii Constantinopolului de catre otomani in 1453, sultanul Mehmed al II-
lea a pornit o noua ofensiva in Europa, cu scopul de a cucerii Belgradul. Impotriva ostirii
otomane , s-a organizat in 1456 o contraofensiva crestina, condusa de voievodul Transilvaniei,
Iancu de Hunedoara.
Acesta a organizat apararea Belgradului, luptele finalizandu-se cu infrangerea turcilor.
Victoria obtinuta la Belgrad de Iancu de Hunedoara a oprit pentru aproape 70 de ani ofensiva
turcilor spre centrul Europei.
Un capitol al lupte pentru independenta l-a reprezentata actiunea domnului Tarii
Romanesti, Vlad Tepes. Refuzul acestuia de a mai plati tribut Portii in 1459 a starnit mania
sultanului Mehmed al II-lea; mai mult, actiunile din iarna anilor 1461-1462 vor provoca reactia
sultanului care intreprinde o actiune de pedepsire a domnitorului roman, care are loc la
inceputul verii anului 1462.
Vlad Tepes, constient de inferioritatea armatei sale, refuza o lupta deschisa, preferand sa
hartuiasca si sa infometeze oastea otomana. In aceste conditii, in noaptea de 16-17 iunie 1462,
Vlad Tepes ataca tabara turceasca provocand haos si pierderi. Urmarea acestui atac a fost
retragerea in cele din urma a armatei turcesti la sud de Dunare.
O alta confuntare militara este reprezentata de lupta de la Vaslui (Podul Inalt) de la 10
ianuarie 1475, purtata de Stefan cel Mare cu turcii. Lupta a fost consecinta campaniei
intreprinse de otomani in Moldova spre sfarsitul anului 1474, cu scopul de a elimina pericolul
reprezentat de politica antiotomana a lui Stefan cel Mare. Astfel, trupele turcesti, intrate in
Moldova in 1475, sunt hartuite de armata moldoveana si atrase in locul pe care Stefan cel
Mare il alesese strategic (turcii dispuneau de 120 000 de soldati, iar moldovenii de 40 000). La
10 ianuarie 1475, profitand de conditiile atmosferice (ceata densa), Stefan ii ataca pe turci in
locul numit Podul Inalt si obtine o stralucita victorie, fortandu-i pe acestia sa paraseasca
Moldova.
La inceputul secolului al XVI-lea , subordonarea politica a Tarilor Romane si incorporarea
lor in Imperiul Otoman au devenit tot mai amenintatoare. In acest context, au existat
domnitori romani care au incercat sa pastreze independenta Tarilor Romane. Dintre acestia il
amintim pe unul dintre urmasii lui Petru Rares la tronul Moldovei, si anume Ion Voda cel
Cumplit (1572-1574), cel care a reluat actiunile antiotomane . Acesta nemultumit de pretentiile
otomanilor de a dubla tributul, a purtat mai multe batalii cu acestia , in care a obtinut si victorii
(cum ar fi cea de la Jiliste, din 1574). Datorita insa tradarii boierimii, domnitorul a fost prins de
turci si omorat in chinuri groaznice.
In secolul al XVI-lea s-a inregistrat o deteriorare a situatiei politico-juridice a Tarilor.
Astfel, Transilvania a fost transformata , in 1541, in principat autonom, sub suzeranitate
otomana (dupa cucerirea Ungariei si transformarea celei mai mari parti in pasalac, in 1541).
Domnii erau alesi de catre boieri (Moldova Muntenia), iar principele Transilvaniei de catre
Dieta. Politica externa a Tarilor Romane a fost integrata treptat celei otomane. De asemenea,
obligatiile statelor medievale romanesti au crescut, concomitent cu anexarile teritoriale
realizate de turci, in detrimentul Tarilor Romane.
Mihai Viteazul, domn al Tarii Romanesti in perioada 1593-1601, a incercat sa se opuna
expansiunii otomane. Expeditiile turcesti aveau ca scop transormarea Tarii Romanesti in
pasalac, fapt zadarnicit de vitoriile obtinute de Mihai Viteazul impotriva turcilor, dintre care
cea mai insemnata a fost cea de la Calugareni (13 august 1595), ostirea turca fiind condusa de
Sinan-Pasa. Desi initial, batalia incepuse prost pentru romani, care au suferit pierderi
insemnate, totusi, exemplul personal al lui Mihai Viteazul, care s-a aruncat in lupta, a
determinat obtinerea victoriei finale, in urma esecului expeditiei realizate in 1595, turcii au fost
nevoiti sa se retraga din Valahia.
Stralucitele victorii obtinute de domnul muntean la Calugareni si Giurgiu, in anul 1595, i-
au confirmat acestuia statutul de luptator al crestinitatii. In 1598, Mihai Viteazul a incheiat
un tratat la Manastirea Dealu cu imparatul romano-german, Rudolf al II-lea (conducatorul Ligii
Sfinte). Prin acest tratat, domnul muntean a recunoscut suzeranitatea imparatului, in schimbul
recunoasterii de catre acesta a domniei ereditare in familia lui Mihai Viteazul si a promisiunii
de acordare a ajutorului impotriva turcilor.
Incheiata prea devreme, domnia lui Mihai Viteazul este meritorie prin faptul ca a unit,
chiar daca pentru scurta vreme, cele trei Tari Romane sub conducerea sa, in anul 1600. Astfel
dupa lupta de la Selimbar impotriva lui Andrei Bathory, Mihai Viteazul intra trumfal in Alba
Iulia si preia conducerea Transilvaniei. In primavara anului 1600 hotaraste sa atace Moldova,
dar cetatile acestea se deschid fara lupta, iar pe 27 mai, Mihai se autointitula conducator al
celor trei Tari Romane.
Pentru a-si atinge obiectivele politice si militare, domnitorii romani au urmarit sa incheie
aliante diplomatice cu puterile vecine, implicate si ele in lupta antiotomana. Astfel, relatiile
diplomatice ale Moldovei in timpul lui Stefan cel Mare au urmarit indeaproape dorinta
domnitorului de afirmare a statului moldovean ca stat independent, dar si de adversar al
Imperiului Otoman, alaturi de alte puteri crestine ale vremii, precum Ungaria si Polonia.
Toate tratatele incheiate de Stefan au avut drept scop atingerea obiectivelor mentionate
mai sus, asa cum o demostreaza tratatul de vasalitate incheiat la 15 septembrie 1485 intre
Moldova si Polonia condusa de Cazimir al IV-lea. Tratatul a fost incheiat la Calomeea, in
Polonia. Fortat de imprejurari, de pierderea Chiliei si a Cetati Albe, ocupate de turci in 1484,
Stefan ce Mare a depus atunci omagiul de vasalitate regelui polon si astfel a obtinut ajutor
militar de la acesta in luptele de la Catlabuga (1485) si Scheia (1486), in care i-a infrant pe turci.
Totusi, in 1487, Moldova a fost nevoita sa incheie pace cu turcii si sa reia plata tributului,
eforturile militare, dar si distrugerile provocate de lupte fiind din ce in ce mai greu de suportat
de populatia tarii.
O astfel de actiune diplomatica a fost cea a domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel
Batran (1386-1418), care, in anul 1395, pe 7 martie, la Brasov, a semnat tratatul de alianta cu
Sigismund de Luxemburg , regele Ungariei. Amenintati cu expansiunea otomana, cei doi lideri
isi promiteau sprijin militar antiotoman, aceata fiind prima alianta antiotomana din SE Europei.
Tratatul nu s-a aplicat imediat, dar a constituit o baza pentru colaborarea de la Nicopole, din
1396.
Un alt exemplu in acest sens este tratatul de alianta antiotoman incheiat in 1475 intre
Stefan cel Mare si Matei Corvin, regele Ungariei, efectul acestuia fiind trimiterea unui corp de
oaste maghiar in ajutorul domnului moldovean cu ocazia campaniei otomane din 1476.
Cat priveste politica externa a domnitorului muntean Constantin Brancoveanu (1688-
1714), acesta a dorit sa transforme Tara Romanasca intr-un factor activ in plan european,
serviciile sale diplomatice fiind cautate in epoca. Brancoveanu a manevrat cu abilitate
interesele in zona ale puterilor europene vecine (Imperiul Rus si cel Hasburgic), mentinand
pentru mult timp relatii bune si cu puterea suzerana, cea otomana.
Domnul muntean a dorit sa stabileasca legaturi si cu Polonia, dar nu a reusit acest lucru
datorita amestecului austriac. Drept consecinta, Brancoveanu a incercat o apropiere de alta
putere zonala, Rusia, ca o contrapondere la politica hasburgilor, fapt caruia i s-a datorat
mazilirea sa ulterioara.
Secolul al XVIII-lea a inregistrat alte actiuni diplomatice din partea domnitorilor romani.
Un exemplu in acest sens il constituie tratatul de la Lutk din 1711, incheiat intre Dimitrie
Cantemir, care domnea in Moldova, si tarul Rusiei, Petru I. Tratatul recunostea domnia
absoluta si ereditara a lui Cantemir, tarul promitandu-i ajutor in recuperarea tuturor teritoriilor
moldovene cucerite de turci. In schimb, Cantemir accepta suzeranitateaa ruseasca si se obliga
sa lupte impotriva turcilor, alaturi de rusi. Urmarea acestui tratat a fost participarea Moldovei
la conflictul ruso-turc din 1711. Confruntarea a avut loc la Stanilesti in luna iulie 1711 si s-a
soldat cu infangerea trupelor ruso-moldovene. Dimitrie Cantemir a fost silit sa se refugieze la
curtea aliatului sau rus, iar in Moldova s-a reinstaurat, incepand cu acel an, regimul fanariot.
Contextul diplomatic al secolului al XVIII-lea si al inceputului de secol XIX pentru spatiul
romanesc dar si pentru cel european este cel al desfasurarii Crizei/Problemei Orientale.
Aceasta a influentat statutul Tarilor Romane, precum si diplomatia romaneasca dim aceea
perioada.
In plan intern, situatia Principatelor era una dificila odata cu instaurarea regimului
fanariot (1711 in Modova, 1716 in Tara Romaneasca). Domnitorii au devenit simpli functionari
in cadrul administratiei sultanale, fiind numiti si revocati in functie de interesele Portii. Cu
toata aceasta dominatie, o serie de domnitori fanarioti au incercat ca prin diplomatie sa obtina
o serie de avantaje pentru ei sau pentru Principate. Este cazul domnitorilor Constantin Ipsilanti
(1802-1806; 1807) si Alexandru Moruzi (1802-1806; 1807) care au dus o politica filorusa, dar au
intretinut relatii diplomatice si cu Imperiul Hasburgic si cu Anglia. Sultanul, atentionat de
politica celor doi domnitori, ii mazileste aproape simultan, incalcand astfel prevederile
hatiserifului (act oficial otoman) din 1802 care sublinia obligativitate consultarii cu Rusia in
luarea unei asemenea decizii.
In concluzie, in Evul Mediu si la inceputurilor modernitatii, Tarile Romane se implica in
relatiile internationale prin actiuni militare menite sa apere integritatea teritoriala si sa asigure
un statut politico-juridic avantajos.
Constituirea si consolidarea statului roman modern

