Sunteți pe pagina 1din 157

TEMA I

ŞTIINŢA POLITICĂ. DOMENIU DE DEFINIŢIE. POLITICUL ŞI


POLITICA

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Ce înseamnă o analiză ştiinţifică şi care este specificul analizei în ştiinţa politică
2. Ce este politicul şi care este relaţia sa cu politica
3. Ce este o metodă de cercetare şi care sunt metodele de cercetare fundamentale în ştiinţa
politică
4. Care este relaţia dintre stat, putere şi politică

O ştiinţă presupune existenţa unui domeniu distinct de cercetare şi a unor metode specifice de
studiu. Aplicarea metodelor şi preocuparea cercetătorului trebuie să ţintească în mod necesar
la identificarea de reguli şi regularităţi, pe baza cărora să se poată face predicţii. Analiza
ştiinţifică a unui fenomen (proces, eveniment) presupune şi posibilitatea de a aborda obiectul
de cercetat în zona unei neutralităţi axiologice (eliminarea valorilor şi a percepţiilor,
intereselor subiective din cercetare).
Atunci cînd vorbim despre natura diferitelor tipuri de analiză aplicată fenomenelor socio-
politice există patru întrebări fundamentale pe care trebuie să ni le punem cu privire la
statutul tipului de abordare ce se înscrie în zona cercetării ştiinţifice.
1. Obiectul de studiu: are disciplina noastră un obiect de studiu delimitat şi delimitabil?
2. Metodele de cercetare: există modele şi căi de cercetare a fenomenelor sau proceselor,
evenimentelor care aparţin domeniului identificat şi care au un grad de elaborare suficient
pentru a face posibilă analiza, descrierea, explicarea şi înţelegerea lor?
3. Capacitatea de a descoperi reguli şi regularităţi, care să facă posibilă înţelegerea,
explicarea şi predicţia anumitor fenomene, procese sau evenimente din zona de cercetare.
4. Dimensiunea deontologică a abordării fenomenelor de studiat: există posibilitatea de a
cerceta obiecte ale domeniului identificat, cu ajutorul unor metode care să ne permită
detaşarea de impresii, sentimente, percepţii subiective asupra obiectului de cercetat?
Ştiinţa se defineşte deci ca un ansamblu sistematizat de cunoştinţe şi modele de
cercetare, de metode prin care se caută cunoştinţe transmisibile şi verificabile.
Cercetarea de tip ştiinţific se întemeiază pe premisa că lumea este cognoscibilă prin
intermediul regularităţilor şi a repetabilităţii fenomenelor. Activităţile de cercetare se
întemeiază pe faptul că aceste regularităţi pot fi descoperite în urma unei observări
atente şi a aplicării unor metode ce presupun distanţarea cercetătorului de obiectul
studiat.
1. Ce este ştiinţa politică?
I. Încercînd să facă o sociologie a politicului, Maurice Duverger afirma în 1973 că termenul
de ştiinţă politică este aproape sinonim cu cel de sociologie politică, cele două discipline
fiind intitulate în funcţie de departamentul în care erau predate: dacă se preda la
Departamentul de Sociologie, disciplina se numea "sociologie politică", iar dacă se preda la
Departamentul de Stiinţă Politică, se numea "ştiinţă politică". Aceasta pentru cazul
universităţilor americane.
In spaţiul academic francez, expresia "sociologie politică" este legată de ruptura cu diferite
abordări ale politicului, cum este cea juridică sau filosofică, împreună cu metodologiile lor
specifice.
Din această perspectivă, opţiunea franceză pentru definirea domeniului de cercetare al ştiinţei
politice este mult mai largă, ea trimiţînd la filosofie şi la ştiinţele juridice în egală măsură.
Sociologia politică devine într-o astfel de abordare, specie a genului „ştiinţă politică”:
Pentru M.Duverger, ştiinţa politică îşi defineşte domeniul de cercetare prin apelul la trei
paliere ale realităţii sociale:
a. iniţierea în analiza sociologică a politicului
b. descrierea şi analiza sistemelor politice
c. studiul organizaţiilor politice (partide şi grupuri de presiune).

II. O perspectivă relativ asemănătoare asupra domeniului ştiinţei politice, cu o critică serioasă
a conflictelor din spaţiul academic pentru legitimarea profesiilor prin apelul la eticheta de
"ştiinţă", oferă Yves Schemeil. Pentru acesta, sociologia politică este parte a ştiinţei politice,
alături de alte discipline de studiu a realităţilor socio-politice.
Dintr-o astfel de perspectivă de abordare,
ştiinţa politică este un domeniu compozit de discipline, analizînd şi explicînd realitatea
socială cu ajutorul celorlalte ştiinţe sociale. Ştiinţa politică trebuie să ţină seama de
diversitatea relaţiilor dintre fenomenele şi procesele politice ale diferitelor epoci,
acceptînd ideea de confruntare a "societăţilor şi epocilor diferite cu toate combinaţiile
pe care acestea le oferă".
In aceeaşi manieră integratoare de definire a ştiinţei politice, Philippe Guillot, face o trecere
în revistă a diferitelor abordări ale relaţiilor dintre ştiinţa politică şi sociologia politică.
Plecînd de la premisa că sociologia este un mod de a clarifica şi explica fenomenele şi
interacţiunile sociale, alături de ştiinţa politică, ea trebuie să tindă spre explicarea realului
social, participînd la ceea ce Max Weber numea "dezvrăjirea lumii". O astfel de manieră de
abordare are ca obiectiv depăşirea iluziilor şi impresiilor pe care le avem despre anumite
fenomene sociale, culturale, politice.
Altfel spus,
ştiinţa politică, alături de celelalte ştiinţe sociale, nu este făcută nici pentru a seduce,
nici pentru a influenţa, ci pentru a clarifica lumea în care trăim (Raymond Boudon).
Analizată din diferite perspective, lumea politicii şi a politicului îşi cere o abordare ce
implică în mod necesar acea "neutralitae axiologică" despre care ne vorbea Weber în
cursurile sale, atunci cînd făcea distincţia între discursul unui profesor pentru studenţii săi şi
discursul unui om de partid, sau discursul care ţinteşte (şi) un alt interes decît cunoaşterea
obiectivă a faptelor sociale.
Se obsevă lesne că, aşa cum este definită ştiinţa politică în mediul academic şi de cercetare
francez, sociologia politică este o ramură a ştiinţei politice. Specializat în istoria ideilor
politice, dar şi în sociologie şi în analiza relaţiilor dintre putere şi lumea socială, Philippe
Braud adăuga sociologiei politice, pentru întregirea evantaiului sub-ştiinţelor care
compun ştiinţa politică, disciplinele: istoria ideilor politice, relaţiile internaţionale şi
ştiinţa administrativă. In Franţa, spune Ph. Guillot, în Introduction a la sociologie
politique, ştiinţa politică este suficient de bine instituţionalizată, pentru a se diviza, în funcţie
de orientarea cercetărilor, în jurul a trei abordări:
1. abordarea juridic-instituţională, fondată de analiza lui Georges Burdeau în al său
Traite de science politique, această ramură a ştiinţei politice ţinînd de specializarea
"drept constituţional";
2. o abordare filosofică, fondată pe convingeri şi credinţe, şi care se aplică pe analize
valorice, acolo unde sociologia politică trebuie să analizeze fapte sociale;
3. o abordare sociologică, ce tratează poltica din perspectiva faptului social şi care
împrumută modele explicative specifice teoriei sociologice.

Concluzii
1. Identificarea obiectului de studiu al ştiinţei politice cu statul sau cu puterea ar însemna
reducerea şi limitarea cîmpului de cercetare doar la unul sau altul dintre elementele
sistemului politic. Or, sistemul politic înglobează inclusiv sisteme de partide, fenomen de
vot, interacţiuni politice şi raporturi speciale care se stabilesc între diferitele elemente ale
unui regim sau ale unui sistem politic.
2. Atît puterea politică, cît şi statul includ ideea de relaţii politice între indivizi, grupuri şi
instituţii politice, între sistemul politic privit ca întreg şi lumea socială. Unii văd în politică
un sistem de interacţiuni de tip conflictual (Carl Schmitt), alţii, un raport de interacţiuni cu
rol coeziv (Benedetto Croce). O serie de autori ai domeniului văd în politică raporturi de
dominare, alţii de cooperare, alţii definesc politica drept activitate îndreptată către realizarea
binelui comun sau a ordinii sociale.

2. Definiţie generală-definiţie specifică a ştiinţei politice


Folosind analizele din literatura de specialitate putem construi următoarea definiţie generală
a ştiinţei politice:
Ştiinţa politică este acel ansamblu sistematizat de cunoştinţe, ipoteze de cercetare, teorii
care se aplică raporturilor de tip politic. Aceasta are ca obiect de studiu:
a. atît funcţionarea instituţiilor politice, cît şi structura acestora
b. atît exercitarea puterii politice, cît şi formele juridice care o determină sau
probleme pe care exercitarea puterii le pune în diferite forme de organizare a
statului.
Într-o astfel de definiţie largă se pot identifica zone mai restrînse de cercetare. Unii
cercetători sunt interesaţi de regimurile politice şi de fundamentarea, tipologia, funcţionarea
acestora. Alţii, îşi concentrează atenţia asupra comportamentului de vot sau asupra relaţiei
dintre guvernanţi şi guvernaţi. O serie de alţi cercetători îşi pot identifica drept domeniu de
analiză imaginarul politic şi cultura politică etc.
Ca ştiinţă a raporturilor politice, ştiinţa politică trebuie deci să se ocupe atît de raporturile
dintre guvernaţi şi guvernţi, cît şi de raporturile din interiorul acestor două categorii sociale,
definite prin raportare la accesul la decizia politică. În cadrul acestui domeniu de studiu, se
pot decupa deci domenii specifice de analiză, în funcţie de diferitele componente ale
domeniului de definiţie al ştiinţei politice.

3. Politica - domeniul de definiţie al ştiinţei politice

Este departe de orice îndoială că politica este o activitate care defineşte modalităţi de
gestionare a resurselor din orice societate contemporană. La rigoare, este greu de acceptat
existenţa unei societăţi umane care să se definească în afara politicii. Argumentul este la
îndemîna tuturor: orice societate sau comunitate umană trebuie să-şi organizeze
interacţiunile şi să gestioneze anumite resurse sociale pentru a realiza propria
reproducere. Chiar pentru societăţile arhaice, politica este parte a modului lor de
existenţă, deşi acest lucru nu apare întotdeauna în mod direct, activitatea şi puterea
politică fiind asimilate activităţilor şi puterii religioase.
Societate umană, indiferent de formele sale de organizare internă, are nevoie şi de un cadru
general de reguli care să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor dintre membrii acesteia, pe
de o parte, dintre comunitatea ca întreg şi alte comunităţi, pe de altă parte. Existenţa puterii
politice, precum şi manifestarea ei într-o societate prestatală nu poate fi pusă la îndoială,
chiar dacă formele şi canalele de trasmitere a informaţiei organizatoare, sau mijloacele de
organizare şi manifestare a puterii-autorităţii, de realizare a constrîngerii-cooperării sau a
sancţiunii sunt mult diferite la nivelul formelor de manifestare, de cele cu care ne-am
obişnuit în cazul societăţilor moderne.
Mergînd la etimologia termenului de "politică", observăm că acesta îşi are originile în
cuvîntul grecesc polis, care mai înseamnă şi "Cetate".
In filosofia politică a Greciei vechi, politica apare la Platon, de exemplu, o activitate de
îmbinare a contrariilor, amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să îmbine firele din
urzeală, pentru a ţese pînza. Precum ţesătorul, omul politic trebuie să aibă abilitatea de a
armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor, spune Platon în dialogul Omul politic, politica
devenind o adevărată artă de guvernare pe baza consimţămîntului ceăţenilor.
In lumea greacă veche, termenul polis - Cetate, trimite la forme non-materiale de organizare,
conceptul fiind unul de factură umană şi juridică în egală măsură. Polisul este pentru greci
ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de cea de
"oraş", ce trimite la un sens material - ansamblu de edificii, străzi, locuri.
Analizînd semnificaţiiile termenului "Cetate", Debbasch şi Pontier identifică trei dimensiuni
diferite:
1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;
2. Cetatea timite la "cetăţenie", pe teritoriul acestei forme de organizare societală fiind
semnificativi doar acei locuitor care au un statut juridic bine definit, acordat de Cetate;
3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru organizat,
indivizii sau grupurile participante dispunînd de un anumit statut legitimat de reguli şi norme
interioare comunităţii.

Din această analiză a termenului de Cetate observăm că noţiunea de "politică" trimite în


mod expres la cîteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane.
1. Statul, pe care termenul de Cetate îl presupune în mod implicit. 2. Existenţa unui
teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi; 3. Existenţa unei puteri
publice care acordă statutul juridic; 4. Existenţa unor forme organizate de interacţiune, a
căror regulă/reguli sunt stabilite de puterea publică.

4. Politica şi politicul
Pentru limba franceză, la politique - politica este un termen androgin, putînd fi utilizat atît la
masculin cît şi la feminin, dominantă fiind cea din urmă formă de folosire. Politica este o
activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu, pe care există o populaţie, şi în care o
instanţă/putere îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi, fie că ne
aflăm în situaţii de societate cu stat, fie că este vorba despre societăţi prestatale -
triburi, uniuni de triburi, alte tipuri de comunităţi arhaice organizate pe variabile de
rudenie, etc.
Le politique - politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane, la moduri ontologice, în
sensul în care Aristotel definea natura umană. Omul este astfel văzut ca zoon politikon -
animal social, sensul lui Aristotel incluzînd şi pe cel de animal politic, atîta vreme cît pentru
Stagirit statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. Din această perspectivă, în
lucrarea lui Aristotel, Politica, avem cel mai clar exprimată ideea de politic, prin trimitere la
natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar calitatea de a trăi în comunităţi
organizate. Omul definit de Aristotel se individualizează în raport cu alte animale care trăiesc
în comunitate prin două caracteristici fundamentale, pe care autorul le identifică în
comparaţia comunităţilor umane cu comunitatea organizată a albinelor. Fiinţă socială, omul
posedă de la natură capacitatea de transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire de
albine sau alte specii de animale care nu posedă graiul articulat. Avînd grai articulat, omul se
deosebeşte, de asemenea, de celelalte specii de animale sociale prin capacitate de a distinge
între bine şi rău şi de a transmite aceste distincţii semenilor săi.

Politicul se referă deci la indivizi care posedă un instinct de a trăi în comunităţi


organizate, tip de comunităţi pe care Aristotel le identifică cu statul, după cum observă
O.Trăsnea, atunci cînd discută "definiţia genetică" a statului la Aristotel, în Filosofia
politică (1986)
Folosind expresia lui Julien Freund din L'essence du politique, politicul face trimitere la o
lume a esenţelor umane, a caracteristicilor fundamenale pe care omul, în calitate de
fiinţă raţională, le posedă şi care îl definesc.
George Burdeau observase înaintea acestuia că politicul trimite la "...un anume aranjament
ordonat de date materiale ale unei colectivităţi şi de elemente spirituale care constitue cultura
acestui aranjamet social". Dintr-o astfel de perspectivă, politicul este "expresia fiinţării în
grup".
O astfel de definire a politicului face trimitere implictă la existenţa unor norme, reguli de
acţiune şi de interacţiune în cîmpul social. Preluînd ideea politicului ca expresie a
dimensiunii organizate a societăţii, putem accepta definiţia lui Ph.Braud, care construieşte pe
o linie weberiană de gîndire, identificabilă în lucrarea lui Max Weber Le savant et la
politique (1959). În acest sens, politicul este un
"cîmp social dominat de conflicte de interese reglate prin intermediul unei puteri, ea
însăşi instanţă care deţine monopolul coerciţiei legitime".
Intr-o astfel de definiţie, politicul integrează ansamblul de reglementări care asigură unitatea
şi perenitatea unui spaţiu social eterogen şi conflictual, după cum simplifică Jean Baudouin
problema de semantică a termenului de politică în formula sa de masculin pe care i-o dă în
limba franceză.
Care este diferenţa dintre politic şi politică?

Politica este o activitate socială prin excelenţă. Domeniul politicii se află la nivelul
interacţiunilor sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi, în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o
formă sau alta conflictele sociale.
Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face compromisuri
pentru rezolvarea unor probleme sociale. Politica este locul de întîlnire al organizaţiilor
şi partidelor politice, al grupurilor de presiune de o natură sau alta. Ea se referă la
procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale, într-o altă formulă definindu-se
drept locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică.
Dacă politicul face apel la natura umană, politica se referă la contingenţă, în sensul de
activitate care se referă la rezolvarea concretă a problemelor sociale, individuale sau de grup.
In politică se confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare, de
gestionare, de distribuire şi redistribuire de resurse sociale.
Pe linia lui G.Burdeau şi Ph.Braud, politica poate fi deci definită drept "scena pe care se
confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţie pentru cucerirea şi exercitarea
puterii.”
Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şi clarificare a ariei semnatice
a conceptului de politică, acesta precizînd în Le savant et la politique (1959) faptul că
politica este:
"ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere sau pentru a
influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe teritoriul
aceluiaşi stat."
Astfel definiţi termenii politica şi politicul, este greu de identificat un fenomen social care să
nu aibă, în anumite condiţii, o dimensiune politică. Există fenomene care se definesc în afara
policului şi a politicii, dar, în evoluţia lor ele pot, în foarte multe cazuri, deveni politice.
Sistemul de învăţămînt, de exemplu, pare să nu aibă nici o legătură cu politica. În realitate,
atît instituţiile de învăţămînt, cît şi conţinutul programele de studiu, sunt direct dependente de
forma şi natura regimului politic. Într-un fel va arăta programa de studiu al istoriei în regimul
comunist şi cu totul altfel se prezintă aceasta într-un regim de tip democratic.
Guvernarea ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este o acţiune politică prin
excelenţă. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur politice, pentru că
prima este legată de delegarea de putere în sisteme politice reprezentative, iar cealaltă ţine de
instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii, pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe
sociale globale.
O astfel de situaţie ne sugerează că un fenomen nu este înotdeauna politic în sine, ci că el
poate deveni politic. Conflictul dintre angajaţi şi patroni, la nivelul sindicatelor este o
problemă social-economică ce nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică.
Comportamentul de legitimă apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu sunt probleme
politice, în sine. Ele devin politice în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru
rezolvarea conflictului, fie prin intermediul unor judecători speciali care să opereze în
Dreptul muncii, fie prin aparatele de ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de
pe teritoriul său.

In concluzie, la nivelul simţului comun, definirea politicii are, de cele mai multe ori, două
dimensiuni. Pentru unii, în sensul de activitate nobilă, politica este arta armonizării
interselor sociale şi a pacificării socialului. Ea este o activitate ce permite unei societăţi
divizate la nivelul intreselor să se armonizeze pentru atingerea unui scop superior, cum ar
spune Aristotel.
Alţii folosesc sensul cel mai vulgar al termenului, definind politica drept o activitate a
minciunii şi a compromisului sistematic, în care eşti nevoit să abandonezi regulile morale
obişnuite, pentru a te adapta la morala compromisului, prin care se rezolvă probleme de
interese personale sau de grup, ambiţii, orgolii, etc.

La nivelul comunităţii ştiinţifice, putem identifica un sens restrîns şi un sens larg.


In sens restrîns, politica este un compartiment singular al societăţii, distinctă de alte
activităţi sociale, avînd scopuri şi reguli specifice, care se aplică la nivel global în cadrul unei
societăţi.
In sens larg, politica este omniprezentă şi traversează dintr-o parte în alta societatea. In acest
din urmă sens, există păreri potrivit cărora totul este politic sau politizabil într-o formă sau
alta: alegerea unui şef de stat, educaţia copiilor, cîntecele, etc.

3. Politics şi policy
Literatura engleză de specialitate face distincţie între două realităţi organizatorice şi acţionale
distincte, denominate de termenii politics şi policy. Mai pragmatici decît francezii, anglo-
saxonii au reuşit să scape de “androginismul conceptual”, identificînd prin policy rezultatele
acţiunii de guvernare la diferite nivele. Referindu-se la produse ale activităţii de guvernare -
programe, decizii, acţiuni de administrare, se poate vorbi despre elaborarea de decizii la nivel
intern - politica internă şi decizii care privesc relaţiile dintre două sau mai multe state -
politica externă.
Celălalt termen folosit pentru denominarea zonei politice - politics, se referă la ştiinţa
politică sau la activităţi generale de politică. Mult mai abstract decît primul, politics
desemnează procese legate de lupta pentru putere sau de cucerirea şi exercitarea puterii, în
sensul de politica României, sau politica regimurilor comuniste.

6. Concluzii finale: politicul, politica, ştiinţa politică

6.1. Politicul şi politica nu pot fi privite în mod separat


Distincţiile teoretice pe care le face literatura de specialitate ţin mai degrabă de lămurirea
unor termeni foarte des folosiţi în discursul ştiinţei politice, al sociologiei politice şi al
filosofiei politice. Plecînd de la definiţiile pe care le-au primit prin diferiţi autori, observăm
că politicul nu poate fi absent atunci cînd se produce o anumită politică. Avînd o natură
transcendentală, politicul întemeiază activităţile de pe scena politică, competiţia pentru
putere, compromisurile pentru realizarea unui scop social, etc. Ca şi categorie referitoare la o
realitate transcendentală, politicul nu poate deci fi înţeles ca funcţionînd în afara
contingentului reprezentat de politică. Cum spuneau Debbasch şi Montier, există mai puţină
opoziţie decît diferenţă de accent în intepretarea termenului de politică şi a celui de politic.

6.2. Politica, statul şi puterea

A. Politica şi statul. Unii ar putea defini domeniul politic prin apelul la stat. Politica
devine astfel o acţiune ce caracterizează statul. Politica, însă, este departe de a se reduce la
stat, reducţie propusă la sfîrşitul secolului trecut de Bigne de Villeneuve, care sugera pentru
ştiinţa politică termenul de “statologie”. Un astfel de punct de vedere este greu de acceptat,
avînd în vedere diferitele definiţii ale politicii. Argumentul este simplu: statul nu este singura
instituţie care participă la gestionarea resurselor sociale. Grupurile de presiune informale sau
formale, partidele politice, etc. sunt tot atîţia factori care concură la jocul puterii pe scena
politică.

B. Politica şi puterea. Machiaveli definea politica drept lupta pentru putere. Dar nu toate
relaţiile sociale sunt relaţii de putere. Dimensiunea cooperativă a relaţiilor umane scapă
acestui mod de a defini politica. Să acceptăm definiţia politicii drept "alocare autoritară de
valori într-o societate dată"?, cum ar spune David Easton, sau trebuie să acceptăm şi
complementara acestei definiţii conflictuale, potrivit căreia politica este şi o activitate
semnificativă pentru asigurarea ordinii sociale? Din această perspectivă, are dreptate
J.Freund, atunci cînd propune o definiţie integratoare, de tip conflict-cooperare a politicii:
"Politica este activitatea socială prin care securitatea exterioară şi armonia interioară a
unei unităţi politice determinate prin intermediul forţei, în general, fondată pe Drept,
garantînd ordinea în cadrul luptelor care nasc diversitate şi divergenţa opiniilor şi
intereselor." (cf. Debbasch şi Pontier, op.cit., p. 5)
O astfel de definiţie este convergentă cu modul în care se defineşte puterea politică, aşa cum
vom vedea la capitolul ce tratează dimensiunile şi formele puterii.

7. Metode ale ştiinţei politice


7.1. Pozitivismul "Metoda condiţionează restul cercetării. Regulile ei de aur sunt în număr
de patru: exterioritatea, neutralitatea, tehnicismul, generalitatea."
Ceea ce ne cere pozitivismul pentru cercetarea ştiinţifică este o “purificare” a cercetătorului
pentru a avea acces la produsele cunoaşterii. Este posibilă o astfel de purificare
epistemologică? Intrebarea trimite la posibilitatea sau imposibilitatea unei abordări perfect
neutrale în ştiinţa politică în particular, în ştiinţele umane în general. Pozitivismul este legat
de ideea formalizării şi a algoritmizării cercetării şi a datelor cercetării ştiinţifice. El trimite la
un fenomen de modelare a obiectelor de cercetat, în unele situaţii, o astfel de algoritmizare
fiind utilă pentru elaborarea de scenarii de evoluţie posibilă a unuia şi aceluiaşi fenomen, în
funcţie de evoluţia diferitelor variabile stabilite de cercetător. Un exemplu de cercetare de tip
pozitivist în ştiinţa politică este, de exemplu, analiza puterii politice din perspectiva teoriei
jocurilor.
7.2. Empirismul
Empirismul este ceea ce se poate chema “factualismul prin excelenţă”. Construit ca metodă,
el devine o adevărată "religie a faptului social”. Apărut în ştiinţa politică în anii şaizeci în
spaţiul nord-american, empirismul ştiinţei politice va căpăta numele de behaviorism. Acest
curent de gîndire este variantă a empirismului şi se defineşte prin interesul în colectarea
faptelor, descrierea lor în forma în care ele apar în conştiinţa imediată a observatorului.
Caracteristicile metodei empiriste sunt următoarele:
1. Behaviorismul a introdus “o exigenţă salutară de rigoare şi de precizie în cadrul unei
discipline” care se ocupă cu studiul fenomenelor politice şi sociale;
2. Este prima încercare serioasă de experimentare a procedeelor tehnice (anchete, sondaje,
baze de date, etc.) devenite astăzi instrumente necesare de cercetare;
3. Behaviorismul este relevant pentru o evoluţie a ştiinţei politice prin faptul că “…a forţat
ştiinţa politică să iasă din biblioteci pentru a se iniţia în constrîngerile cercetării concrete."
Dincolo de aceste elemente pozitive pe care behaviorismul le-a adus în ştiinţa politică, nu
putem trece peste critica fundamentală făcută de C.Wright Mills în Sociological Imagination
(1959). Ea se referă la incapacitatea de a interpreta faptele sociale, şi la disfuncţionalităţile pe
care metoda behavioistă le creează în cercetarea ce se mărgineşte la “explicarea a cee ce se
poate observa, şi, deci, măsura”. Critica pe care o face C.W.Mils unei astfel de abordări a
fenomenelor sociale are drept soluţie folosirea imaginaţiei şi a capacităţii cercetătorului de a
modela şi de a elabora ipoteze, de a interpreta şi de a găsi semnificaţii ascunse în aparenţe pe
care de multe ori le luăm drept probleme rezolvate o dată pentru totdeauna.

7.3. Metoda sistemică şi funcţionalismul


Apelînd la sistemul conceptual şi metodologiile sistemic-funcţionale, putem realiza o analiză
a sistemului politic din perspectiva a două modele care au făcut carieră în ştiinţa politică şi în
sociologie prin “părinţii lor fondatori” Talcott Parsons şi David Easton.
În analiza sistemic-funcţionalistă a lui T.Parsons, sistemul politic este acel ansamblu de
"obiecte politice " care prezintă următoarele trei caracteristici:
a. este o comunitate (relaţii sociale, relaţii între instituţii politice, lumea socială)
b. este un regim (regulile jocului, normele, etc.)
c. este organizat pe bază de autoritate (ocupanţii poziţilor de autoritate alocă resurse în mod
autoritar).
Sistemul politic se caracterizează, de asemenea, prin cinci activităţi esenţiale: formularea
diverselor exigenţe, convertirea acestor exigenţe prin legislaţie, luarea deciziei, execuţia prin
mijloace administrative, elementele de suport şi mijloacele de resuscitare a suportului.
Structura sistemului politic se referă la elementele de organizare ale sistemului, care vor fi
considerate de autor ca independente de raporturile pe care sistemul le are cu mediul politic
exterior. Care sunt acestea?
a. rolurile agenţilor care interacţionează în cadrul sistemului
b. comunităţile politice care interacţionează (partide, organizaţii non-partinice care se
angajează în jocul politic)
c. normele instituţionale
d. valorile
Fiecare element sau subsistem are o anumită funcţie în angrenajul reprezentat de sistemul
social.
Funcţia este răspunsul sistemului ca întreg sau a unuia (unora) dintre elementele sale faţă de
provocarea entropică. Avem astfel:
a. funcţia de stabilitate
b. funcţia de echilibru
c. funcţia de adaptare
c. funcţia normativă, toate aceste funcţii avînd ca finalitate menţinerea şi echilibrul
sistemului.
Un sistem politic poate ajunge într-un stadiu de schimbare de structură. Schimbarea
structurală este acea modificare ce duce la transformarea sistemului politic într-un alt
sistem, diferit calitativ, sub aspectul naturii elementelor care-l compun şi al relaţiilor dintre
acestea (schimbarea de regim politic prin revoluţie, de exemplu, alterează fundamental
calitatea originară a organizării sistemului).
În cadrul conceptual astfel definit, structural-funcţionalismul poate formula următoarele
propoziţii de bază:
1. Sistemul politic este un sistem de tip finalist.
2. Schimbările structurale la nivelul sistemului politic angajează schimbarea funcţiilor
instituţiilor de putere în cadrul sistemului.

7.4. Metoda comparativă


Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, îşi întemeiază cercetarea din Cum să comparăm
naţiunile? (1993) pe o nevoie internă de comparaţie a psihicului nostru:
"A compara este modul nostru obişnuit de a gîndi. Nimic nu este mai natural decît a
considera oameni, idei, instituţii în relaţie cu alţi oameni, idei sau alte instituţii. Cunoaştem
prin relaţii, prin referinţe. Natura comparaţiei ştiinţifice nu este diferită, chiar dacă cere
unelte intelectuale mai sofisticate. Comparăm pentru a înţelege mai obiectiv situaţia noastră
ca indivizi, comunităţi sau naţiuni" (p.7)
Un avantaj fundamental al metodei comparative constă în posibilitatea de a ne debarasa
de "...noţiunile fosilizate moştenite, (comparaţia-n.ns.) ne obligă să reconsiderăm validitatea
interpretărilor nediscutate şi ne lărgeşte cîmpul vizual." (p.13) Comparaţia ştiinţifică ne ajută
să eliminăm ancorele ideologic-culturale şi tot ea ne îndepărteză de etnocentrism. Percepţia
diferenţelor ne ajută să cunoaştem mai bine propriile noastre experienţe şi propriile noastre
culturi. Comparaţia permite elaborarea de temeiuri pentru inducţia ce ne oferă generalizări
empirice, operate încă de Aristotel atunci cînd îşi propunea analiza comparativă a 158 de
Constituţii pentru a identifica regularităţi şi tipologii ale regimurilor politice şi ale formelor
degradate ale acestora. Totuşi, de ce nevoia de comparaţie?
Comparaţia înseamnă identifcare de asemănări şi diferenţe. Ea te ajută în evidenţierea
specificului unei anumite realităţi social-politice prin raportare la fenomene care intră sub
aria aceluiaşi gen. Să luăm un exemplu din aria noastră de interes, prilej cu care vom formula
şi termenii de bază ai metodei.
7.5. Metoda ideal-tipurilor
Termenul ideal-tip îi aparţine lui Max Weber şi se referă la stabilirea unor construcţii
ideale prin identificarea trăsăturilor specifice ale unui fenomen sau proces social.
Construcţia teoretică astfel realizată va avea trăsături exagerate, despre a căror natură
cercetătorul este perfect conştient. Ideal-tipul realizat prin deformarea-idealizarea
trăsăturilor obiectului de cercetat poate apoi fi folosit într-o comparaţie cu fenomene
sau procese reale aflate sub analiză. De exemplu, puteam realiza ideal-tipul organizării
unui partid politic, astfel încît modelul construit să elimine orice categorie de probleme la
nivel funcţional, structural, comunicare între insitituţii pe orizontală, între acestea şi
instituţiile aflate pe un nivel superior în ierarhia de partid, etc. Partidele politice reale şi
organizarea acestora poate fi raportată la ideal-tipul creat de noi, pentru a se putea observa cît
de aproape se află acestea de modelul ideal de funcţionare şi pentru a putea identifica
disfuncţionalităţi şi tipuri de blocaje care apar în procesul decizional.

