Sunteți pe pagina 1din 2

Preocuparea istoricilor pentru romanitatea romanilor

Romanitatea romanilor reprezinta un element esential al identitatii lingvistice si


culturale a poporului roman. Aceasta idee a retinut de-a lungul vremii atentia cronicarilor,
oamenilor politici, geografilor, dar cei care au dezbatut cel mai mult tema romanitatii au fost
istoricii. Ei au dorit sa demonstreze in numeroase randuri continuitatea romana in Dacia dupa
retragerea aureliana, originea latina a limbii romane si a poporului roman, precum si formarea
constiintei de neam.
Primii care au vorbit de originea romana a romanilor au fost cronicarii secolelor IX-XIII,
care i-au amintit pe acestia sub diferite denumiri, care sugerau ascendenta lor etnica (daci,
geti, romei, romani, vlahi). Dintre acesti cronicari ii amintim pe Anonymus, imparatul bizantin
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Simon de Keza.
Ideea romanitatii romanilor a fost abordata in Evul Mediu si de catre carturarii umanisti.
Acestia activau pentru trezirea constiintei contemporanilor in vederea opririi expansiunii
otomane, ce punea in pericol intreaga Europa. In acest context, a fost suscitat interesul pentru
statele romanesti, care jucau un rol activ in cruciadele antiotomane.
Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini a fost primul care a afirmat originea romana a
poporului roman (secolul al XV-lea ). Pe langa numeroasele elemente comune ale limbii latine
si romane, el a constatat existenta la romanii nord-dunareni a unei traditii referitoare le
descendenta lor dintr-o colonie al carei fondator a fost imparatul Traian.
Incepand cu secolul al XVII-lea, cronicari romani precum Grigore Ureche, Miron Costin,
Ion Neculce, au sustinut ideea romanitatii romanilor, prin aducerea unor dovezi despre
originea lor latina si vechimea lor pe aceste meleaguri.
Din pacate, odata cu secolul al XVIII-lea, in conditiile luptei romanilor din Transilvania
pentru afirmare nationala in istoriografie au aparut teorii care contestau romanitatea
romanilor si vechimea lor in acest spatiu geografic. Aceste teorii, numite imigrationiste, au
aparut din ratiuni politice, pentru a minimaliza dreptul romanilor asupra Transilvaniei, aflata
inca de la sfarsitul secolului al XVII-lea sub ocupatie austriaca
. In secolulul al XVIII lea, Franz Sulzer creaza, in 1781, teoria imigrationista conform
careia poporul roman e de origine balcanica, contestand originea latina a limbii si a poporului
roman. Replica romaneasca la afirmatiile care negau autohtonia si romanitatea romanilor a
venit din partea reprezentantilor Scolii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai,
Ion Budai-Deleanu. In lucrarile lor au afirmat originea romana, chiar pura, a romanilor (ceea ce
a constituit o exagerare voita), precum si continuitatea neintrerupta a elementului romanic pe
teritoriul vechii Dacii.
Asadar, atat in Evul Mediu, cat si in Epoca Moderna, romanitatea romanilor a fost
abordata din motive politice (expansiunea otomanilor, respectiv lupta pentru drepturi a
romanilor din Transilvania).
Dezbaterile pe tema romanitatii romanilor au continuat si in secolul ai XIX-lea, cele mai
cunoscute aprtinand austriacului Robert Roesler cu a sa teorie imigrationista publicata in anul
1871.
Teoria roesleriana a constituit fundamentul distorsionarilor politizate ale ideii de
continuitate si vechime romanesca. Ideiile sale principale au fost: dacii ar fi fost distrusi ca
popor in urma razboaielor cu romanii; vechea toponimie dacica ar fi disparut tocmai datorita
acestor exterminari.
Conform acestei teorii, Dacia nu a putut fi romanizata in 165 de ani, toti locuitorii
parasind-o in timpul imparatului Aurelian, iar poporul roman si limba romana s-ar fi format la
sud de Dunare. Argumentele ar fi: lipsa elementelor germanice in limba romana , existenta
unor elemente lexicale comune in limbile albaneza si romana, asemanarea dialectelor
dacoroman si macedoroman, influenta slava resimtita de locuitorii de la nord de Dunare.
Asadar, romanii ar fi un popor de pastori nomazi. Nu ar exista izvoare istorice care sa ateste
existenta romanilor la nord de Dunare anterior secolului al XIII-lea.
Teoria a fost cu succes combatuta de lucrarile istoricilor romani, B. Petriceicu- Hasdeu si
A.D. Xenopol. Astfel contraargumentele istoricului roman A.D. Xenopol au fost prezentate in
lucrarea Teoria lui Roesler. Studii romanesti asupra staruintei romanilor in Dacia Traiana
(1884). Acestea erau: continuitatea dacica este demonstrata de revolta dacilor din 117, de
dovezi arheologica, numismatice, lingvistice, slavii fiind cei care ii separa in secolul al VII-lea pe
romanii de la nord de cei de la sud de Dunare. De asemenea, exista izvoare istorice care atesta
prezenta romanilor la nord de Dunare inca din secolul al IX-lea.
Si in secolele XIX-XX, mai ales dupa realizarea Romaniei Mari, s-a negat continuitatea
romaneasca. Istoriografia romaneasca a contracarat aceasta tendinta prin opere stiintifice
importante: Vasile Parvan Getica si Inceputurile vietii romane la gurile Dunarii; Nicolae
Iorga Istoria romanilor; Gh. I. Bratianu O enigma si un miracol istoric: poporul roman.
Asadar, romanii au avut constiinta originii latine comune, a vechimii, a unitatii de neam
in tot cursul secolelor trecute, fapt ce a stat la baza formarii constiintei nationale si a realizarii
statului roman modern. Necesitatea studierii acestui subiect vine din aceea ca un popor nu
poate exista in istorie fara sa-si cunoasca originea , astfel neavand identitate si autenticitate in
istorie.
Nerecunoasterea originilor poate reprezenta un pericol, caci alte popoare pot emite
pretentii nefondate referitoare la preeminenta lor in acest teritoriu.