Proiectele politice romanesti au jucat un rol important in constientizarea romanilor cu


privire la necesitatea infaptuirii statului modern, independent si unitar, precum si la cea a
modernizarii societatii romanesti. Proiectele politice au inceput sa se contureze in sec al XVIII-
lea , devenind tot mai complexe pe masura ce diferite aspecte ale lor treceau din planul ideiilor
in cel al realizarilor concrete, intr-un context extern favorabil.
Astfel, in contextul razboaielor ruso-austro-turce, boierii romani formuleaza proiecte
politice precum memoriul de la Focsani din 1772 si Memoriul de la Sistov din 1779 prin care
solicita domnii pamantene si unirea Moldovei cu Tara Romaneasca intr-un stat, sub garantie
europeana.
La inceputul secolului al XIX-lea, demersurile politice romanesti s-au concretizat prin mai
multe actiuni.
Intre 1821-1848, formarea unui stat roman modern a reprezentat idealul noii elite
boieresti si a burgheziei care prin intermediul memoriilor, proiectelor de reforma sau
activitatilor unor societati culturale si secrete, au desfasurat o ampla miscare de reformare.
Astfel, in Moldova, Ionica Tautu a elaborat, in 1882, Constitutia Carvunarilor, care cerea :
drepturi cetatenesti, respectarea proprietatii, libertatea comertului, a presei, egalitatea in fata
legii, modernizarea structurilor politice, administrative, juridice si fiscale. In Muntenia, partida
nationala, condusa de Ion Campineanu, a elaborat, in 1838, doua documente: Act de Unire si
Independenta SI Osabitul Act de numire a suveranilor romanilor; acestea cereau inlaturarea
suzeranitatii otomane si a protectoratului rusesc instaurat in 1829, Unirea Principatelor intr-un
Regat al Daciei, alegerea unui domn ereditar.
Rezolutiile Adunarilor Ad hoc de la Iasi si Bucuresti, din 1857 au fost proiecte politice
importante pentru crearea statului roman modern.
Demersurile incepute inca din primele decenii ale secolului si continuate de revolutiile de
la 1848, au dus la realizare Unirii din 1859, cand s-a realizat dubla alegere a lui Al. l. Cuza, atat
in Moldova, cat si in Muntenia, devenind primul domnitor al Principatelor Unite.
Aceasta actiune politica a fost pregatita de redeschiderea Crizei Orientale, prin
izbucnirea Razboiului Crimeii (1853-1856), purtat de Imperiul Otoman, Anglia, Franta, pe de o
parte, si Rusia, pe de alta parte. Incheiat cu Congresul de pace de la Paris, din 1856, acest
razboi a deschis drumul catre realizarea statului roman modern.
Astfel, in cadrul Congresului, s-a discutat despre problema romaneasca si s-a hotarat,
printre altele, ca Principatele sa fie puse sub garantia colectiva a Marilor Puteri, iar populatia
sa fie consultata cu privire la dorinta sa de unire. Acest lucru s-a realizat prin intermediul
Adunarilor Ad-hoc din Moldova si Muntenia, care, intrunite in 1857, ajung la aceiasi hotarare
unanima de unire, lucru adus la cunostinta Marilor Puteri in 1858, cu ocazia Conventiei de la
Paris. Aici s-a hotarat unirea formala a celor doua Principate, care trebuiau sa-si aleaga, fiecare,
cate un domnitor, un guvern si o adunare reprezentativa, singurele institutii comune ale noului
stat fiind Comisia Centrala si Inalta Curte de Casatie , cu sediul la Focsani.
Oamenii politici au recurs, insa, la alegerea aceleiasi persoane ca domn atat in Moldova
(5 ianuarie 1859) cat si in Tara Romaneasca (24 ianuarie 1859), infaptuind o adevarata unire si
punand, astfel puterile europene in fata faptului implinit. Acest lucru a fost posibil datorita
unei scapari in textul Conventiei, care nu interzicea alegerea aceleiasi persoane ca domnitor in
cele doua Principate.
In perioada imediat urmatoare, noul domnitor s-a preocupat de recunoasterea unirii din
1859 si consolidarea statului recent infaptuit. Epoca reformelor lui Cuza, desi nu a durat foarte
mult, a reusit sa rezolve chestiuni spinoase ale societatii. Aici ne referim la secularizarea
averilor manastiresti din 1863, in urma careia un sfert din pamanturile tarii a reintrat in posesia
statului roman. Prin legea agrara din 1864 au fost improprietarite aproape 500 000 de familii
de tarani, fosti clacasi. Si, nu in ultimul rand, tot in 1864 s-a realizat structurarea
invatamantului in cele trei trepte de studiu, stabilindu-se gratuitatea si obligativitatea
invatamantului primar.
Dupa incheierea domniei lui Cuza in 1866, oamenii politici romani au pus in practica un
alt proiect, si anume aducerea la tron a unui print strain dintr-o familie domnitoare a Europei.
Acesta a fost Carol I, cel care a continuat procesul de modernizare inceput de Cuza. Domnitorul
de origine germana a militat pentru obtinerea independentei pentru tara sa , fapt atins prin
participarea Romaniei la razboiul ruso-turc dintre anii 1877-1878.
La inceputul secolului al XX-lea s-a urmarit atingerea altui obiectiv, intregirea nationala.
Trasaturile politicii externe romanesti din aceasta perioda a fost aceea ca eforturile
diplomatice si militare ale statului nostru s-au orientat catre realizarea statului national unitar.
Acest lucru a fost posibil prin participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial alaturi de
Antanta castigatoare (1916-1918), tratatele internationale semnate dupa razboi recunoscand
unirile succesive din 1918 a Basarabiei, Bucovinei si, respectiv, a Transilvaniei, cu Romania.
Referitor la evolutia statului roman la sfarsitul secolului al XIX-lea si primele doua decenii
ale secolului al XX-lea, se poate afirma ca a fost una ascendenta , intrucat pozitia geo-strategica
a Romaniei a fost consolidata prin tratate de alianta. Totodata, a avut loc democratizarea vietii
politice odata cu introducerea votului prevazut in Constitutia din 1923. Acest tip de vot il
inlocuia pe cel cenzitar si era acordat barbatilor incepand cu varsta de 21 de ani.
Romania si Marile Puteri din Europa, de la Criza Orientala la marile aliante din
prima jumatate a secolului al XX-lea.