Pentru mai multe informaţii puteţi consulta:

Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a


Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991
Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973)
Yves Schemeil, La science politique, Armand Collin, Paris, 1994
Max Weber, Politica - o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1994
P.Favre, Histoire de la science politique, în Grawitz şi Leca (coord.), Traite de science
politique, vol. 1, La science politique, science sociale, PUF, Paris, 1985
Madeleine Grawitz, Les methodes des science sociales, Dalloz, Paris, 1974, ed. 2-a
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995
Jean Baudouin, Introduction a la science politique, 5e ed., Dalloz, Paris, 1998
Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997

Termeni-cheie
Cîmp social
Comparaţie
Conflict
Empirism
Funcţie
Ideal-tip
Metoda
Metode de cercetare
Obiect de studiu
Policy
Politica
Politics
Politicul
Pozitivism
Sistem
Sistem politic
Statul şi politica
Statul şi puterea
Structură
Structural-funcţionalism

Întrebări de verificare

1. Ce se înţelege prin analiza de tip ştiinţific?


2. Care este domeniul ştiinţei politice, conform diferitelor abordări din literatura de
specialitate?
3. Ce este politicul?
4. Ce este politica, în diferitele accepţiuni pe care termenul le primeşte la nivelul
simţului comun şi la nivelul ştiinţific?
5. Care este relaţia dintre politic şi politică?
6. Enumeraţi metodele fundamentale ale ştiinţei politice şi prezentaţi caracteristicile
acestora.
7. Să se aplice metoda ideal-tipului în analiza celei mai potrivite formule de guvernare
pentru România (coaliţie, partid majoritar în coaliţie cu partide mai mici, Guvern
alcătuit de un singur partid).
TEMA II

PUTEREA SOCIALĂ ŞI PUTEREA POLITICĂ

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Care sunt diferitele definiţii şi perspective de analiză ale puterii
2. Ce este puterea politică în raport cu puterea socială
3. Care este relaţia dintre puterea politică, legitimitate şi libertatea politică
4. Caracteristicile fundamentale ale puterii politice, care fac din aceasta un caz particular al
puterii sociale

1. Putere, influenţă, forţă: M. Duverger


Cele mai multe definiţii ale relaţiilor de putere fac apel la termenii de influenţă şi forţă.
Maurice Duverger ne avertiza în urmă cu cîteva decenii asupra confuziilor posibile dintre
aceşti trei termeni, care trimit la realităţi sociale total diferite. Astfel, conceptul de putere
trebuie separat de cel de influenţă, sau de conceptul de forţã. Care sunt argumentele pentru o
astfel de separare?
a. Influenţa este o situaţie de fapt. Ea trimite la contexte în care cineva poate impune, cel
puţin parţial, punctul său de vedere unui alt individ sau grup într-o relaţie socială dată.
b. Spre deosebire de influenţă sau forţă, puterea este un concept normativ, continuă
Duverger, pentru că, ea defineşte situaţia celui care are dreptul de a cere ca ceilalţi să se
plieze propriilor sale directive într-o relaţie socială. Mai mult, normativismul conceptului de
putere este legat şi de faptul că sistemul de norme şi de valori ale colectivităţii în care se
produce această relaţie socială consfinţeşte atît acest drept, cît şi persoana (grupul,
instituţiile) care se prevalează de el. E adevărat, observă Virgil Măgureanu în Studii de
sociologie politică (1997) Duverger lasă în aceste condiţii deschisă posibilitatea de a substitui
conceptul de putere cu cel de autoritate. Asimilăm, însă, pentru moment, nevoia de a distinge
între conceptul de putere şi cel de influenţă, încercînd să căutăm definiţii ale puterii care să
evite suprapunerea conceptuală semnalată anterior.
c. Mergînd pe linia lui Duverger, dreptul de a comanda este însoţit întotdeauna şi de
mijloacele necesare pentru a se putea exercita eficient. Dintr-o astfel de perspectivă, putem
spune că o relaţie de putere are întotdeauna în componenţa sa o dimensiune de forţă.
Raportînd aceste observaţii la scopul final al analizei noastre – puterea politică şi
caracteristicile acesteia, se poate observa că există riscul de a obţine concluzii deformate de
tipul definirii puterii prin politică şi a politicii prin putere.
Pentru a evita o astfel de capcană teoretică sesizată de Jean-Marie Denquin în Introduction a
la science politique (1991) vom aplica strategia analitică propusă la început: analiza
conceptului de putere politică trebuie să înceapă de la lămurirea conceptului de putere în
general, prin intermediul unei direcţii speciale - dialectica relaţiei comandament/supunere.

2. Puterea este un fapt social: J.-W. Lapierre


Discutînd "faptul social al puterii", J.W. Lapierre, susţine că relaţia noastră cu puterea socială
de o formă sau alta poate fi identificată pînă şi în cea mai rudimentară experienţă socială,
aceea de a face parte dintr-un grup, de exemplu. O astfel de apartenenţă voluntară sau impusă
implică întotdeauna supunerea faţă de o anumită putere. Autorul francez conchide: acesta
este faptul social al puterii în generalitatea sa. Cum explicăm o astfel de propoziţie
fundamentală pentru analiza conceptului de putere?
Apartenenţa la un grup social presupune obligaţii de tipuri diferite, acestea fiind parte
a situaţiei de aparteneţă la grupuri de adeziune (sindicat, partide politice, etc.), sau
grupuri situaţionale (familie, clasă, echipă, etc.). Aparteneţa la un grup se poate
manifesta şi ca o presiune socială sau o constrîngere, faţă de propriile noastre opţiuni
sociale. Nu există grup social în afara relaţiilor de putere, în fiecare caz individual
existînd cel puţin una dintre cele trei forme de putere: imediată, individualizată şi
instituţionalizată.
a. Puterea imediată este cea care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată
de cineva anume: nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune. O astfel de situaţie de
supunere face referire, de exemplu, la tradiţie, obiceiuri, urmate de reprobare iar nu de
sancţiune expresă, interdicţii, tabuuri sociale, mentalitatea arhaică.
b. Puterea socială individuală este absolut necesară în situaţiile în care grupul intră în
relaţii constante cu mediul social. Puterea indivduală apare cu evoluţia spre bogăţie, spre
o societate structurată şi specializarea profesiunilor. Puterea socială imediată este intim
legată de proprietatea privată. Ea este astfel generată de factori precum: specializarea
funcţiilor şi monopolizarea accesului la funcţiile eocnomice, militare, religioase.
c. Puterea instituţionalizată este legată de "o luare colectivă de conştiinţă", care face ca
grupul să fie recunoscut de toţi membrii săi ca o entitate separată şi superioară tuturor
indivizilor care îl compun. Situaţia pusă în discuţie comportă apariţia de norme, reguli
sociale, independente de fiecare membru al grupului. Puterea instituţionalizată presupune
deci organizare socială în temeiul anumitor norme care sunt rezultatul unei tradiţii şi care
sunt apărate de agentul puterii, sau care sunt ele însele rezultatul unui proces de elaborare
de către chiar puterea ce asigură ordinea socială. Luarea colectivă de conştiinţă face
posibilă apariţia unui “drept obiectiv" în raport cu care se creează dreptul pozitiv ce are
rolul explicitării “dreptului obiectiv” şi al stabilirii normelor şi regulilor ce susţin
structura socială respectivă. O astfel de putere instituţionalizată prin tradiţii, obiceiuri,
reguli cu caracter normativ, fie scrise, fie nescrise, ne plasează însă în proximitatea unui
anumit tip de putere: puterea socială care asigură ordinea la nivelul unei întregi
societăţi şi care impune regulile interacţiunilor sociale. O astfel de putere
instituţionalizată este puterea politică.
În cadrul acestei definiţii generale a relaţiilor de putere, K.Dowding, introduce în lucrarea
Puterea (1997) o distincţie fundamentală care poate opera la toate nivelurile de prezentare
ale acestui tip de relaţie socială: “puterea de a face” şi “puterea asupra cuiva” (individ sau
grup). O astfel de distincţie, însă, este mai degrabă una de factură didactică. În realitate, ori
de cîte ori vorbim despre puterea unui individ, instituţii, grup social, ne referim în egală
măsură la ce decizii pote impune, influenţa, realiza un anumit lucru, pe de o parte, la aria de
curpindere a acestor decizii, pe de altă parte.

3. Puterea: fapt social şi realitate în sine?


Aşa cum am observat, în cadrul unora dintre studiile socio-antropologice asupra puterii,
puterea este privită ca un fenomen social prin excelenţă: 1. puterea nu poate poate fi
concepută în afara societăţii; 2. puterea nu se poate manifesta decît în şi prin intermediul
relaţiilor sociale; 3. în afara relaţiilor de putere o societate este „un corp inert, incapabil de a-
şi satisface raţiunea de a fi, care este acţiunea continuă”. Ceea ce înseamnă că o societate
umană nu poate fi concepută în afara existenţei unei societăţi politice în cadrul său.
Puterea există însă şi în afara unei societăţi organizate după principile ordinii pe care o
creează aparatul instituţional politic modern. Analizînd conceptul de putere, Burdeau iese în
afara studiilor sociologice, pe care le consideră limitate, propunînd o perspectivă pe care, deşi
nu o recunoaşte metafizică, cred că avem tot dreptul să o numim astfel:
"Puterea este o forţă care preexistă propriilor maifestări...", ea fiind totdeauna o
posibilitate care nu a găsit momentul să se maifeste ca atare. Astfel, o operă muzicală
are puterea să atingă pînă şi un individ fără cunoştinţe asupra muzicii clasice, calitatea
aceasta pe care am recunoaşte-o acelei piese muzicale fiind independentă de emoţiile pe
care le suscită.” Puterea apare, astfel, la Burdeau, atît ca fenomen relaţional, cît şi ca
realitate în sine. Toate dificultăţile pe care le ridică acum definirea acestui termen reies
din indisticţia între cele două planuri de analiză: planul istoric şi planul conceptual:
Sub aspect conceptual, puterea apare ca o forţă organizatoare a vieţii sociale (puissance
organisatrice de la vie sociale). Din perspectivă istorică, puterea trimite în mod necesar la o
relaţie între cel puţin doi indivizi, sau între două grupuri, un individ şi un grup, etc. În
definiţia finală pe care o construieşte G.Burdeau, puterea apare drept o forţă în slujba
unei idei. Ea îşi are originile în conştiinţa socială şi este destinată conducerii grupului în
căutarea binelui comun. În situaţii limită, deţinătorii puterii pot impune membrilor
grupului atitudinea pe care ei o doresc.

4. Puterea ca influenţă. Sursele şi mijloacele puterii


Din perspectivă sociologică,
puterea poate fi tratată ca influenţă direcţionată şi ca posibilitate de folosire a acestei
influenţe, în egală măsură. Astfel, puterea, în sensul său cel mai larg, este o influenţă
direcţionată sau posibilitatea şi potenţialitatea acesteia.
Conform acestei definiţii, trebuie să distingem între putere reală şi putere potenţială.
Raportată la lumea socială, puterea devine din această perspectivă influenţă direcţionată
asupra unui individ sau între doi indivizi, actuală sau potenţială (A.Mueller-Deham în
Human Relations and Power, 1957). Putem distinge astfel între putere socială, putere
culturală, economică, putere individuală, politică, administrativă, impersonală, etc. Autorul
vorbeşte, de asemenea, despre tipologia puterii sub aspectul surselor ei: putere primară,
moştenită sau derivată, transmisă.
Puterea nu poate fi gîndită în afara mijloacelor şi metodelor de menţienere şi manifestare.
Mijloacele de exercitare ale puterii trebuie căutate în acele forme şi mecanisme sociale care
pot face ca potenţialitatea unei forme de organizare sau a unei relaţii de inegalitate să capete
o formă concretă. Aceste mijloace sunt forţa, comanda şi manipularea.

5. Puterea ca relaţie socială de inegalitate. Perspectiva formală


Autoritatea (dreptul de a conduce sau de a impune decizii) aparţine puterii, pentru că, prin ea,
puterea direcţionează şi influenţează. La fel şi coerciţia prin forţă şi manipulare. În Logique
et casuistique du pouvoir H.B.Acton consideră că puterea înseamnă capacitate, de unde
reiese că puterea unui individ este legată de tipul şi numărul de lucruri pe care acesta le
poate face. Th. Ruyssen accentuează în Les facteurs psichologiques du pouvoir analiza
puterii din perspectiva unei relaţii sociale definită în termenii raporturilor de forţă şi
influenţă. El tratează puterea prin referire la capacitatea unuia de a influenţa comportamentul
celorlaţi. Propunînd o perspectivă de formalizare a relaţiilor de putere, Dahl se referă la
aceasta în termenii unui
"...raport între doi actori sociali dintre care unul îi influenţează pe ceilalţi să acţioneze
altfel decît ei ar fi făcut-o în lipsa acestuia."
În cadrul analizei formale a lui R.A.Dahl, avem de-a face cu un raport de putere ori de cîte
ori un subiect A obţine de la un subiect B executarea unei acţiuni pe care B n-ar fi
făcut-o în absenţa lui A.
Definind astfel puterea, observăm că termenul de "influenţă" este sinonim cu cel de
“inegalitate”. Orice relaţii de putere, aflăm din definiţia formală a lui Dahl, trimit în mod
necesar la raporturi de inegalitate. E adevărat, avem o inegalitate acceptată, sau una impusă
prin varii mijloace. După cum este la fel de posibil să ne imaginăm o relaţie de influenţare
între A şi B, în condiţiile în care subiectul B face o acţiune impusă de A, pe care, de
exemplu, el este interesat să o facă. Dacă profesorul, de exemplu, în timpul unui seminar
lipsit de interes pentru un anume student îl trimite pe acesta să citească ziarul iar studentul se
gîndea tocmai la acest tip de activitate, avem de-a face cu o acţiune pe care studentul o făcea
oricum din proprie iniţiativă, iar profesorul nu face altceva decît să îi ofere posibilitatea de a
o realiza. Definiţia formală a lui Dahl reprezintă o perspectivă generală asupra relaţiilor de
putere ce poate fi folosită ca punct de plecare în discutarea de cazuri specifice în care astfel
de relaţii se manifestă. Ca orice definiţie ce se vrea universală, definiţia formală a puterii
păcătuieşte prin imposibilitatea de a explica serii de situaţii specifice ale relaţiilor de putere.

6. Perspectiva voluntaristã asupra puterii


Paradigma weberiană este aici necesară, căci ea trimite în mod categoric la existenţa unei
relaţii de putere ori de cîte ori un individ realizează sau se abţine de la a realiza, conform
voinţei celuilalt, o acţiune care n-ar fi fost realizată în mod spontan. Din această perspectivă,
o relaţie de putere există oriunde un individ sau un grup reuşesc să-şi impună voinţa proprie
în realizarea unei acţiuni sau în luarea unei decizii.
Totuşi, această definiţie poate fi şi ea criticată. De exemplu:
1. dacă un individ reacţionează la un ordin, fără a realiza ceea ce i se cere, nu este vorba
despre o relaţie de putere (indiferenţă, contraatac, provocare);
2. dacă individul ar fi realizat oricum din proprie voinţă ceea ce i s-a ordonat, există deci
convergenţe de voinţe, fără o relaţie de putere. Astfel definită puterea, apare, de multe ori,
dificil să identificăm, ca observatori exteriori, dacă este vorba despre o relaţie de putere sau
nu, în anumite situaţii. Dacă deţinătorii de putere parentală, de exemplu, nu pot fi aleşi, cei ai
puterii politice pot fi şi aleşi şi contestaţi în situaţii de organizare politicã democraticã.

7. Teoria jocurilor: puterea ca dominare şi puterea în sens de cooperare


Intre abordările asupra puterii în general, asupra puterii politice în mod special, lucrarea lui
K. Dowding Puterea (1997), face parte din categoria de analiză pe care am putea-o numi
"pozitivistă". Atributul pe care l-am propus pe lîngă analiza lui K.Dowding se întemeiază pe
cel puţin două caracteristici esenţiale ale modului de a defini puterea: 1. indivizii angajaţi
într-o astfel de relaţie sunt consideraţi mai degrabă ca "indivizi raţionali", capabili să aleagă
"în mod raţional" între alternative de comportament în raport cu alţi indivizi; 2. modelul
analitic pe care autorul îl foloseşte în analiza puterii în societate - modelul cunoscut sub
numele de „Rational Choice Theory”, un model matematic ce pune în balanţă alegerile a mai
mulţi actori într-un cadru social determinat.
Autorul propune ca punct de plecare în analiza puterii distincţia dintre "puterea de a
face" şi „puterea asupra" unui individ sau grup. Totuşi, distincţia dintre cele două
tipuri de putere serveşte, mai degrabă scopuri analitice, pentru că "puterea asupra”
implică „puterea de a face”, deoarece spunem că A are putere asupra lui B, în sensul că
îl determină pe B să facă x acţiune. (p.4). Fără să o afirme în mod explicit, Dowding
leagă cele două concepte propuse de ideea de potenţialitate şi relaţie socială. Astfel,
revenind asupra conceptelor primare "power to" şi "power over", el consideră că
puterea de a face (primul concept) este gîndit în perspectivă finalistă (outcome power)
drept "abilitatea unui actor de a-l determina sau ajuta pe un altul în a face o anumită
acţiune socială". Conceptul de "putere asupra" este definit ca "putere socială" şi
constă în "capacitatea unui actor de a schimba în mod deliberat structura de interese a
unui alt actor (grup), determinîndu-l să se angajeze într-o anumită acţiune socială. (vezi
explicaţiile de la pp. 5-6).
Prin intermediul celor două concepte de putere, este rezolvată problema definirii
puterii, în multe cazuri privită doar dintr-un singur punct de vedere - cel al dominaţiei.
Astfel, "puterea de a face" presupune şi cooperare, iar „puterea asupra” pare că se
referă, mai degrabă, la conflict .
Ceea ce distinge această analiză de teoriile prezentate anterior constă, de asemenea, în
formalizarea relaţiilor de putere, prin intermediul teoriei jocurilor. Astfel, perspectiva
cooperării sociale şi perspectiva conflictului social se regăsesc formalizate în două matrice
care propun analiza relaţiilor de putere din perspectiva "conflictului pur" şi din perspectiva
"coordonării pure" (pure conflict, pure coordination). Sub aspectul rezultatelor care apar în
urma opţiunilor celor doi jucători, avem, în primul caz, un joc în care cîştigul unuia înseamnă
implicit pierderea celuilalt, scorurile fiind aceleaşi, indiferent de ordinea în care jucătorii
optează. Concluzia acestui „joc de sumă constantă", este aceea că pierderea unuia dintre
jucători este determinată de neşansa de a se afla în poziţia respectivă în această relaţie de
putere.
Folosind teoria lui K.Dowding, privind distribuţia puterii în societate, ajungem lesne la
concluzia cu care acesta îşi începe Cap. 4: „Noroc sistematic”. Astfel, unele grupuri sociale
sunt norocoase, căci ele primesc de la societate ceea ce vor, fără măcar să fie nevoite să
acţioneze pentru aceasta. Alte grupuri sunt norocoase în mod sistematic": "...ele primesc
ceea ce doresc fără să fie nevoite să acţioneze, din cauza felului în care societatea este
structurată" (p. 71).
Considerînd toate acestea, analiza puterii trebuie să fie şi una de tip normativ, din cauza
relaţiei dintre putere şi libertate, care implică dezbateri asupra drepturilor şi a distribuţiei de
proprietate. Mai mult, "Puterea de a face un mare bine este, de asemenea, şi puterea de a face
un mare rău", ceea ce înseamnă că intrăm în aria unei perspective morale asupra puterii, a
naturii şi distribuţiei acesteia în societate.

8. Puterea este expresia unui schimb inegal

A. Dificultăţile definirii conceptului de putere sunt legate de folosirea curentă şi de abordările


din literatura de specialitate, în egală mãsurã. Teoriile clasice ale schimbului ne spun că
puterea, ca orice relaţie socială, este o relaţie de schimb. Mai mult, afirmă Peter Blau în
Echange and Power in Social Life (1964), relaţiile sociale sunt schimburi reciproce de
avantaje între actoriii sociali: marfă/bani, muncă/salariu între angajator şi angajat, un avantaj
moral precum mulţumirea, în contrapartidă cu serviciul făcut benevol, etc.
Ceea ce semnalează apariţia puterii este dezechilibrul schimbului, în sensul că cel care
obţine un salariu mai mare de la instituţie, înseamnă că este un individ care are o
putere de negociere.
Dar, ca şi în cazul celui care obţine un preţ mai mare pe produs, nu înseamnă cumva cã
puterea lor înseamnă putere de seducţie?
Meritul acestei teorii, ne spune P.Braud, este acela de scoate în evidenţă o serie de puncte
principale ale relaţiei de putere. Dacă definim puterea în sensul de relaţie de schimb social,
vom avea următoarele avantaje:
1. Relaţia de putere se înscrie într-o alternativă, iar nu într-o relaţie unidirecţională închisă.
Puterea nu apare în acest caz ca un atribut, ci ca o asimetrie de resurse disponibile.
2. Intensitatea efectivă a puterii se poate măsura prin referinţă la mărimea avantajului
obţinut.
3. Puterea nu se situează doar în tranzacţii punctuale sau microsociale.
Analizînd relaţia dintre putere şi influenţă, Braud observă că relaţia de influenţă exclude
constrîngerea. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu situaţii în care A, vrînd să obţină un
anume comportament de la B, poate să-i ofere diferite avantaje atractive: "Fundamental
vorbind, influenţa este întemeiată pe seducţie", lucru care ne obligă să facem distincţie între
persuasiune şi situaţii de autoritate legitimă. Dacă orice situaţie de persuasiune cere oferta
unei informaţii superioare în relaţia de schimb, manipularea fiind forma reprobabilă a
persuasiunii, autoritatea legitimă este una întemeiată pe charismă, pe competenţă sau pe
valori (religioase, militare, obiceiuri, etc.), conchide autorul francez.

9. Puterea politică: postestas-potentia, pouvoire-puissance


M.Prelot distinge între puissance şi pouvoir, asociindu-le termenilor latini de potentia şi
potestas. Puissance este termenul potrivit pentru autoritate naturală şi personală (potentia) iar
pouvoir face trimitere la o autoritate constituită şi magistratură. Din perspectiva teoriei
juridice a lui Burdeau, se poate spune că puterea politică - potestas, a apărut mult mai tîrziu
decît potentia, originea lor trebuind căutată în apariţia unor puteri publice, legate de
societatea organizată şi structurată conform unei anumite distribuţii de putere. Potestas apare,
astfel, o dată cu ierarhia socială.
Reluînd ideea lui Burdeau asupra caracterului virtual al puterii, R.Aron acentuează
potenţialitatea puterii sociale, în sensul de poruncă, influenţă sau constrîngere venită din
partea unui individ sau grup social. Puterea, în starea ei de potenţialitate, este acea puissance,
care, o dată devenit manifestă, in actu, intră în spaţiul semantic al termenului de pouvoir. La
nivelul statului, Aron ipostaziază o relaţie de transformare a puterii în funcţie de diferitele
contexte în care ea se manifestă. Astfel, dacă puterea politică legitimă denumeşte în limba
franceză puterea în stat, în momentul cînd depăşeşte cadrul statului respectiv ea devine
"puissance". E adevărat, nu se vorbeşte în limba franceză despre puteri politice internaţionale
în termenii de "grand pouvoirs", ci de "grand puissances". Comentînd definiţiile sociologilor
francezi asupra puterii, V.Măgureanu propune pentru pouvoir semnificaţia de "(...) putere
instituţionalizată, legitimizată, adică puterea de stat, iar cea de-a doua (puissance-n.ns)
este lipsită de aceste atribute, deşi, în calitate de forţă, poate fi element constitutiv al
celei dintîi". Puterea politică devine astfel puterea instituţionalizată şi legitimizată.
Cum lesne se observă, analizînd puterea politică, va trebui să adăugăm la sfera scopurilor şi
pe cea a mijloacelor. Ceea ce se află în stare de potenţialitate pentru o formă de organizare
sau alta poate deveni realitate doar atunci cînd instanţa organizatoare posedă şi mijloacele de
a realiza forma de organizare dorită.
Din diferitele moduri de abordare a relaţiilor de putere reiese clar posibilitatea acceptării
ipotezei potrivit căreia puterea politică poate fi identificată atît în societăţile arhaice, cît şi în
societăţile cu stat. In societăţile arhaice sunt ordonate şi organizate interacţinile sociale
de către o putere anonimă, puterea fiind, de multe ori, disipată în masa de indivizi: "Ea
se întemeiază pe credinţe, superstiţii sau cutume, mentalul colectiv oferind reguli şi moduri
de rezolvare a relaţiilor sociale organizate în ierarhie. Supunerea socială nu este nevoie să fie
întemeiată sau obţinută prin intervenţia unui şef”.
Spre deosebire de societăţile arhaice, societăţile cu stat tradiţional, sau societăţile
organizate pe principiile statului modern, se definesc prin existenţa unei structuri
social-funcţionale, care este în egală măsură o ierarhie de putere. Ordinea socială în
societăţile cu stat se construieşte prin introducerea unei elite de specialişti între lumea
socială şi instanţele cu rol administrativ, elite de specialişti prin care deţinătorii de
putere monopolizează atît accesul la sacru, cît şi acesul la gestionarea violenţei sociale şi
la folosirea mijloacelor violenţei (preoţi, militari, poliţişti, etc.).
Levy-Bruhl priveşte această supunere a individului ca pe un dat natural al omului, care
capătă forma unui conformism social al voinţelor individuale. Din aceeaşi categorie a
formelor prestatale de putere face parte şi puterea individualizată, aşa cum am văzut
(puterea feudală, vasalitatea), care apare o dată cu strcturarea relaţiilor sociale interne
şi externe.
Puterea politică face parte dintre puterile instituţionalizate şi nu poate fi identificată înainte
de apariţia statului, ne avertizează juriştii. Antropologia politică şi cercetarea societăţilor
prestatale oferă o perspectivă opusă. Cu excepţia, poate, a lui Pierre Clastres, care introduce
ideea de putere necoercitivă, majoritatea antropologilor politicului identifică relaţii de
putere în cadrul societăţilor prestatale ce pot fi definite în aria de cuprindere a
conceptului de „putere politică”. Să îl urmărim acum pe Lapierre în intenţia de a ne
prezenta dinamica relaţiilor de putere, dinspre puterea socială nestructurată şi difuză a
societăţii arhaice, către puterera politică instituţionalizată în statul modern.

10. Puterea politică şi inovaţia socială


În studiul introductiv la Viaţa fără stat a lui J.-W. Lapierre, Anton Carpinschi propune o
analiză a puterii politice în perspectiva relaţiei pe care societatea-comunitatea umană o are cu
inovaţia socială. Din această perspectivă, în societăţile globale, puterea politică este direct
legată de sistemul inovaţiei sociale care "...formează noi raporturi sociale datorită
provocărilor şi problemelor ridicate de evoluţiile asincrone şi decalajele astfel apărute
între sistemele societăţii globale, între acestea şi cele ale altor societăţi globale din
mediul extern."
Puterea politică poate fi astfel privită ca un "artificiu social" ce vine ca inovaţie în
rezolvarea conflictelor sociale şi în organizarea sistemului de interacţiuni între indivizii
unei comunităţi, pe de o parte, între diferitele comunităţi sociale privite ca întreguri, pe
de altă parte.
Puterea politică va căpăta în această formulă definiţia compensatorie, care asimilează
dominaţia şi cooperarea. Din această perspectivă a inovaţiei sociale, precizează I. Carpinschi,
putera politică este o garanţie a supravieţuirii colective, o societate care a supravieţuit fiind
direct legată de capacitatea sa de a participa la dialectica inovaţie socială-putere politică.
Privind puterea politică în relaţie directă cu procese de restructurare socială şi de
reorganizare, de refondare a ordinii sociale prin introducerea de noi principii de organizare,
putem să asimilăm ipoteza lui J.-W.Lapierre cu privire la "trepte" ale puterii politice.
Aşa cum vom observa, toate aceste stadii de definire şi redefinire ale puterii politice sunt
direct legate de procese de instituţionalizare, de control social şi de centralizare a controlului
social. Din această perspectivă, puterea politică este direct legată, la nivelul teoriei
politice, de apariţia statului. Altfel spus, pe o anumită treaptă de evoluţie a puterii
politice şi a relaţiilor de instituţionalizare şi de control a acesteia la nivelul societăţii
globale, se poate vorbi despre apariţia statului. Să urmărim acum gradele puterii politice.

J.-W.Lapierre ne propune în Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi a inovaţiei
sociale (1977) o analiză a puterii politice în perspectivă istorică. Modelul său teoretic este
direct legat de grade de complexitate în organizarea sistemului social, propunînd o "analiză
mai fină şi mai precisă" a celor cinci trepte identificate anterior de P.Clastres, în Societatea
contra statului.
În procesul de instituţionalizare a puterii politice vom avea următoarele 9 trepte, spune
Lapierre:
1. Societăţi cu reglare imediată şi putere politică nediferenţiată (sau difuză);
2. Societăţi cu reglare prin mediere şi putere politică nediferenţiată;
3. Societăţi cu reglare prin autoritate individualizată şi putere politică diluată, dar evidentă;
4. Societăţi cu reglare prin autoritate individulizată şi putere politică diferenţată, dar
fracţionată;
5. Societăţi cu putere politică concentrată şi specializată într-un consiliu sau deţinută de un
şef;
6. Societăţi cu putere politică organizată în mai multe consilii, sau care au şefi suprapuşi şi
ierarhizaţi;
7. Societăţi cu putere politică individualizată şi foarte diferenţiată (principate, republici
patriciene, etc.);
8. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată printr-o reţea de relaţii clientelare
(statele numite "feudale");
9. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată de o administraţie specializată şi
ierarhizată (state, în sensul restrictiv al termenului).
Lapierre atrage atenţia că între aceste grade există o ruptură identificabilă la nivel de mod de
organizare şi încorporare a inovaţiei sociale între gradele patru şi cinci. În acest sens, pragul
la care se referă autorul fancez ţine de distincţia clară înte guvernanţi şi guvernaţi, care apare
abia la nivelul cinci de organizare socială şi politică. Cea de-a doua ruptură este prezentă
între gradele şapte şi opt, doar la gradul al optulea putîndu-se vorbi despre un stat propriu-zis,
în sensul de putere instituţionalizată.

11. Puterea politicã şi puterea parentală


In cele mai diverse societăţi avem de-a face cu o exploatare politică a structurii parentale de
dominaţie. Exemplul unei ode închiante lui Hitler este relevant în acest sens:
Fuhrerul meu!
Eu te cunosc bine şi te iubesc aşa cum îmi iubesc mama şi tata.
Eu te voi asculta întotddeauna aşa cum îmi ascult mama şi tata.
Cînd voi fi mare, te voi ajuta aşa cum îi voi ajuta pe părinţii mei.
Eu voi fi totdeauna pentru tine o sursă de bucurie, aşa cum sunt pentru mama şi pentru tata.
Dar odele închinate dictatorilor contemporani nu sunt decît un exemplu contextual al relaţiei
dintre lumea socialã şi liderul politic-tatã, pãrinte al Ţãrii. De exemplu, Senatul va declara în
14 Thermidor an X (2 august 1802) o relaţie pe aceeaşi structură între Popor şi Napoleon.
Proclamîndu-l pe Napoleon consul pe viaţă, în articolul 3, se scrie:
"Senatul investeşte Primul Consul cu încrederea, dragostea şi admiraţia poporului francez."
Acest raport dintre cele două puteri va avea întotdeauna o problemă de rezolvat, consideră
specialiştii în ştiinţa politică. Căci, dacă nimeni nu are vreo îndoială că relaţia paternală este
o relaţie de putere, nu cumva puterea paternală constituie chiar esenţa puterii politice?

12. Puterea politică şi puterea religioasă: Islamul şi Evreii


Puterea politică nu beneficiază de un suport natural, precum cea parentală şi cea religioasă.
Pînă în momentul apariţiei statului modern, cele două forme de putere au fost în relaţie de
legitimare reciprocă sau de supraordonare într-o formã sau alta, în funcţie de epocã istoricã.
Vechiul Testament şi Coranul ne pun în faţa a douã tipuri de relaţie între puterea religioasã şi
puterea politicã. Primul, se referã la guvernarea directã a lumii prin vocea lui Dumnezeu. Cel
de-al doilea, se referã la disoluţia puterii politice în canoanele juridice ale dreptului religios
de tip islamic. Sã le urmãrim.