Dupa venirea la tron, a principelui Carol I, in 1866, politica externa a Romaniei a urmarit
obtinerea independentei de stat. Redeschiderea Crizei Orientale din 1875 a fost considerata
de catre statul roman ca fiind oportuna pentru concretizarea obiectivului. Pe fondul
problemelor interne ale Imperiului Otoman, Rusia si Austria incearca sa isi consolideze
autoritatea in SE Europei.
Cu toate ca suzeranitatea otomana nu mai ramasese decat una simbolica in a doua
jumatate a sec al XIX-lea, Carol I nu putea admite sa fie conducatorul unei tari lipsite de
suveranitate nationala. Raspunsul Portii la initiativele diplomatice romanesti a fost unul
negativ, drept pentru care domnitorul a inteles ca singura varianta posibila este cea militara.
Prilejul favorabil pentru atingerea scopului i-a fost oferit de redeschiderea Crizei Orientale
odata cu rascoalele antiotomane din Bosnia-Hertegovina si Bulgaria (1875-1876), dar si de
razboiul purtat de Serbia si Muntenegru impotriva acelorasi turci (1876).
Rusia a incurajat rascoalele antiotomane din anii 1875-1876, intreprinse de popoarele
slave din Peninsula Balcanica, urmarindu-si propriile interese expansioniste. Acest fapt a fost
unul dintre motivele declansarii razboiului ruso-turc dintre anii 1877-1878, pregatit prin
semnarea cu Romania a unei conventii militare ( 4 aprilie 1877 ), care reglementa trecerea
trupelor rusesti pe teritoriul statului roman, in drumul lor catre Dunare. Astfel, rusii aveau
astfel obligatia sa respecte integritatea teritoriala a Romaniei, trebuiau sa ocoleasca
Bucurestiul si sa suporte toate chieltuielile necesare operatiunii de traversare. Ca atare, pe 12
aprilie 1877, Rusia a declarat razboi Portii, incepand inaintarea spre Dunare. Principatele au
ramas initial neutre, desi urmareau obtinerea independentei.
In aprilie 1877, artileria otomana a bombardat orasele de la Dunare, ca reactie la
ajutorul dat Rusiei in traversarea teritoriului roman pentru a ataca la sud de Dunare Iperiul
Otoman. Armata romana a ripostat, bombardand Vidinul. Ca atare, Poarta a declarat
suspendarea legaturilor diplomatice cu Romania.
Pe 9/21 mai 1877, in Parlament, ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a proclamat
independenta Romaniei. Acest nou statut politico-juridic trebuia confirmat international.
Esecul trupelor rusesti la Plevna, din iulie 1877, i-a determinat pe rusi sa solicite ajutor militar
romanilor, principele Carol I incuviintand acest lucru. In consecinta, in august 1877, trupele
romanesti au trecut Dunarea si au acordat Rusiei un ajutor militar cu adevarat meritoriu, cu rol
hotarator in victoria finala asupra turcilor. Astfel, intre august 1877 si ianuarie 1878 armata
romana a obtinut importante victorii, reusind sa cucereasca numeroase redute turcesti
(Grivita, Rahova, Plevna, Smardan).
Finalul razboiului a dat castig de cauza rusilor si aliatilor sai romani. In urma incheierii
conflictului, pe 19 februarie/3 martie 1878 a fost redactat tratatul de la San Stefano, care a
recunoscut, printre altele, independenta Romaniei. Insa Marile Puteri nu au acceptat
valabilitatea acestuia si au hotarat desfasurarea unui al doilea Congres de Pace, la Berlin.
Tratatul de la Berlin, din iulie 1878, a recunoscut oficial independenta Romaniei, care primea si
Dobrogea; Rusia prelua sudul Moldovei, retrocedat Moldovei in 1856.
Urmarea principala a obtinerii independentei a fost proclamare Romaniei ca regat, in
1881, si cresterea prestigiului ei pe plan diplomatic.
Pentru ca situatia din Balcani ramanea in continuare tensionata chiar si dupa razboiul
ruso-turc de la 1877-1878, si acesta, in special, din cauza pretentiilor hegemonice ale Rusiei,
Romania a cautat sa gaseasca o alianta care sa-i garanteze noul statut de tara independenta si
suverana. Astfel s-a produs apropierea Romaniei de Tripla Alianta (in componenta sa intrand
Germania, Austo-Ungaria si Italia), cu care tara noastra a semnat un tratat de alianta in 1883.
Aderarea la aceasta alianta a dus la scoaterea Romaniei din izolarea diplomatica in care
se afla si a consolidat securitatea externa, cu toate ca pe termen lung alianta era in contradictie
cu interesul legat de desavarsirea unitatii nationale si contravenea sentimentelor majoritatii
populatiei romanesti.
La inceputul secolului al XX-lea s-a derulat o alta etapa a Crizei Orientale, reprezentata
de cele doua razboaie balcanice, desfasurate in 1912 si, respectiv, 1913. La cel din urma a
participat si Romania, ingrijorata de modificarea statu quo-ul zonal din cauza pretentiilor
teritoriale ale Bulgariei. In 1913, Bulgaria si-a atacat fostii aliati din timpul primului razboi
balcanic, Muntenegru, Serbia si Grecia. In ajutorul acestora au venit Romania si Imperiul
Otoman. In iulie 1913, trupele romanesti au traversat Dunarea si au inaintat fara lupta spre
Sofia. Comunicatiile capitalei Bulgariei au fost taiate, iar tarul Ferdinand a cerut regelui Carol I
sa opreasca inaintare trupelor romane. Tratativele de pace au avut loc la Bucuresti, iar
Romania a obtinut Cadrilaterul, ca efect al implicarii sale in razboi.
La inceputul sec al XX-lea, o data cu izbucnirea Primului Razboi Mondial si confruntarea
dintre cele doua aliante politico-militare, Tripla Alianta respectiv, Tripla Intelegere, Romania se
gasea in fata unei mari dileme. Desi era membra a Triplei Aliante, o mare parte a opiniei
publice si a clasei politice simpatiza Antanta, din care faceau parte Franta, Marea Britanie,
Rusia.
Pozitia Romaniei in momentul declansarii razboiului in 1914 a dovedit sentimentele
antanofile ale romanilor, care dorind implinirea idealului national, nu puteau merge in razboi
alaturi de Autro-Ungaria (sub stapanirea careia se aflau inca Transilvania si Bucovina). Ca atare,
Consiliul de Coroana, intrunit la Sinaia in 1914, a hotarat neutralitatea Romaniei, desi regele
Carol I si cativa apropiati ai acestuia ar fi dorit respectarea tratatului incheiat in 1883. Dupa
moartea regelui Carol I, in septembrie 1914, urmasul sau, Ferdinand, carui pozitie antanofila
era cunoscuta, a incurajat inceperea trativelor cu Antanta. Aceste tratative s-au concretizat
prin intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta, incepand cu anul 1916.
Intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta a fost cauzata de promisiunea venita din
partea acestei aliante conform careia, la sfarsitul razboiului, Romania va putea sa-si recastige
dreptul asupra Transilvaniei si Bucovinei.
Pe 14 august 1916 Romania declarat razboi Austro-Ungariei; armata romana a patruns in
Transilvania, pe care a eliberat-o. Pe 5 septembrie 1916, la Turtucaia, a avut loc insa
infrangerea armatei romane, iar in perioada septembrie-noiembrie 1916 a avut loc
contraofensiva armatelor Triplei Aliante care au reusit sa ocupe Bucurestiul si doua treimi din
teritoriul Romaniei. Catre sfarsitul lunii noiembrie 1916, autoritatile romane s-au retras la Iasi;
frontul s-a stabilizat pe linia Oituz-Siret-Dunare.
In iarna anilor 1916-1917 armata romana s-a refacut cu ajutorul misiunii militare
franceze, condusa de generalul Henri Berthelot, iar vara anului 1917 s-a dovedit decisiva
pentru insasi supravetuirea statului roman, in contextul intentiilor Germaniei care dorea
scoaterea Romaniei din razboi printr-o ofensiva in Moldova. Armata romana a reusit sa obtina
victorii importante in fata Puterilor Centrale, prin luptele de la Maresti, Marasesti si Oituz din
perioada iulie-august 1917.
Din pacate, iesirea Rusiei din razboi, care in 1918 a semnat pacea cu Tripla Alianta, a
angrenat-o si pe cea a Romaniei; la 7 mai 1918, statul roman a fost nevoit sa semneze Tratatul
de Pace de la Buftea-Bucuresti cu Tripla Alianta, prin care Romania a fost obligata sa cedeze
Dobrogea, anexata Bulgariei. De asemenea, Austro-Ungaria a preluat o suprafata de 5600 km
patrati din Muntii Carpati, iar Germania urma sa exploateze timp de 90 de ani bogatiile
naturale ale tarii. Armata romana a fost demobilizata.
Semnarea armistitiului de catre Austru-Ungaria si Germania, in toamna lui 1918, a gasit
Romania mobilizata din nou de partea Antantei, ceea ce i-a adus statutul de tara invingatoare
in razboi.
In 1918, in haosul razboiului care a determinat, printre altele, si dezmembrarea
imperiilor multinationale, cele trei provincii romanesti aflate sub stapanire straina (Basarabia,
Bucovina, Transilvania) au proclamat, rand pe rand, unirea lor cu Romania.
Astfel, Basarabia, prin organul sau reprezentativ, Sfatul Tarii, a hotarat, in data de 27
martie 1918, unirea cu patria-mama. In acelasi an, in noiembrie, Congresul General al
Bucovinei a decis unirea cu Romania, iar in Transilvania Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1
decembrie 1918 a votat Rezolutia Unirii cu Romania. Toate aceste actiuni ale romanilor din
afara granitelor au fost incurajate si de proclamarea dreptului popoarelor la autodeterminare,
lucru realizat de presedintele american Woodrow Wilson, in 1918.
Asadar, prin vointa romanilor din Basarabia, Bucovina si Transilvania, si in conditii
externe favorabile, s-a realizat in 1918 Romania Mare, un stat unitar, suveran si independent.
Valabilitatea acestor acte istorice a fost recunoscuta in cadrul Congresului de Pace de la
Paris, in 1919. Noua realitate politica va fi legitimata prin incoronarea la Alba-Iulia, pe 15
octombrie 1922, a lui Ferdinand si a sotiei sale, Maria, ca regi ai Romaniei Mari, precum si prin
adoptarea unei noi constitutii, cea din 1923.
Adoptarea Constitutiei din 1923 a insemnat recunoasterea noilor realitati social-politice
de dupa 1918. Totodata, a reprezentat un imbold dat clasei politice si societatii romanesti prin
democratizarea sistemului de conducere, incurajata de introducerea votului universal, precum
si prin acordarea acelorasi drepturi si libertati cetatenesti inclusiv minoritatilor, recent
integrate in statul romanesc. Ca atare, prin legea electoraladin 1926, se permite reprezentarea
minoritatilor in Parlament, care isi creaza propriile partide politice. In aceste conditii au aparut
partide etnice ca Partidul maghiar, Partidul German, in timp ce principalele partide interbelice
au fost Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc (creat in 1926, prin unirea
Partidului National Roman din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partitidul Taranesc,
condus de Ion Mihalache). Partidul Conservator va disparea de pe scena politica di cauza
realizarii reformei agrare din 1921.
In perioada interbelica viata politica romaneasca a cunoscut pentru mai multi ani o
stabilitate prin alternanta la guvernare a PNL si PNT, economia a fost incurajata si s-a refacut
dupa pierderile suferite in timpul razboiului, iar societatea a cunoscut noi transformari prin
crearea unei clase de mijloc puternice, reprezentate de burghezie si intelectuali. Toate acestea
au dus la consolidarea statului national unitar roman.
Romania si relatiile internationale in perioada interbelica

Perioada interbelica a fost dominata de efectele Primului Razboi Mondial si de


incercarea Marilor Puteri de a mentine statu quo-ul stabilit in urma incheierii Tratatelor de
Pace din 1919-1920.
Situatia internationala a Romaniei a depind de jocul Marilor Puteri si de aliantele dintre
acestea, precum si de hotararile acestora in ceea ce priveste politica internationala.
In 1919 s-a desfasurat Conferinta de Pace de la Paris, in cadrul careia s-au elaborat
tratatele de pace dintre puterile invingatoare si statele invinse in Primul Razboi Mondial. Cu
ocazia incheierii tratatelor de pace, se recunoastea, printre, altele, desavarsirea statului
national roman.
Astfel, pe 10 decembrie 1919 Romania a semnat Tratatul cu Austria de la Saint-Germain,
prin care s-a recunoscut apartenenta Bucovinei la Romania; a urmat Tratatul de la Neuilly cu
Bulgaria, prin care Cadrilaterul revenea Romaniei. Pe 4 iunie 1920 Romania a semnat Tratatul
de la Trianon cu Ungaria prin care se recunostea unirea Banatului si a Transilvaniei cu
Romania, iar pe 28 octombrie 1920 s-a semnat Tratatul de la Paris, prin care se recunostea
unirea Basarabiei cu Romania.
In perioada interbelica, Romania a incercat sa-si pastreze intergritatea teritoriala si s-a
constituit intr-un partener activ in actiunile menite sa apere pacea mondiala. Astfel, statul
roman a incheiat, in 1921, impreuna cu Cehoslovacia si Iugoslavia, un tratat regional de alianta,
care a pus bazele Micii Intelegeri. Aceasta alianta, ca si cea creata in 1934 Intelegerea
Balcanica din care facea parte si Romania avea drept scop apararea membrilor ei de
eventualele agresiuni externe asupra integritatii lor teritoriale. Totodata, Romania a continuat
strangerea legaturilor cu tari democrtice (Marea Britanie, Franta). In 1928, Romania s-a
alaturat, celor 60 de tari semnatare ale pactului Briand-Kellogg, prin care razboiul era scos in
afara legii.
Un alt aspect important al politicii externe a Romaniei in perioada interbelica l-a
constituit actiunea diplomatica a ilustrului Nicolae Titulescu, presedinte in doua randuri al
Societatii Natiunilor Unite. Titulescu a negociat Tratatul cu Ungaria de la Trianon si a participat
la Conferinta de la Spa care a stabilit reparatiile de razboi ale Germaniei. Titulescu a fost
ministru de externe al Romaniei intre 1923-1936, in aceasta calitate initiind negocieri,
nefinalizate insa, pentru incheierea unui tratat cu URSS. Tot el a fost unul dintre fondatorii
Intelegerii Balcanice, din care faceau parte, alaturi de Romania, Turcia, Grecia si Iugoslavia.
Perioada 1938-1944 a fost una greu incercata. Romanii au cunoscut trecerea de la
democratie la manarhie autoritara (1938), in timpul careia s-au inregistrat importante pierderi
teritoriale, apoi abdicarea regelui Carol al II-lea in 1940 si venirea la conducere a fiului sau,
MihaiI, secondat de generalul Ion Antonescu. Acesta din urma a devenit adevaratul conducator
al tarii si in 1941 a hotarat impunerea dictaturii militare, in timp ce pe plan extern izbucnise al
Doilea Razboi Mondial.
Intre 1941-1944, Romania a participat alaturi de Germania la razboiul pentru cucerirea
URSS, reusind intr-o prima etapa eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, ocupate de
sovietici in vara anului 1940. Germania a pierdut insa razboiul pe frontul rusesc, ceea ce
a precipitat lucrurile si in Romania. Pe 23 august 1944 a avut loc lovitura de stat in urma careia
Antonescu a fost arestat, iar armata romana a intors armele impotriva Germaniei. Pana la
sfarsitul razboiului in 1945, tara noastra a luptat alaturi de Natiunile Unite.
Jocurile de culise de la sfarsitul razboiului au facut ca Romania sa intre in sfera de
influenta sovietica, iar comunistii sa fie ajutati sa ajunga la putere. Prin masuri
pseudodemocratice, Partidul Comunist din Romania a reusit sa acapareze puterea intre anii
1944-1947. Pe 30 decembrie 1947 s-a facut trecerea oficiala la comunism, prin renuntarea la
monarhie si adoptarea republicii ca forma de guvernare.
Romania postbelica