1. Vechiul Testament al evreilor este exemplul cel mai clar al unei puteri politice, care are o
natură religioasă. Dumnezeu conduce şi gestionează relaţiile dintre oameni în mod direct. El
intervine, recompensează şi pedepseşte, se înfurie sau se comportă în mod egoist. Moise este
un simplu executant al unei voinţe divine, care ţine rol de putere politică.
În cazul Vechiului Testament, avem de-a face cu una dintre cele mai pure teocraţii,
pentru că lumea este guvernată direct de către divinitate, prin intervenţii periodice
pentru a desemna o traiectorie sau alta de acţiune. În aceste condiţii, Moise devine doar
un reprezentant care duce la îndeplinire porunca Domnului. El transmite semenilor săi
voinţa lui Dumnezeu, căci Domnul-Dumnezeu guvernează fără intermediari, pe care să
îi tragă la răspundere după împlinirea vieţii şi a funcţiei lor pe pămînt.
2. Islamul este un alt exemplu de putere politică ce se confundă cu puterea religioasă.
Islamul este religie şi ordine socială în acelaşi timp, propunînd o teorie a puterii şi a
autorităţii în egală măsură. Coranul stabileşte regulile de convieţuire şi mandatarii
puterii divine, care joacă rol de putere politică pe pămînt.
Coranul dă şi el exemplul unei relaţii directe de putere atunci cînd vorbeşte despre credinţă şi
supunere, pe de o parte, de elita căreia trebuie să i se datoreze supunerea, pe de altă parte:
"O, voi cei ce credeţi! Supuneţi-vă lui Dumnezeu, supuneţi-vă trimisului şi celor dintre voi
care deţin puterea. Atunci cînd o ceartă izbucneşte între voi, supuneţu-o judecăţii lui
Dumnezeu şi Trimisului său, dacă credeţi în Dumnezeu şi în ziua de apoi; este mult mai bine
şi este preferabil aşa " (Coran, IV, 62). (41)
Islamul este religia ce se întemeiază în Cartea Sfîntă revelată lui Mahomed (570-632).
Discursul coranic se prezintă ca un discurs de putere, ca şi discursul ebraic şi cel
creştin.
Găsind originile unui astfel de discurs în istoria triburilor arabe, Mohammed Arkoun
consideră în Pour un critique de la raison islamique că Islamul se naşte printr-un efort de
întemeiere al unei unităţi în lumea arabă. Fenomenul care a caracterizat apariţia religiei
islamice este rezultatul unui efort de a <substitui o putere unică articulată în Autoritatea lui
Dumnezeu Unul, puterilor disparate>, acelea ale triburilor instalate în Arabia. Imperativul
supunerii se reiterează în Coran fără încetare, puterea căpătînd charismă amplificată pe
pămînt. Căci, observă Jacqueline Russ în Les theories du pouvoir (1994),
"Autoritatea-charismă, cea a oamenilor ghidaţi de Dumnezeu, acumulează din ce în ce
mai multă greutate. Este vorba, pentru a da un exemplu, de o delegare de autoritate
Profetului, care o deleagă şi el discipolilor, iar discipolii o deleagă califului, etc. Se pare
că conştiinţa musulmană tinde să salveze Instanţa de Autoritate, prin întemeiere în
Dumnezeu." Problema care apare acum este evidentă. Ea este asemănătoare celei
ridicate de creştinism în momentul Epistolelor discipolilor lui Christos: puterea de pe
pămînt pe teritoriul Islamului se întemeiază pe principii religioase sau pe principii
politice?
Răspunsurile lumii islamice sunt legate de tipul de relaţie, pe care cei care le construiesc, o
au cu practica religioasă şi cu tradiţia islamică. Fundamentalişii islamici, de pildă, văd în
Islam sursa unică de autoritate, accentuînd ideea suveranităţii politice prin reflex al
suveranităţii lui Dumnezeu pe pămînt. Aparatul administrativ exercită un fel de vice-
regalitate pe pămînt. De altfel, tradiţia şiită este înalt relevantă pentru acest tip de abordare a
relaţiei dintre puterea politică şi puterea religioasă. Ea se referă la faptul că, în acord cu
preceptele ei, dispariţia ultimului imam (învăţător, ghid) în 874, lumea a păşit într-o perioadă
în care puterea politică trebuie dată teologilor.
Răspunsurile care încearcă să întemeieze puterea politică într-un orizont laic afirmă că religia
şi ştiinţa, sau progresul nu au nimic conflictual.
Ali Abderrazig spunea în L'Islam et ses fondement du pouvoir, încă în 1925:
"Nici un principiu religios nu interzice musulmanilor să concureze celelalte naţiuni în toate
ştiinţele sociale şi politice. Nimic nu le interzice să distrugă acest sistem desuet care i-a
împiedicat şi i-a ţinut în neştiinţă. Nimic nu-i împiedică să-şi edifice propriul lor stat şi
propriul lor sistem de guvernămînt, pe bazele ultimelor creaţii ale raţiunii umane şi pe baza
sistemelor a căror soliditate a fost dovedită, acelea pe care le experimenteazã naţiunile care
se numără printre cele dintîi din lume."
Majoritatea ţărilor arabe au fost prinse în procesul de colonizare occidentală sau dominaţie
rusă, începînd cu protectoratul francez al Marocului pînă la Indonezia, intrată în insulele
olandeze.
Intr-o lume în care imaginarul politic era dominat de ideea marii puteri imperiale a
omayazilor şi a abasizilor califatelor organiate într-un vast imperiu realizat pe baze
religioase, intrarea valorilor politice occidentale şi a concepţiei despre puterea politică şi stat
a fost originea unui şoc cultural extrem. În regiunile dominate de interpretarea riguroasă a
textelor religioase, statul şi puterea politică nu puteaa fi întemeiate decît religios. Regatul
saudit nu avea nici cod civil, nici Constituţie.
După 1977, o serie de ţări s-au declarat islamiste: Pakistanul, Sudan, Mauritania, şi Iranul cu
revoluţia komeinistă. De cealată parte, Irakul, Tunisia, Egiptul, şi-au constrit structuri
administrative şi de putere laice după modelul occidental. Cu toate acestea,
"Chiar dacă se admite (...) că Islamul ortodox actual se inspiră mai mult din lecturi minore
ale trecutului care nu reprezintă o continuitate cu marea tradiţie a savanţilor medievali, nu
rămîne mai pîuţin adevărat că el tinde să pună problema legitimării puterii în termeni puţin
conciliabili cu concepţiile occidentale."
Dezbaterile islamice asupra puterii politice şi asupra instituţiei suveranităţii se suprapun
dezbaterilor europene moderne cu privire la relaţia dinte puterea spirituală (religioasă) şi cea
temporală (politică). Avem astfel două curente de gîndire potrivit cărora Dumnezeu este
singurul suveran ce poate fi admis ca legitim. Puterea politică este definită în termenii
necesităţii, ea neputînd primi atributul suveranităţii. Guvernanţii există pentru că este nevoie
ca cineva care să asigure ordinea pe pămînt şi să elimine entropia socială, după cum afirmă
M.Prelot, atunci cînd analizează sacerdotalismul şi caracteristicile lui, în Histoire des idees
politicques (1953).
Activitatea necesară pe care o desfăşoară guvernanţii pe pămînt nu intră în canoanele
religioase şi în categoriile pure, ea fiind o activitate terestră fundametal impură, comentează
Ph. Braud. Statul laic ar fi o erezie faţă de puterea suverană şi pură a lui Alah, cultura
musulmană tradiţională eliminînd atît ideea de progres, cît şi pe cea de raţiune umană. In
ambele cazuri, ne-am afla într-un moment de infidelitate faţă de Dumenzeu. Islamul politic
este astfel un eşec previzibil dacă ţinem seama de faptul că religia islamică nu este centrată
pe metafizică şi dogmă, ea coborînd în categoriile realului, precum morala şi dreptul
interpretat şi comentat de predicatori şi de judecători, rezultînd astfel un proces de concurenţă
cu statul care, în Occident monopolizează procesul de elaborare a legilor şi dreptul.
Legea statului tinde astfel să fie concurată de cea a Coranului, fiind cîteodată contestată sau
invalidată în mod real de aceasta din urmă. De altfel, Constituţia iraniană din 1979 este înalt
relevantă pentru acest tip de relaţie între puterea politică şi puterea religioasă. Revoluţia lui
Khomeiny va introduce teoria Revoluţiei încarnată de juristul musulman care devine <Ghidul
Revoluţiei>. El este suveran în raport cu orice alt tip de jurist (Ph. Braud).

13. Puterea politică, legitimitatea şi autoritatea


După cum se poate observa, perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lăsa
de o parte relaţia acesteia cu conceptele de legitimitate, autoritate şi libertate politică,
dat fiind faptul că orice putere politică este un fapt social relaţional în care sunt
angajaţi cel puţin doi actori politici, fie ei indivizi sau instituţii ori grupuri sociale.
Nevoia acestei raportări vine şi din raţiunea de a fi a puterii politice, din funcţiile sale
care sunt acelea de a menţine ordinea şi a asigura cadrul instituţional desfăşurării vieţii
sociale în perspectiva anumitor principii stabilite sau acceptate de către toţi membrii
societăţii (respectate).
R.Aron priveşte libertatea politică în relaţie cu libertăţile formale, care asigură
cetăţeanului o participare la lucrul public (res publica) şi "...care îi dă sentimentul că,
prin intermediul aleşilor săi, eventual şi prin intermediul opiniilor sale, el exercită o
anumită influenţă asupra destinelor colectivităţii". Libertatea politică, intim legată de
puterea politică, are şi ea o natură socială, un actor social fiind liber numai în raport cu
un alt actor social. A putea alege între două acţiuni fără a fi împiedicat de alţii şi fără a fi
pedepsit pentru alegerea pe care am făcut-o, continuă Aron, înseamnă să ies în afara relaţiei
de dependenţă faţă de alţii, într-un domeniu anume al vieţii sociale.
Libertatea politică este legată de puterea politică. Natura, formele şi limitele libertăţii
politice sunt direct determinate de natura, forma şi tipul de putere politică. Dacă acceptăm
libertatea politică în definiţia lui Aron, atunci putem lesne identifica regimurile politice în
care aceasta se manifestă, apărînd ca libertate reală iar nu o simplă libertate trecută pe hîrtie.
Libertatea politică este legată de puterea politică de tip democratic, care poate apărea
numai într-un regim politic de tip pluralist, întemeiat pe reprezentare, pe logica
egalităţii de şanse şi participare socială activă la delegarea de putere în instituţiile
centrale şi locale ale statului.
Este astfel un regim politic de tip democratic orice formă de organizare politică în care:
guvernanţii sunt aleşi; alegerea lor se întemeiază pe alegeri libere şi corecte; există şi
este respectat dreptul de a fi ales în funcţii în stat; există libertatatea de exprimare;
există şi alte surse de informare decît cele oficiale; cetăţenii au dreptul de a se asocia
pentru a-şi proteja drepturile şi libertăţile, inclusiv în partide politice independente sau
grupuri de interes. (R.A.Dahl)
Acestea sunt caracteristicile unui regim politic pe care Dahl ăl numeşte „poliarhic”.
Poliarhia apare aici drept regimul în care puterea politică este delegată, există un
control al acesteia şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt protejate. Motivul
pentru care Dahl propune acest termen pentru o astfel de organizare politică este acela
că democraţia rămîne un model ideal care nu a fost niciodată realizat practic.
Acest tip de regim politic ridică problema legitimităţii puterii politice şi a autorităţii.
Ca un regim politic să fie poliarhic, el trebuie să aibă o putere politică legitimă.
Legitimitatea puterii politice apare în momentul în care indivizii asupra căreia aceasta
acţionează o recunosc şi o acceptă. Indiferent de tipul de regim politic structurat şi ordonat de
către o putere politică, puterea politică nu se poate menţine în lipsa legitimităţii.
Legitimitatea devine astfel o condiţie primordială a stabilităţii politice. Max Weber
considera că există trei tirpuri de legitimitate: raţional-legală, tradiţională şi charismatică.
Plecînd de la ideea că politica este întemeiată pe conflict, Weber consideră că legitimitatea
politică este strîns legaată de autoritatea politică, ambele fiind condiţii necesare menţinerii
unui anumit tip de putere politică. Autoritatea politică se referă la dreptul de a conduce.
Un guvern sau un şef de stat deţine autoritate politică, dacă el este acceptat şi recunoscut în
această funcţie de o majoritate dintre cetăţenii acelui stat. Atunci cînd spunem că cineva
deţine autoritate politică, ne referim direct la faptul că puterea individului sau a grupului în
cauză este legitimă, în sensul că este acceptată social.
Concluzii: 1. Autoritatea politică se referă la dreptul de a conduce şi de a lua decizii sau
aloca resurse, drept recunoscut la nivelul întregii societăţi; 2. Legitimitatea se referă la
formele de recunoaştere ale acestei autorităţi.
Legitimitatea, ca formă de acceptare socială şi de recunoaştere a puterii politice, este de trei
tipuri.
1. Legitimitatea de tip raţional legal ţine de sistemele formalizate ale libertăţilor politice,
sisteme în care există reguli de interacţiune socio-politică ce sunt consfinţite printr-un cadru
legal. Puterea politică se menţine, se constituie şi acţionează în astfel de forme de organizare
politică prin supunerea faţă de lege.
2. Legitimitatea de tip tradiţional se referă la respectarea deţinătorilor de putere politică
prin intermediul unor norme, credinţe, obiceiuri
3. Există şi societăţi în care dominaţia politică şi puterea îşi datorează stabilitatea şi îşi are
sursele în legitimitatea de tip charismatic, privită drept o credinţă că progresul şi Binele
comun, aspiraţiile şi nevoile membrilor societăţii ţin de calităţile excepţionale ale unui lider
recunoscut de grup/comunitate ca îndreptăţit să impună "cea mai bună dintre ordinile
politice".

14. Concluzii. Caracteristicile puterii politice


Grawitz şi Leca prezintă în Tratatul de ştiinţă politică (1985) cîteva repere pentru
indentificarea caracteristicilor şi naturii puterii politice, în interiorul a ceea ce ei numesc “o
junglă luxuriantă” de definiţii. Cum apare puterea politică definită prin intermediul acestor
două criterii – natura şi caracteristicile sale?
I. Sub aspectul cîmpului de extensiune, puterea politică se defineşte prin intermediul a 5
caracteristici.
Puterea politică se aplică la societatea ca întreg, de unde şi globalitatea puterii poltiice, spre
deosebire de alte tipuri de putere. Societatea globală este o colectivitate independentă,
căreia puterea politică îi asigură reproducerea prin sisteme de interacţiuni stabilite.
Puterea politică are un spaţiu pe care cîrmuieşte, pe care îl organizează şi în care se
autoreproduce în forme diferite de organizare, în funcţie de tipul de regim politic sau de
sistem politic – tradiţional, modern, contemporan.
Puterea politică acţionează în cadrul unui mod determinat de producţie şi de reproducţie a
vieţii materiale a societăţii, stabilind formele de repartizare a surplusului reieşit din
activităţi economice pentru satisfacerea cererilor sociale.
Putera politică foloseşte coduri de comunicare ce deosebesc societatea în care acţionează de
alte societăţi şi care asigură coordonarea activităţilor membrilor societăţii.
Puterea politică formulează, aplică şi funcţionează în cadrul unui sistem de reguli ce stabilesc
relaţiile dintre individzi, dintre aceştia şi diferite grupuri, dintre grupuri, instituţii sociale,
etc.

II. Sub aspectul naturii sale, puterea politică are următoarele caracteristici:
1. Puterea politică este suverană, în sensul că nu există nici o altă putere pe acelaşi teritoriu,
căreia să i se supună.
2. Puterea politică este rezultatul alianţei dintre coerciţie şi legitimitate în cadrul teritoriului
în care acţionează.
3. Puterea politică are o dimensiune normativă: ea stabileşte valori şi reguli de ordonare a
sistemului de interacţiuni sociale, comunitare şi instituţionale.
4. Puterea politică are caracteristica globalităţii. Diferenţele dintre doctrina juridică şi
cea antropo-sociologică stau în faptul că prima se referă la tipul de colectivitate la care
se aplică puterea politică, iar cea de-a doua se referă la caracterul puterii exercitate
(instituţionalizată).
5. Suveranitatea rezultă din faptul că puterea politică se referă la întregul comunităţii în care
nu există o altă putere deasupra ei.

Pentru mai multe informaţii:

Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a


Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, PAris, 1991
Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Keith Dowding, Puterea, DUStyle, Bucureşti, 1997
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Bucureşti, 1997

Termeni-cheie:
Autoritate
Caracteristicile puterii
Conflict
Constrîngere
Cooperare
Dominare
Fapt social
Forţă
Influenţă
Legitimitate
Libertate
Persuasiune
Poliarhie
Potentia
Potestas
Pouvoire
Puissance
Putere
Putere difuză
Putere imediată
Putere individualizată
Putere instituţionalizată
Putere parentală
Putere politică
Putere religioasă
Putere socială
Schimb social
Voluntarism

Întrebări de verificare

1. Să se identifice diferitele definiţii ale puterii.


2. Ce este puterea politică în raport cu puterea socială, indiferent de conţinutul şi natura
acesteia din urmă?
3. Prezentaţi caracteristicile puterii politice.
4. Care sunt condiţiile sine-qua-non ale stabilităţii puterii politice, indiferent de forma pe
care aceast o îmbracă într-un regim politic sau altul?
5. Care este relaţia dintre puterea politică şi autoritate?
6. Ce este legitimitatea?
7. În ce constă relaţia dintre: a. Puterea politică şi puterea parentală? b. Puterea politică
şi puterea religioasă?
8. În ce constă relaţia dintre puterea politică şi libertatea politică?
9. Ce este poliarhia?
10. Realizaţi un tabel cu următoarele coordonate: 1. definiţiile puterii politice; 2.
avantajele fiecăreia dintre definiţii; 3. Dezavantajele fiecăreia dintre definiţii. Optaţi
pentru una dintre definiţiile puterii politice şi argumentaţi opţiunea.
TEMA III

STATUL. ORIGINI. STATUL DE DREPT

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Cum a apărut statul, conform diferitelor perspective din cadrul ştiinţei politice
2. Care este relaţia dintre societăţile cu stat şi societăţile arhaice din care acesta a apărut
3. Care este relaţia dintre statul tradiţional şi statul modern, de tip birocratic
4. Care sunt caracteristicile statului de drept

I. Originea statului
1. Perspectiva antropologică
Antropologia politică oferă două perspective diferite asupra originilor statului.
Prima dintre acestea se referă la stat ca la o instituţie care monopolizează accesul la violenţă
şi gestionarea resurselor unei societăţi, prin intermediul a două pături de specialişti: preoţii şi
funcţionarii aparatelor represiv-administrative.
Cea de-a doua perspectivă, este mai degrabă una structurală, dînd seamă de tipuri de situaţii
diverse în care, pe un teritoriu delimitat s-au putut constitui, din nevoi sociale diferite,
instituţii statale.
A. Statul şi confiscarea accesului colectiv la violenţă
Textele religioase ale Chinei antice dau seamă de două elemente semnificative în
explicarea apariţiei statului pe această linie a monopolizării accesului la violenţă şi la
riturile sacrificeale întemeietoare.
Cînd Rig Veda (Imn I, 105) ne spune, de exemplu, că "legea sacrificiului este legea pe care
preoţii sînt avizi s-o cunoască", avem deja în faţă imaginea unei auto-instituiri a unei clase
(pături) de specialişti intermediari între comunitate şi divinitate. Exemplul cel mai clar pentru
monopolizarea accesului la violenţă şi la riturile sacrificeale nu este însă China, ci India
veche, cu organiarea societăţii în caste. Casta superioară este casta preoţilor, brahmanii, care
au acces la ritualurile fondatoare şi la violenţa sacrificiului. Într-o perspectivă funcţională,
casta imediat următoare este cea a războinicilor (ksatrya), care se ocupă de apărarea
comunităţii. Urmează casta vaysia (meşteşugari, negustori, agricultori), al cărei rol este acela
de a-i servi pe membrii castelor superioare. În sfîrşit, casta paria ("cei impuri"), care se
ocupă de activităţi considerate nedemne de către reprezentanţii tuturor celorlate caste
(tăbăcărie, curăţenia oraşelor, etc).
Monopolul asupra violenţei represive interne şi de apărare a comunităţii faţă de atacuri
dinspre alte comunităţi aparţine castei războinicilor, dar atît Codul de legi al lui Manu (operă
a unei societăţi prin excelenţă religioasă), cît şi Tratatul de ştiinţă politică al lui Kautylia
(Arthasastra), pun problema unui rege cu o politică ce nu trebuie să atingă interesele
brahmanilor, de al căror sfat trebuie să asculte. Sacrificiul şi ritualurile sacre trecuseră acum
în rîndul "bunurilor de consum social", elemente ale unui complex acţional-simbolic cu rol
de legitimare a puterii politice şi a Ordinii noi pe care aceasta o pretindea întemeiată în
sacralitatea Cărţilor sfinte.
Pentru un astfel de aşezămînt social cu o structură de organizare de tip piramidal bine
definită, textele vechilor civilizaţii ne spun că sacrificiul îşi găseşte acum o funcţiune pentru
o arie mult mai largă şi o populaţie mai numeroasă ce reprezintă Naţiunea: „Cîntecele,
muzica, sacrificiile şi legea servesc unul şi acelaşi scop: să unească inimile, să stabilească şi
să menţină Ordinea” (Cartea riturilor, Ch'u Yu, II, 2).
Creşterea demografică, extinderea teritoriului, complexitatea problemelor de rezolvat de
şeful politic, sunt toţi determinanţi pentru apariţia unui principiu nou de structurare socială: o
nouă ordine se întemeiază pe Lege.
Concluzie: Trecerea de la comunitate arhaică la societate cu stat poate fi privită în
termenii unui proces de apariţie a două clase de specialişti în cadrul comunităţii: clasa
preoţilor, care se ocupă cu intermedierea relaţiei dintre divinitate şi comunitate şi clasa
funcţionarilor, care se ocupă de probleme administrative şi de definirea unei ordini
sociale pe care o pot apăra prin intermediul unui aparat represiv (armată, poliţie, cei
care strîng impozitul anual pe recoltă, etc.).

B. Statul şi solidaritatea socială


Unanimitatea participării la violenţa socială este caracteristică societăţilor pe care Durkheim
le-a caracterizat ca fiind posesoare de solidaritate mecanică (Diviziunea socială a muncii).
Este cazul unei societăţi nediferenţiate, în care indivizii se definesc mai degrabă prin
asemănări decît prin diferenţe faţă de semenii lor. Societăţile moderne, diferenţiate şi
organizate pe principiul diviziunii muncii, mult mai complexe şi care se definesc în afara
relaţiilor de rudenie, sunt posesoare de solidaritate organică.
Folosind cadrul conceptual al tipologiei societale conturat prin Durkheim, dispariţia
societăţilor care asimilează violenţa colectivă transformînd-o în violenţă fondatoare, se
prezintă acum ca parte a procesului de trecere de la solidaritatea mecanică la
solidaritatea organică. Acest tip din urmă de solidaritate se referă la relaţiile dintre membrii
unei comunităţi largi, aşezată pe un teritoriu suficient de întins ca să nu poată face posibile
organizarea pe bază de relaţii de rudenie şi interacţiunile constante între indivizi care se
cunosc între ei. Noul tip de organizare socială este greu de conceput în afara statului, datorită
nevoii de instanţă organizatoare, care să apere şi să protejeze reguli de convieţuire socială.
Acest tip de comunitate cu o organizare complexă - societatea, dovedeşte o inaptitudine
specială în integrarea violenţei colective şi folosirea ei ca mecanism structurant şi ordonator.
Calitatea sacră a violenţei unanime dispare în cadrul unui întreg social organizat pe segmente
sociale ordonate ierarhic, în funcţie de accesul lor la sacru şi la gestiunea violenţei.
Noul principiu ordonator al societăţii nu mai este violenţa sacră şi fondatoare a riturilor şi
sacrificiilor, ci violenţa fizică şi coerciţia exercitată prin intermediul unui întreg aparat
specializat şi instituţionalizat - aparatul de stat. Statul era astfel răspunsul socialului la
obsesia entropiei, funcţii vechi de securitate socială fiind preluate acum de aparate
specializate în cadrul unei ordini reprezentată de statul tradiţional. Din această
perspectivă, statul apare ca răspuns la anumite nevoi sociale de organizare şi de
securitate a comunităţii, în cadrul unui proces de raţionalizare a violenţei sociale.

2. Raţionalitatea etatică şi caracteristicile fundamentale ale statului


Julien Freund propune drept criteriu pentru identificarea originilor statului şi a momentului
apariţiei statului "raţionalitatea specifică" sau "raţionalitatea etatică". În virtutea acestui
criteriu putem distinge între triburi, oraşe, structuri artificiale rezultate din cuceriri (regate,
imperii) şi alte forme politice instinctive şi Stat, care este "opera raţiunii".
Analizînd conceptul de stat, G.Balandier observă că în cele mai multe definiţii date acestuia
sunt prezente trei elemente:
1. referinţa la un cadru spaţial - teritoriul;
2. consimţămîntul populaţiei ce trăieşte pe acest teritoriu;
3. existenţa unor structuri organizatorice, mai mult sau mai puţin complexe, care constituie
fundamentul unităţii politice. Dar, dacă folosim o definiţie de acest tip, e greu de făcut
diferenţa între societăţi primitive şi societăţi evoluate.

Primul pas în lămurirea originilor statului trebuie să fie acela al distincţiei dintre statul
primitiv (tradiţional) şi statul modern. Ralph Linton identifica în The Study of Man (1936)
două căi de apariţie a statului:
1. asocierea de tip voluntar şi dominaţia impusă în numele unei puteri superioare (federaţie
de două sau mai multe triburi);
2. statele rezultate în urma cuceririlor.
Ipoteza asupra originii statului nu poate însă evita natura relaţiilor sociale din interiorul unei
forme de aşezare umană. Un stat nu poate lua naştere în afara raporturilor sociale exterioare
celor de rudenie şi a grupurilor purtătoare de inegalitate, cum preciza R.Lowie în Primitive
Society.

2.1. Statul tradiţional. Caracteristici


Din interiorul societăţii arhaice întemeiate pe solidaritatea organică, era cel mai probabilă
apariţia unui stat care se defineşte, în prima fază de constituire, prin trăsăturile statului
tradiţional:
a. este constituit pe unităţi politice preexistente pe care nu le-a putut distruge şi pe care le-a
folosit în stabilirea propriilor structuri;
b. centrul politic are un control difuz asupra spaţiului pe care trebuie să-l administreze;
c. este ameninţat de fragmentare teritorială;
d. Suveranul deţine puterea în virtutea unui mandat primit de la zei, Cer, strămoşi regali,
legitimitatea de tip tradiţional fiind suportul puterii politice, iar ruperea ei privită drept un
sacrilegiu;
e. puterea, autoritatea politică, interesul public sunt personalizate iar funcţia nu poate fi
separată de deţinătorul ei şi de interesul său personal;
f. aparatul administrativ recurge la demnitari angajaţi într-un joc al relaţiilor de dependenţă
personală.
Statul tradiţional evoluează către statul birocratic în măsura în care dispar
patrimonialismul, personalizarea relaţiilor de putere şi a relaţiilor sociale iar puterea
politică se centralizează. Aceste fenomene sunt părţi ale unui proces general de
raţionalizare în care apar reguli explicite de conducere, de comportament ale
funcţionarilor ce se raportează la o instituţie cu reguli specifice de selecţie şi promovare,
întemeiate pe principii diferite (meritocraţie, loialism, etc.). Toate acestea sunt elemente
ale raţionalităţii birocratice de care ne vorbea Max Weber, statul birocratic, fiind rezultatul
unui proces lent de raţionalizare (în sens de eficientizare) a structurilor politice ale
statului tradiţional. În acest sens trebuie să înţelegem afirmaţia lui Freund potrivit
căreia statul şi raţionalitatea etatică sunt "opera raţiunii".
În perspectiva analizei de faţă, elementul definitoriu al statului ca instrumentum regni
este acela de deţinere a monopolului legitim asupra violenţei, într-un teritoriu
determinat. În această calitate statul confiscă violenţa (P.Baudry) şi accesul colectivităţii la
ea, introducînd un sistem de norme şi legi prin intermediul cărora exercită acest monopol,
interzicînd astfel individului/grupului dreptul de a folosi violenţa în nume propriu.

2.2. Stat şi monopolul violenţei: Max Weber


Asimilînd definiţiile antropologice şi aducîndu-le în cadrul teoretic schiţat de Max Weber,
statul devine acum acea formă de organizare socială în care locuitorii unei zone (arii)
determinate recunosc legitimitatea forţei (coerciţiei) care se realizează şi se transmite prin
intermediul unui aparat specializat, iar cei ce-şi asumă controlul asupra aparatului de stat sunt
recunoscuţi ca guvernanţi.
Trecerea de la violenţa ritualizată a grupului la violenţa confiscată a statului este un
fenomen ce se realizează pe măsură ce se accentuează inegalitatea socială în cadrul
unor grupuri care posedă o multitudine de relaţii sociale în afara celor de rudenie.
Apare acum posibilitatea structurării relaţiilor de dominaţie intergrupale, structura
relaţiilor de putere devenind astfel mai complexă decît a societăţilor tradiţionale, în
care ierarhia era întemeiată pe variabile precum sexul, vîrsta, valori religioase sau
militare .
Societăţile cu stat transcend această ierarhie întemeiată pe "inegalităţi primare", în interiorul
comunităţii constituindu-se un grup de privilegiaţi în raport cu accesul la controlul
mijloacelor de exercitare a violenţei. Prin acţiunea sa monopolistă, observă P.Baudry,
minoritatea privilegiată îndepărtează comunitatea de la gestionarea violenţei, interzicînd
grupului accesul la locurile şi simbolurile prin care altădată găsea să se constituie. Interdicţia
este justificată, dinspre puterea politică, în termenii unei acţiuni pacificatoare, eliberatoare şi
protectoare în raport cu indivizii. Puterea socialului este dizolvată şi anihilată, pentru ca apoi
să se convertească într-o putere dominatoare confiscată de un Centru care, în numele
protecţiei şi al siguranţei sociale, instituie propria sa Ordine şi propriile sale principii
structurante. Sub ameninţarea sancţiunii de diferite tipuri, Ordinea impusă de politic trebuie
respectată de către întreaga colectivitate, păstrarea ei justificînd violenţa pe care Puterea o
foloseşte pentru propria reproducere. Această nouă formă de “violenţă justă” are pretenţia de
a se impune ca răspuns la obsesia auto-distrugerii şi auto-dizovării societăţii prin intermediul
violenţei intestine sau a violenţei externe, venită dinspre alte grupuri.

În realitate, avem de-a face cu o ordine stabilită prin dominaţie, care se încearcă a fi
acreditată drept una naturală, firească. Principiile prin care noua formă a Puterii se
instituie în poziţia dominatoare sunt fie ale dreptului divin şi tradiţiei, fie ale charismei,
fie ale raţionalităţii/legalităţii, cum se întîmplă în statele moderne de tip poliarhic.
Astfel, doar Statul deţine dreptul la a stabili care formă de violenţă este justificată, oricărei
instanţe non-statale fiindu-i interzis accesul la gestionarea violenţei şi stabilirea principiilor şi
a mijloacelor de exercitare/combatere a acesteia.

3. Teorii politice privind originea, natura şi rolul statului

3.1.Perspectiva marxistă: exploatarea de clasă


Paradigma marxistă de gîndire şi explicare a lumii ne oferă o perspectivă aparte referitoare la
apariţia şi rolul statului. Lucrările lui Marx, dar, în special, lucrarea lui Engels venită ca
răspuns la poziţia lui Eugen Duhring faţă de problema statului în epocă, ridică semne de
întrebare asupra formei legitimităţii pe care o proclamă statul contemporan lor. După Engels,
statul a apărut ca urmare a stratificării sociale şi a apariţiei claselor sociale, încă de la
începuturile organizării lui, statul jucînd rolul de instrument de exploatare sociala a
claselor sărace de către clasele proprietare de mijloace de producţie. Principiul
fundamental al filosofiei marxiste, în special al filosofiei istoriei propuse prin materialismul
dialectic şi istoric, face din istoria omenirii o schimbare a orînduirilor sociale din perspectiva
schimbării raporturilor de forţă dintre clasele conducătoare. Sclavagismul şi feudalismul, la
care se adaugă capitalismul, reprezintă toate orînduiri sociale ale exploatării de clasă, în care
mijloacele de producţie sunt deţinute succesiv de clase care exploatează producătorii, fie că
sunt agricultori, sclavi sau muncitori, fie că trăiesc într-o formă de organizare necunoscută
Europei – modul de producţie asiatic.
Statul are deci rolul legitimării dominaţiei de clasă şi a luat naştere pentru protecţia
clasei stăpînilor de sclavi. El s-a perfecţionat în timp ca instrument de garanţie a
relaţiilor de exploatare de clasă şI oferă avantajul controlului pe care deţinătorii
mijloacelor de producţie îl au asupra forţei de muncă pentru care stabilesc în societatea
capitalistă un preţ cu mult sub preţul ei real. Statul apare la Marx şI Engels ca instrument
de exploatare dar nu este o instituţie ce se va reproduce la nesfîrşit. Rolul său va fi cu totul
altul într-o societate socialistă, ce urmează revoluţiei proletare. Mai mult, atunci cînd munca
nu va fi percepută de către om ca o obligaţie, în societatea comunistă, statul îşi va încheia
rolul şi funcţiile sale de distribuire şi redistribuire socială, de garantare a protecţiei personale
şi a ordinei nou instaurate. Comunismul va fi o societate fără stat, precedat de faza
tranzitorie, orînduirea socialistă, care va pregăti condiţiile dispariţiei statului.

3.2. Perspectiva sociologicã: Weber şi Durkheim


Weber şi Durkheim ne oferă două perspective opuse asupra modului în care au luat naştere
instituţiile statale. In Diviziunea socială a muncii (1893), Emil Durkheim făcea precizarea că
originea categoriilor sociale, ale categoriilor gîndirii şi a categoriilor logico-religioase trebuie
căutată în instituţiile sociale şi în experienţele colective. Intr-un anume fel, universalia sunt
nomina, nume pentru lucruri care există în lumea socială şi în experienţa colectivă şi care au
fost proiectate în imaginarul colectiv, în episteme. Autorul francez identifică dreptul ca
avîndu-şi originea în normele solidarităţii sociale: "dreptul reproduce formele principale ale
solidarităţii sociale".
Intr-o astfel de definire a dreptului, statul devine "...un agent între alţii, al conştiinţei
colective. El este expresia, suportul şi garantul formelor multiple de relaţii sociale. Această
abordare tinde să reducă la minimum dimensiunea sa de putere publică, eufemizînd
importanţa recursului la forţă pentru rezolvarea conflictelor."
Perspectiva lui Max Weber este construită la antipodul celei durkheimiene, încercînd o
definiţie a statului ce trimite la rezolvarea raporturilor conflictuale, lucru care ne introduce
direct în problema dominaţiei şi a ordinii politice: "Statul este instituţia care deţine
monopolul asupra violenţei legitime pe un teritoriu determinat."
In lucrarea apărută postum în 1922, Economie et societe, statul este prezentat ca o
"întreprindere" politică ce are caracter instituţional atunci cînd conducerea sa
administrativă revendică cu succes aplicarea reglementărilor, monopolul constrîngerii
fizice legitime." Acţiunea guvernanţilor prin folosirea violenţei este un mijloc specific
pentru atingerea scopurilor propuse, ea intervenind doar atunci cînd toate celelalte căi de
rezolvare a problemei determinate au fost epuizate. Rezolvarea unor conflicte între doi sau
mai mulţi indivizi nu se face întotdeauna prin violenţă. Statul are mijloace de intervenţie care
depăşesc aria intervenţiei fizice, sancţiunea de tip economic, interdicţiile de diferite tipuri,
ameninţarea, fiind tot atîtea mijloace care se definesc în afara intervenţiei prin violenţa fizică.
Acesta este motivul pentru care Ph. Braud propune definirea şi înţelegerea "violenţei
legitime" nu doar în sensul de forţă fizică. Violenţa la care se referă Weber, este una ce ţine
de orice forme de constrîngere: amendă, sancţiune penală sau contraveţională, reţinere din
salariu, constrîngere fizică, toate fiind mijloace folosite de stat penru menţinerea ordinii
interioare sau pentru apărarea faţă de intervenţii externe.
Statul se foloseşte de violenţă pentru a face respectate normele în vigoare, indiferent dacă ne
găsim în situaţia unui stat totalitar, monarhic, democraţie contemporană, etc.
Dar un astfel de drept unic de gestionare a violenţei colective pe un teritoriu determinat are
nevoie de legitimitate. Cea mai curentă formă de legitimitate în zilele noastre, de exemplu,
este apelul la credinţa în legalitate.

3.3. Perspectiva instituţionalistă


Conform acestei perspective de analiză a originilor statului, statul este "titularul abstract
şi permanent al Puterii, iar guvernanţii nu sunt decît agenţii de exerciţiu trecători ai acesteia",
(G.Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques). Statul este o realitate
universală în societatea contemporană, orice naţiune independentă definindu-se prin
întemeierea unui stat. Statul este locul privilegiat al puterii politice, prin instituţiile sale el
asigurînd monopolul justiţiei pe un teritoriu determinat.