Inca din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, jocul Marilor Puteri mondiale a stabilit
ca Romania sa intre in sfera de influenta a URSS-ului. Astfel din august 1944 si pana in 1958,
trupele sovietice au stationat pe teritoriul Romaniei, pregatind si supraveghind instaurarea
regimului comunist in acest spatiu.
Regimul totalitar comunist din Romania a cunoscut doua etape: cea stalinista, sub
guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) si cea national-comunista, sub
conducerea lui Nicolae Ceausescu.
In timpul guvernarii lui Dej, sub presiunea Armatei Rosii, au fost luate masuri menite sa
organizeze statul dupa modelul sovietic, stalinist. Acest fapt a fost realizat prin diverse actiuni:
infiintarea partidului unic, Partidul Muncitoresc Roman (februarie 1948), al carui conducator
roman era Gheorghe Gheorghiu Dej , nationalizarea fabricilor, intreprinderilor si bancilor,
subordonarii Biserici de catre stat, impunerea cenzurii, reorganizarea invatamantului,
adoptarea unei noi constitutii, alcatuita dupa modelul sovietic (aprilie 1948), crearea unei
politii politice, Securitatea, in 1948.
Constitutia adoptata a avut drept cauze necesitatea de a da legimitate noului regim, care
facuse trecerea de la monarhie la republica, si dorinta de a arata Moscovei obedienta sa
politica, intrucat Constitutia din 1948 o avea ca model pe cea sovietica din 1936.
In 1952 a fost adoptata o noua constitutie, care pastra majoritatea prevederilor din
constitutia anterioara. Se sublinia insa, in mod explicit rolul conducator al Partidului
Muncitoresc Roman. Constitutia marca etapa de maxima sovietizare a tarii.
In anul 1949 incepea procesul de colectivizare prin care proprietatile agricole treceau la
stat, acesta organizand forme colective de productie, precum G.A.P.-urile devenite ulterior
C.A.P-uri.
Primul pas spre comunizarea Romaniei a fost facut a 6 martie 1945, prin numirea
primului guvern procomunist, prezidat de Petru Groza, un trimis al sovieticilor. Din acest
guvern nu facea parte niciun reprezentant al partidelor traditionale democratice, PNL SI PNT,
lucru care a facilitat impunerea masurilor comuniste.
Urmatorul pas ce va duce la stalinizarea Romaniei a fost falsificarea alegerilor din
noiembrie 1946, cand comunistii si aliatii lor din Blocul Partidelor Democratice au manevrat
rezultatul alegerilor in favoarea lor, desi PNL si PNT erau adevaratelor castigatoare ale
scrutinului. Aceasta mare frauda electorala, realizata cu concursul URSS-ului, a certificat faptul
ca democratia nu mai era o optiune in Romania, iar comunistii erau adevaratii stapani ai tarii.
De la falsificarea alegerilor si pana la inlaturarea tuturor adversarilor politici nu a mai
fost decat un pas care s-a finalizat pe 30 decembrie 1947, cand regele Mihai I a fost silit sa
abdice, monarhia constitutionala fiind abolita, iar Romania devenind de la aceasta data
republica populara.
Procesul, finalizat oficial in 1962, a starnit nemultumirea taranilor care s-a manifestat
prin refuzul de a ceda pamanturile, de a plati cotele, revolte spontane. Securitatea a intervenit
si a reprimat orce forma de rezistenta.
In schimb, in perioada national-comunismului, manifestat in timpul guvernarii ceausiste,
s-a incercat intr-o prima etapa, o desprindere de linia Moscovei, realizarea socialismului prin
forte proprii, incurajarea proprietatii particularea, libertatea circulatiei, construirea de
locuinte, reluarea relatiilor cu Occidentul.
In planul politicii externe Romania a urmat politica impusa de Moscova prin aderarea la
C.A.E.R. in 1949 si prin aderarea la Pactul de la Varsovia in 1955. Atat in timpul lui Dej cat si al
lui Ceausescu, Romania a avut rolul sau in desfasurarea Razboiului Rece. Deosebirea dintre
cele doua perioade a fost data de desprinderea de linia Moscovei, realizata de Ceausescu si
care s-a manifestat cel mai pregnant prin refuzul sau de a implica Romania in inabusirea
Primaverii de la Praga din 1968, ce a insemnat revolta populatiei cehoslovace impotriva
comunismului impus de Moscova.
Relativa independenta si intoarcerea la valorile romanesti promovate de Ceausescu au
dus la o perioadade destindere in politica interna si externa a Romaniei. Faptul ca Ceausescu a
promovat linia nationala a comunismului a dus la imbunatatirea imaginii Romaniei in Occident,
liderul comunist roman fiind vazut ca disidentul din cadrul blocului statelor totalitare si
beneficiind de aprecierea liderilor occidentali (fapt confirmat de vizitele pe care presedintii
americani, Richard Nixon si Gerard Ford , le-au facut in Romania).
Totusi, aceste masuri nu au durat prea mult, pentru ca odata cu 1974, cand Ceausescu a
fost numit presedinte al Replublicii Socialiste Romania, regimul national-comunist a inceput sa
cunoasca din nou trasaturi totalitariste pronuntate. Astfel, s-a impus cu fervoare cultul
personalitatii, prin intermediul caruia Ceausescu era reprezentat ca un adevarat erou al
neamului. De asemenea, s-a continuat industrializarea fortata si s-a initiat constructia unor
proiecte megalomanice, care solicitau chieltuieli uriase (Canalul Dunare-Marea Neagra,
Transfagarasanul, Casa Poporului).
Toate acestea au determinat cresterea datoriei externe a tarii, achitata cu pretul
rationalizarii drastice a tuturor produselor si impunerea cartelelor, ceea ce a afectat nivelul de
trai al populatiei. Dea asemenea, de teama unor revolte anticomuniste, viata privata a
cetatenilor era supravegheata indeaproape (ascultarea telefoanelor, citirea corespondentei,
urmarirea si impunerea domiciliului fortat celor considerati inamici ai regimului).
In decursul anului 1989, regimurile comuniste europene au inceput sa se prabuseasca
rand pe rand. Acelasi lucru s-a intamplat si cu regimul politic din Romania , inlaturat in 1989,
prin intermediul Revolutiei din decembrie. Acest fapt ce a determinat ca tara noastra sa revina
la democratie si la statul de drept.
Evolutia Romaniei postbelice a insemnat trecerea de la democratiela totalitarism, iar
dupa 1989 lucrurile s-au orientat pentru recladirea unei societati normale, integrate valorilor
europene, dupa cumo demostreaza reusita intrarii tarii noastre in NATO (2004) si UE (2007).
Disidenta anticomunista din Romania
Odata cu venirea lui Nicolae Ceausescu la putere, regimul comunist a cunoscut o scurta
perioada de destindere, atat prin masurile luate pe plan intern, cat si prin actiunile
autonome manifestate in relatiile externe . aceasta liberalizare a regimului a incurajat aparitia
disidentei anticomuniste.
Daca guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost caracterizata de forme de rezistenta
anticomunista, precum grupurile armate din munti, perioada ceausista a inregistrat conturarea
disidentei anticomuniste, efect atat al destalinizarii, cat si al dorintei lui Ceausescu de a-si crea
o imagine de reformator.
Astfel, inca de la venirea sa la putere, Ceausescu a decis eliberarea detinutilor politici
incarcerati din ordinul lui Dej. In 1975, N. Ceausescu a semnat acordul de la Helsinkiprin care
se angaja sa garanteze drepturile cetatenesti, precum si libera circulatie a persoanelor. Aceste
gesturi au incurajat manifestarea disidentei anticomuniste romanesti.
Doua dintre formele de manifestare a disidentei au fost cea a scrierilor critice la adresa
regimului, realizate de intelectuali precum Paul Gomasau Doina Corneea, precum si cea a
discursurilor radiofonice la posturi europene ca BBC si Europ Libera, ce au apartinut unor
reprezentanti ai diasporei romanesti. Disidentii propuneau reformarearegimului prin
acceptarea organizarii de alegeri libere, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti,
pluralism politic. Dar aceste lucruri nu puteau fi acceptate cu usurinta de regimul totalitar.
Spre sfarsitul deceniului 90, s-a evidentiatgruparea disidentilor anticomunisti alcatuita
din fosti demnitari ai Partidului Comunist din Romania. Aceasta a redactat Scrisoarea celor
sase, in care se semnalau neregulile regimului si in care i se cerea lui Ceausescu sa respecte
prevederile Constitutiei si sa puna capat exportului de alimente, cu atat mai mult cu cat
populatia era infometatacu buna-stiinta.
Numarul redus de disidenti anticomunisti din Romania a facilitat regimului neutralizarea
lor, unora dintre acestia fiindu-le impus domiciliul fortat, ceea ce permitea supravegherea lor
indeaproape de catre Securitate.
Referitor la consecintele manifetarii disidentei anticomuniste romanesti, putem spune ca
ea contribuit la informarea opiniei publice internationaledespre abuzurile regimului comunist
din Romania. Totodata, disidenta a continuat rezistenta societati impotriva comunismului
Ideologii si practici politice in secolul al XX-lea