3.4. Perspectiva religioasă asupra statului


O altă perspectivă privind apariţia statului este cea care pune problema relaţiilor dintre
puterea temporală (politică) şi puterea spirituală (religioasă). Căderea Imperiului roman a
lăsat loc instituirii Bisericii în structurile statale aflate în lipsă de legitimitate, clerul preluînd
în bună măsură administrarea unui domeniu laic. Transformarea doctrinei echilibrului
puterilor temporală şi spirituală din De civitate Dei (413-426) a Sfîntului Augustin în
ideologia religioasă ce propovăduia superioritatea Bisericii în raport cu statul
(augustinismpolitic-doctrină bisericească ce dizolvă puterea politică în puterea ecleziastică),
a dus la subordonarea totală a statului instituţiei bisericeşti în Occident.
Puterea regelui este legitimă doar în măsura în care primeşte de la Papă binecuvîntarea, iar
Papa este superior oricărui rege, pentru că el este urmaşul direct al Sfîntului Petru pe pămînt.
Emanciparea puterii politice de sub tutela religioasă se va produce în perioada
Renaşterii tîrzii. Biserica instituită în structurile statale cu aproape un mileniu în urmă,
va opera o distincţie care afirmă, în mod paradoxal, legitimitatea statului. Gîndită la
origini cu scopul opunerii puterii papale Sfîntului Imperiu Romano-german care voia
absorbţia simbolică a voinţei divine în detrimentul Papei, delimitarea catolică a celor două
cîmpuri de putere va sfîrşi prin afirmarea puterii de stat.
Legitimarea puterii de stat şi instituirea ei în zona temporală are deci o origine religioasă.
Reforma lutherană adusese ceva cu totul nou în structurarea relaţiilor de putere în societatea
occidentală. In primul rînd, Luther contesta universalitatea Bisericii catolice, afirmată de
suveranii pontifi, care se întemeia economic pe prelevarea unui tribut anual către Roma.
Statul moderrn s-a constituit astfel prin preluarea funcţiilor pe care le avuseseră
instituţiile bisericeşti timp de un mileniu.

3.5. Perspectiva constituţionalistă


Lăsînd de-o parte concepţiile de la începutul secolului nostru care propuneau statologia ca
denumire a ştiinţei politce, văzînd astfel în mod eronat în stat unica instituţie a puterii
politice, trebuie să acceptăm, totuşi, ideea conform căreia statul este instituţia de exercitare a
puterii politice prin excelenţă. Definind politica drept „spaţiul public”, statul devine o
instituţie politică în dublu sens:
1. El formează întregul politicii organizate. El conţine puterile publice, magistraturile,
instanţe de deliberare, organisme de control, dreptul, legislatura, instituţiile de guvernare, etc.
2. Statul este, în acţiunea sa, "instituţia politică supremă”, lucru pe care îl acceptă cea mai
mare parte a specialiştilor în ştiinţa politică. Construcţia de stat este echivalentă cu un act
de întemeiere de spaţiu public. Astfel,
"A instituti un stat înseamnă a da naştere unui spaţiu politic...", teoria juridică
identificînd la un moment dat în instituţia statală "personificarea juridică".
În limba latină, statul avea semnificaţia de res publica - lucru comun, lucru public, care
reuneşte membrii unei societăţi. El nu poate fi proprietatea unei persoane sau a unui grup,
fiind acea "autoposesiune inalienabilă":
"In calitatea sa de instituţie, statul trebuie deci in-stituit. Acest act de fondare este
primordial şi constituie opera politică prin excelenţă.” Care sunt paşii procesului de
instituire a unui stat?
Pentru a fi instituit, spune N.Tenzer în Philosophie politique (1998), un stat trebuie con-
stituit, în sensul că instaurarea lui are nevoie de o Constituţie. Funcţia Constituţiei este aceea
de a formaliza reguli şi principii, legi de acţiune pe un teritoriu determinat, aflat sub
jurisdicţia statului care se creează. Constituţia reprezintă o traducere juridică a reprezentărilor
sociale, a normelor tradiţionale, la care se pot adăuga altele nou apărute în procesul de
aculturaţie, asimilare sau imitaţie. Ea este punctul de reper care stabileşte relaţiile dintre
societate şi stat. Constituţia este asfel mijlocul prin care abstracţia "stat" devine instrument
real pentru guvernarea unei societăţi, cum ar spune Hegel.

4. Statul patrimonial ca stat pre-modern


Statul tradiţional este prin excelenţă un stat patrimonial, cum a fost cazul statelor feudale şi
cel al imperiilor din diferite epoci. Cărţile discipolilor lui Confucius ne vorbesc, poate, cel
mai clar despre un asemena tip de organizare. Conform doctrinei politice confuciene, una
dintre atribuţiile majore ale Prinţului este aceea de a guverna şi de a impune ordinea în stat,
aşa cum o face în cadrul propriei familii. Era extins astfel comportamentul şi tipul de
dominaţie patriarhal la nivelul întregii societăţi.
Caracteristicile statului premodern:
1. Pentru statul premodern, agenţii şi personalul specializat care gestionează violenţa,
funcţionarii aparatului administrativ sunt, în acelaşi timp, supuşii regelui. Clientelismul este o
primă caracteristică a statului tradiţional de tip patrimonial.
2. O a doua caracteristică a statelor premoderne ţine de natura şi substanţa instituţionalizării.
Statul este în acest caz divizat în mai multe centre de putere, cum a fost cazul statelor
feudale, în care regele nu avea o Curte stabilă, plimbîndu-se astfel de la un domeniu la altul,
unde stabilea temporar locul simbolic al Puterii. Cum seniorii vasali ai regelui deţineau
armată proprie şi erau chemaţi să îl ajute pe rege în războaie, este clar că atributul
monopolului statal asupra violenţei nu poate exista decît într-o formă difuză, aşa cum
remarca E.Gellner în Naţiuni şi naţionalism (1981).
Statul premodern (patrimonial) este un stat în care separarea public/privat devine foarte
confuză. Nu este foarte clar ce aparţine regelui din avuţia unei naţiuni, deşi acţiunile
funcţionarilor publici se fac "în numele regelui", după cum tot astfel se justifică intervenţia
aparatului represiv într-un caz sau altul. Încă mai mult, nu se ştie nici suma sau cuantumul de
care poate dispune regele din finanţele publice.
4. Statul premodern este insuficient legiferat, justiţia făcîndu-se în numele regelui.
5. Statul premodern este insuficient instituţionalizat, el fiind o etapă tranzitorie către statul
birocratic de tip modern.

5. Statul modern şi birocratizarea


Trecerea de la statul premodern (patrimonial) la statul modern este rezultatul unui proces de
"raţionalizare" pe care îl cunoaşte societatea umană. După Reforma lutherană de la începutul
secolului al XVI-lea, societatea occidentală este martora unui proces de raţionalizare
crescîndă, proces care este legat de apariţia unui nou mod de structurare a relaţiilor umane la
nivelele politic, economic, social: capitalismul.
Elementul fundamental al acestei raţionalizări este auto-delimitarea unui domeniu distinct al
spaţiului public, ieşit de sub imperiul dominaţiei universale de tip catolic. Biserica romano-
catolică pierde competiţia cu progresul economico-social, în sensul că în marginea ei se
constituie o altă lume, organizată pe alte principii decît cele subsumate de doctrina
sacramentalismului catolic, impus în formula dominaţiei temporalului de către spiritual.
Pentru Weber, birocraţia reprezintă tipul pur de dominaţie legal-raţională. Prin ce se
caracterizează ea?
1. Este un mod de selecţie a personalului fondat pe numire (nomination). Ea presupune o
disciplină administrativă care generează eficacitate, membrii ei fiind posesorii anumitor
competenţe specifice locului în care lucrează (profesionalizare), eliminîndu-se astfel din
selecţie practicile clienteliste sau alte privilegii anterioare.
2. Birocraţia exclude aproprierea privată a bunurilor administrate. Dacă seniorii aveau
drepturi totale asupra supuşilor şi puteau percepe orice impozit doreau, funcţionarul
statului modern are un venit stabilit anterior şi activează într-un spaţiu public, net
delimitat de spaţiul privat propriu. Promovarea se face pe bază de merit şi experienţă,
apărînd astfel cariera de „funcţionar”.
3. Introducerea funcţionarilor într-o ierarhie. Libertatea personală sau auto-evaluarea dispare
în momentul programului de lucru, care are reguli proprii şi reprezintă o putere publică cu rol
funcţional şi de control asupra activităţii membrilor instituţiei.

6. Concluzii: caracteristicile statului modern


Spre deosebire de statul tradiţional şi statul premodern, forma statală modernă oferă o
formulă diferită de dominare, cu mult mai eficientă. Sintetizînd caracteristicile despre care
am amintit pînă acum, putem stabili următorul model:

1. În statul modern puterea devine impersonală;


2. Este administrat de o elită de funcţionari selectaţi pe principiul competenţei;
3. Aparatul administrativ stabileşte şi menţine cadrul legal elaborat prin trimitere implictă la
o instanţă legitimă, care are dreptul de a institui regulile şi de a asigura ordinea în lumea
socială;
4. Statul modern instituţionalizează relaţiile dintre aparatul birocratic şi lumea socială,
stabilind limitele în care este permisă violenţa privată (ex. legitimă apărare).
5. În statul modern, administraţia este separată de politică, un excelent funcţionar
nedevenind în mod necesar un om de stat foarte bun.

7. Statul modern ca “stat de drept”


Statul fondează dreptul şi dreptul fondează statul. Ce poate fi statul de drept în aceste condiţii
de circularitate a determinărilor?
Circularitatea pe care o sesizează filsofii politicului este de natură să pună sub semnul
întrebării fondarea conceptuală a statului de drept. E adevărat, statul de drept este un concept
care a făcut carieră începînd cu secolul trecut. Germanii vorbeau despre Rechstaat "...iar
englezii au prelungit agonia conceptului cu al lor rule of law."
La începutul secolului al XIX-lea juriştii germani făcea distincţie între "statul de drept
material - statul de drept formal". Asta înseamnă că se poate vorbi, pe de o parte, despre un
stat care acţionează conform unui drept care îl depăşeşte şi un stat de drept formal, care
defineşte doctrina statului de drept ce se fondează pe principiul legalităţii.
Trimiterea la dreptul pozitiv şi la dimensiunea legalităţii este clară. Dar, "Statul contemporan
pare să împrumute din amîndouă, şi atunci ne putem întreba care dintre cele două concepţii
este cea mai bună în scopul garantării libertăţii cetăţeanului, care este la originea formulării
conceptului de stat de drept."
Lucrurile par clare: conceptul de "stat de drept" este fie tautologic, fie contradictoriu.
Este tautologic pentru că nu se poate imagina un stat care să nu fie, stricto sensu, "de
drept", de vreme ce instituiea unui stat se face prin formula juridică a unei Constituţii
şi prin legi organice care vor respecta Constituţia. Pe de altă parte, expresia este
contradictorie, pentru că trebuie să acceptăm un drept exterior statului, sau anterior
lui, pe care un popor nu-l poate schimba fără să producă o revoluţie, după cum un stat
nu poate guverna cu un drept care îi este exterior.
Aristotel ne spunea că un stat se defineşte prin intermediul unei Constituţii - politeia. Există
deci o normă superioară din punct de vedere politic ce face dintr-un stat, un stat de drept, dar
o astfel de normă nu scapă fenomenului de autofondare. Analizînd o astfel de circularitate a
expresiei "stat de drept", N.Tenzer ajunge la concluzia că statul de drept nu poate fi
identificat decît cu statul protector al libertăţilor publice, adică cu democraţia.
Formularea relaţiei dintre statul de drept şi democraţie este însă departe de a fi una
comutativă: "...dacă nu orice stat de drept este o democraţie în mod necesar, orice democraţie
trebuie să fie un stat de drept", el fiind supus principiului legalităţii şi al constituţionalităţii.
Totuşi, conceptul de stat de drept "....este un concept fals, dar bun atîta vreme cît el exprimă
o formă necesară de stat democratic”.

• Caracteristicile statului de drept


1. Sistemul statului de drept implică faptul că statul este supus unui "regim de drept", în
sensul că organele sale nu pot acţiona decît în sensul unor proceduri şi abilitări juridice. Orice
recurs la constrîngere trebuie fondat într-o normă juridică, exerciţiul puterii de stat luînd
forma unei competenţe instituită şi încadrată prin drept.
2. Statul de drept trimite la existenţa unei oridini juridice ierarhizate. Administraţia trebuie să
se supună legii şi reglementărilor, normelor care constiuie fundamentul, cadrul şi limitele de
acţiune. Supunerea corpului administrattiv, ne spune Jacques Chevalier în L'Etat (1999),
trebuie să fie garantată prin intermediul unui control jurisdicţional exercitat fie prin
judecători obişnuiţi, fie prin tribunale speciale (Justizstaat şi Sondergerichte).
3. Orice lege trebuie să subordonată Constituţiei, norma supremă pe care se fondează ordinea
juridică întreagă: Parlamentul trebuie să-şi exercite atribuţiile prin cadrul fixat de Constituţie.
4. Statul de drept nu este doar un stat fondat prin lege, dar şi un stat supus dreptului.

8. Statul ca persoană morală. Caracteristici instituţionale


1. Sub aspectul caracteristicilor instituţionale statul este o persoană morală de drept
public. El face legile, Constituţia, ordinea juridică pe care o fondează şi o apără. El este sursă
de ordin juridic. El face regulile jocului dar, o dată instituite, el trebuie să le repecte.
2. Statul exercită asupra soceităţii o putere "necondiţionată". Acest lucru înseamnă că el
nu se supune nici unei reguli anterioare. El singur poate decide schimbarea regulilor de joc,
prin alegerea prin vot a unei Adunări Constituante, cum a fost cazul Franţei în 1958, pentru a
elabora Constituţia Republicii a V-a. După elaborarea Constituţiei, Adunarea a fost dizolvată
şi a fost alegeri populare după regulile noii Constituţii, Republica a IV-a neputînd decide
modalităţi noi, restructurante de exercitare şi alegere a puterii politice.
3. Puterea de stat este puterea supremă pe teritoriul delimitat pe care acesta
funcţionează. In principiu, nici un alt stat nu poate interveni în afacerile unui alt stat.
Principiul a fost însă spart de organismele internaţionale, care au intervenit în diferite state
africane şi europene în numele unor drepturi umanitare. După războiul din Golf din 1991,
cînd Francois Mitterand sesizase Consiliul de Securitate al ONU în numele nevoii de
ingerinţă umanitară, comunitatea internaţională a intervenit în teritoriul iranian pentru a apăra
populaţiile Kurdistanului persecutate de regimul lui Saddam Hussein.
Se stabileşte astfel dreptul de ingerinţă internaţională în afacerile de stat, în numele căruia
organismele internaţionale au intervenit în Etiopia, Ruanda, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.

9. Stat-societate civilă
Statul este o instituţie sau un ansamblu de instituţii care nu îşi au raţiunea de a fi în ele însele.
Entitatea abstractă numită stat este în relaţie directă cu cea de entitate socială, statul fiind
conceput ca şi "depozitar al identităţii sociale". Conceptul de stat este construit în opoziţie cu
cel de societate civilă. Societatea civilă este cîmpul de interacţiune al intereselor private
sau de grup. Cîmpul de definiţie al interesului de stat este cel de „interes general” sau
„interes naţional”. Mergînd pe linia hegeliană care pune problema raportului individual-
universal, statul este principiu al totalităţii şi expresie supremă a Raţiunii, el operînd sinteza
dintre universal şi individual, dintre interesele particulare şi interesul general.
Acestea două se presupun reciproc. Societatea civilă - Die Burgeliche Gesellschaft este un
moment al statului - Staat, iar statul este, la rîndul său, o condiţie de posibilitate a societăţii
civile. Statul este cel care iese în afara contingentului, forme diferite de organizare fiind
rezultatul unei dinamici proprii, care nu atinge dimensiunea sa universală, ci din contră, o
argumentează.

Pentru mai multe informaţii:

Max Weber, Politica - o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1992


George Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, LGDJ, 1976
Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1992
Nicolas Tenzer, Philosophie politique, PUF, Paris, 1998 (1994)
Jacques Chevalier, L'Etat, Dalloz, Paris, 1999
Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, Arman Colin, Paris,1998
Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991
Claude Leclercq în L'Etat federal, Dalloz, Paris, 1997

Termeni-cheie

Antrolologie politică
Birocraţie
Castă
Elementele statului
Instituţionalism
Monopol
Originile statului
Persoană morală
Personificare juridică
Raţionalizare
Societate arhaică
Societate civilă
Solidaritate
Stat
Stat de drept
Stat modern
Stat patrimonial
Stat premodern
Stat tradiţional
Violenţă socială
Întrebări de verificare

1. Care este specificul societăţii fără stat?


2. Ce este statul patrimonial? Puteţi da un exemplu?
3. Care este relaţia dintre statul tradiţional şi statul modern?
4. Care sunt problemele ridicate de termenul „stat de drept”?
5. Care sunt caracterisiticile statului de drept?
6. Ce se înţelege prin „violenţă legitimă”?
7. Prin ce diferă perspectiva instituţionalistă asupra statului de perspectiva
constituţionalistă?
8. În ce constă şi care este rezultatul conflictului dintre puterea religioasă şi puterea
politică din perspectiva originilor statului?
9. Optaţi pentru una dintre definiţiile statului şi argumentaţi în favoarea superiorităţii
acestei definiţii în raport cu celelalte definiţii din literatura de specialitate.
TEMA IV

STAT ŞI NAŢIUNE. TIPURI DE STAT. SUBSIDIARITATEA

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este o naţiune şi care este relaţia acesteia cu statul


2. Care este relaţia dintre stat-cetăţeni-teritorialitate şi în ce constă suveranitatea de stat
3. Care sunt tipurile de stat: stat unitar-confederaţie-federaţie şi prin ce se definesc
acestea
4. Ce este subsidiaritatea şi care este sistemul politic în care aceasta operează

1. Naţiunea şi statul
Naţiunea sugerează unitatea constitutivă a corpului social. Ea este alcătuită din grupuri
sociale, etnice, care au interese deosebite ce se întîlnesc în cadrul societăţii civile. Dincolo de
aceste interese divergente, există un principiu care trebuie respectat: ordinea politică.
Naţiunea, aşa cum era ea definită în Dicţionarul Academiei Franceze din 1694 face referire
la „toţi cetăţenii aceluiaşi stat, ai aceleiaşi ţări, care trăiesc sub aceleaşi legi şi care folosesc
aceeaşi limbă".
Naţiunea va deveni, în timp, simbolul unităţii sociale şi locul suveranităţii. Trecînd
dincolo de indivizi şi grupuri, Naţiunea oferă, ca şi corp autonom, imaginea unităţii şi
coeziunii, care este, în fapt, o formulă de instituire a statului. Naţiunea precede statul modern
şi este deasupra lui: ea este instanţa care îl produce şi care îi dă legitimitate, procesul de
instituire simbolică fiind ulterior Revoluţiei franceze.
Astăzi,
"statul şi naţiunea sunt într-o relaţie de congruenţă mutuală: legate indisolubil,
noţiunile coincid exact (...) este forma superioară pe care o ia Naţiunea, proiecţia
instituţională care îi conferă durată, organizare, putere. Această legătură se traduce
prin faptul că Statul şi Naţiunea nu sunt niciodată construite ca subiecte juridice
distincte, ca naţiunea să fie considerată ca un organ de stat, sau Statul să fie considerat
ca personificarea naţiunii".
Statul şi naţiunea devin două feţe ale aceleiaşi monede, fie că se consideră că statul a asimilat
naţiunea (docrina germană juridică), fie că Naţiunea a absorbit statul (doctrina juridică
franceză de la sfîrşitul selului al XIX-lea).

2. Teritorialitate, naţionalitate, cetăţenie


Dimensinea politică a statului modern nu ţine doar de naţiune. Aşa cum am văzut la
definirea elementelor statului, acesteia i se adaugă cea de teritoriu, fiecare stat fiind
definibil într-un spaţiu geografic determinat, în care el exercită autoritatea, limitat fiind
de frontiere precise.
Teritorialitatea este un prim element care poartă încărcături simbolice ce ajută la impunerea
ideii de stat: spaţiul de existenţă al unei colectivităţi se transformă în teritoriul statului
naţional. Acest element teritorial este prezent în orice formă de stat sau de organizare
politică.
Teritorialitatea este intim legată de cetăţenie. Legătura politică a cetăţeniei are şi ea
încărcătură simbolică pentru acreditarea şi impunerea ideii de stat în imaginarul colectiv.
Cetăţenia este forma naţionalităţii, revoluţionarii francezi operînd cu două grade de cetăţenie
– cetăţeni activi şi cetăţeni pasivi. Statul stabileşte care sunt criteriile de aparteneţă la naţiune
şi care sunt procedeele de dobîndire a cetăţeniei.

3. Statul şi suveranitatea de stat


Suveranitatea este concepută ca atributul şi semnul distinctiv al statului, transcriind
monopolul constrîngerii în termeni de putere juridică, la care toate actele de putere trebuie să
fie raportate. Statul deţine puterea supremă de dominare, în sensul de putere irezistibilă şi
necondiţionată.
Suveranitatea se caracterizează printr-o putere de comandă unilaterală şi pe care statul o
exprimă în norme juridice: statul are puterea de a edicta acte juridice pe care toţi supuşii săi
trebuie să le respecte sub ameniţarea pedepsei. Această unilateralitate exprimă inegalitatea
raporturilor dintre stat şi cetăţeni. Statul este administratorul public, care stabileşte norme şi
reguli pentru cetăţeni şi pentru adminstratorii săi.
Suveranitatea presupune că statul nu recunoaşte nici o putere superioară lui, el fiind singurul
deţinător legitim de putere între graniţele prescrise. Autoritatea suverană a statului este
deci independentă, una singură, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă.
Personificarea statului
Statul este persoană morală de drept public, idee ce apare încă de la începuturile doctrinei
juridice germane.
Doctrina franceză îl priveşte ca pe o prelungire a naţiunii, în această calitate de persoană
morală avînd o serie de funcţiuni: 1. autonomizarea dreptului public; 2. asigurarea unităţii şi
continuităţii instituţionale pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa; 3. el este entitate juridică,
subiect de drept.

4. Tipuri de stat
4.1. Statul unitar
Statul unitar este construit pe principul unităţii de putere publică şi apare indisolubil
legat de statul-naţiune. Departe de a fi sinonim cu centralizarea, statul unitar are nevoie
de reţele locale şi regionale de administrare şi de impunere a deciziilor.
Vorbind despre stat ca sistem decizional, Ph.Braud consideră în Science politique. L'Etat
(1997) că statul unitar poate fi unul centralizat sau unul descentralizat:
Indiferent de caracteristica centralizării sau descentralizării, statul „se defineşte prin
preemineţa unui singur centru de putere, căruia toate autorităţile publice îi sunt direct
subordonate, fie în cadrul exclusiv al principiului ierarhic, şi acesta este statul
centralizat, fie în cadrul mixt al unui control ierarhic şi al unui control de <tutelă>,
acesta fiind statul descentralizat."

A. Statul centralizat riguros ca stat unitar în forma unei singure unităţi sau
circumscripţii administrative.
De fiecare dată cînd vorbim despre un stat unitar trebuie să facem trimitere la cîteva
caracteristici fundamentale ale acestuia, între care amintim: populaţie, teritoriu, delegare de
putere, reguli de stabilit pentru interacţiunile sociale de pe acest teritoriu de către o singură
putere constituită la nivel central.
B. Statul descentralizat unitar admite existenţa de colectivităţi teritoriale sau de servicii
administrative care au o anumită autonomie. Autonomia administrativă este legată de
existenţa unei anumie capacităţi de a la decizii la nivel teritorial sau local, activităţile lor
nefiind controlate direct de puterea centrală. Statele cu tutelă sunt unităţi descentralizate care
controlează legalitatea actelor la nivel local. Franţa, de exemplu, este organizată în regiuni,
departamente şi comune.
Tendinţa de descentralizare are trei factori:
a. dorinţa de a lăsa cetăţenii să se implice cît mai mult în gestionarea problemelor lor;
b. eliberarea statului la centru de o serie de sarcini de administrare şi organizare
pentru a asigura maximum de eficacitate;
c. nevoia de proteja libertăţile fundamentale, creînd în anumite domenii sensibile -
audiovizual, <autorităţi administrative independente> competente pentru a supaveghea şi
decide, ceea ce un judecător n-ar putea face.

Aşa cum se observă, statul unitar are drept caracteristică definitorie concentrarea
competenţelor de reprezentare internaţională şi de administrare internă, a atributelor de
putere politică într-un centru care deleagă şi stablieşte instituţii locale ce nu pot exista decît
prin voinţa sa. Atribuţiile lor sunt delegate şi stabilite de statul unitar. Două cazuri de
descentralizare în cadrul statului unitar ne pot vorbi despre procesul de delegare de putere la
nivelele local şi teritorial.
Cazul Italiei ne pune în faţa unui stat unitar ce se realizează prin unificarea regiunilor
italiene în 1870. Inainte de unificare, regiunile italiene fuseseră entităţi politice geografic şi
istoric idependente. Mai multe unităţi politice independente realizează astfel statul italian
naţional-unitar.
Cazul Franţei ne vorbeşte despre o descentralizare în sensul invers celui italian. Ca stat
unitar naţional, Franţa va realiza şi ea regiuni, care nu sunt decît o creaţie administrativă. In
1982 statul unitar francez realizează o descentralizare prin care stabileşte colectivităţi
teritoriale. Ambele cazuri însă reprezintă state unitare ce se regăsesc în principiul republican
potrivit căruia "Republica este una şi indivizibilă". Acest principiu al suveranităţii puterii
politice pe un teritoriu determinat nu intră în conflict cu delegarea competenţelor
administrative la nivelele local şi regional, din motivele referitoare la limitele acestei libertăţi
de acţiune care sunt stabilite de către centrul "republican" ce rămîne simbol al puterii unice şi
indivizibile, suverană şi globală, în egală măsură.

4.2. Principiul subsidiarităţii şi statul federal

Esenţa statului federal stă în principiul subsidiarităţii. Apărut în gîndirea politico-juridică


încă din secolul al XIII-lea, principiul susbsidiarităţii se referă la relaţia dintre puterea
centrală şi puterile locale, în cadrul unei unităţi statale, economice sau juridice organizată pe
principii de tip federativ.
Subsidiaritatea precizează că puterile sau unităţile locale sunt independente în administrarea
şi gestionarea resurselor care le revin în teritoriu, cu condiţia ca puterea lor să nu intre în
conflict cu principiile de comun acord instituite la întemeierea unităţii din care fac parte.
Constituţia Germaniei, cea a SUA, regulamentele Uniunii Europene, toate se întemeiază pe
principiul subsidiarităţii.
Claude Leclercq în L'Etat federal, consideră că Althusius este fondatorul federalismului,
atunci cînd vorbeşe despre o stratificare socială şi decizională de tip vertical:
1. la nivelul de bază al organizării societăţii se află asociaţiile sau comunităţile naturale -
familia sau corporaţia porfesională;
2. la al doilea nivel de organizare de jos în sus - nivelul intermediar, există comunităţi publice
intermediare - comunităţi rurale, oraşe, provincii;
3. în vîrful edificiului este comunitatea majoră universală care regrupează cetăţi şi provincii
în state;
4. statele pot să se integreze în instituţii administrative şi de putere superioare -
confederaţiile.
Fiecare grup urmăreşte propriile sale scopuri, cu condiţia de a dispune de ajutorul grupului
superior. Principul subsidiarităţii a fost reformulat de biserica romano-catolică în doctrina
socială exprimată de Leon III, De Rerum Novarum (1891), dezvoltat de Pie XI în Encyclique
Quadragesimo Anno (1931).
Principiul subsidiarităţii se realizează
"...pentru a transfera comunităţilor atribuţiile pe care ele sunt capabile să le rezolve singure şi
prin propriile lor mijloace (...)". Suveranul pontif condamnă situaţiile inverse, în care sunt
atribuite sarcini şi funcţii locale unor autorităţi "mai vaste şi mai înalte".
Referindu-se la libertăţile statelor care fac parte din Confederaţia americană, Amendamentul
10 al Constituţiei, aprobat în 1791 precizează:
"Puterile care nu au fost delegate de Statele Unite prin Constituţie, şi care nu au fost refuzate
de aceasta statelor componente, sunt rezervate statelor componente, sau poporului."
Pe linia gîndirii politice protestante stabilită de Althusius în Politica Methodice Digesta
(1614), constituantul german formula în 1949 două articole fundamentale referitoare la
principiul subsidiarităţii.
Primul dintre acestea este articolul 23:
"Pentru edificarea unei Europe unite, Republica federală a Germaniei, participă la
dezvoltarea uniunii Europene, care este ataşată principiilor federative, sociale, de stat de
drept şi de democraţie şi principiului subsidiarităţii, care garantează o protecţie a drepturilor
fundamentale substanţial comparabile cu cele ale prezentei legi fundamentale."
Articolul 91 vine să completeze: "Federaţia concură la realizarea sarcinilor Landurilor
în sectoarele următoare, dacă aceste sarcini sunt importante pentru întreg şi dacă
particparea Federaţiei este necesară în ameliorarea condiţiilor de viaţă (sarcini
comune)."
Federalismul este posibil doar în cadrul liberalismului, care prezervă interesele
individuale şi cele ale colectivităţii ca întreg în raporturile stabilite pe verticală. Există
astăzi 20 de state federale: 6 în Europa - Elveţia, Germania, Austria, Belgia, Rusia, Serbia-
Muntenegru; alte 6 în Americi: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Venezuela; 3 în
Africa: Nigeria, Etiopia, Comores; 4 în Asia: Emiratele arabe unite, India, Pakistan,
Malaiezia. La acestea se adaugă Australia.

4.3. Confederaţia
Confederaţia este o uniune de state care rămîn suverane, dar care deleagă exercitarea
anumitor competenţe (apărare, diplomaţie) unui organ comun. Spre deosebire de statul
federal, confederaţia nu se cracterizează prin constituirea unui stat „superpus” statelor
membre.
Deciziile care se iau de către organul confederal sunt restrînse ca putere de implementare,
populaţiile cărora li se adresează intrînd în aria de aplicare a deciziilor confederale doar cu
acceptul statelor care alcătuiesc confederaţia. Acest tip de organizare suprastatală a fost unul
tranzitoriu în instorie: Confederaţia Statelor Unite între 1781-1789, care a devenit federaţie;
Confederaţia germană între 1815-1866; Confederaţia Germaniei de Nord între 1867-1871,
aceste două din urmă confederaţii precedînd Imperiul german din 1871; Confederaţia Austro-
Ungară între 1867-1916, care s-a destrămat după primul război mondial.
Confederaţia elveţiană a devenit şi ea stat federal din 1848, fără măcar să-şi schimbe
denumirea. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu Confederaţia Canadei în 1867, în Suedia şi în
Canada termenul de "confederaţie" fiind impropriu.
Federaţiile de state sunt adesea confederaţii care au reuşit, în istorie existînd şi cazuri
de eşec într-o astfel de evoluţie: Comunitatea franco-africano-malgaşă, înscrisă în
Constituţia franceză din 1958, care se va sparge în anii '60; Senegambia se va distruge în
1989.
Confederaţia ia naştere printr-un Tratat, act de drept internaţional, spre deosebire de statul
federal care se întemeiază prin elaborarea unei Constituţii, act de drept public intern.

4.4. Sistemul federal. Principii de constituire


A. SUA a fost primul stat federal, care s-a întemeiat prin Constituţia din 1787, la care s-au
adăugat primele 10 Amendamente din 1791. El numără astăzi 50 de state. Federaţia
canadiană a fost al doilea stat federal rezultat din disiparea colonianismului britanic. In
Europa, <Confederaţia helvetică> inspirată după exemplul american a fost primul stat federal
european în 1848, confirmat prin Constituţia din 1874. Cazul cel mai recent de stat federal
european democratic este Belgia, construit între 1992-1994. In Africa, Constituţia etiopiană
din 22 august 1995 crează o federaţie de state regionale, fiind cazul cel mai apropiat de statul
federal pe continentul african.

B. Principii de funcţionare şi constituire ale statului federal

1. Principiul separării
Constituţia federală împarte responsabilităţile şi competenţele legislative între statul federal
şi instituţiile federalizate: landuri germane, state americane, regiuni belgiene, provinciile
canadiene, cantoanele elveţiene. Federaţia se ocupă de probleme de interes naţional iar statele
membre ale acesteia se ocupă de problemele locale într-o administraţie descentralizată.

2. Principiul autonomiei
Comunităţile federalizate au construite competenţele şi sfera de putere în cîmpul stabilit prin
Constituţia federală. Unităţile federale dispun de propria lor constituţie, putere executivă,
legislativă, judiciară, adesea avînd propria lor declaraţie de drepturi sau propria lor Curte
supremă sau constituţională. Parlamentele ţărilor federalizate sunt compuse din două camere
(SUA, pentru 49 de state), sau dintr-o singură Adunare (Canada, Germania, Elveţia). In
Canada, monocameralismul federal n-a existat dintotdeauna, Quebecul schimbînd în 1968
numele Adunării legislative în cel de Adunare Naţională, la începuturile federaţiei Quebecul,
Noua Ecosse şi Manitoba avînd fiecare cîte o “Înaltă cameră", ne spune A.Beaudoin în La
Constitution du Canada (1991).
Problemele de suveranitate în sens calsic revin statului federal - afaceri străine, apărare,
economie, monedă, comunităţile locale avînd sarcini de genul învăţămîntului, rezolvarea
problemelor ce ţin de sistemul sănătăţii publice, probleme de muncă, etc.
Statele federalizate au în unele cazuri poliţie locală, impozite locale, cum este cazul
SUA, în care există 51 de Coduri penale: 50 ale statelor şi unul al federaţiei. De aici,
continuă Leclercq, nevoia unui drept specializat şi a unor instituţii federale care să
arbitreze conflictele dintre comunităţi. În acest sens, responsabilă cu probleme de drept
federal este Curtea Supremă în SUA, Curtea constituţională federală în Germania,
Curtea de arbitraj în Belgia.