Dupa incheierea primului Razboi Mondial, regimul democratic a fost prezent in


majoritatea statelor europene. Un punct de plecare pentru consolidarea democratiei
interbelice l-a reprezentat documentul redactat in 1918 de catre presedintele american
Woodraw Wilson, intitulat Cele 14 puncte. Acest document a oferit poarelor mici si mijlocii
posibilitatea de a-si hotarari singure soarta, iar relatiilor diplomatice o sansa de democratizare.
Astfel, prin diminuarea rolului international al marilor puteri si infiintarea Societatii Natiunilor,
statele lumii primesc garantia stabilirii relatiilor diplomatice, lucru ce are drept consecinta o
incurajare a regimurilor si practicilor democratice.
Regimul democratic, aflat in antiteza cu cel totalitar, se caracterizeaza prin respectarea
separarii puterilor in stat. Puterea politica se imparte in puterea executiva, legislativa si,
respectiv, puterea judecatoreasca. Cele trei puteri sunt detinute de institutii distincte, care
coopereaza si sunt garantele statului (trasatura definitorie a statului democratic).
O alta caracteristica a democratiei in prima jumatate a secolului al XX-lea, este prezenta
regimului parlamentar. Adunarea legislativa aleasa prin vot, initial cenzitar, devenit ulterior
universal (dupa Primul Razboi Mondial), este expresia vointei poporului. Intr-un astfel de regim
parlamentar, guvernul este responsabil in fata acestei adunari, iar seful statului (presedintele
sau regele) este lipsit de o veritabila putere. Un bun exemplu al democratiei parlamentare este
Marea Britanie, unde prim-ministrul, ca sef al majoritatii parlamentare, are un rol important,
alegandu-si ministrii si avand puteri executive extinse.
In Europa, in prima jumatate a secolului al XX-lea, a aparut o serie de regimuri politice
totalitare.
O trasatura definitorie a extrmismului de drapta a fost rasismul, intalnit atat in cadrul
nazismului, cat si al fascismului. De exemplu, in Germania, rasismul a fost insotit de
promovarea ferventa a antisemitismului. Conform ideologiei naziste, germanii faceau parte
dintr-o rasa superioara, rasa ariana care putea garanta progresul omenirii. Aceasta rasa trebuia
sa traiasca in spatiul vital, epurat de elementele inferioare (evrei, tigani, slavi).
Instaurarea regimului comunist in Romania debuteaza dupa lovitura de stat de la 23
august 1944 (secolul al XX-lea), fapt care a determinat incheierea armistitiului cu Natiunile
Unite, dar si stationare trupelor sovietice pe teritoriul tarii (care au fost instrumentul cu
ajutorul caruia rusii si-au asigurat implementarea totalitarismului de tip stalinist in tara
noastra). Un aport semnificativ in impunerea comunismului in Romania de catre URSS l-a avut
si intelegerea de la Yalta din 1945, care a lasat drum liber manevrelor sovietice atat in
Romania, cat si in alte tari europene.
Regimul comunist din Romania s-a mentinut la putere prin represiune si teroare. In acest
scop au fost create institutii speciale Securitatea si Militia si s-a organizat un sistem
concentrationar, alcatuit din lagare si inchisori comuniste. Astfel adversarii regimului, reali sau
inchipuiti, erau supusi unor tratamente inumane ce mergeau de la batjocura pana la crima.
Anul 1989 a reprezentat anul prabusirii regimurilor comuniste in intreaga Europa
Centrala si de Est.
Romania a revenit la democratie, iar organele de conducere create au fost Consiliul
Frontului Salvarii Nationale, infiintat in seara zilei de 22 decembrie 1989, precum si guvernul
democratic infiintat in ziua de 26 decembrie 1989. Ambele institutii au asigurat tranzitia catre
noul regim politic democratic, instaurat oficial dupa primele alegeri libere, din 20 mai 1990.
La 8 decembrie 1991, printr-un referendum, a fost adoptata prima Constitutie
democratica a Romaniei postdecembrista, care a avut ca model Constitutia din 1923.
Constitutia Romaniei prevede principiile de organizare a statului, drepturile, libertatile si
indatoririle fundamentale ale cetatenilor, organizarea si functionarea autoritatilor publice, a
economiei, etc.
Aceasta constitutie a fost revizuita in 2003, o noutate adusa cu acest prilej fiind
prelungirea mandatului presedintelui de la patru la cinci ani.
Dupa 1989, societatea civila a devenit activa prin intermediul organizatiilor
nonguvernamentale (Alianta Civica, Grupul pentru Dialog Social, Liga pentru Apararea
Drepturilor Omului, Societatea Timisoara, etc.). democratia postdecembrista a cunoscut
alternanta la guvernare, statul roman a realizat mai multe reforme in economie, justitie,
invatamant, etc. De asemenea statul, s-a preocupat pentru integrarea Romaniei in NATO
(realizata in 2004) si UE (in 2007).
Evolutia Romaniei postdecembriste a insemnat trecerea de la totalitarism la democratie,
iar dupa 1989 lucrurile s-au orientat pentru recladirea unei societati normale, integrata
valorilor europene, dupa cum o demonstreaza reusita intrarii tarii noastre in NATO si UE.
Astazi, statul roman face eforturi pentru nominalizare si modernizare la standarde europene.
Ideologii si practici totalitare in europa si in Romania