3. Principiul participării
Entităţile federalizate trebuie să participe prin vot la delegarea puterilor în cadrul federaţiei -
a doua cameră în Parlamentul federal: Senatul în SUA, este ales prin vot universal direct.
Senatul canadian este numit de guvernatorul general la propunerea premierului. În Germania
există Bundesratul, numit de guvernămintele landurilor, Bundesratul numind la rîndul său
jumătate din judecătorii federali de la Curtea constituţională federală. Consiliul Statelor joacă
rolul de a doua Cameră în Suedia.
Statele federate nu pot încheia trate internaţionale, pentru că o astfel de preogativă aparţine,
prin Constituţie, instituţiei federale. Limitele de competenţă şi extinderea atribuţiilor statului
federalizat s-au redefinit în cazul Germaniei în 1992, cînd landurile au primit dreptul de a
face acorduri internaţionale cu state străine (cu acordul Federaţiei), în măsura competenţelor
lor legislative. După 1992 landurile germane pot participa la politica Uniunii Europene, e
adevărat, în mod indirect, prin intermediul Bundesratului.

4.4. Europa unită: federaţie sau confederaţie?

Comunitatea Europeană nu este deocamdată nici confederaţie, nici federaţie, spune J.Leclerq.
Moneda unică Euro şi cetăţenia europeană par să fie semnele unei confederaţii care
tinde să evolueze către un stat federal. Argumentul se întemeiază juridic pe faptul că
articolul 3 B al Tratatului de la Maastricht din 7 februarie 1992 este inspirat direct din
Constituţia germană, care clarifică problemele relaţiilor dintre Landuri şi federaţia germană,
inclus în Constituţia germană din 23 mai 1949. Articolul 3 B sună astfel:
"Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care
îi sunt desemnate prin prezentul Tratat.".
Se invocă aici principiul subsidiarităţii, care presupune intervenţia doar acolo unde acţiunile
avute în vedere nu pot fi realizate de statele membre.
In fapt, intuiţia lui J.Leclerq referitoare la o Europă ca stat federal în construcţie, poate să fie
corectă: Comunitatea Europeană are trei state federale în cele 15, cel mai important fiind
Germania. Dar Germania are capitala financiară europeană la Frankfurt-pe-Main, iar Belgia
are capitala politică şi administrativă a Europei la Bruxelles, observă J.Leclercq, amintind că
cele două oraşe deţin instituţii financiar-administrative ale Europei unite.

Pentru mai multe informaţii:

Jacques Chevalier, L'Etat, Dalloz, Paris, 1999


Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991
Claude Leclercq, L'Etat federal, Dalloz, Paris, 1997

Termeni-cheie

Teoritorialitate
Naţiune
Cetăţenie
Stat naţional
Descentralizare
Stat unitar
Suveranitate
Subsidiaritate
Federaţie
Stat federal
Confederaţie
Europa unită
Sistem federal

Întrebări de verificare

1. Prezentaţi caracterisiticle statului unitar.


2. În ce constă descentralizarea şi care sunt factorii care o generează?
3. Ce este o confederaţie?
4. Ce este naţiunea şi în ce constă relaţia dintre naţiune şi stat, conform diferitelor
doctrine juridice?
5. Să se prezinte principiul subsidiarităţii.
6. În ce constă sistemul federal?
7. Ce tendinţă de evoluţie sugerează cazul „Europei unite”?
8. Să se construiască un tabel cu următorii itemi: a. Tip de stat; b. Caracteristici; c.
Cazuri concrete.
9. Poate fi asociată descentralizarea din cadrul statului naţional cu subsidiaritatea?
Tema V

SISTEMELE ŞI REGIMURILE POLITICE

După parcurgerea acestui curs veţi învăţa următoarele:


1. Tipologia sistemelor politice
2. Regimuri politice autoritare şi totalitare
3. Regimuri politice democratice

SISTEMELE POLITICE

1. Sistemele societăţilor anistorice


A. Societăţi statice
Societăţile statice se referă la acel tip de organizare societală care nu dispune de un
progres tehnic şi economic. Ele sunt sisteme politice <hors devéloppement>, Maurice
Duverger definindu-le ca sisteme politice în care creşterea economică nu este obiectiv
principal şi care au în sistemul lor de valori pe un plan secundar valorile dezvoltării
economice. In general, acest tip de societăţi sunt stabile şi se dezvoltă lent. Excepţie fac
situaţiile de cucerire externă şi de dominaţie, precum şi cazurile în care societăţile sunt
aşezate într-o poziţie geografică ce oferă posibilitatea comerţului pe mare. Dar,
"Dacă conceptul de societate statică este relativ clar, el acoperă o realitate vastă şi
foarte variată, care înglobează toate societăţile care au existat de la originea umanităţii
şi pînă în secolul al XIX-lea." Duverger le împarte în societăţi fără scriere, de care se
ocupă etnologii, şi societăţi cu scriere, care sunt societăţile istorice în general.

A. A.1. Societăţile fără scriere


Există două tipuri de societăţi fără sisteme de scriere. Primul este cel al societăţilor
preistorice care au existat la începuturile omenirii. Cel de-al doilea tip este cel al societăţilor
fără scriere care au fost descoperite în zilele noastre şi care au evoluat autarhic, în afara unei
difuziuni culturale şi al contactului cu societăţile din lumea industrială. Autorul francez
propune ca semnificative pentru participarea la o tipologie a sistemelor politice societăţile
descoperite şi observate de etnologii contemporani, iar nu societăţile preistorice.
Care sunt elementele sistemului politic în aceste cazuri particulare?
1. tradiţia orală şi miturile care stau drept depozitare ale memoriei colective şi politice
2. suveranitatea este fondată în sacrul religios (G.Balandier, Antropologia politică, 1967);
3. absenţa proprietăţii private (teza marxistă, dar parţial aplicabilă - societăţile parentale,
unde nu există nici deosebire de clasă);
4. structura socială este constituită adesea din stratificări complexe (ierarhii ereditare de tip
castă, clan, linear, etc.);
5. populaţie restrînsă pe teritorii mici, cu cîteva excepţii, precum Regatele Unite ale
Sudanului şi Kongo în Africa, confederaţii de triburi, monarhia maritimă Tonga în Polinezia.
6. sistemul politic al societăţilor fără scriere nu depinde de progresul economic şi de cel
tehnologic
7. ideologia politică este întemeiată pe valori religioase.
A.2. Societăţile segmentare şi statele
Deşi există dificultăţi mari într-o tipologie a societăţilor fără scriere, se poate totuşi distinge
între societăţi segmentare şi societăţi cu stat.
a. Societăţile segmentare sunt cele constituite pe principiul parental.
Există o singură sursă de putere politică ce rezolvă diferendele şi conflictele apărute între
grupuri şi membrii unor grupuri, acestea fiind constituite pe grade de rudenie. Există însă şi
cazuri particulare de societăţi în care politica este rezolvată fără şefi veritabili.

b. Societăţi fără scriere, dar care posedă elementele unui stat.


Ele sunt acele organizări tribale întemeiate pe linie parentală, care au evoluat demografic, sau
care au tins să devină unităţi teritoriale. Paternitatea este înlocuită de proprietate, unitatea
teritorială devenind mai degrabă decît cea parentală principiu unificator. Statele apărute sunt
de regulă mici, ne spune L.White în The Evolution of Culture (1959).

c. Societăţile cu stat segmentar se referă la acel tip de organizare statală în care centralizarea
şi unitatea statală se manifestă, mai degrabă, la nivel de ritualuri decît la nivelul acţiunii
politice. Relaţiile dintre unităţile constitutive seamănă cu cele pe care le stabilesc între ele
segmentele unei societăţi clasice, structurile de putere şi de administrare fiind segmentate.
Acestea sunt societăţi prestatale care au rezultat din sedentarizare şi care au păstrat relaţii de
linearitate şi de rudenie înainte de apariţia statului propriu-zis.

2. Sistemele societăţilor istorice

A. Cetăţile şi imperiile
Cetăţile antice pot fi considerate o primă formă de stat. Ca exemplu relevant este cetatea
republicană, formă de organizare statală care se regăseşte în jurul Mediteranei încă din
primul mileniu î.Ch. Cetăţi şi imperii se găsesc şi în Evul Mediu occidental la Veneţia şi
Florenţa, de exemplu, ca republici comerciale ce deţin instituţii complicate. Acest tip de
sistem politic se caracterizează prin următoarele:

1. există proprietatea privată şi surplusul de alimente, care permit hrănirea artiştilor,


constructorilor, magistraţilor, funcţionarilor, etc. ce nu desfăşoară o activitate de producţie
agricolă sau meşteşugărească, comercială, etc. din care să se întreţină singuri
2. există instituţii de administrare şi de decizie de tip politic republican
3. Grecia veche are atît sisteme politice de tip aristocratic, cît şi sisteme politice de tip
democratic, participarea pe bază de cens la treburile Cetăţii fiind în Atena înlocuită cu
participarea pe temeiul cetăţeniei;
4. există egalitatea între cei care au drepturi de cetăţeni;
5. există instituţii populare - adunări, consiliu şi magistraţi.

Conceptul de imperiu ca parte a sistemului de stat şi de organizare a structurilor şi


elementelor sistemului politic este mai puţin delimitat decît cel de republică urbană.
Primul imperiu care s-a constituit, ca imperiu stabil şi ca stat organizat centralizat, a fost
Imperiul egiptean. Condiţiile de climă şi geografie au permis crearea surplusului care să
întreţină pătura de funcţionari. Stat mare şi centralizat, imperiul face parte din ceeace
K.Wittfoegel numea “despotismul oriental”, în care prezintă o teorie a imperiilor prin
generalizarea cazului egiptean. Caracteristicile politice ale statului de tip imperial sunt
următoarele:
1. este un stat realizat prin cucerire, în care guvernanţii stabilesc relaţiile de putere prin
intermediul forţei armate;
2. imperiile sunt state multinaţionale, în care unul dintre elementele constituante domină
restul întregului unificat politic;
3. imperiile sunt efemere din cauza imposibilităţii de a controla la nesfîrşit naţiunile
integrate;
4. imperiile sunt, uneori, regimuri de dictatură personală, fondate de un individ şi posibil să
dispară o dată cu acesta;
5. ele se nasc din apariţia unui instrument de luptă sau tactică noi, superioare celorlalte
armate (cavaleria lui Cyrus la perşi, falanga macedoneană la Alexandru Macedon, călăreţii de
stepă ai lui Ghinghis-han, Napoleon şi armata naţională, Hitler şi diviziile blindate, etc.);
7. Există imperii fondate pe arme şi imperii fondate pe ideologie şi superioritate tehnică, aşa
cum este cazul Imperiului roman. La acesta se adaugă Imperiul arab, unde nu avem nici
dictaturile militare, şi nici superioritatea tehnică romană. Ideologia lui este una de tip religios
(633-713) - textele revelate ale lui Mahomed. Aceste două din urmă exemple - Imperiul
musulman şi Imperiul roman sunt cazuri de situaţii în care căderea imperiului a lăsat urme de
civilizaţie durabilă şi a influenţat evoluţia ulterioară a societăţilor ce făcuseră o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp parte din imperiu.
B. Feudalităţi şi monarhii
Feudalităţile şi monarhiile feudale sunt legate de Evul mediu occidental, începînd cu secolul
al X-lea.
Ca sisteme politice ele se caracterizează prin:
1. existenţa unei puteri politice subordonate, sau în relaţii de complementaritate cu puterea
religioasă, cum este cazul Bizanţului;
2. seniorii importanţi joacă un rol decisiv în exercitarea puterii poltice care aparţine regelui,
putîndu-se opune acestuia prin existenţa unei armate proprii;
3. succesiunea este fie ereditară, fie aleasă, ca în Bizanţ sau Imperiul roman;
4. relaţiile de putere impersonale se combină cu cele personale;
5. organizarea feudală ia de multe ori formulă autarhică;
6. economiile acestor forme de organizare politică sunt esenţial agrare şi cu o tehnică
rudimentară;
7. sistemele de valori întemeietoare au ca elemente fundamentale loialitatea, jurămîntul
credinţei, relaţiile de tip vasalic;
8. legitimitatea puterii este una fundamental religioasă;
9. evoluţia acestui tip de stat se face în sensul instituţionalizării puterii politice ca putere
suverană în administrarea treburilor cetăţii terestre.

II. REGIMURILE POLITICE

Jean -Marie Denquin face o observaţie foarte interesantă cu privire la regimurile politice:
dacă politica este făcută de o clasă de guvernanţi în raport cu care restul societăţii nu are
nici-o legătură în ceea ce priveşte legitimitatea poziţiilor de la vârful puterii, nu cumva putem
vorbi despre regimuri de guvernare politice şi apolitice? Intr-o astfel de perspectivă,
regimurile devin politice în măsura în care se produce revoluţia fundamentală la nivelul
legitimităţii clasei politice: apariţia şi afirmarea opiniei publice.
Autorul precizează că,
"Opinia publică va face, în fapt, să dispară dihotomia caracteristică regimurilor apolitice,
între o minoritate infimă care gândeşte în termeni politici şi imensa majoritate care susţine
sistemul politic şi social en une donne de nature. "
Opinia publică tinde să judece ea însăşi prin participare la revizuirea ordinii politice sau prin
legitimarea aceasta, prin diferite forme de participare prin care susţine sau se opune diferiţilor
guvernanţi.
O astfel de evoluţie dinspre societăţile apolitice către societăţile politice începe cu secolul al
XIX-lea, când masele intră în arena istoriei. Apariţia şi impunerea opiniei publice şi
transformarea unui regim apolitic în regim politic nu a avut nevoie la scara istoriei de o
revoluţie necesară, cum fu Revoluţia franceză, de exemplu. Fără o astfel e revoluţie
sângeroasă, englezii au afirmat intrarea progresivă a opiniei publice în societatea politică
într-o perioadă de mai bine de un secol. Regimurile politice complete, continuă autorul, apar
atunci când se structurează instituţiile de tip liberal în statul occidental şi când valorile
dreptului natural sunt preschimbate în valori politice, pentru a prelua o idee a lui Tocqueville,
care observa în 1831 o astfel de transformare realizată de “democraţia modernă” (democraţia
americană, în particular).
Conform unei astfel de abordări însă, regimuri politice sunt doar cele de tip democratic.
Dictaturile militare, regimurile politice de tip autoritar sau totalitarismele reprezintă
tot atâtea încercări al reprezentanţilor clasei politice de a instaura regimuri apolitice.
Dar, dacă toate regimurile politice europene, de exemplu, au fost regimuri politice care au
avut o ideologie a opiniei publice de tip participativ, nu înseamnă în mod necesar şi că toate
au fost democratice.

Distincţiile care se fac în ştiinţa politică la nivelul regimurilor politice gravitează în jurul unei
tradiţii a ştiinţei politice, care îşi găseşte începuturile în Politica lui Aristotel: monarhie,
aristocraţie, democraţie, cu formele lor degradate: tiranie, oligarhie, ochlocraţie.
Pentru ştiinţa politică contemporană triada conceptuală care a făcut carieră este cea de
"regimuri politice autoritare-regimuri politice totalitare-regimuri politice democratice".
Despre această tipologie vom discuta în continuare, încercând să identificăm caracteristici,
morfologie instituţională şi relaţii specifice între societatea politică şi societatea civilă, forme
de legitimare, tipuri de ideologii şi caracteristicile lor, precum şi forme specifice de
legitimitate pentru fiecare tip de regim politic în parte.

1. Regimuri politice non-democratice (I): dictatură, tiranie, despotism

Norberto Bobbio face câteva distincţii fundamentale pentru sistemul conceptual al


regimurilor politice, atrăgând atenţia în mod special asupra unor semnificaţii de
concepte care par interşanjabile, deşi, în realitate, ele se referă la regimuri politice cu
caracteristici organizatorice şi de legitimitate diferite. Să luăm întâi conceptul de
"dictatură". Care este abuzul teoretic ce i se aplică acestuia?
La origini, termenul de "dictatură" are o conotaţie prin excelenţă pozitivă. El se referă la
asumarea guvernării de către un individ (căruia i-a fost solicitat ajutorul) într-o situaţie de
criză în care se află sistemul politic şi societatea deopotrivă. Care sunt caracteristicile acestui
tip de dictatură, pe care îl putem regăsi în vremurile Romei vechi?
După cel de-al doilea război mondial, ne sune N.Bobbio în Democracy and Dictatorship
(1989), termenul de dictatură a început să fie din ce în ce mai folosit pentru a desemna orice
formă non-democratică de regim politic. El este folosit în locul termenului de "autocraţie",
care ar fi astăzi mai potrivit pentru regimurile politice pe care le numim "dictaturi".
Folosirea contemporană a termenului de "dictatură", ca opus celui de "democraţie" a dus la o
pervertire de sensuri, dictatura căpătând un sens negativ prin excelenţă, deşi termenul şi-a
început cariera istorică în calitate de termen cu referinţe pozitive. Dictatorul era în Roma
veche cel căruia i se cereau servicii pentru redresarea situaţiei de criză. El era un magistrat
excepţional, învestitura sa primă producându-se pe la 500 î.Chr., formula păstrându-se intactă
până la sfârşitul celui de-al treilea secol d.Chr.
Un astfel de magistrat era numit de către unul dintre consuli în condiţii excepţionale, precum
înăbuşirea unei revolte sau conducerea unui război. Cu acest prilej al învestiturii, dictatorul
căpăta puteri excepţionale. Şef al administraţiei şi şef al armatei, puterea dictatorului era
limitată doar de durata mandatului: 6 luni.
În aceste condiţii, dictatorul era un magistar cu puteri delegate pe termen limitat, şi deci
legitim, care acţiona doar în situaţii de necesitate. Prin ce se caracteriza dictatura de tip
roman?
1. puteri absolute de comandă pentru dictator
2. legitimarea printr-o stare de necesitate
3. doar o singură persoană putea fi astfel investită cu putere totală
4. durata scurtă a poziţiei de şef suprem.
Dacă raportăm termenii des folosiţi în limbajul obişnuit şi în literatura de specialitate precum
tiran, despot, vom observa că semnificaţia lor este total diferită la nivelul legitimităţii şi al
caracteristicilor fundamentale de cea a termenului de dictator, în sensul originar al
cuvântului.
Tiranul este un şef politic ce are puteri absolute, dar care nu este legitimat şi nici nu are o
durată scurtă de guvernare într-o astfel de poziţie.
Despotul este un monocrat, continuă Bobbio, care exercită putere absolută şi este legitimat,
dar nu doar temporar (despotismul oriental).
Aceste trei forme de guvernământ desemnate de termenii dictator, tiran, despot, se întâlnesc
însă în faptul că avem de-a face cu monocraţi deţinători ai unei puteri absolute.
Rând pe rând însă, tirania şi dictatura diferă, pentru cea din urmă este guvernare legitimă, pe
când prima nu. Despotismul şi dictatura diferă şi ele ca regimuri politice, pentru că
legitimitatea lor este diferită ca substanţă şi durată: primul are o legitimitate determinabilă
istorico-geografic, pe când cel din urmă are o legitimitate întemeiată pe o stare de necesitate.
Dictatura diferă atât de tiranie, cât şi de despotism, prin faptul că este temporară.
Pentru cazurile guvernămintelor modernităţii, termenul de dictatură a început să fie folosit în
asociere cu cel de revoluţie şi cu cel de proletariat. Robbespierre, de exemplu, primeşte
putere în condiţii extraordinare, dar nu mai poate fi dictatorul în senul originar al cuvântului,
pentru că el este reprezentatul unui grup revoluţionar, care ia în aceste condiţii locul
monocratului investit legitim de Senat sau de un consul roman.
Ca şi dictatura romană, dictatura revoluţionară este şi ea cerută de "cazuri de necesitate",
ceea ce înseamnă că este nevoie de investirea cu puteri excepţionale. O astfel de dictatură de
tip revoluţionar însă, nu are rolul de a rezolva o criză parţială a statului, cum se întâmpla în
Roma, ci o criză totală. Dictatorul roman venea în condiţii extraordinare să ajute la
prezervarea şi redresarea statului, pe când dictatura revoluţionară sau dictatorul revoluţiilor
are rolul de a distruge o formă de stat şi de a o înlocui cu asta. Crizele există în ambele
cazuri, rezolvarea lor este însă diferită.
Pentru cazul revoluţiilor moderne, criza de stat este urmată de o nouă constituire, de o
schimbare totală a formei de guvernământ, cerută de situaţia revoluţionară. Dictatura
proletară din jargonul marxist trimite la un termen mai degrabă descriptiv decât evaluativ:
"...deoarece toate statele sunt dictaturi, în sensul dominaţiei de clasă, termenul se referă, în
principal, la o anume stare de lucruri şi are o semnificaţie descriptivă."
Forma pe care o are astăzi termenul este determinată de faptul că sensul său originar s-a
pierdut, dictatura cerută de starea de necesitate în Roma veche, sau guvernarea de tip
revoluţionar, stabilizându-se în forma şi semnificaţia negativă, deoarece ele nu mai
denominează dominaţia de clasă, ci o formă de guvernământ: un mod de a exercita puterea.
B. A. Dictaturile personale
Dictaturile personale sunt frecvente în ţările lumii a treia. Ele se caracterizează prin absenţa
unei justificări de tip legitim a puterii care este deţinută de un individ sau de un clan. Dacă în
cazul monarhiilor era implicată o legitimitate de tip divin, pentru dictaturile personale
legitimitatea este una a forţei, în lipsa oricărui principiu ereditar. Puterea este cucerită prin
violenţă, originea acestui tip de regim politic fiind, de regulă, o lovitură de stat. Există şi
situaţii în care dictatorul a venit legal la putere, dar orice apel la legitimitatea de tip legal care
l-a adus la putere este negat. Deseori, spune J-M. Denquin, dictatorii sunt militari. Dar
distincţia între militar şi civil dispare pentru că, dacă este militar dictatorul îşi va asuma şi
administrarea treburilor civile, iar dacă dictatorul este civil, el va deveni în mod necesar şi
şeful armatei. Dar, acest tip de regim politic comportă un dezavantaj major:
"Dictatura este trecătoare, chiar dacă este bine păzită. Caracterul personal al sistemului
împiedică un mod ipotetic de succesiune normală să fie instituit, sau cel puţin să fie
funcţional: o dată ce dictatorul a murit, voinţa sa nu va fi în mod necesar respectată.
Dispariţia sa deschide astfel o perioadă de criză şi de incertitudine, ce degenerează câte odată
într-un război de succesiune (...)"

Legitimitatea de tip charismatic este îndoielnică în cazul acestui tip de regim de putere,
pentru că, de regulă, operele geniale sau meritele deosebite ale dictatorului apar abia după ce
a ajuns la putere, propaganda având rolul de a impune maselor imaginea că doar dictatorul
este demn de a fi conducătorul statului.

C. B. Dictaturile de proiect
Acest tip de dictatură justifică deţinerea puterii politice prin apariţia unui scop social, de
regulă, prin apelul la sacralitatea de tip profan: Poporul, Naţiunea, salvarea populaţiei de
pericole reale sau imaginare, etc.
Astfel, în perioade de criză sau de război civil, poate apărea ideea salvării populaţiei.
Dictaturile revoluţionare îşi propun chiar modificarea sistemului social-economic.
Între dictaturile de proiect, putem distinge cazuri de legitimare diferitã a deţinerii puterii
politice la vârful statului.
a. Dictaturile naţionaliste îşi asumă proiectul salvării naţiunii.
b. Franchismul este definit de Denquin ca "dictatură personală reacţionară". Regimul lui
Franco îşi propunea să menţină ordinea interioară şi să oprească războiul civil din Spania
interbelică. Franco avea ca obiectiv menţinerea valorilor catolice tradiţionale şi salvarea
Spaniei de pericolul comunist
c. Fascismul italian era o dictatură personală cu accente naţionaliste, în măsura în care
Mussolini ţintea la stabilirea unui imperiu colonial pentru Italia. Il Duce voia astfel să
construiască un stat puternic într-o organizare socială de tip corporatist, în care coeziunea şi
natura grupului să fie date de asocierile de tip profesional.

2. Regimuri politice autoritare

Ce sunt regimurile autoritare, în condiţiile în care orice putere politică are o autoritate ca
temei?
"Orice putere, de orice tip ar fi ea, deţine o autoritate. Ea primeşte calificativul de autoritară
doar atunci când se foloseşte în mod arbitrar de violenţă. Se vorbeşte de autoritarism atunci
când regimul politic abuzează de autoritatea sa, folosind mai degrabă forţa decât
persuasiunea pentru realizarea propriilor sopuri sau pentru procesul de guvernare.
Dar, continuă Ph. Guillot în Introduction a la sociologie politique (1998), ceea ce pare
autoritar în ochii occidentalilor, poate să nu pară deloc autoritar pentru populaţia acelui regim
politic. De exemplu, se poate vorbi despre autoritarism atunci când principiile de selecţie a
guvernanţilor sunt corupte: clientelismul sau cooptarea înlocuiesc selecţia democratică
întemeiată pe competiţia politică.
Politologul francez Guy Hermet consideră că se pot numi “autoritare” regimurile politice ale
lui Salazar din Portugalia, regimurile politice militare sud-americane, sau cele din Asia de
Sud-est, după cum termenul se poate la fel de corect aplica ţărilor foste colonii după
eliberarea lor în urma celui de-al doilea război mondial, regimurilor islamice monarhice,
foarte apropiate de calificativul de dictatură.
Un regim politic de tip autoritar prezintă o serie de caracteristici specifice, elementele sale
individualizante fiind următoarele:
1. guvernanţii nu sunt recrutaţi prin competiţie politică de tip concurenţial;
2. nu are o ideologie oficială şi nu ţinteşte la mobilizări masive de mase;
3. există un pluralism redus;
4. este tolerată puterea economică a marilor întreprinderi şi puterea morală a religiilor;
5. se acceptă un relativ pluralism ideologic;
6. interdicţia unor drepturi politice, cum a fost cazul dreptului sindical de asociere în timpul
regimului coloneilor din Grecia, între 1967-1974, sau cel al Arabiei Saudite de astăzi;
7. controlul activităţilor politice şi cel al aparatului de stat şi al sistemului de comunicare în
masă;
8. limitarea, iar nu anularea totală a libertăţilor publice.
Deşi asemănătoare în toate aceste caracteristici, regimurile politice de tip autoritar pot fi ele
însele clasificate în funcţie de gradul de concentrare al puterii de stat. Philippe Braud susţine
că supravieţuirea regimurilor politice de tip autoritar este direct legată de eliminarea
competiţiei politice, de interzicerea activităţilor organizate, instituţionalizarea unui
sindicat de stat şi a unui partid unic, care să asigure cererea de cadre administrative,
fără a elimina pluralismul ideologic la nivel social dacă acesta nu ameninţă statul şi
ordinea de stat.
Deşi monopolizează mijloacele de comunicare în masă, regimurile politice de tip autoritar nu
urmăresc modelarea totală a societăţii, lăsând libertatea de exprimare a opiniilor referitoare la
probleme religioase, de loisir, culturale. Totuşi, chiar dacă unele dintre regimurile politice de
tip autoritar beneficiază de alegeri sau de plebiscite, asta nu înseamnă că ele devin
<moderate>:
"Atunci când sunt ameninţate de apariţia unei opoziţii, guvernanţii se pot folosi de o violenţă
neiertătoare. (...) Absenţa instituţionalizării opoziţiei nu facilitează dialogul cu forţele
contestatare, atunci când acestea apar. Acest lucru se întâmplă deoarece se face adesea apel
în primul rând la un tratament pur poliţienesc al conflictelor, care completează violenţa
judiciară destinată intimidării sau descurajării oricărei încercări de contestare a puterii
politice.”

Fundamentul modelului de regim politic autoritar pe care l-am identifcat este deci gradul de
etatizare. In funcţie de acest grad de etatizare putem identifica în literatura de specialitate mai
multe tipuri de regimuri politice autoritare.

D. A. Autoritarismul patrimonial
Autoritatea puterii politice în acest tip de regim politic se întemeiază pe autoritatea "tatălui de
familie". El corespunde tipului de stat tradiţional identificat de Max Weber, în care
raţionalitatea de tip etatic nu se întemeiază pe depersonalizarea funcţiilor, pe selecţia elitei
administrative pe principiile competenţei şi pe birocratizarea specifică statului modern.
Separaţia spaţiilor şi resurselor publice de cele private este confuză, după cum este şi relaţia
dintre interesul public şi interesul privat. Slab instituţionalizat politic, în statul patrimonial
(tradiţional) poate exista, totuşi, un Consiliu de rezolvare a problemelor, care să ia forma
“Consiliului regal”. Puterea politică a acestui rege este limitată foarte puţin sub aspect
juridic. El cooperează cu potenţaţi ai regatului, precum clerul superior, nobilimea şi alte
straturi din partea superioară a ierarhiei sociale. Acesta este cazul diverselor regimuri
politice de tip monarhic din Europa până în secolul al XIX-lea.
Samuel Eisenstadt propune în Traditional Neopatrimonialism and Modern Neo-
patriomonialism (1973) folosirea termenului “regimuri patrimoniale” pentru regimuri politice
contemporane din lumea a treia, în special cele din zona subsahariană a Africii şi din lumea
arabă (monarhiile Golfului). Pentru aceste cazuri particulare de regimuri politice, şeful
statului dispune de resursele sociale şi cooptează la conducere persoane promovate pe
principii clientelare. El distribuie astfel discreţionar funcţii şi prebendii, privilegii de diferite
tipuri.
Confuzia dintre sfera publică şi cea privată în astfel de state contemporane duce uneori la
îmbogăţiri considerabile ale reprezentanţilor elitei guvernante. De exemplu, în anumite ţări
din Africa, s-a putut estima că sumele averilor personale deţinute în străinătate de către şeful
de stat şi familia sa erau echivalente cu datoria publică a ţării respective, dacă nu chiar mai
mari.
Acest tip de regim politic autoritar – regimul patrimonial, are adesea o orientare
conservatoare, în special regimurile din lumea arabă petrolieră. Alte regimuri politice şi-au
asumat un discurs “progresist”, întemeindu-şi discursul pe valori ale socialismului african şi
ale ideologiei anticolonialiste sau antiimperialiste (Ghana, Congo, Benin, Zambia, etc.).

E. B. Oligarhiile clientelare
Ţările Americii Latine oferă un exemplu interesant de regim politic de tip autoritar (12), ce
reiese din parlamentarismul lor de faţadă. Alegerile politice prezidenţiale şi parlamentare
sunt trucate şi au rolul de a legitima alternanţa la putere a marilor proprietari de terenuri, sau
marilor afacerişti. Este vorba aici despre cazuri reprezentate de Columbia, Venezuela,
Uruguay. Pentru acest tip de regim politic autoritar statul este foarte slab şi forţa liderilor
oligarhiilor politice este suficient de mare pentru a elimina oponenţii reali. Chiar dacă există
lideri charismatici (Vargas în Brazilia, Haya de la Torre în Peru), statul democratic este
incapabil să protejeze pe cei care devin oponenţii regimului oligarhic organizat, cum este
cazul statului brazilian, să lupte contra mafiei drogurilor (Columbia) sau să facă faţă corupţiei
generalizate în aparatul de stat (Peru, Panama, Columbia, Mexic).

F. C. Dictaturile populiste şi bonapartismul


Teoreticienii regimurilor politice consideră că Napoleon a reuşit să pună la lucru un sistem de
simboluri pentru legitimarea puterii sale care poate face posibilă denumirea celor două
regimuri pe care le-a condus în Franţa la începutul secolului al XIX-lea drept regimuri
autoritare de tip populist. Primul Consul, apoi Împăratul reuşeşte să mobilizeze idei precum
patriotismul şi suveranitatea pentru a obţine legitimare socială. Napoleon anticipează astfel
regimurile politice de mână forte conduse de generali în secolul XX, care se folosesc de
armată şi supun unei modernizări forţate societăţile conservatoare şi tradiţionale; Kemal
Attaturk în Turcia sau Abbdel Nasser în Egipt, Juan Peron în Argentina. Acest tip de
conducere autoritară a forţat modernizarea societăţilor şi a oferit straturilor mijlocii cu multe
resurse şi oportunităţi decât marii mase de cetăţeni. Întemeiate pe armată, în aceste regimuri
politice cariera militară devine o supapă de ascensiune socială pentru copiii din straturile
modeste. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul regimului lui Sadam Hussein în Irak, sau al
regimului Houari Boumedienne în Algeria.
G. D. Birocraţiile autoritare
Regimul lui Salazar din perioada interbelică, sau regimul politic condus de Cardenas în
Mexic, sunt relevante pentru acest tip de autoritarism. In acest caz de structură instituţională
se pare că este vorba de o delegare de putere politică dinspre stat, spre corpuri intermediare
(Guy Hermet). Puterea birocratică se manifestă aparent în afara statului, pentru că există
instituţii care controlează o bună parte din viaţa economică, socială şi culturală şi care sunt
întemeiate de stat, dar care reprezintă centre de decizie independente. Aceste cazuri de
regimuri politice sunt relevante pentru o primă categorie de state în care structurile
instituţionale acaparează putere, dincolo de un centru unic de control reprezentat de oligarhia
politică sau de oligarhia militară.
A doua categorie de autoritarisme politice de tip birocratic se referă la state cu partid unic
hipertrofiat
Acesta este cazul unor ţări foste comuniste, care au trecut la un proces de <dezideologizare>
după epoca Brejnev, renunţând la vocaţia lor revoluţionară, pentru a se transforma în partide
de perenizare a cadrelor de partid şi de stat (explicit, Polonia, implicit R.D.G.). In cazul
acestora există forţe sociale independente: Biserica, intelectuali dizidenţi, naţionalismele
permiţând emergenţa unui pluralism social, limitat, e adevărat, dar compatibil cu
monolitismul politic.

3. Regimul politic totalitar

A.Caracteristici definitorii
R. Aron stabileşte în Democratie et totalitarisme (1965) 5 elemente principale care pot defini
regimurile politice de tip totalitar:
1. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid;
2. Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută, ea
devenind adevărul oficial al statului;
3. Pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se foloseşte de un dublu monopol - cel al
mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi de persuasiune. Sistemul de comunicaţii în
masă este asimilat de stat şi comandat de cei care reprezintă statul;
4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt subordonate statului şi
devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială, acestea sunt
impregnate de adevărul de stat;
5. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este supusă ideologiei
oficiale, orice greşeală comisă în câmpul economico-profesional este o greşeală ideologică.
De aici o politizare, o transfigurare ideologică a tot ce se desfăşoară în societate.