Secolul al XX-lea a fost al extremelor , in care s-au intalnit atat regimuri democratice cat
si totalitare.
Regimurile totalitare au fost de extrema stanga (comunismul) si de extrema dreapta
(fascismul si nazismul). Aparute dupa Primul Razboi Mondial, in tari precum Rusia, Italia si
Germania, aceste regimuri au gasit un teren propice intaurarii lor, datorita fustrarilor si
lipsurilor materiale determinate de conflagratie, la care liderii politici ai momentului nu au
stiut sa gaseasca rezolvare. De aceasta situatie au profitatLenin, Mussolini sau Hitler, care s-au
impus in fruntea statului in perioada intebelica.
Comunismul, instaurat in Rusia in 1917 de Lenin, promova eliminarea proprietatii private
si realizarea colectivizarii si nationalizarii, in urma carora statul devenea adevaratul proprietar
al resurselor si al mijloacelor de productie.
Fascismul impus de Mussolini, ajuns prim-ministru al Italiei in 1922, a promovat
nationalismul si corporatismul, precum si mentinerea legaturii cu Biserica Catolica.
Cat despre nazism, acesta a fost intalnit in Germania condusa de Hitler incepand cu 1933.
Una dintre ideile ideologiei naziste a fost crearea rasei pure, rasei ariene, care trebuia sa
traiasca intr-un spatiu geografic epurat de elementele socotite inferioare (tigani, evrei, slavi).
Una dintre asemanarile intre practicile politice totalitare folosite in Europa a fost
epurarea adversarilor politici prin masuri care mergeau de la decaderea lor din drepturile
cetatenesti pana la arestarea si trimiterea lor in lagare de munca silnica, dar si uciderea lor fara
nicio remuscare. Asa s-a intamplat in Rusia Sovietica, unde multi dintre oponentii regimului,
dar si oameni nevinovati, au fost trimisi in gulagurile din Siberia. Cat priveste nazismul, se
cunoaste prea bine destinul a aproape sase milione de evrei, considerati primii dusmani ai
regimului, care au sfarsit in lagarele de exterminare.
In Romania postbelica, s-a inregistrat trecerea de la democratie la comunism. Dupa
cateva actiuni politice aparent democratice, comunistii din Romania au reusit sa preia puterea
si sa proclame republica, pe 30 decembrie 1947. Una dintre masurile imediate ale noului regim
a fost adoptarea unei constitutii care sa-i confere legimitimitate. Astfel, in aprilie 1948 a fost
adoptata Constitutia Republicii Populare Romane, redactata dupa modelul celei sovietice din
1936. Potrivit noii legi fundamentale a statului, Parlamentul devenea unicameral si era numit
Marea Adunare Nationala. Principiul separarii puterilor in stat era mentinut, dar doar formal,
intrucat realitatea a dovedit curand altceva.
Un exemplu in acest sens a fost crearea unor instrumente de represiune pe care regimul
le folosea pentru mentinerea sa la putere si pentru eliminarea adversarilor, reali sau inchipuiti.
Este vorba despre Securitate si Militie, infiintate in 1948, respectiv, in 1949, care au contribuit
prin metodele lor la impunerea unui regim de teroare in randul populatiei. Rezistenta
anticomunista, aparuta dupa lovitura de tsat de la 23 august 1944, afost anihilata pana in anii
60. Odata cu venirea lui Nicolae Ceausescu la conducerea Romaniei, se elibereaza detinutii
politici intr-o incercare de destindere a regimului. Totusi practicile politice totalitare au
continuat, cei care aveau cutezanta sa critice regimul putand fi arestati si relocati in zone
precum Baragan sau Canalul Dunare-Marea Neagra, asa cum s-a intamplat cu o parte a
minerilor grevisti din Valea Jiului in 1977. Asadar, diferenta intre practicile politice totalitare
ale regimului lui Dej si cel al lui Ceausescu consta in virulenta masurilor de reprimare a
oponentilor politici, care cunoaste o scadere in timpul lui Ceausescu.
Cat priveste impactul practicilor politicilor totalitare din Romania, in a doua jumatate a
secolului al XX-lea, se poate afirma ca a fost unul negativ asupra societatii romanesti, care,
incepand cu anii 80, a suferit o serie de lipsuri, in timp ce Ceausescu si acolitii sai traiau in
bogatie. Criza regimului comunist a dus in cele din urma la revolutia din decembrie 1989, care a
pus capat totalitarismului in Romania.
In concluzie, regimurile politice totalitare au ramas in istorie ataentand la demnitatea
umana prin metodele represive pe care le-au folosit si prin incalcarea grava a drepturilor si
libertatilor cetatenesti.
Romania postdecembrista

Anul 1989 a reprezentat prabusirea regimurilor comuniste in intreaga Europa Centrala si


de Est. acest lucru a fost posibil datorita politicii promovate de liderul politic sovietic Mihail
Gorbaciov incepand cu anul 1985, politica de reconstructie economica si de liberalizare a
sistemului politic.
Liderul URSS si-a exprimat in vara lui 1989 intentia de a renunta la interventia sa in
procesele politice din statele comuniste, ceea ce a determinat, indirect, caderea regimurilor
comuniste din Europa.
Prabusirea comunissmului in Romania a fost cauzata, pe pal intern, de inrautatirea
situatiei economice si sociale, din timpul guvernarii lui Nicolae Ceausescu (1965-1989). In
decembrie 1989 existau deja semne ca romanii nu mai suportau lipsa alimentelor, a
medicamentelor, incalcarea drepturilor si libertatilor omului, in conditiile in care apropiatii lui
Ceausescu traiau in belsug.
Debutul revolutiei romane a avut loc la Timisoara, in zilele de 16-17 decembrie si a
continuatla Bucuresti, in zilele de 21-22 decembrie 1989, soldandu-se cu inlaturarea clanului
Ceausescu de la conducerea tarii. Sotii Ceausescu au fost ulterior judecati si executati la
Targoviste , pe 25 decembrie 1989. In acele zile, s-a scris o pagina importanta din istoria
Romaniei.
In urma acestor evenimente, Romania a revenit la democratie , iar organele de
conducerea create au fost Consiliul Frontului Salvarii Nationale, infiintat la 22 decembrie 1989,
precum si regimul democratic infiintat in ziua de 26 decembrie 1989. Ambele institutii au
asigurat tranzitia catre noul regim politic democratic, instaurat oficial dupa primele alegeri
libere, din 20 mai 1990. Aceste alegeri au fost castigate de Ion Iliescu si F.S.N., care s-au
confruntat la scurt timp cu manifestatii la Timisoara, Bucuresti, cu venirea minerilor din Valea
Jiului in capitala (care au oripilat opinia publica intenationala prin comportamentul lor agresiv).
Partidele istorice au fost reinfiintate; astfel, s-au reconstituit PNT si PNL, dar altele noi,
care au redeschis drumul statului roman catre o evolutie democratica.
La 8 decembrie 1991, printr-un referendum, a fost adoptata prima Constitutie
democratica a Romaniei postdecembriste , care a avut ca mode Constitutia din 1923. Noua
Constitutie a Romaniei prevedea principiile de organizare a statului, drepturile, libertatile si
indatoririle fundamentale ale cetatenilor, organizarea si functionarea autoritatilor publice, a
econemiei etc. Aceasta constitutie a fost revizuita in 2003, o noutate adusa cu acest prilej fiind
prelungirea mandatului presedintelui de la patru la cinci ani.
In toamna anului 1992 au fost organizate noi alegeri pentru desemnarea presedintelui,
alegeri soldate cu victoria lui Ion Iliescu, care a condus Romania pana in 1996, respectiv, intre
2000-2004. Alti presedinti ai Romaniei au fost Emil Constantinescu (1996-2000), Traian Basescu
(2004-2009; 2009-2014), Klaus Iohannis (2014 - in prezent).
Dupa 1989, societate civila a devenit activa prin intermediul organizatiilor
nonguvernamentale (Alianta Civica , Grupul pentru Dialog Social, Liga pentru apararea
Drepturilor Omului, Societatea Timisoara etc.). Democratia posdecembrista a cunoscut
alternanta la guvernare, statul roman a realizat mai multe reforme in economie, justitie,
invatamant etc. De asemenea, statul s-a preocupat pentru integrarea Romaniei in NATO
(realizata in 2004) si UE (in 2007).
Evolutia Romaniei postdecembriste a insemnat trecerea de la totalirism la democratie,
iar dupa 1989 lucrurile s-au orientat pentru recladirea unei societati normale, integrate
valorilor europene, dupa cum o demostreaza reusita intrarii tarii noastre in NATO si UE. Astazi
statul roman face eforturi pentru normalizare si modernizare la standarde europene.
Constitutionalismul romanesc