H.Arendt adaugă încă o trăsătură la caracterizarea totalitarismului, analizând dintr-o


perspectivă care pare implicată fenomenul totalitar pe care-l limitează doar la comunismul
sovietic şi la naţional-socialism, lăsând celelalte regimuri politice emulate sau asemănătoare
precum fascismul, în afara unei asemenea definiţii. In fapt aşa cum observă Ph.Beneton
Introduction a la politique, abordarea fenomenului totalitar este strâns legată de o participare
subiectivă inconştientă, pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii
înseşi.
In cele ce urmează, vom încerca să umblăm împreună cu politologii francezi Ch.Debbasch şi
J.-M. Pontier la ceea ce s-ar putea numi o <logică a totalitarismului> .
"Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea şi de a o transforma într-un vast câmp
de concentrare. Dar acest lucru nu este posibil pentru un sistem totalitar decât într-un context
de război. Or, sistemele totalitare au trebuit, chiar dacă aceasta este contrar naturii lor
profunde, să se instaleze pe timp de pace, chiar dacă aceasta fuse o pace armată."

Ea se referă la :
a. un sistem politic ce pretinde să întrupeze adevărul universal al relaţiilor interumane şi al
relaţiilor dintre stat şi societate
b. totalitarismul ca sistem întemeiat pe violenţă.
a. Sistemul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. Ea propune o
religie seculară, care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea de a participa şi de
a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea totalitară este cel
de care se poate folosi într-un moment sau altul, singurul mod liber de exprimare fiind
exprimarea acestui adevăr oficial, spune Vaclav Havel în Essais politiques (1989). Preluând
terminologia lui K.Popper, sistemele totalitare sunt sistem închise în raport cu lumea
exterioară.
b. Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar:
"Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime, ea revendică în egală
măsură monopolul cuvântului legitim. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea
domneşte în numele ideologiei." Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic, zice
Ph.Beneton, şi ea invadează întreg spaţiul discursului public.
c. Totalitarismul controlează societatea pentru că aceasta este una anemiată. In regimurile
politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională pentru că aceasta este o
comunitate d cetăţeni care se percep ca inamici unii altora. Nimeni nu ştie cine este
informator şi cine nu. De exemplu, în RDG, comitetele de cetăţeni formate pentru a
<demonta> aparatul de represiune Stasi (poliţia secretă) a evaluat efectivele sale la
aproximativ 85 000 de agenţi, la care se adaugă peste 110 000 d informatori regulaţi, 4000-
5000 de spioni profesionişti, între 16,5-17 milioane de germani fiind fişaţi, ceea ce înseamnă
ceva mai mult de un adult din doi, după cum aflăm din articolul lui J.Amalric, <Encombrante
polices politiques din Le Monde, 11 aprilie 1990.
Un astfel de sistem nu poate produce decât minciună şi ipocrizie generalizată:
"Frica , instalată în rândul popoarelor din cadrul sistemelor totalitare ca o otravă cu acţiune
lentă explică asfixiere întregii vieţi publice, aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip
democratic. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit, ea este
frica, pentru majoritatea cetăţenilor, de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare, ca în
timpul totalitarismului în timp de război." Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei
participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent
şi omniprezent, ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene, cum spune Havel.

d. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. Este vorba despre fenomenul de


depersonalizare, care atomizează societatea. Omul devine anonimul pierdut în masa de
anonimi ce trăiesc într-un univers indefinit reglementat, dar într-o manieră diferită de
reglementarea de tip democratic. Lipsit de avocat al apărării şi de prezumţia de nevinovăţie,
individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în faţa unei vini fabricate: vina
de a fi sabotat sistemul. Si cum reglementările erau nenumărate, aproape tot ce se putea face
dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era un act de lezmajestate. Motivul este uşor
explicabil: totul este interpretat printr-o grilă unică pe care o oferă ideologia regimului
totalitar. Astfel, nu mai apare deloc hilar faptul că regimul sovietic persecuta biologii pentru
că legile ştiinţifice admise de aceştia erau contrare cu principiile marxismului, puterea
impunând teoriile aberante ale lui Lyssenko.

B. Totalitarismul conţine logica propriei distrugeri

Tehnologia modernă permite regimului politic de tip totalitar o bună organizare a


managementului şi a represiunii, făcând posibilă gestionarea unui vast câmp concentraţionar.
Totaliarismul este o barbarie industrializată, consideră R.Hillberg în La destruction des Juifs
d'Europe (1998).
In liniile sale esenţiale, noţiunea de totalitarism cere două observaţii, consideră Ph.Braud în
Manualul de sociologie politică (1998).
Prima observaţie se referă la faptul că totalitarismul se referă la o o formă de organizare
politică relativ efemeră:
"Fascinat de distrugere şi de moarte, totalitarismul veritabil presupune un efect o tensiune
permanentă a energiilor în vederea eliminării sau absorbţiei oricărei convingeri dizidente; el
exige o stare de paroxism constant ce întreţine efectiv crize interioare, tensiuni internaţionale,
sau stare de război."
A doua observaţie se referă la relaţia dintre structura regimului totalitar şi proiectul acestuia.
Ştiinţa politică se concentrează asupra mecanismelor de funcţionare acel regimului politic,
iar la acest nivel conceptul de totalitarism se dovedeşte operatoriu. De altfel, R.Aron în
Demcratie et totalitarisme (1965) mergea pe ideea unui model operaţional de analiză,
conţinutul ideologic fiind o problemă de rang secund în analiza ştiinţei politice. Ideologia
politică a regimurilor totalitare este importantă la nivelul structurilor sale, iar nu la nivelul
conţinutului concret.
In fond, care este diferenţa între inamicii publici ai nazismului şi cei ai comunismului
sovietic? E adevărat, unii sunt evreii şi ceilalţi proprietarii burghezi şi latifundiari. Dincolo de
nivelul declarat al acestui proiect, mecanica distrugerii totalitare a găsit alte căi de evoluţie,
procentul de 4% al kulacilor (proprietari de pământ) fiind de 14% ori mai mic la nivelul
Uniunii Sovietice decât numărul victimelor dispărute în procesul de colectivizare a
agriculturii.

4. Regimuri politice democratice ca regimuri organizate pe principii liberale

H. A. Liberalism şi democraţie
Giovanni Sartori ne propune în Teoria democraţiei reinterpretată (1987) o definire a
liberalismului prin opoziţie cu curente de gândire şi doctrine contrare. El observă o serie de
suprapuneri între etichete precum liberalism şi democraţie, invitându-ne la o disociere a
conţinuturilor acestor etichete în perspectivă istorică şi structurală. Astfel, el consideră că
"Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, idealurile liberale şi cele democratice s-
au unit şi, prin convergenţa lor, au devenit şi mai neclare. Aceeaşi fericită conjunctură
istorică ce le-a reunit le-a anulat caracteristicile şi chiar limitările reciproce. Atribuţiunile lor
au continuat şi continuă să fluctueze, în funcţie de preocuparea unui anumit autor pentru
menţinerea democraţiei în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării
liberalismului în democraţie."
Observaţiile lui Sartori ne trimit în definirea democraţiei din perspectiva relaţiei gen-specie
pe care o are în raport cu liberalismul. Altfel spus, liberalismul este o doctrină şi o
ideologie politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic, de cele mai multe ori,
înţelesul termenului de democraţie fiind echivalent cu al celui de democraţie liberală.
Valorile fundamentale care separă tipurile de democraţii sunt libertatea şi egalitatea.
Regimurile politice construite în perspectiva libertăţii ca axis mundi sunt regimuri
politice democratice de tip liberal. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt
regimuri care "se îndepărtează de liberalism." Soluţia propusă de Sartori în definirea
liberalismului este aceea prin "restituirea unui suport istoric" acestui termen, folosit în atât de
multe contexte şi cu atât de diferite accepţiuni, încât este greu de identificat o adevărată
gândire liberală de una non-liberală.

Termenul de liberal este mult anterior apariţiei mişcării de idei de această factură. El este
eticheta pe care o aplicăm gânditorilor englezi şi francezi din secolele XVII-XVIII, când, de
fapt, termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Sensul cu care el a fost
adoptat de celelalte limbi precum “liberaux” şi “liberales” este oarecum depreciativ, în
deceniul trei al secolului trecut, el referindu-se la rebelii spanioli ai vremii. In spaţiul german
cartea lui Humboldt Limitele acţiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851,
când liberalii germani eşuează în parlamentul temporar de la Frankfurt (1848-1849). Mai
mult, termenul de liberalism este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea
mai completă formă de împlinire practică - Statele Unite, observă analişti ai istoricului
fenomenului, americanii percepând construcţia lor statală ca republică, şi apoi democraţie.
Aşa cum era privit de către Tocqueville până în 1840, liberalismul american era un
"despotism democratic". Liberalismul era definit în opoziţie cu democraţia în sens european.
Totuşi, acelaşi Tocquevillle, observă Sartori, începând cu 1848 nu mai foloseşte termenul
antitetic “democraţie” pentru liberalism, ci pe cel de socialism. Democraţie este definită în
mod implicit prin valori liberale precum libertate, pe cînd socialismul este definit prin apelul
la egalitate. Democraţia combină într-o formulă specifică cele două idei de libertate şi
egalitate.
Democraţia are deci în comun cu socialismul egalitatea, iar cu liberalismul se suprapune la
nivelul principiului libertăţii. Mijlocul secolului al XIX-lea stabileşte termenul de democraţie
liberală, pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip
democratic. Autorul francez stabileşte şi limitele în care libertatea şi egalitatea pot fi principii
întemeietoare de organizare democratică:
“Libertatea şi egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă, dar sub o optică reformulată:
egalitatea care se opune libertăţii se regăseşte în socialism, în vreme ce egalitatea care se află
în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democraţia antisocialistă, în democraţia care
acceptă liberalismul.”
Istoria secolului al XIX-lea şi condiţiile social-politice şi economice ale vremii au dus la
constituirea unei atitudini sociale nefavorabilă faţă de termenul de liberalism, care a trebuit să
se impună în condiţiile în care revoluţia industrială aducea eforturi, şi inegalităţi economice,
exploatare şi condiţii mizere de muncă pentru proletariat.
Termenul de “liberalism” nu a avut aceeaşi istorie pozitivă de impunere ca sistemul propriu-
zis. Dacă liberalismul a prevalat asupra democraţiei, identificarea sa cu liberalismul
economic a fost privită cu ostilitate de proletariat, “”chiar astăzi majoritatea autorilor
continuând să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire -
confundând, prin urmare, într-un mod nefast, liberalismul cu "liberismul" economic.”” Or,
gândirea politică pe care o numim liberală în formulele sale de fondare, vorbeşte despre
liberalism în termeni de domnia legii, stat constituţional, ocupându-se de libertate în sensul
de libertate politică, iar nu de liberschimbism, tradus încă pejorativ în legea supravieţuirii
individului celui mai puternic.
B. Libertatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei

Democraţia de tip liberal care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul
celor două valori: libertate şi egalitate:
La o analiză finală, egalitatea este o necesitate orizontală, în vreme ce libertatea are tendinţe
spre verticalitate. Preocuparea democraţiei se orientează spre coeziunea socială şi distribuirea
egalităţii, în vreme ce liberalismul preţuieşte spontaneitatea şi superioritatea. Egalitatea
doreşte să integreze şi să ajusteze, libertatea este autoafirmativă şi provocatoare. Democraţia
nu favorizează prea mult "pluralismul", liberalismul este consecinţa acestuia. Dar, probabil
că diferenţa fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ, iar
democraţia pe societate. (...) In cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: Cum putem
combina nivelul la care iniţiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii
sociale necesară supravieţuirii?

Analizând conceptul de liberalism din perspectiva relaţiei sale cu democraţia, Sartori propune
o coborâre în sfera realităţilor empirice. Din această perspectivă a separării teoreticului de
empiric, liberalismul ţine de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului, pe când
democraţia înseamnă pătrunderea puterii poporului înăuntrul statului. Teoreticienii şi
politicienii democraţi şi liberali se vor distinge acum în funcţie de domeniul lor de
preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democraţii de conţinutul normelor
emise de stat. Pe aceeaşi linie de separaţie între democraţie şi liberalism, Sartori continuă:
"In raport cu forma statului, problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme; în
ceea ce priveşte preocuparea faţă de conţinut, problema este ce trebuie să stabilim prin aceste
norme.
Liberalii au o percepţie mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială şi tot ei
sunt cei care urmăresc realizarea "democraţiei procedurale". Democraţii sunt oarecum
indiferenţi faţă de metode, fiind preocupaţi mai ales de rezultate şi esenţe, urmărind mai
curând exercitarea puterii decât supravegherea acesteia."
Având în faţă aceste distincţii şi relaţii rezultate din jocul termenilor “liberalism” şi
“democraţie”, observăm atât zonele de suprapunere ale acestora, cât şi zonele de diferenţe.
Liberalismul este democraţia în sens politic, neexistând diferenţe majore între ordinea
şi construcţia de stat democratic şi stat liberal. Termenii sunt aici interşanjabili. Dacă
vorbim despre democraţie în sens social, ieşim din aria de semnificaţie a liberalismului şi
intrăm în zona diferenţelor.
Definind democraţia socială ca un etos şi o stare mod de viaţă, de relaţionare cu ceilalţi, pe
de o parte, ca mod de guvernare a societăţii, pe de altă parte, vom observa că democraţia
socială poate fi definită în termeni de substrat extrapolitic şi fundament al democraţiei
politice (democraţiei liberale). Reluând linia distincţiilor lui Sartori,
"Prin urmare, în sens primar, ea (democraţia socială) este realitatea premergătoare oricărei
politici, în timp ce, în sensul secund, constituie un produs al politicilor. In pofida diferenţei
despre care vorbim, când zicem democraţie socială în ambele cazuri prezentate utilizăm, pe
bună dreptate, "democraţia"; în timp ce, atunci când spunem democraţie politică, tocmai de
dragul exactităţii, trebuie să spunem "liberalism", sau, cel puţin, democraţie liberală.
Democratizarea înseamnă mai multă egalitate socială, iar liberalizarea înseamnă democraţie
politică. Formula democraţiei politice este egalitatea prin libertate, pe când formula
democraţiei sociale este libertatea prin egalitate, ceea ce empiric este inoperabil. Libertatea
liberalismului şi egalitatea democraţiei se află în relaţii procedurale.
In acest moment Sartori stabileşte relaţiile de prim şi secund în definirea celor două concepte
şi a realităţii pe care ele o vizează: prin libertate, ni se creează posibilitatea (libertatea) de a
ajunge la egalitate. Plecând de la egalitate însă, nimeni nu a reuşit să demonstreze că avem
libertatea de a reveni la libertate. Cu alte cuvinte, democraţia ori are în componenţa ei
dimensiunea politică procedurală de tip liberal, ori nu poate exista deloc. Democraţia liberală
poate crea şi dezvolta democraţia socială, pe când democraţia socială care stabileşte
egalitatea ca valoare primară, nu poate crea democraţie procedurală de tip liberal.

C. Democraţia formală şi democraţia substanţială


Relaţia de determinare reciprocă dintre democraţie şi liberalism este subliniată şi de N.
Bobbio în Liberalism şi democraţie (1998), atunci când pun problema dimensiunilor
substanţiale şi democraţia formală. Dacă luăm termenul de democraţie în sens etic, atunci
este foarte greu să stabilim limitele acestui concept. Asfel,
“... din punct de vedere istoric democraţia are două sensuri principale, cel puţin la origine,
după cum se pune în evidenţă fie ansamblul regulilor a căror respectare e necesară pentru ca
puterea politică să fie efectiv distribuită între cea mai mare parte a cetăţenilor, aşa-numitele
reguli ale jocului, fie idealul pe care guvernarea democratică ar trebui să-l aibă în vedere, şi
care este cel al egalităţii.”
În acest sens, trebuie să operăm în mod inevitabil o distincţie între democraţia în sens
politico-juridic şi democraţia în sens de “guvernare pentru popor”.
Analizând comparativ conţinuturile celor două sensuri pe care democraţia le poate primi în
perspectivă istorică, vom observa că, în ceea ce priveşte sensul de democraţie formală, ea
este intim legată de liberalism şi de apariţia statului liberal. Sensul substanţialist al
democraţie ne introduce într-o fundătură argumentativă şi conceptuală, pe motiv că vom fi
nevoiţi să plonjăm într-o dezbatere doctrinară despre egalitate şi libertate, precum şi despre
relaţia dintre aceste două valori fundamentale al democraţiei.
Libertatea şi egalitatea devin astfel valori antinomice într-o interpretare de tip
doctrinar, observă în continuare N. Bobbio, “...în sensul că nu se poate actualiza pe
deplin una dintre ele fără limitarea sensibilă a celeilalte: o societate liberală şi de liber
schimb este inevitabil egalitară; tot astfel, o societate egalitară este în mod inevitabil
neliberală” O astfel de situaţie îşi are temeiul în faptul că libertarianismul şi
egalitarismul se construiesc pe concepţii profund diferite despre om, având o
dimensiune ontologică profund opusă faţă de potenţialităţi şi capacităţi, legate de o
redistribuire a resurselor prin intervenţionism social. Egalitatea şi libertatea ca valori
fundamentale ale doctrinei politice de tip democratic pot funcţiona împreună do în
condiţiile în care se limitează reciproc, aşa cum afirma anterior G. Sartori, într-o
anume ordonar a sistemului social-politic. Pentru Bobbio relaţia dintre libertate şi
egalitate în fondarea unui regim politic de tip democratic este reductibilă la o propoziţie
cu valoare de dicton al valorilor democraţie:
“Singura formă de egalitate care este nu doar compatibilă cu libertatea, aşa cum este înţeleasă
aceasta de doctrina liberală, dar este chiar cerută de ea, este egalitatea în libertate: ceea ce
înseamnă că oricine trebuie să se bucure de o libertate compatibilă cu libertatea celuilalt şi să
poată face tot ceea ce nu lezează egala libertate a celorlalţi.” Desigur, observaţiile lui Bobbio
ne trimit în mod necesar către principiile dreptăţii formulate de John Rawls în A Theory of
Justice cu câteva decenii în urmă: 1. dreptatea est posibilă doar în condiţiile în care libertatea
, recompensa şi inegalitatea reuşesc să realizeze un cadru general în care:
a. toţi indivizii care participă la o activitate socială să se bucure de o libertate egală
(principiul maximei libertăţi egale;
b. inegalităţile sunt admise doar atunci când ele funcţionează în avantajul tuturor.
Bobbio adaugă că forma de egalitate care leagă liberalismul de democraţie a inspirat
încă de la începuturi principii fundamental care au devenit norme constituţionale în
diferite acte oficiale într-o istorie juridică a liberalismului şi a mariajului său cu
guvernarea de tip democratic, al cărui pilon fundamental este şi egalitatea:
a. egalitatea în faţa legii;
b. egalitatea în drepturi.

Principiul egalităţii în democraţie şi al relaţiei dintre democraţia formată şi democraţia


substanţială este tratat de N. Bobbio într-o altă lucrare ce pune faţă în faţă două tipuri de
regimuri politice, aşezate la nivelul structurii şi a semnificaţiilor pe care denomnaţiile lor le
poartă cu ele: democraţie şi dictatură. În Democracy and Dictatorship (1989), el punea
problema democraţiei sub aspectul procedurilor, pe de o parte, sun aspectul valorilor şi al
scopurilor urmărite, pe de altă parte:
“Dincolo de aceste scopuri şi valori, care sunt folosite pentru a distinge un regim democratic
de unul nedemocratic, nu doar formal, dar şi substanţial, se află princpiul egalităţii. Acesta
este înţeles nu ca egalitate legală de tipul cli prezente în constituţii liberale chir şi atunci când
acestea nu sunt nici măcar în formă democratice, ci ca egalitate socială şi, cel puţin în parte,
egalitate de tip economic. Astfel există o distincţie între democraţie formală care se ocupă cu
forma guvernământului şi democraţia substanţială, care se ocupă de conţinutul acestei forme.
Aceste două sensuri sunt perfect fused în teoria rousseauistă a democraţiei, deoarece idealul
egalitarian care o inspiră este realizat în formarea voinţei generale iar în perspectiva acesteia,
amândouă sensurile sunt legitime.”
Analizând conceptul de democraţie, autorul italian ne indică dimensiunea socială şi în
gală măsură politică a conceptului. În societatea contemporană democraţia depăşeşte
sfera politicului şi al participării sociale la delegarea de putere, ea instaurându-se şi
operând cu mecanismele sale şi în sfere ale socialului care nu au nici o legătură directă
cu puterea politică. Dintr-o asemenea perspectivă, democraţia iese din mecanismele de
organizare şi participare de tip politic, căpătând un sens mai larg, de tipul: formă de
organizare şi de conducere în care prin intermediul unor proceduri participative, toţi
cei afectaţi de o decizie într-o organizare socială, instituţie, etc. participă la luarea
deciziei într-o formulă de tip reprezentativ sau participativă directă (cazul sindicatelor,
unora dintre firme, unităţi administrative, etc.):
“O dată ce dreptul la participare politică a fost împlinit, cetăţeanul democraţiilor avansate va
lua în considerare faptul că sfera politicii a fost acum inclusă într-un cadru mult mai larg,
acela al societăţii ca întreg; deciziile politice sunt condiţionate, chiar determinate, de ceea ce
se întâmplă în sfera socială. Acesta este motivul pentru care democratizarea treburilor
politice, care se produce o dată cu instituirea unui parlament, merge mână în mână cu
democratizarea societăţii.
este posibil, totuşi, ca o astfel de relaţie între democraţia socială şi democraţia politică să nu
fie în mod necesar implicată. Pot astfel exista familii, şcoli, viaţă socială organizată pe
principii non-democratice, care să se desfăşoare în interiorul unui sistem politic în care
funcţionează mecanisme de tip democratic. O astfel de problemă ne trimite la identificarea
adevăratei întrebări fundamental p care trebuie să ne-o punem atunci când vrem să aflăm
despre gradul de democratizare al unei societăţi. O societate este mai democratică decât alta ?
Dacă da, atunci care sunt indicatorii care pot măsura acest grad de democratizare ?
În multe cazuri, democraţiile sunt măsurate de indicatori referitori la dreptul la vot, lucru
care face inoperabil indicatorul fiind că, de fapt, în majoritatea ţărilor, sufragiul este
universal. Şi totuşi, cum deosebim o societate democratică de o societate democrată la nivel
de mecanisme de vot şi de drepturi politice ?
N. Bobbio ne sugerează schimbarea întrebării Cine votează ? cu întrebarea Ce probleme pot
fi votate ? Schimbarea de întrebare fundamentală pentru gradul de democratizarea al unei
societăţi face astfel posibil distincţia între o democraţie politică şi o democraţie social-
politică. Altfel spus, este vorba în cel de-al doilea caz despre o democraţi politică ce
funcţionează ca mecanismele sale cu tot în cadrul unei societăţi organizate democratic, în
sensul că, indivizii participă la deciziile fundamentale care îi afectează, în cadrul fiecărei
instituţii sau organizaţi din care fac parte. Democraţia social-politică de care n vorbeşte
Bobbio face în mod implicit trimitere la o democraţie participativă în care spiritul democratic
este un mod de a fi. Unde este acest tip de democraţie în lume?
Dacă l-am lăsa pe R.A.Dahl să ne răspundă la o astfel de întrebare, am primi unul dintre cele
mai pesimiste răspunsuri, deşi autorul englez face parte dintre cei mai mari analişti ai
democraţiilor. În Democracy and Its Critics, acesta ne-ar propune ideea pe care o dezvoltase
mai bine de două decenii: democraţia există doar în minţile noastre. Ea este un ideal
niciodată realizat empiric. Ceea ce ne rămâne de făcut într-o asemenea situaţie este să ne
construim un alt concept care să denomineze realităţile organizatoric, participative concrete
pe care noi le numi de obicei “democraţii” drept poliarhii. După care Dahl defineşte poliarhia
în exact termenii cu care nouă ne place s numim democraţia.
Autorul american ne făcea însă observaţie. Democraţia pe care o gândim la nivel
teoretic este încă o teorie. Şi nu ne spune nici dacă vom trăi să vedem idealul împlinit.
Salvarea este totuşi: poliarhia.
Este departe de orice îndoială că acest tip de egalitate care poate convieţui cu libertatea este o
creaţie a umanismului renascentist, car a căpătat apoi formula dreptului natural la primii
gânditori politici ai Ţărilor de Jos, în secolele XVI-XVII. Revoluţia Glorioasă (1688) a
englezilor, Revoluţia franceză (1789-1799), Declaraţia de Independenţă a coloniilor
americane faţă de Coroana britanică (1776), apoi Constituţia şi cele 10 Amendamente la
Constituţia americană (1791), cu Codul napoleonian (1814) art. 6 al Constituţiei belgiene din
1830, după care diferitele Proclamaţii al Revoluţiei de la 1848 nu au făcut altceva decât să
transpună în formulă juridică o idee care bântuia minţile filosofilor şi a cărei şansă de reuşită
probabil că era de o probabilitate minimă la începuturile sale, în cazul în care cineva s-ar fi
gândit să-i prevadă evoluţia, chiar cu mijloacele de cercetare şi de previziune ale sociologie
şi ştiinţei politice din zilele noastre. Istoria a luat-o înaintea oricăror posibile previziuni şi a
demonstrat că este imprevizibilă, la fel ca şi teoriile noastre. Dintr-o idee referitoare la
oamenii care se nasc liberi şi egali în drepturi, istoria politică şi culturală, istoria socială a
făcut adevărate programe politie revoluţionare, invenţia fără nici un suport empiric a
filosofilor ajungând să devină pilonul principal al unui întreg eşafodaj politico-instituţional
care îşi dovedeşte superioritatea în raport cu oricare alte forme de organizare a sistemul
politic. Cel puţin aşa ne spune, cel de-al treilea val al democratizării, zicând cu Huntington:
din ce în ce mai multe “unde”, termen pe care politologul american este nevoit să îl
introducă, pentru că valul pare să fie în plină desfăşurare. Vorbind în termeni lui Sartori şi ai
lui Bobbio, valurile de democratizare ar fi fost valuri ale expansiunii ideii liberale, care
moderează tendinţele spre egalizare ale oamenilor, preluând o idee a lui Tocqueville din
Democraţia în america (1835). Faptul că libertatea şi egalitate pot da democraţie doar într-o
anumită formulă, nu este, iată, nici pe departe nou. Politologul modern prin excelenţă, Alexis
de Tocqueville ne spunea despre “democraţia modernă” americană încă acum mai bine de un
secol şi jumătate, că este rezultatul unei egalităţi înfrânată de libertate. Când libertatea şi
egalitate imitată de libertate devin credinţe, atunci se poate vorbi despre o democraţie
participativă reală. În rest, vom fi nevoiţi să distingem tot timpul între forme rele de
democraţie şi forme “legale”, în sens de democraţie pe hârtie, folosind un termen al lui
Constantin-Dobrogeanu Gherea. Democraţia reală nu se poate realiza acolo unde cei bogaţi
sunt constituiţi în corpuri aristocratice, pentru că nevoia lor de a acţiona împreună este
inutilă, atâta vreme cât fiecare dintre aceştia este şeful unei anumite părţi din societate.
Pentru o democraţie reală, ne spune Alexis de Tocqueville, în Democraţia în America,
acţiunea indivizilor împreună este o necesitate, pentru că, în ciuda individualismului care
devine spirit al societăţii, indivizii se simt slabi singuri, neputând obliga pe nici unul dinte
semenii lor să coopereze sau să acţioneze împreună sau în interesul lor, aşa cum se întâmplă
în societăţile organizate pe baza spiritului de corp de tip aristocratic. Iar dacă nu vor învăţa să
acţioneze împreună, fiecare va cădea în neputinţă, ne spune fondatorul ştiinţei politice
moderne. Un spirit democratic de acţiune, care se învaţă şi care îşi are originile în nevoia de a
coopera şi de a lucra împreună. Ceea ce înseamnă că democraţia este în egală măsură nevoie
de solidarizare şi educaţie deopotrivă. Un mod de a fi, adică.

Bibliografie:
Maurice Duverger, La sociologie politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973)
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, PUF, Paris, tomul I şi
tomul II
George Balandier, Antropologia politică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998
R.Lowie, The Origins of the State, New York, 1927
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucureşti, 1998 (1991), trad. lb.ital,
Ana-Luana Stoicea, Prefaţă de Daniel Barbu, comentarii de Alexandru Duţu, Cristian Preda
şi Ana-Luana Stoicea
Jean-Marie Denquin, Introduction a la science politique, Hachette, Paris, 1992,
Norberto Bobbio, Democracy and Dictatorship, University of Minessotta Press,
Minneapolis, 1989 (1978)
Guy Hermet, “L’autoritarisme”, în Dictionaire de la science politique et des institutions
politiques, Paris, 1994
Autoritarismul, în Madeleine Grawitz şi Jean Leca, Traite de science politique, PUF, Paris,
1985, vol. 2
Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, A.Colin, Paris, 1998
Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a,
Alain Rouquie, Amerique latine. Introduction a l'extreme Occident, Seuil, Paris, 1987
Daniel Pecaut, L'ordre et la violence, EHESS, Paris, 1987
George Conffignal, Reinventer la democratie (Dir), Presses de la Fondation nationale des
sciences sociales, Paris, 199214. Braud, op.cit., p. 187
Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Gallimard, Paris, 1965
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995
Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1992
Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997, p. 231
Pierre Ansart, Sociologie des totalitarismes, în Grwitz şi Leca, Traite de science politique,
vol. 2
TEMA VI

TOTALITARISM ŞI DEMOCRAŢIE

După ce veţi parcurge această temă veţi învăţa:


1. Ce este totalitarismul şi care este diferenţa dintre totalitarism şi autoritarism
2. Ce este regimul politic de tip democratic şi care sunt caracteristicile acestuia
3. Cum se manifestă relaţia dintre libertate şi egalitate în cadrul democraţiei
4. Care sunt indicatorii de măsurare a gradului de democratizare al unei societăţi şi care sunt
caracteristicile logicii totalitare

1. Regimul politic totalitar. Caracteristici definitorii


Raymond Aron stabileşte în Democratie et totalitarisme (1965) 5 elemente principale care
pot defini regimurile politice de tip totalitar:
1. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid;
2. Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută, ea
devenind adevărul oficial al statului;
3. Pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se foloseşte de un dublu monopol - cel al
mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi cel de persuasiune. Sistemul de comunicare
socială (mass-media) este asimilat de stat şi comandat de către cei care reprezintă statul;
4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt subordonate statului şi
devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială, acestea sunt
impregnate de „adevărul de stat”;
5. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este supusă ideologiei
oficiale, orice greşeală comisă în câmpul economico-profesional este o greşeală ideologică.
De aici o politizare, o transfigurare ideologică a tot ce se desfăşoară în societate.
H.Arendt adaugă încă o trăsătură la caracterizarea totalitarismului, analizând dintr-o
perspectivă care pare implicantă fenomenul totalitar, pe care-l limitează doar la comunismul
sovietic şi la naţional-socialismul german, lăsând celelalte regimuri politice asemănătoare
precum fascismul, în afara unei asemenea definiţii. În fapt, aşa cum observă Ph.Beneton în
Introduction a la politique, abordarea fenomenului totalitar este strâns legată de o participare
subiectivă inconştientă, pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii
însăşi.
In cele ce urmează, vom încerca să analizăm împreună cu politologii francezi
Ch.Debbasch şi J.-M. Pontier ceea ce s-ar putea numi o <logică a totalitarismului>:
"Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea şi de a o transforma într-un vast
câmp de concentrare. Dar acest lucru nu este posibil pentru un sistem totalitar decât
într-un contex de război. Or, sistemele totalitare au trebuit, chiar dacă aceasta este
contrar naturii lor profunde, să se instaleze pe timp de pace, chiar dacă aceasta fusese o
pace armată."

Logica totalitarismului poate fi analizată din cel puţin 4 perspective.


1. Regimul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. Ea
propune o religie seculară, care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea de a
participa şi de a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea
totalitară este cel de care se poate folosi în urmărirea propriilor interese. Singurul mod liber
de exprimare este exprimarea acestui adevăr oficial, spune Vaclav Havel în Essais politiques
(1989). Preluând terminologia lui Karl Popper, putem spune că sistemele totalitare sunt
sisteme închise în raport cu mediul politic exterior.
2. Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar:
"Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime, ea revendică în egală
măsură monopolul cuvântului legitim. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea domneşte
în numele ideologiei." Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic, consideră
Ph.Beneton, şi ea invadează întreg spaţiul discursului public.
3. Regimul politic totalitar controlează întreaga societate, pentru că aceasta este una
anemiată. În regimurile politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională
pentru că aceasta este o comunitate de cetăţeni care se percep în mod reciproc inamici.
Nimeni nu ştie cine este informator şi cine nu. De exemplu, în RDG, comitetele de cetăţeni
formate pentru a <demonta> aparatul de represiune STASI (poliţia secretă) au evaluat
efectivele sale la aproximativ 85 000 de agenţi, la care se adaugă peste 110 000 de
informatori şi 4000-5000 de spioni profesionişti. Se presupune că 16,5-17 milioane de
germani au avut dosare, ceea ce înseamnă ceva mai mult de un adult din doi, după cum aflăm
din articolul lui J.Amalric, „Encombrante polices politiques” din Le Monde, 11 aprilie 1990.
Un astfel de regim politic nu poate produce decât minciună şi ipocrizie generalizată:
"Frica, instalată în rândul popoarelor din cadrul sistemelor totalitare ca o otravă cu acţiune
lentă explică asfixierea întregii vieţi publice, aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip
democratic. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit, ea este
frica, pentru majoritatea cetăţenilor, de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare, ca în
timpul totalitarismului în vreme de război." Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei
participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent
şi omniprezent, ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene, cum spune Havel.
4. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. Această caracteristică se referă la
fenomenul de depersonalizare a individului, care atomizează societatea. Omul devine
anonimul pierdut în masa de anonimi care trăiesc într-un univers indefinit reglementat, dar
într-o manieră diferită de reglementarea de tip democratic. Lipsit de avocat al apărării şi de
prezumţia de nevinovăţie, individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în
faţa unei vini fabricate: vina de a fi sabotat sistemul. Şi cum reglementările erau nenumărate,
aproape tot ce se putea face dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era un act de
lezmajestate. Motivul este uşor explicabil: totul este interpretat printr-o grilă unică pe care o
oferă ideologia regimului totalitar. Astfel, nu mai apare deloc hilar faptul că regimul sovietic
persecuta biologii, pentru că legile ştiinţifice admise de aceştia erau contrare cu principiile
marxismului, puterea impunînd teoriile aberante ale lui Lyssenko.