Inca de la inceputul secolului al XIX-lea, necesitatea modernizarii societatii romanesti a


impus ideea redactarii si aplicarii ulterioare a unor documente cu caracter constitutional.
Adevarata istorie constitutionala a Romaniei moderne incepe odata cu adoptarea primei
Constitutii moderne, in 1866. Inspirata din Constitutia Belgiei, socotita la acea vreme una
dintre cele mai liberale legi fundamentale europene, Constitutia de la 1866 a legitimat noua
forma de guvernare a statului roman (monarhie constitutionala), odata cu venirea la tron a
principelui Carol I si a functionat pana in anul 1923. Aceasta lege fundamentala a fost
definitivata pana la venirea la tron a principelui Carol in tara de catre Adunarea Constituanta
si, ulterior, promulgata de noul principe pe data de I iulie 1866.
Noua constitutie a oficializat numele de Romania pentru statul roman si a oferit cadrul liberal
pentru dezvoltarea acestuia , apropiindu-l astfel mai mult de valorile europene ale vremii. Trei
principii erau inscrise in aceasta constitutie: principiul suveranitatii nationale, principiul
separarii puterilor in stat si principiul guvernarii reprezentative. Romania dobandea astfel un
regim politic liberal.
O alta constitutie a Romaniei a fost cea din 1923, ce legifera noul statut politico-juridic
survenit dupa realizarea Marii Uniri din 1918. La fel ca precedenta constitutie, aceasta
prevedea monarhia constitutionala ereditara ca forma de guvernare a Romaniei; principiul
suveranitatii nationale; in acelasi timp facea referiri la respectarea principiilor democratice
precum separarea puterilor in stat, drepturile si liberatile cetatenesti. In constitutie se insista
asupra caracterului national al statului roman, realizarea unui stat romanesc unitar fiind una
dintre cererile revolutionarilor pasoptisti in secolulu al XIX-lea.
Constitutia de la 1923 introducea votul universal (barbati peste 21 de ani) spre deosebire
de votul cenzitar potrivit Constitutiei de la 1866. In Constitutia de la 1866 atributiile principelui
erau extinse fata de atributiile regelui in Constitutia de la 1923 (scade puterea regelui orice
act al regelui trebuie contrasemnat de un ministru).
Constitutia de la 1923a fost urmata, de-a lungul anilor, si de alte legi fundamentale, fie
democratice sau de tip autoritar.
Constitutia carlista impunea monarhia autoritara (spre deosebirea de monarhia
ereditara de pana acum), in care se desfiinta separarea puterilor in stat, iar atributiile regelui
erau mult largite. Astfel, regele devenea capul statului, in mainile concentrandu-se puterea
executiva si puterea legislativa (Parlamentul, numit Reprezentanta Nationala, avea un rol
decorativ, mult limitat in privinta initiativei legislative); de asemenea, regele numea un numar
mare de senatori, putea convoca, inchide sau dizolva una sau ambele Camere ale
Parlamentului. Constitutia din 1938 a ramas in vigoare pana la instaurarea dictaturii
antonesciene, in ianuarie 1941.
Constitutia de la 1938 a introdus votul universal (barbati si femei stiutori de carte) iar
regele avea intreaga putere.
Istoria constitutionala a Romaniei a continuat in secolul al XX-lea prin adoptarea altor
constitutii, dintre care fac parte cele comuniste.
In 1945, sub influenta URSS-ului, in Romania incepe sa se impuna regimul comunist.
Astfel dupa abdicarea la 30 decembrie 1947 regelui Mihai I si proclamarea Republicii Populare
Romane, statul roman intra in una dintre cele mai negre perioade ale istoriei sale, aflata sub
stigmatul comunismului.
Asfel regimul totalitar comunist si-a legitimat obtinerea puterii prin Constitutia din 1948
(inspirata de Constitutia sovietica din 1936). Prin aceasta noua constitutie (care o inlocuia pe
cea din 1923, repusa in vigoare de Mihai I in 1944), se introducea ca forma de guvernare
republica, se prevedeau in continuare drepturile si libertatile cetatenesti, precum si principii
democratice (votul universal, suveranitate poporului), dar care in practica au fost grav
incalcate.
Prevederile Constitutiei din 1948 au fost reluate de Constitutia din 1952 (sublinia in mod
explicit rolul conducator al Partidului Muncitoresc Roman, marca etapa de maxima sovietizare
a tarii) si de cea din 1965 care consfintea victoria socialismului.
Potrivit Constitutiei de la 1965, Prtidul Muncitoresc Roman si-a schimbat numele in
Partidul Comunist Roman, socotit forta conducatoare a intregii societati; statul devenea
proprietarul pamantului, al resurselor subsolului si al mijloacelor de productie, iar denumirea
oficiala era Republica Socialista Romania. Linia nationalista data regimului lui Ceausescu a fost
subliniata si prin revizuirea Constitutiei in 1974, cand s-a infiintat functia de presedinte al
Romaniei, ce avea ca atributii semnarea de tratate internationale, comanda suprema a
armatei, emiterea de decrete prezidentiale, acordarea de grade militare. Prin instituirea
functiei de presedinte si alegerea sa in aceasta demnitate, Nicolae Ceasescu si-a atribuit puteri
depline, fapt care a condus la impunerea socialismului dinastic.
Astfel, in ceea ce priveste executivul si legislativul, aceste erau exercitate de Marea
Adunare Nationala, un Parlament unicameral considerat organul suprem al puterii. De
asemenea, puterea executiva apartinea in toate cele trei constitutii si Consiliului de
Ministri (guvernul) ce avea in frunte un presedinte.
Cat priveste o deosebire existenta intre Constitutia din 1923 si cea mai clara rezida in
forma de guvernare. Daca in 1923, Romania era monarhie constitutionala-ereditara, in 1965,
ea devine republica-socialista.
Asemanari: vot universal, principiul suveranitatii populare, unicitatea puterilor in stat.
Consecinta adoptarii Constitutiei din 1965 a fost, la fel ca in cazul Constitutiei din 1948,
concentrarea puterii politice in mana unui singur partid, care devenea unica forta politica.
Importanta adoptarii constitutiilor in Romania este data de insasi valoarea unor
asemenea documente oficiale, socotite legi fundamentale ale oricarui stat. Constitutia
instituie principiile de guvernare ale unui stat, fiind legea fundamentala a acestuia.
Domnitori in Tarile Romane

Tara romanesca
Mircea cel Batran 1386-1418
Vlad Tepes 1448; 1456-1462; 1476
Mihai Viteazul 1593-1601

Transilvania
Iancu de Hunedoara 1441-1456

Moldova
Stefan cel Mare 1457-1504

Prima Unire 1600 - Mihai viteazul


Realizarea Romaniei Mari 1918

Primul razboi Mondial 1914-1918;


Aliante implicate in razboi: ANTANTA sau Tripla Intelegere (Franta, Marea
Britanie, Rusia)
Puterile Centrale sau Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia)
Romania este neutra pana 14 august 1916 cand intra in razboi de partea
Antantei
Al doilea Razboi Mondial 1 septembrie 1939-1945 Romania este neutra pana in
22 iunie 1941
Aliante implicate in razboi: Natiunile Unite (Franta, Marea Britanie, SUA) si
Traile Axei (Italia, Germania, Japonia)
Neutralitatea Romaniei 1939-1941
1941-1944 de partea Axei
19444-1945 de partea Natiunilor Unite
22 iunie
Razboiul de independenta (ruso-turc) 1877-1878