2. Totalitarismul conţine logica popriei distrugeri


Tehnologia modernă permite regimului politic de tip totalitar o bună organizare a
managemenutului şi a represiunii, făcând posibilă gestionarea unui vast câmp
concentraţionar. Totalitarismul este o „barbarie industrializată”, consideră R.Hillberg în La
destruction des Juifs d'Europe (1998).
În liniile sale esenţiale, noţiunea de totalitarism cere două observaţii, consideră Ph.Braud în
Manualul de sociologie politică (1998).
Prima observaţie este legată de faptul că totalitarismul se referă la o formă de organizare
politică relativ efemeră:
"Fascinat de distrugere şi de moarte, totalitarismul veritabil propune într-adevăr o tensiune
permanentă a energiilor în vederea eliminării sau absorbţiei oricărei convingeri dizidente; el
exige o stare de paroxism constant ce întreţine efectiv crize interioare, tensiuni internaţionale,
sau stare de război."
A doua observaţie se referă la relaţia dintre structura regimului totalitar şi proiectul acestuia.
Ştiinţa politică se concentrează asupra mecanismelor de funcţionare a regimului politic, iar
la acest nivel, conceptul de totalitarism se dovedeşte operatoriu. De altfel, R.Aron, în
Demcratie et totalitarisme (1965), mergea pe ideea unui model operaţional de analiză,
conţinutul ideologic fiind o problemă de rang secund în analiza ştiinţei politice. Ideologia
politică a regimurilor totalitare este importantă la nivelul structurilor sale, iar nu la nivelul
conţinutului concret.
În fond, care este diferenţa între inamicii publici ai nazismului şi cei ai comunismului
sovietic? E adevărat, unii sunt evreii iar ceilalţi proprietarii burghezi şi latifundiari. Dincolo
de nivelul declarat al acestui proiect, mecanica distrugerii totalitare a găsit alte căi de
evoluţie, procentul de 4% al kulacilor (proprietari de pământ) fiind de 14 ori mai mic la
nivelul Uniunii Sovietice, decât numărul victimelor dispărute în procesul de colectivizare a
agriculturii.

3. Regimuri politice democratice ca regimuri organizate pe principii liberale

3.1. Liberalism şi democraţie


Giovanni Sartori ne propune în Teoria democraţiei reinterpretată (1987) o definire a
liberalismului prin opoziţie cu curente de gândire şi doctrinele contrare. El observă o serie de
suprapuneri între etichete precum liberalism şi democraţie, invitându-ne la o disociere a
conţinuturilor acestor etichete în perspectivă istorică şi structurală. Astfel, el consideră că,
"Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, idealurile liberale şi cele democratice s-
au unit şi, prin convergenţa lor, au devenit şi mai neclare. Aceeaşi fericită conjunctură
istorică ce le-a reunit, le-a anulat caracteristicile şi chiar limitările reciproce. Atribuţiunile lor
au continuat şi continuă să fluctueze, în funcţie de preocuparea unui anumit autor pentru
menţinerea democraţiei în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării
liberalismului în democraţie."
Observaţiile lui Sartori ne trimit la definirea democraţiei din perspectiva relaţiei gen-specie
pe care o are în raport cu liberalismul. Altfel spus, liberalismul este o doctrină şi o ideologie
politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic, de cele mai multe ori înţelesul
termenului de democraţie fiind echivalent cu al celui de democraţie liberală. Valorile
fundamentale care separă tipurile de democraţii sunt libertatea şi egalitatea. Regimurile
politice construite în perspectiva libertăţii ca axis mundi sunt regimuri politice democratice
de tip liberal. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt regimuri care "se
îndepărtează de liberalism." Soluţia propusă de Sartori în definirea liberalismului este aceea
prin "restituirea unui suport istoric" acestui termen, folosit în atât de multe contexte şi cu atât
de diferite accepţiuni, încât este greu de identificat o adevărată gândire liberală de una non-
liberală.
Termenul liberal este mult anterior apariţiei mişcării de idei de această factură. El este
eticheta pe care o aplicăm gânditorilor englezi şi francezi din secolele XVII-XVIII, când, de
fapt, termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Sensul cu care el a fost
adoptat de celelalte limbi precum “liberaux” şi “liberales” este oarecum depreciativ, în
deceniul trei al secolului trecut, el referindu-se la rebelii spanioli ai vremii. În spaţiul german
cartea lui Humboldt Limitele acţiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851,
când liberalii germani eşuaseră în parlamentul vremelnic de la Frankfurt (1848-1849). Mai
mult, termenul de liberalism este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea
mai completă formă de împlinire practică - Statele Unite, observă analişti ai istoricului
fenomenului, americanii percepând construcţia lor statală mai întâi ca republică, şi apoi ca
democraţie.
Aşa cum era privit de către Tocqueville pînă în 1840, liberalismul american era un
"despotism democratic". Liberalismul era definit în opoziţie cu democraţia în sens european.
Totuşi, acelaşi Tocquevillle, observă Sartori, începînd cu 1848 nu mai fooseşte termenul
antitetic “democraţie” pentru liberalism, ci pe cel de socialism. Democraţia este definită în
mod implicit prin valori liberale precum cea de libertate, pe cînd socialismul este definit
prin apelul la egalitate. Democraţia combină într-o formulă specifică cele două idei de
libertate şi egalitate.
Democraţia are deci în comun cu socialismul egalitatea, iar cu liberalismul se suprapune la
nivelul principiului libertăţii. Mijlocul secolului al XIX-lea stabileşte termenul de democraţie
liberală, pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip
democratic. Autorul francez stabileşte şi limitele în care libertatea şi egalitatea pot fi principii
întemeietoare de organizare democratică:
“Libertatea şi egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă, dar sub o optică reformulată:
egalitatea care se opune libertăţii se regăseşte în socialism, în vreme ce egalitatea care se află
în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democraţia antisocialistă, în democraţia care
acceptă liberalismul.”
Istoria secolului al XIX-lea şi condiţiile social-politice şi economice ale vemii au dus la
constituirea unei atitudini sociale nefavorabile faţă de termenul de liberalism, care a trebuit să
se impună în condiţiile în care revoluţia industrială aducea cu sine sacrificii, inegalităţi
economice, exploatare şi condiţii mizere de muncă pentru proletariat.
Termenul de “liberalism” nu a avut aceeaşi istorie pozitivă de impunere ca sistemul propriu-
zis. Dacă liberalismul a prevalat asupra democraţiei, identificarea sa cu liberalismul
economic a fost privită cu ostilitate de proletariat, ”chiar astăzi majoritatea autorilor
continuând să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire -
confundând, prin urmare, într-un mod nefast, liberalismul cu <liberismul> economic.” Or,
gândirea politică pe care o numim liberală în formulele sale de fondare, vorbeşte despre
liberalism în termeni de domnia legii, stat constituţional, ocupându-se de libertate în
sensul de libertate politică, iar nu de liberschimbism, tradus încă pejorativ în legea
supravieţuirii individului celui mai puternic.

3.2. Liberatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei


Democraţia de tip liberal, care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul
celor două valori-libertate şi egalitate:
<La o analiză finală, egalitatea este o necesitate orizontală, în vreme ce libertatea are tendinţe
spre verticalitate. Preocuparea democraţiei se orientează spre coeziunea socială şi distribuirea
egalităţii, în vreme ce liberalismul preţuieşte spontaneitatea şi superioritatea. Egalitatea
doreşte să integreze şi să ajusteze, libertatea este autoafirmativă şi provocatoare. Democraţia
nu favorizează prea mult "pluralismul", liberalismul este consecinţa acestuia. Dar, probabil
că diferenţa fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ, iar
democraţia pe societate. (...) În cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: "Cum putem
combina nivelul la care iniţiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii
sociale necesară supravieţuirii?>.
Analizând conceptul de liberalism din perspectiva relaţiei sale cu democraţia, Sartori propune
o coborâre în sfera realităţilor empirice. Din această perspectivă a separării teoreticului de
empiric, liberalismul ţine de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului, pe când
democraţia înseamnă pătrunderea puterii poporului înlăuntrul statului. Teoreticienii şi
politicienii democraţi şi liberali se vor distinge acum în funcţie de domeniul lor de
preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democraţii de conţinutul
normelor emise de stat. Pe aceeaşi linie de separaţie între democraţie şi liberalism, Sartori
continuă:
"In raport cu forma statului, problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme; în
ceea ce priveşte preocuparea faţă de conţinut, problema este ce trebuie să stabilim prin aceste
norme.
Liberalii au o percepţie mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială şi tot ei
sunt cei care urmăresc realizarea "democraţiei procedurale". Democraţii sunt oarecum
indiferenţi faţă de metode, fiind preocupaţi mai ales de rezultate şi esenţe, urmărind mai
curând exercitarea puterii decât supravegherea acesteia."
Având în faţă aceste distincţii şi relaţii rezultate din jocul termenilor “liberalism” şi
“democraţie”, observăm atât zonele de suprapunere ale acestora, cât şi zonele de diferenţe.
Liberalismul este democraţia în sens politic, neexistînd diferenţe majore între ordinea şi
construcţia de stat democratic şi statul liberal. Termenii sunt aici interşanjabili. Dacă
vorbim despre democraţie în sens social, ieşim din aria de semnificaţie a liberalismului şi
intrăm în zona diferenţelor.
Definind democraţia socială ca un ethos sau un mod de viaţă, de relaţionare cu ceilalţi,
pe de o parte, ca mod de guvernare a societăţii, pe de altă parte, vom observa că
democraţia socială poate fi definită în termeni de <substrat extrapolitic şi fundament al
democraţiei politice (democraţiei liberale). Reluând linia distincţiilor lui Sartori,
"Prin urmare, în sens primar, ea (democraţia socială) este realitatea premergătoare oricărei
politici, în timp ce, în sensul secundar, constituie un produs al politicilor. În pofida diferenţei
despre care vorbim, când zicem democraţie socială, în ambele cazuri prezentate utilizăm, pe
bună dreptate, "democraţia"; în timp ce, atunci când spunem democraţie politică, tocmai de
dragul exactităţii, trebuie să spunem "liberalism", sau, cel puţin, democraţie liberală.>.
Democratizarea înseamnă mai multă egalitate socială, iar liberalizarea înseamnă democraţie
politică. Formula democraţiei politice este egalitatea prin libertate, pe când formula
democraţiei sociale este libertatea prin egalitate, ceea ce empiric este inoperabil. Libertatea
liberalismului şi egalitatea democraţiei se află în relaţii procedurale.
În acest moment Sartori stabileşte relaţiile de prim şi secund în definirea celor două
concepte şi a realităţii pe care ele o vizează: prin libertate, ni se creează posibilitatea
(libertatea) de a ajunge la egalitate. Plecând de la egalitate însă, nimeni nu a reuşit să
demonstreze că avem libertatea de a reveni la libertate. Cu alte cuvinte, democraţia ori
are în componenţa ei dimensiunea politică procedurală de tip liberal, ori nu poate exista
deloc. Democraţia liberală poate crea şi dezvolta democraţia socială, pe când democraţia
socială care stabileşte egalitatea ca valoare primară, nu poate crea democraţie procedurală de
tip liberal.
3.3. Democraţia formală şi democraţia substanţială
Relaţia de determinare reciprocă dintre democraţie şi liberalism este subliniată şi de
Norberto Bobbio în Liberalism şi democraţie (1998), atunci când pune problema conţinutului
democraţiei. Dacă luăm termenul de democraţie în sens etic, atunci este foarte greu să
stabilim limitele acestui concept. Astfel,
“... din punct de vedere istoric democraţia are două sensuri principale, cel puţin la origine,
după cum se pune în evidenţă fie ansamblul regulilor a căror respectare e necesară pentru ca
puterea politică să fie efectiv distribuită între cea mai mare parte a cetăţenilor, aşa-numitele
reguli ale jocului, fie idealul pe care guvernarea democratică ar trebui să-l aibă în vedere, şi
care este cel al egalităţii.” În acest sens, trebuie să operăm în mod inevitabil o distincţie între
democraţia în sens politico-juridic şi democraţia în sens de “guvernare pentru popor”.
Analizând comparativ conţinuturile celor două sensuri pe care democraţia le poate primi în
perspectivă istorică, vom observa că, în ceea ce priveşte sensul de democraţie formală, ea
este intim legată de liberalism şi de apariţia statului liberal. Sensul substanţialist al
democraţiei ne introduce într-o fundătură argumentativă şi conceptuală, pe motiv că vom fi
nevoiţi să plonjăm într-o dezbatere doctrinară despre egalitate şi libertate, precum şi despre
relaţia dintre aceste două valori fundamentale al democraţiei.
Libertatea şi egalitatea devin, astfel, valori antinomice într-o interpretare de tip
doctrinar, observă în continuare N.Bobbio, “...în sensul că nu se poate actualiza pe deplin
una dintre ele fără limitarea sensibilă a celeilalte: o societate liberală şi de liber schimb este
inevitabil egalitară; tot astfel, o societate egalitară este în mod inevitabil neliberală”. O astfel
de situaţie îşi are temeiul în faptul că libertarianismul şi egalitarismul se construiesc pe
concepţii profund diferite despre om, având o dimensiune ontologică opusă faţă de
potenţialităţi şi capacităţi individuale şi de redistribuirea resurselor prin intervenţionism
statal. Egalitatea şi libertatea ca valori fundamentale ale doctrinei politice de tip democratic
pot funcţiona împreună doar în condiţiile în care se limitează reciproc, aşa cum afirma
anterior G.Sartori, într-o anume ordonare a sistemului social-politic.
Principiul egalităţii în democraţie şi al relaţiei dintre democraţia formală şi democraţia
substanţială sunt tratate de N.Bobbio într-o altă lucrare ce pune faţă în faţă două tipuri de
regimuri politice, analizate la nivelul structurii şi al semnificaţiilor: democraţie şi dictatură.
În Democracy and Dictatorship (1989), el punea problema democraţiei sub aspectul
procedurilor, pe de o parte, sub aspectul valorilor şi al scopurilor urmărite, pe de altă parte:
“Dincolo de aceste scopuri şi valori, care sunt folosite pentru a distinge un regim democratic
de unul nedemocratic, nu doar formal, dar şi substanţial, se află principiul egalităţii. Acesta
este înţeles nu ca egalitate legală de tipul celei prezente în constituţiile liberale, chiar şi atunci
când acestea nu sunt nici măcar în formă democratice, ci ca egalitate socială şi, cel puţin în
parte, egalitate de tip economic. Astfel, există o distincţie între democraţia formală care se
ocupă cu forma guvernământului şi democraţia substanţială, care se ocupă de conţinutul
acestei forme. Aceste două sensuri sunt perfect suprapuse în teoria rousseauistă a
democraţiei, deoarece idealul egalitarian care o inspiră este realizat în formarea voinţei
generale iar în perspectiva acesteia, amândouă sensurile sunt legitime.”
Analizând conceptul de democraţie, autorul italian ne indică dimensiunea socială şi în egală
măsură politică a conceptului. În societatea contemporană, democraţia depăşeşte sfera
politicului şi a participării sociale la delegarea de putere, ea instaurându-se şi operând cu
mecanismele sale şi în sfere ale socialului care nu au nici o legătură directă cu puterea
politică. Dintr-o asemenea perspectivă, democraţia iese din mecanismele de organizare şi
participare de tip politic, căpătând un sens mai larg, de tipul: formă de organizare şi de
conducere în care, prin intermediul unor proceduri participative, toţi cei afectaţi de o decizie
într-o organizare socială, instituţie, etc. participă la luarea deciziei într-o formulă de tip
reprezentativ sau participativă directă (cazul sindicatelor, unora dintre firme, unităţi
administrative, etc.):
Este posibil, totuşi, ca o astfel de relaţie între democraţia socială şi democraţia politică să nu
fie în mod necesar prezentă. Pot exista familii, şcoli, viaţă socială organizată pe principii
non-democratice, care să se desfăşoare în interiorul unui sistem politic în care funcţionează
mecanisme de tip democratic. O astfel de problemă ne trimite la identificarea adevăratei
întrebări fundamentale pe care trebuie să ne-o punem atunci când vrem să aflăm despre
gradul de democratizare al unei societăţi. O societate este mai democratică decât alta? Dacă
da, atunci care sunt indicatorii care pot măsura acest grad de democratizare?
În multe cazuri, democraţiile sunt măsurate de indicatori referitori la dreptul la vot, lucru
care face inoperabil indicatorul, deoarece, de fapt, în majoritatea ţărilor, sufragiul este
universal. Şi, totuşi, cum deosebim o societate democratică de o societate democrată la nivel
de mecanisme de vot şi de drepturi politice?
N.Bobbio ne sugerează schimbarea întrebării „Cine votează?” cu întrebarea „Ce
probleme pot fi votate?”. Schimbarea de întrebare fundamentală pentru gradul de
democratizare a unei societăţi face astfel posibilă distincţia între o democraţie politică şi o
democraţie social-politică. Altfel spus, este vorba în cel de-al doilea caz despre o democraţie
politică ce funcţionează, cu mecanismele sale cu tot, în cadrul unei societăţi organizate
democratic, în sensul că, indivizii participă la deciziile fundamentale care îi afectează, în
cadrul fiecărei instituţii sau organizaţii din care fac parte. Democraţia social-politică, de care
ne vorbeşte Bobbio, face în mod implicit trimitere la o democraţie participativă în care
spiritul democratic este un mod de a fi. Unde există acest tip de democraţie în lume?
În Democracy and Its Critics, R.A.Dahl pleacă de la ideea că democraţia este un ideal
niciodată realizat empiric. Ceea ce ne rămâne de făcut într-o asemenea situaţie este să ne
construim un alt concept care să denomineze realităţile organizatoric-participative concrete,
pe care noi le numim “democraţii”. Aceste sisteme politice de tip democratic sunt numite de
autorul american „poliarhii”.
Este departe de orice îndoială că acest tip de egalitate care poate convieţui cu libertatea
este o creaţie a umanismului renascentist, care a căpătat apoi formula dreptului natural
la primii gânditori politici ai Ţărilor de Jos, în secolele XVI-XVII. Revoluţia Glorioasă
(1688) a englezilor, Revoluţia franceză (1789-1799), Declaraţia de Independenţă a
coloniilor americane faţă de Coroana britanică (1776), apoi Constituţia americană cu
cele 10 Amendamente (1791), sunt toate elemente ale unei etape de început în procesul
compatibilizării libertăţii cu egalitatea. Dintr-o simplă idee ce părea utopică în epocă -
oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi, istoria politică şi culturală, istoria socială au
făcut adevărate programe politice revoluţionare. Faptul că libertatea şi egalitatea pot
duce la democraţie doar într-o anumită formulă, nu este, iată, nici pe departe nouă.
Politologul modern prin excelenţă, Alexis de Tocqueville ne spunea despre “democraţia
modernă” americană, încă acum mai bine de un secol şi jumătate, că este rezultatul
unei egalităţi înfrânate de libertate. Când libertatea şi egalitatea limitată de libertate devin
credinţe, atunci se poate vorbi despre o democraţie participativă reală. În rest, vom fi
nevoiţi să distingem tot timpul între forme „reale” de democraţie şi forme “legale”, în
sens de democraţie pe hârtie, folosind un termen al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Democraţia reală nu se poate realiza acolo unde cei bogaţi sunt constituiţi în corpuri
aristocratice, pentru că nevoia lor de a acţiona împreună este inutilă, atâta vreme cât
fiecare dintre aceştia este şeful unei anumite părţi din societate. Pentru o democraţie
reală, ne spune Alexis de Tocqueville, în Democraţia în America, acţiunea indivizilor
împreună este o necesitate, pentru că, în ciuda individualismului care devine spirit al
societăţii, indivizii se simt slabi singuri, neputând obliga pe nici unul dintre semenii lor
să coopereze sau să acţioneze împreună sau în interesul lor, aşa cum se întâmplă în
societăţile organizate pe baza spiritului de corp de tip aristocratic. Iar dacă cetăţenii
unei ţări cu mecanisme instituţionale de tip democratic nu vor învăţa să acţioneze
împreună, fiecare va cădea în neputinţă, ne spune fondatorul ştiinţei politice moderne.
Un spirit democratic de acţiune, care se învaţă şi care îşi are originile în nevoia de a
coopera şi de a lucra împreună. Ceea ce înseamnă că democraţia este, deopotrivă, o
nevoie de solidarizare şi educaţie. Adică un mod de a fi.

Bibliografie

Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucureşti, 1998 (1991).


Giovani Sartori, Teoria democraţiei revizuită, Polirom, Iaşi, 1999 (1997).
Philippe Guillot, în Introduction a la sociologie politique, Armand Collin, Paris, 1998.
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995.
Philippe Braud, Sociologie politique, 2e ed., LGDJ, 1996.
D. Chagnollaud, Science politique. Elements de sociologie politique, Dalloz, Paris, 1999.
Jean Baudouin, Introduction a la science politique, 5e ed., Dalloz, Paris, 1998.
Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997.

Termeni-cheie
Democratizare
Democraţie
Democraţie formală
Democraţie politică
Democraţie procedurală
Democraţie socială
Democraţie substanţială
Egalitate
Liberalism
Liberalizare
Liberism
Libertate
Poliarhie
Principii liberale
Regim politic
Totalitarism

Întrebări de verificare

1. Cum definiţi regimul politic de tip democratic?


2. Care sunt caracteristicile regimului politic de tip totalitar?
3. Ce este democraţia substanţială şi care este relaţia ei cu democraţia formală?
4. Ce este democraţia socială?
5. Care este relaţia dintre liberalism şi democraţie?
6. Care sunt caracteristicile logicii totalitare?
7. Poate egalitatea fi principiul fundamental al unui regim politic de tip democratic?
TEMA VII

ORDINEA POLITICĂ ŞI SCHIMBAREA POLITICĂ

După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa:


1. Ce este ordinea politică şi care sunt criteriile de definire ale ordinii politice
2. Care sunt formele de schimbare politică şi care sunt factorii acesteia
3. Care sunt indicatorii de măsurare ai ordinii politice
4. Care sunt factorii determinanţi ai stabilităţii politice

1. Ordinea politică

Problema ordinii este o problemă generală a societăţilor umane. Indiferent dacă ne aflăm în
situaţia unei societăţi arhaice de tip prestatal, sau a unei societăţi organizate cu stat, ordinea
socială este elementul fundamental care trimite la ideea de stablitate şi echilibru în
societatea respectivă. Societăţile arhaice şi-au găsit stabilitatea în sisteme de ritualuri şi
credinţe care ofereau legitimitatea în sacrul de tip religios. Apariţia statului tradiţional, în
paşii succesivi şi progresivi ai instituţionalizării puterii politice în aparate administrative care
au dat societăţi de tipul regatelor sau imperiilor, a adus cu ea un nou răspuns la problema
entropiei. Este deja un loc comun ipoteza potrivit căreia societăţile umane şi indivizii există
într-un orizont care este centrat pe obsesia dez-ordinii şi a entropiei. Sistemele de organizare
de diferite tipuri pe care le-au găsit societăţile umane sunt tot atâtea răspunsuri la această
obsesie socială ş individuală a entropiei. Individul şi comunitatea îşi doresc să existe într-o
lume ordonată, pe care încearcă să o explice astfel prin apelul la modele de interpretare
specifice epocii istorice sau culturii respective.
Mitologiile societăţilor tradiţionale şi sacrul de tip religios au reprezentat forma primară de
explicare a ordinii, a faptului că lucrurile sunt aşa cum sunt pentru că o zeitate, ab origine, a
hotărât astfel. Un erou civilizator a dat societăţii forma de organizare pe care membrii
acesteia au cunoscut-o, ar putea spune individul societăţii arhaice, făcând apel la sistemul
explicativ de tip religios specific propriei comunităţi. Omul anistoric despre care ne
vorbeşte Eliade într-o istorie a religiilor care face trecerea spere o filosofie a religiilor, se
autoproiectează astfel într-un refuz al participării la fenomenologia cotidiană a existenţei.
Pentru el, faptele exemplare ale strămoşilor sunt singurele reale, adevărate, iar participarea
ciclică la regenerarea lumii este posibilă doar într-o imitatio dei.
Spre deosebire de omul societăţii arhaice, omul societăţii moderne se proiectează în mod
explicit într-un orizont al acţiunii. El se ştie şi se defineşte drept creator de istorie. El
participă la facerea istoriei şi îşi explică sistemul de organizare social-politică drept rezultatul
propriei sale intervenţii. Încet, dar sigur, legitimitatea şi explicaţiile ordinii prin sacrul de
tip religios se mută, într-un proces continuu de desacralizare, în explicaţii exterioare
principiilor şi legitimităţii religioase. O astfel de desacralizare este în fapt o în-sacralizare.
Ceea ce fusese o dată profan devine sacru, iar ceea ce fusese sacru pentru societăţile arhaice
va căpăta, o dată cu apariţia statului modern, o altă valoare explicativă şi întemeietoare.
Apariţia statului modern este un proces lent, în care legitimitatea de tip religios este
înlocuită de legitimitatea de tip profan. Încă înainte de Revoluţia franceză şi de Revoluţiile
engleză sau americană, deţinătorii de putere politică vor găsi în instituţiile statale punctul de
reper, altul decât cele oferite de tradiţie sau de interesele personale. Este semnificativă pentru
această mutare a reperelor în raport cu puterea politică o afirmaţie a lui Ludovic XIII, care, în
1630, în celebra "Zi a proştilor" va refuza cererile mamei sale de promovare a unor
funcţionari, spunând că, pentru el, statul este mai important decât familia şi relaţiile
personale. Apăruse o nouă entitate, o nouă instanţă de tip organizat şi cu funcţie ordonatoare
la nivel societal, care se propunea ca punct de reper pentru organizarea şi guvernarea
societăţii. Statul modern va cunoaşte o evoluţie lentă către legitimitatea profană, care se va
în-sacraliza prin instituirea unor valori marginale pentru societăţile pre-statale. Legitimitatea
de tip religios pe care o păstraseră regii şi împăraţii va ajunge, la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, desuetă. Apărea o altă instanţă pentru explicarea şi întemeierea statului: Poporul sau
Naţiunea. Regele Franţei va fi obligat în 1789-1791 să depună jurământul de credinţă care,
într-o ordine a instanţelor de legitimare invocate, punea Poporul şi Naţiunea pe primele două
locuri, Dumnezeu venind într-o a treia poziţie. Ceea ce reprezenta, în fapt, un atac serios la
simbolica legitimităţii puterii politice. Mulţimea, alcătuită din oameni care se defineau într-
un orizont istoric al participării apărea astfel pe scena politică şi pretindea să devină instanţa
care să explice, să accepte şi să justifice ordinea politică. Dar, ce este ordinea politică?

Ordinea politică se referă la sistemul de organizare al unei societăţi, în care instituţiile


de guvernare sunt folosite pentru a asigura stabilitatea socială. Socialul are deci nevoie
de politică, pentru că omul este, ne spunea Aristotel, o fiinţă politică, în sensul de fiinţă
care are un instinct de a trăi în comunităţi organizate. Pentru a trăi în astfel de
comunităţi ordonate, societatea are nevoie de instituţii de organizare şi administrare, de
stabilire a regulilor de interacţiune şi de păstrare a acestora. Apariţia ordinii de tip
statal este legată deci de un proces de instituţionalizare politică. Cum explicăm apariţia
instituţiilor politice?
Să-l urmărim pe Samuel.P.Huntington în Ordinea politică a societăţilor în schimbare(1999):
“Din punct de vedere istoric, instituţiile politice s-au ivit din interacţiunea şi dezacordul din
sânul forţelor sociale şi dezvoltarea treptată a procedurilor şi mecanismelor organizaţionale
necesare rezolvării acestor dezacorduri. Prăbuşirea unei mici clase conducătoare omogene,
diversificarea forţelor sociale şi creşterea interacţiunii între asemenea forţe constituie
premisele apariţiei organizaţiilor şi procedurilor politice şi unei eventuale creări a instituţiilor
politice."
O astfel de înţelegere a apariţiei instituţiilor politice şi a constituirii sistemului politic este
legată de o viziune de tip conflictual asupra politicii. Politica este chemată, în acest caz, să
ofere principiile ordinii şi ale cadrului organizat în care să poată fi conciliate interesele
sociale de grup şi individuale. Definind astfel apariţia instituţiilor politice, devine logică
afirmaţia autorului, potrivit căreia, instituţiile politice nu sunt necesare într-o societate în
care lipseşte orice conflict social, după cum ele sunt imposibile acolo unde nu există nici
un grad de armonie socială. Politica este astfel definită într-o dublă perspectivă de
concepere a relaţiilor sociale. Armonia şi conflictul social sunt două feţe ale aceleiaşi
societăţi. Instituţiile politice pot funcţiona doar colo unde societatea oferă un minimum
de consens, de armonizare a intereselor sociale şi de compromis între grupurile sau
indivizii care trebuie să tolereze, fie şi în parte, respectarea intereselor semenilor lor.
Dintr-o astfel de perspectivă, societăţile complexe se definesc prin intermediul unor relaţii pe
care indivizii şi grupurile trebuie să le accepte dincolo de propriile interese şi relaţii.
Ordinea politică prin instituţionalizarea politică este deci legată de promovarea propriilor
interese, de tolerarea măcar parţială a intereselor altora, pe de o parte, de obligaţia de a
respecta anumite idei, tradiţii, mituri, scopuri, cod de comportament pe care persoanele le au
în comun, pe de altă parte. Altfel spus, ordinea socială pe care o realizează instituţiile de
tip politic, nu poate exista decât acolo unde indivizii acceptă ceva ce există dincolo de
propriile interese şi scopuri: mutualitatea şi reciprocitatea pot face posibile instituţiile
politice care elaborează reguli şi sisteme legislative sau promovează reguli ale tradiţiei
şi obiceiuri ce pot face funcţională interacţiunea dintre grupuri şi indivizi cu interese
diferite.
Procesul de instituţionalizare politică ce se leagă în mod necesar de ordinea socială este
direct dependent de existenţa unei comunităţi politice. Comunitatea politică poate fi definită
ca totalitate a indivizilor, grupurilor, instituţiilor şi mecanismelor care participă la asigurarea
ordinii sociale. Ordinea social-politică este direct legată de gradul de instituţionalizare,
fenomen pe care îl definim ca "proces prin care organizaţiile şi procedurile acumulează valori
şi stabilitate."
De aici rezultă că instituţionalizarea este un indice de măsurare a stabilităţii şi deci a
ordinii politice. Putem acum spune că o societate este mai insituţionalizată decât alta,
referindu-ne la faptul că într-o societate există un grad mai mare de stabilitate politică.
Măsurarea stabilităţii politice sau a ordinii este deci legată de nivele şi grade de
instituţionalizare. Altfel spus, ordinea politică este direct dependentă de capacitatea
sistemului politic de a se adapta, de coerenţa instituţiilor, mecanismelor şi procedurilor sale
de funcţionare, de complexitatea şi autonomia funcţională a organizaţiilor şi procedurilor.

2. Criterii de măsurare a ordinii sociale


S.P.Huntington ne oferă trei criterii de măsurare a instituţionalizării politice, ca indicator
fundamental al ordinii şi stabilităţii sistemului societal ca întreg: adapatabilitate-rigiditate,
complexitate-simplitate, autonomie-subordonare.
A. Criteriul adapatabilitate-rigiditate. Gradul de adaptabilitate al unei organizaţii sau
proceduri ne oferă informaţii despre gradul de instituţionalizare politică. Definind
adaptabilitatea ca o caracteristică organizaţională dobândită, observăm că aceasta este o
funcţie a provocării mediului şi epocii istorice.
a. Adaptabilitatea poate fi măsurată prin intermediul duratei în timp a instituţiei
politice, ceea ce înseamnă că vom obţine o informaţie despre capacitatea acesteia de a oferi
sau nu răspunsuri constructive la provocări diferite ale mediului politic şi social intern şi
extern.
b. Adaptabilitatea poate fi măsurată şi prin intermediul numărului de generaţii în
cadrul aceleiaşi instituţii. Insituţionalizarea este astfel direct dependentă de rezistenţa
organizaţiei la schimbarea liderilor. Nu întâmplător, partidul politic definit ca o instituţie
politică şi element-cheie al comunităţii politice moderne se dovedeşte a fi parte integrantă -
instituţie a comunităţii, dacă rezistă dincolo de prima generaţie de lideri. Mergând pe ideea
schimbărilor circulaţiei elitelor în cadrul unei organizaţii, putem întâlni instituţii care îşi
schimbă conducerea în cadrul aceleiaşi generaţii şi instituţii care fac faţă schimbării de
generaţii (partidele comuniste au rezistat schimbărilor intra şi extrageneraţionale).
c. Al treilea indicator de măsurare a adaptabilităţii unei instituţii este cel de tip
funcţional. O organizaţie este creată pentru a îndeplini o funcţie socială. Dacă organizaţia
reuşeşte să reziste schimbării funcţiilor de îndeplinit putem spune că ea este înalt
instituţionalizată. Un partid politic este instituţionalizat dacă reuşeşte să reziste dincolo de
dispariţia electoratului care l-a propulsat în primele alegeri. El îşi creează astfel un alt corp
electoral, lucru care nu se poate face decât prin schimbarea elementelor fundamentale ale
ideologiei. Partidul Naţional Român, de exemplu, a fost în 1918, o instituţie fundamentală în
reîntregirea Românei. După revenirea Transilvaniei la România, funcţia lui reprezentativă a
dispărut. Nu întâmplător, el a fuzionat cu Partidul Ţărănesc în 1926, generând Partidul
Naţional Ţărănesc. Schimbarea de identitate ideologică a fost determinată de dispariţia
funcţiei pentru care a fost creat. Noua funcţie care să facă posibilă continuitatea instituţională
trebuia schimbată, pentru a se putea schimba corpul electoral - raţiune de a fi a oricărui
partid politic ce îşi propune să participe la guvernare.
B. Criteriul complexitate-simplitate. Cu cît o organizaţie este mai complexă, cu atât ea este
mai instituţionalizată. Instituţionalizarea se referă aici la nevoia de organizare internă a
unităţii care îşi asumă o funcţie politică. Sistemele politice tradiţionale sunt slab
instituţionalizate, motiv care le face vulnerabile în procesul de modernizare. Cazul Japoniei
pe care îl dă Huntington când argumentează această idee, se referă la faptul că, având de-a
face cu o societate complex instituţionalizată în sensul tradiţiei, ea reuşeşte să reziste la
modernizarea politică. Organizată la vârful puterii în şogunat timp de două secole şi jumătate
înainte de Revoluţia Meiji din 1868, sistemul ordinii politice în Japonia nu s-a distrus când
instituţia şogunatului a fost înlocuită de instituţia împăratului. Argumentul este acela că,
dincolo de aceste instituţii de comandă, sistemul politic japonez nu a căzut pentru că ordinea
a fost asigurată prin reconfigurarea într-o nouă formulă de organizare a puterii la vârful
statului.
Un sistem politic este cu atât mai instabil, cu cât el depinde de mai puţine persoane sau
instituţii. Cel mai instabil sistem politic este cel în care ordinea depinde de un singur individ.
De aceea, regimurile politice dictatoriale au o viaţă scurtă. Ordinea politică este deci direct
dependentă de legitmitatea pe care deţinătorii de putere o au în raport cu sistemul
instituţional de organizare şi de forţa instituţiilor care îi susţin. Diversitatea instituţională
este legată de posibilitatea realizării ordinii într-o formulă nouă, în cadrul aceluiaşi tip de
organizare. Formele simple de guvernare tind să degenereze, ne spune o lege a dezvoltării
politice, un "stat mixt" având o probabilitate mai mare de a rezista la evoluţia politică, decât
un stat care se defineşte într-un singur tip de ordine politică (democraţie, monarhie, etc.), ne
spunea Aristotel.
"La nivelul ei cel mai concret, autonomia implică relaţiile dintre forţele sociale, pe de o parte,
şi organizaţiile politice, pe de altă parte. Instituţionalizarea politică, în sensul autonomiei,
înseamnă dezvoltarea organizaţiilor şi procedurilor politice care nu reprezintă doar expresiile
intereselor unor grupuri sociale particulare. Unei organizaţii politice instrument al unui grup
social - familie, clan, clasă - îi lipseşte autonomia şi instituţionalizarea. Dacă statul, conform
imperativului marxist tradiţional, este într-adevăr "comitetul executiv al burgheziei", atunci
el nu arată a instituţie. Sistemul judecătoresc este independent în măsură în care el aderă la
norme juridice distincte şi în măsura în care perspectivele şi modul lui de acţiune sînt
independente de ale altor instituţii politice şi grupuri sociale. Ca şi în cazul sistemului
judecătoresc, „...autonomia instituţiilor politice este măsurată de gradul în care ele au
propriile lor interese şi valori care se deosebesc de cele ale altor instituţii şi forţe sociale."
(S.P.Huntington)
Stabilitatea instituţiei politice ţine, de asemenea, de tipul de forţe sociale şi numărul
acesor forţe reprezentate de instituţie. Autonomia procedurilor politice este direct legată
de posibilitatea lor de a funcţiona independent de intervenţia unor interese în sistem, altele
decât cele pentru care acesta este determinat să funcţioneze. Corupţia funcţionarilor de stat şi
gradul la care aceasta se realizează, uşurinţa unei lovituri de stat militare sunt semne ale unei
autonomii funcţionale scăzute, şi deci a stabilităţii scăzute a sistemului politic respectiv.
Vulnerabilitatea instituţiilor politice la interferenţe cu practici şi organizaţii din afara
sistemului politic este semnul unei autonomii scăzute.
C. Criteriul coerenţă-dezbinare. Acest criteriu al instituţionalizării se referă la unitatea
internă a unei organizaţii. Cu cât aceasta este mai coerentă, cu atât rezistenţa ei la provocările
entropice adresate de mediul extern este mai mare. Stabilitatea unei ordini este direct legată
de consensul privind funcţionarea sistemului instituţional. Consensul este, la rândul lui, dat
de participanţii activi la instituţia respectivă. Valorile stabilităţii politice trimit la: unitate,
spirit, morală şi disciplină instituţională. Autoimpunerea unei discipline în sensul asumării
de obligaţii general-acceptate şi respectarea lor este la fel de importantă pentru un regiment,
ca şi pentru un sistem politic. Nu este aici vorba despre "înregimentare" şi nivelare, egalizare
şi ascultare a unei comenzi. Ceea ce vrea să spună Huntington se referă la nevoia de
coordonare şi de respectare a obligaţiilor ce revin fiecăruia dintre participanţii la politică sau
la război. Astfel, devine de înţeles afirmaţia potrivit căreia societăţile care au cunoscut arta
şi organizarea războiului erau societăţi care cunoşteau arta şi organizarea politică.
Astfel, politica are nevoie de coordonare, de organizare, de unitate şi disciplină, în sensul
respectării obligaţiilor asumate în cadrul fiecărei forme de organizare politică în parte.
Diferenţele dintre regimurile politice democratice şi cele de tip autoritar sau totalitar se
realizează la două nivele: 1. principiul pe care sunt construite drepturile şi obligaţiile,
precum şi natura lor; 2. formele de participare politică a indivizilor şi organizaţiilor, în
sensul de participare reală la delegarea de putere a agenţilor instituţiilor politice, sau lipsa
acestei participări.

3. Schimbarea politică
3.1. Modernizarea ca formă a schimbării
Modernizarea politică este un fenomen ce presupune o serie de schimbări în structura
sistemului de guvernare şi al distribuţiei puterii în instituţiile guvernării, precum şi tipul de
participare a puterii politice la redistribuţia şi gestionarea resurselor sociale. Modernizarea
politică poate fi definită pe trei nivele :
"Modernizarea politică implică raţionalizarea autorităţii, diferenţierea structurală şi
extinderea participării politice. În Occident, modernizarea politică s-a întins pe mai multe
secole. Succesiunea şi extinderea celor trei componente ale sale s-au modificat semnificativ
în diverse zone le Europei şi Americii de Nord. Cea mai evidentă extindere a participării
politice a avut loc mai devreme şi la o scară mai mare în America decât în Europa."
a. Modernizarea politică este procesul de schimbare a instituţiilor politice prin specializare şi
diferenţiere, în condiţiile apariţiei de noi funcţii pe care vechile instituţii nu le mai pot
îndeplini.
b. Modernizarea se referă la procesul prin care "un set important de obligaţii sociale,
economice şi psihologice se erodează şi se distrug, iar oamenii devin disponibili pentru noile
modele de socializare şi comportament."
Modernizarea politică înseamnă trecerea de la un sistem tradiţional la un sistem de
organizare de tipul statului tradiţional, de la organizarea statului tradiţional la
organizarea reprezentată de statul modern.
Tot acest proces de schimbare este definibil în termenii apariţiei de noi instituţii sociale care
se ocupă de ordinea socială şi care conferă stabilitate acestei ordini. Apariţia statului
tradiţional şi a statului modern în teoria weberiană a birocratizării şi raţionalităţii de tip
capitalist este un bun exemplu pentru explicarea modernizării politice. Autorităţi politice de
tip tradiţional sunt înlocuite de autorităţi care se definesc în afara clientelismului de familie
sau de clan, o nouă administraţie specializată şi depersonalizată luând locul administratorilor
numiţi în funcţie pe temeiul intereselor regelui sau ale familiei sale. Început cu trecerea de la
societatea prestatală la societatea cu stat tradiţional, procesul de modernizare politică se
încheie cu stabilirea de instituţii la nivelul întregii naţiuni, întemeiate pe principiul
reprezentativităţii. Autoritatea guvernanţilor se va construi acum în interiorul teoriei
drepturilor naturale şi ale obligaţiilor asumate în interiorul statului al cărui cetăţean eşti.
Modernizarea politică nu este legată în mod necesar de modernizarea socială, urbanizarea ca
proces de modernizare necreând în mod necesar un sistem politic modern, aşa cum a fost
descris mai sus: raţionalizarea autorităţii, diferenţierea structurală, extinderea participării
politice.

3.2. Reforma şi schimbarea politică în interiorul aceleiaşi ordini


A. Schimbarea prin reformă. O serie de politologi definesc reforma în sensul unei
schimbări în care "puterea grupurilor privilegiate este ţinută în frâu, iar situaţia
economică, precum şi cea socială a grupurilor defavorizate este ameliorată." O astfel de
definiţie este legată de egalizare şi creşterea implicării grupurilor sociale în politică.
Schimbări care se fac în sensul opus celui menţionat pot fi definite drept "consolidări" ale
ordinii, iar nu reforme.
Huntington identifică două tipuri de atitudine a politicianului în privinţa reformei, cea ce
duce la două tipuri de reformă:
1. “Strategia piciorului în uşă” se referă la ascunderea scopurilor, separarea reformelor pe
diferite domenii şi impunerea unei singure schimbări la un moment dat. Această strategie de
reformă este una etapizată, de tip "ramură", numită şi „fabiană”.
2. “Strategia blitzkrieg” se defineşte prin anunţarea tuturor scopurilor de la început şi
încercarea de a le impune cât mai ferm, în speranţa obţinerii unui cât mai mare procent din
transformările intenţionate.
Totuşi,
"În diferite momente ale istoriei reformatorii au încercat ambele metode. Rezultatele
eforturilor lor sugerează că pentru cele mai multe ţări supuse tensiunilor şi disensiunilor
produse de modernizare, metoda cea mai eficientă de reformă constă în îmbinarea strategiei
fabiene cu tacticile blitzkrieg."
B. Schimbarea prin alternanţă la guvernare se referă la înlocuirea unei elite guvernante cu
alta, în cadrul aceluiaşi tip de regim politic. O astfel de schimbare politică poate fi definită în
termeni de “alternanţă la guvernare” şi este condiţia fundamentală pentru orice regim de tip
democratic. O elită politică (partid, coaliţie) se erodează în procesul de guvernare. Social-
democraţii, creştin-democraţii sau partidele conservatoare din diferitele ţări ale Europei de
vest au rezistat după cel de-al doilea război mondial între 10-30 de ani la guvernare, singuri
sau în coaliţii. Erodarea obligatorie a partidelor aflate la guvernare a dus la scăderea
opţiunilor electorale într-un moment sau altul al alegerilor generale. Schimbarea prin
alternanţă la guvernare nu afectează însă tipul de regim politic. O elită politică o înlocuieşte
pe alta. Procesul se realizează în temeiul unor jocuri şi mecanisme de tip democratic. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre schimbările de tip revoluţionar. Spre deosebire de
reformă sau alternanţa la guvernare, revoluţiile, ca forme de schimbare politică, sunt
schimbări radicale de ordini şi mecanisme de definire sau păstrare a ordinii politice.

Bibliografie

Rod Aya, Rethinking Revolutions and Collective Violence, Het Spinus, Amsterdam, 1989.
Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999.
Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, All, Bucureşti, 1998.

Termeni-cheie
Adaptabilitate
Alienare
Armonie socială
Conflict social
Consens
Criterii de măsurare
Instituţii politice
Instituţionalizare
Legitimitate
Libertate
Modernizare politică
Ordine politică
Om anistoric
Om istoric
Ordine
Ordine socială
Reformă
Ritualuri
Sacrul
Stabilitate
Suveranitate

Întrebări de verificare

1. Să se prezinte diferitele forme de schimbare politică.


2. Ce este ordinea politică şi care sunt factorii stabilităţii unui regim politic?
3. Care este semnificaţia conceptului de „reformă”? Prin ce se deosebeşte reforma de
alternanţa la putere?
4. Care sunt criteriile de măsurare a stabilităţii politice?
5. Ce se înţelege prin modernizare politică?
TEMA VIII

REVOLUŢIA CA FORMĂ DE SCHIMBARE POLITICĂ

După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa:


1. Ce este şi cum se defineşte o revoluţie
2. Care sunt abordările principale ale revoluţiei în literatura de specialitate
3. Care sunt dificultăţile conceputale în operaţionalizarea conceptului de revoluţie
4. Cum poate fi redefinit conceptul de revoluţie

1. Revoluţia - formă radicală a schimbării politice


În Penguin Dictionary of Politics, David Robertson (1986, pp. 290-291) precizează că pentru
“revoluţie”,
"...în ştiinţa politică, sensul principal trebuie să fie acela de răsturnare deliberată,
intenţională şi probabil violentă a unei clase guvernate, de către o alta care conduce masele
mobilizate împotriva sistemului existent". Mergând pe o analiză aplicată, H.Arendt aducea
un plus de claritate conceptului de revoluţie în The Origins of Totalitarianism (1963), când
spunea că
"…doar acolo unde schimbarea se produce în sensul unui nou început, unde violenţa e
folosită pentru a fonda o formă nouă de guvernământ şi un nou corp politic, unde eliberarea
de presiune ţinteşte cel puţin constituirea libertăţii, putem vorbi de revoluţie.”
2.1. Trei definiţii ale revoluţiei în ştiinţele social-politice
În condiţiile unei multitudini de sensuri ale termenului de “revoluţie, constructiv şi util în
acelaşi timp pentru rezolvarea problemei este modelul analitic al lui Rod Aya din Rethinking
Revolutions and Collective Violence (1991), prin care autorul face o tipologie a definiţiior
date revoluţiei de către teoreticienii contemporani. Voi prelua sugestia de tripartiţie a acestui
model analitic, încercând să ilustreze fiecare categorie de definiţii cu exemplele sale
relevante.
Specie a genului “schimbare politică”, revoluţia nu poate scăpa de varietatea, confuzia şi
ambiguitatea definiţiilor. Cei mai mulţi autori definesc revoluţia - ne spune R.Aya într-unul
din următoarele trei moduri: a. prin intenţiile celor care au un rol cheie în desfăşurarea
evenimentelor (key-activists) - dacă şi în ce măsură ei urmăresc să transforme societatea şi
statul; b. prin rezultate - schimbările pe care ei le efectuează la nivelul statului şi societăţii;
c. prin situaţii de multiplă suveranitate - două sau mai multe grupări politice, fiecare
guvernând o parte a populaţiei anterior guvernată doar de un singur regim, se luptă pentru
putere.
Fiecare dintre tipurile de definiţii menţionate mai sus prezintă impreciziuni şi căderi, nici una
nereuşind să reziste unui examen critic de amănunt.

2.2. Revoluţia şi loviturile de stat


Anthony Giddens încearca în 1989 să treacă testul definirii revoluţiei spunând mai degrabă
ce nu este o revoluţie, decât ceea ce este. Revoluţia nu este acelaşi lucru cu o lovitură de
stat, aceasta din urmă referindu-se la înlocuirea unei serii de lideri de la vârful Puterii, cu o
alta. Aceasta nu este o revoluţie, în termeni sociologici vorbind, spune autorul. Revoluţia
trebuie să implice o mişcare socială de masă, să conducă la procese de schimbare majoră şi
de reformă, şi să folosească violenţa sau ameninţarea cu violenţa. Definiţia revoluţiei devine
acum
" schimbarea celor ce deţin puterea în stat, prin mijloace violente de către liderii unei
mişcări de masă, iar puterea respectivă este folosită pentru a iniţia procese majore de
reformă socială."
Seria impreciziunilor abia începe. O definiţie care se vrea clară, sfârşeşte prin a deveni tot
mai neclară, în ciuda măsurilor de protecţie pe care autorul le ia în pregătirea drumului către
o definiţie corectă a fenomenului revoluţionar. Ce înseamnă procese de schimbare majoră?
Dar cum definim revoluţia rusă, care n-a fost produsul unei mişcări de masă, ci al unei
facţiuni politice? Hitler nu cumva poate fi privit ca artizanul unei revoluţii, dacă definim
fenomenul în acest fel? Ştim că el preia puterea în mod legal, o foloseşte pentru a câştiga încă
mai multă putere, se slujeşte în mod sistematic de violenţă şi este sprijinit de mase încă de la
început.
Diferenţele de opinii în definirea fenomenului revoluţionar se suspendă totuşi pe o zonă
foarte restrânsă: toţi teoreticienii revoluţiei sunt de acord că un asemenea fenomen este
un proces de schimbare majoră la nivel social, şi că astfel de perioade sunt ieşite din
comun în istorie: revoluţiile sunt incidente de schimbare societală rare în istorie.
Disputele cele mai serioase între teoreticieni apar imediat ce se încearcă răspunsul la
întrebarea: "Câte revoluţii au avut loc până acum?".
Există însă câteva cazuri de mişcări şi schimbări revoluţionare cu care cei mai mulţi analişti
ai fenomenului sunt de acord: Revoluţia engleză, care în Marea Britanie se mai numeşte încă
Războiul civil; Revoluţia americană, care în Marea Britanie se numeşte încă Războiul de
Independenţă al coloniilor americane (American War of Independence); Revoluţia franceză
din 1789; Revoluţia mexicană din 1910; Revoluţia rusă din octombrie 1917; Revoluţia
chineză din 1949; Revoluţia cubaneză din 1959. Mai sunt, poate, încă vreo câteva revoluţii,
"…începând cu Revoluţia chineză din 1912, până la Revoluţiile iraniană şi nicaraguană din
1979, care pot fi larg - dacă nu în general - acceptate ca exemple legitime de revoluţii sociale
majore" (P.Calvert).
Observaţiile pe care le face P. Calvert referitor la acordul-dezacordul dintre analiştii
revoluţiei, sunt rezultatul modului specific în care aceştia definesc revoluţia: este revoluţia o
mişcare de masă, conştientizată sau neconştientizată? Este ea un fenomen prin excelenţă
politic, sau are mai degrabă o natură socială? Ce trebuie să înţelegem prin schimbări rapide,
spontane sau programate ?
Acestea sunt doar câteva dintre problemele pe care le-am putea enumera atunci când
încercăm să prindem în concepte un astfel de fenomen socio-istoric. Să luăm rând pe rând
perspectivele cele mai importante asupra revoluţiei, urmărind valoarea lor teoretică din
perspectiva preciziunii şi a clarităţii. Scopul final este să ajungem la o definiţie care să
cuprindă toate evenimentele revoluţionare, definiţia cea mai generală prin care va trebui să
creăm specii de revoluţii.
2.3. Ordinea socială şi conştientizarea nevoii de schimbare - S.P.Huntington
În lucrarea Political Order in Changing Societies (1968), S.P.Huntington defineşte revoluţia
ca
"schimb intern, rapid, fundamental şi violent în valorile dominante şi miturile
societăţii, în structura socială, conducerea statului (leadership), activitatea
guvernamentală şi politicile urmate" în cadrul unei societăţi.
Revoluţia - ca fenomen care implică violenţa într-o formă sau alta, apare la Huntington ca un
aspect al modernizării. Răsturnarea valorilor şi instituţiilor fundamentale nu poate să apară în
orice tip de societate. Nu fac parte din categoria de aşezăminte sociale predispuse la astfel de
schimbări radicale nici societăţile foarte dezvoltate, nici societăţile tradiţionale. Mai mult, cea
mai mare parte a societăţilor n-au avut parte de revoluţii. Această raritate a revoluţiilor, pe
care o precizează şi C. Brington şi J.Dunn, este determinată de o serie de cauze, între care la
loc de frunte se află factorul psihologic, care pare să se refere la conştiinţa de sine a unei
comunităţi mai largi. În acest sens, Huntington leagă de violenţa revoluţionară şi fenomenul
revoluţionar în general, autopercepţia comunităţii întregi şi a membrilor ei luaţi separat, ca
agenţi istorici ce se cred capabili a interveni în propria istorie pentru a-i schimba sensul şi
modul de desfăşurare.
Legat de dimensiunea violentă a fenomenului revoluţionar, ni se sugerează o relaţie între
violenţa-schimbare şi conştiinţa dreptului de a participa la schimbările politice şi sociale, la
răsturnarea ordinii socio-politice, a "vechiului regim". Huntington ne prezintă fenomenul
revoluţionar deci, ca un act colectiv conştient şi conştientizat.
Huntington mai vorbeşte despre “condiţii ale revoluţiei". Ele ar fi reprezentate de alienarea
unor segmente sociale majore: intelectualitatea, clasa de mijloc, ţăranii. Revoluţia poate
izbucni în momentul în care aceştia acţionează împreună. Întorcându-ne la relaţia dintre
procesul modernizării şi stabilitatea socială, vom înţelege că, aşa cum precizează autorul,
alienarea claselor sociale şi unitatea lor de acţiune nu pot să apară decât în societăţile în care
se realizează mutaţii structurale profunde. Mobilitatea socială legată de dezvoltarea
economică duce la frustrare socială. Aceasta din urmă, corelată cu posibilitatea mobilităţii
reale, eventual blocată de sistemul social ca întreg, duce la participare politică, rezultatul
întregului proces de determinări fiind instabilitatea politică, în condiţiile inexistenţei unei
politici corelative a instituţionalizării. Ecuaţia pe care o propune Huntington leagă frustrarea
socială ca rezultat al alienării, de instabilitatea politică, prin intermediul elementelor
precizate anterior.
Concluzia finală relativ la participarea indivizilor la schimbarea rapidă şi fundamentală din
societate este că această participare politică va fi cu atât mai sigură cu cât sistemul nu pune la
dispoziţie posibilitatea schimbării statusului social (mobility opportunity).

2.4. Revoluţia şi situaţiile de multiplă suveranitate - Charles Tilly


Tilly încearcă să explice revoluţia prin slăbiciunea unui stat şi prin intermediul raţionalităţii
acţiunii umane. Tipul de stat şi slăbiciunea/tăria sa - zice Tilly - este premisă suficientă
pentru a pune în discuţie forma pe care o va lua revoluţia. Revoluţiile ruse din 1905 şi 1917,
de exemplu, sunt declanşate la capătul unui război care a discreditat statul rus în ambele
cazuri. Revoluţia din 1905 a fost făcută printr-o participare indirectă a Japoniei, care
învinsese Rusia. În 1917, Germania ajută şi ea prin victoria asupra Rusiei la izbânda
revoluţiei sovietice.
Slăbiciunea statului în interior este deci, ne spune Tilly, un semn pentru o posibilă
revoluţie. Ipoteza aceasta nu exclude faptul că slăbiciunea interioară a statului ar putea fi
rezultatul unui concurs de împrejurări în care alte state, posibil mai puternice decât statul în
chestiune, pot favoriza sau declanşa criza statului şi, implicit, fenomenul revoluţionar.
Revoluţiile nu se produc, însă, numai la nivel politic, independent de alte domenii ale
societăţii. Atât în originea, cît şi în calea pe care ele o vor urma, depind şi vor fi adânc
influenţate de procesele şi transformările care se produc la acea vreme în societate.
Trei sunt căile prin care societatea ca întreg poate influenţa desfăşurarea unei revoluţii:
1. structura noului stat şi tipul de relaţie pe care aceasta o are cu populaţia. 2. actorii sociali
importanţi implicaţi în diferitele procese de transformare de importanţă majoră, şi de felul şi
măsura în care aceştia se implică; 3. intensitatea ce apasă asupra statului şi direcţiile dinspre
care lumea socială presează pentru schimbare.
Societăţile agrare şi industriale, precum şi cele aflate în perioada de tranziţie de la feudalism
la capitalism, prezintă tipuri foarte diferite de revoluţii, atât sub aspectul forţelor care
presează asupra schimbării, cît şi sub acela al rezultatelor revoluţiei. Observaţia lui Tilly
trimite la structura statului şi la procesele de schimbare la nivelul structurii sociale. Este
evident că din punctul de vedere al forţelor sociale care presează pentru schimbare,
societăţile agrare şi cele industriale vor prezenta agenţi istorici diferiţi la nivelul acţiunii
revoluţionare. Asemănările dintre tipurile de societăţi menţionate mai sus se poartă la nivelul
capacităţii statului de a-şi întreţine propriul aparat funcţionăresc. În acest sens, trebuie să dăm
dreptate autorului atunci când leagă predispoziţia la revoluţie a unei societăţi de veniturile
obţinute de stat din impozite, care, dacă nu sunt suficiente pentru autoîntreţinerea propriului
aparat, fenomenul poate genera un colaps al statului.
În termenii schimbării revoluţionare, prăbuşirea statului înseamnă la Tilly
“un transfer forţat de putere în stat, în mijlocul unui proces în care cel puţin două blocuri
compacte de indivizi susţin politici incompatibile, avansează idei şi susţin măsuri şi politici
incompatibile de control asupra statului, aceste grupări politice fiind susţinute de un număr
semnificativ de indivizi, cetăţeni ai statului respectiv”.
Inventariind elementele revoluţiei, putem distinge, din perspectiva autorului, între “revoluţii
mari” şi “revoluţii mici”. În interiorul acestei clase de schimbări politice semnificative (de tip
revoluţionar, războaie civile, loviturilor de stat). „Revoluţiile mari” sunt acele forme de
schimbare politică ce conţin următoarele elemente: a. două sau mai multe blocuri politice
care au sprijinul unui număr semnificativ de cetăţeni; b. pretenţiile lor de control asupra
statului şi politici incompatibile; c. transferul propriu-zis al puterii politice în stat.
Secvenţa revoluţionară completă trebuie deci să cuprindă: momentul contestării grupului
care deţine controlul asupra întregului teritoriu şi care este posesor al suveranităţii legitime;
momentul luptei pentru stabilirea unei noi ordini socio-politice; după restabilirea agentului
politic ce deţine hegemonia în raport cu orice alte blocuri politice de pe teritoriul statului
respectiv, avem momentul final al controlului real al aparatului de stat de către deţinătorii
noii puteri. Altfel spus, evoluţia evenimentelor trebuie să urmeze ciclul: suveranitatea
grupului A - multiplă suveranitate - suveranitatea blocului politic non-A.
Pentru a distinge o revoluţie de un schimb momentan de poziţii la vârful puterii politice, Tilly
consideră că grupul care a preluat puterea trebuie să deţină funcţiile de comandă o perioadă
anumită de timp. Pentru a evita în continuare confuzia între revoluţie şi alte tipuri de
schimbare politică (lovitură de stat, jaquerie, revoltă, etc.) trebuie să considerăm că cel mai
mic bloc politic angajat în lupta pentru putere trebuie să deţină controlul cel puţin asupra unei
subdiviziuni administrative sau geografice a statului.
Urmărind definiţia lui Tilly, observăm că revoluţia are două componente majore - situaţia
revoluţionară şi rezultatele (consecinţele) acesteia.
Ideea de situaţie revoluţionară este preluată de Tilly din concepţia puterii duale a lui Troţki,
lucru pe care Tilly îl precizează încă de la început. O situaţie revoluţionară sugerează
totdeauna ideea de multiplă suveranitate, în sensul stabilit deja: două sau mai multe grupuri
politice încearcă să controleze statul, caracteristica esenţială a acestei situaţii fiind faptul că
elita puterii nu reuşeşte să suprime contra-elita contestatară nou apărută, din pricina
suportului pe care un segment social semnificativ îl acordă acesteia din urmă.
Definiţia revoluţiei prin situaţii de multiplă suveranitate, ridică însă o serie de probleme
legate de validitatea acesteia în faţa unui test empiric. De exemplu, pot exista schimbări
radicale de regim politic în care evenimentele să decurgă atât de rapid, încât să nu existe nici
blocuri politice adverse puterii politice, despre care să se poată spune că deţin controlul
asupra unei regiuni geografice, administrative, sau asupra unui segment social important de
pe teritoriul aceluiaşi stat. Transferul de putere se poate face astfel în afara situaţiei
revoluţionare, aşa cum este ea definită de Tilly, lucru care s-a întâmplat în cazul României în
1989.
O revoluţie poate, de asemenea, începe ca o lovitură de stat, după care noii deţinători ai
puterii să nu mai poată deţine controlul schimbărilor din pricina presiunii sociale sau a altor
grupări politice constituite după realizarea transferului de putere. Acesta este din nou, cazul
României. Există de asemenea situaţii în care starea de multiplă suveranitate să nu sfârşească
niciodată într-o revoluţie, ea rămânând la nivelul unui război civil care se încheie cu victoria
blocului politic contestat.
2.5. Marxismul şi profeţiile revoluţionare
“Toate revoluţiile de până acum n-au făcut decât să înlocuiască dominaţia unei anumite clase
cu dominaţia altei clase - dar acestea erau revoluţii ale minorităţii care crea aparenţa că
minoritatea este întregul tot”).
Cu toate acestea, revoluţia proletară - o revoluţie a majorităţii - nu-şi poate justifica locul
său într-o logică a Istoriei, căreia-i lipseşte revoluţia burgheză. Deşi taxată cu semnul minus,
revoluţia minorităţii burgheze era integrată de Engels în mersul istoriei ca moment crucial în
seria luptelor de clasă care au acţionat ca “forţa motrice” a Istoriei. În fond, Engels nu făcea
în 1879 decât să reia ideea profetică a lui Marx, lansată cu aproape trei decenii în urmă în
Manifestul Comunist :
“Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”.
Revoluţia, ca formă decisivă pe care o iau luptele de clasă, este momentul crucial prin
care un mod de producţie se schimbă cu altul. Căci aici trebuie căutată cheia oricărei
violenţe revoluţionare, modul de producţie fiind el însuşi rezultatul conflictului dintre forţele
şi relaţiile de producţie. În societăţile întemeiate pe relaţii de clasă violenţa revoluţionară este
iminentă. Apariţia violenţei sociale este direct legată de o criză societală în care “se ascute la
maximum” conflictul dintre minoritatea posesoare a mijloacelor de producţie şi majoritatea
posesoare a propriei forţe de muncă, pe care este nevoită să o scoată la vânzare pe piaţă ca pe
orice altă marfă. Nimic din jocul acesta al violenţei istorice nu pare întâmplător la Marx. Cu
autoritatea profetului, el scoate contingentul în afara Istoriei:
“O nouă revoluţie e cu putinţă numai ca urmare a unei crize. Dar venirea ei este tot atât de
certă ca şi izbucnirea crizei”.
Momentul izbucnirii acestei violenţe istorice este precedat de o perioadă paşnică de
acumulări succesive ale contradicţiilor de clasă. Rezolvarea conflictelor generate de natura
sistemului de proprietate într-o societate bazată pe “exploatarea omului de către om” nu se
poate face -zice Marx - decât prin luptă (violenţă):
“Conflictele care iau naştere din înseşi contradicţiile societăţii burgheze trebuie soluţionate
prin luptă; ele nu pot fi lichidate cu ajutorul fanteziei.”
Mai devreme sau mai târziu, înlocuirea relaţiilor de producţie şi a societăţii burgheze cu cea
socialistă, ţine de asumarea de către clasa muncitoare a sarcinii istorice care-i revine, o
datorie pe care o forţă inexorabilă ca un destin din tragedia greacă i-o dictează. Astfel,
“Comunistul zilelor noastre trebuie să-şi asume rolul iacobinilor de la 1793”, considera
marxismul. Nimic nu trebuie să-l înfricoşeze sau să-l oprească, pentru că totul curge după un
plan al Istoriei, de nimeni cunoscut înainte de Marx, plan în cadrul căruia revoluţiile sunt
“locomotive ale istoriei”, revoluţia proletară fiind cea care va elibera o majoritate asuprită de
o minoritate burgheză privilegiată de poziţia sa de proprietar al mijloacelor de producţie.
Situaţia claselor sociale este cum nu se poate mai clară: zilele burgheziei sunt numărate. O
perioadă de transformări radicale în favoarea celor mulţi este iminentă, căci aşa stă înscris în
logica Istoriei, pare să ne spună Marx, în pasajul celebru din Prefaţă la lucrarea Contribuţii la
critica economiei politice:
“În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independent
de voinţa lor, relaţii de producţie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a
forţelor lor materiale de producţie. Totalitatea acestor relaţii de producţie formează structura
economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi
căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii
materiale condiţionează în genere procesele vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa
oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele materiale de producţie ale societăţii intră în
contradicţie cu relaţiile de producţie existente sau, ceea ce nu este decât expresia lor juridică,
cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat până atunci. Din forme ale
dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se prefac în cătuşe ale lor. Atunci începe o
epocă de revoluţie socială. O dată cu schimbarea bazei economice este revoluţionată mai
încet sau mai repede, toată uriaşa suprastrucură”.
Greu de găsit în opera lui Marx un pasaj cu o semnificaţie mai mare, sub aspectul numărului
de idei şi concepte centrale concentrate în câteva rânduri. Avem aici, mai clară, poate, ca
niciunde la Marx, o întreagă filosofie a istoriei, cu principiul care o întemeiază: determinarea
tuturor acţiunilor social-istorice de către baza economică a societăţii.

“ Toate revoluţiile au perfecţionat statul în loc să-l distrugă”, ne spune Engels.


Revoluţia proletară va fi ultima dintre aceste momente de schimbare radicală la nivel social.
Scopul ei este acela de a elimina exploatarea omului de către om şi a majorităţii de către o
minoritate. Marea revoluţie va fi pregătită de evoluţia paralelă a doi agenţi istorici care pot fi
identificaţi într-o
“…clasă proletară puternică, concentrată şi inteligentă” şi o “clasă burgheză bogată,
concentrată şi puternică”.

2.6. Theda Skocpol: marxismul şi revoluţia socială


Cu Th.Skocpol rămânem în interiorul marxismului, dar ne aflăm într-o situaţie total diferită
de cea a ideologilor revoluţionari. Discursul ei încetează a mai fi patetic-revoluţionar,
autoarea încercând să ofere o perspectivă nouă a abordării fenomenului revoluţionar. Tocmai
aici stă marea deosebire dintre cele două tipuri de discurs: unul îşi propune în primul rând să
schimbe lumea social-politică şi economică, pe când celălalt îşi propune, înainte de toate, s-o
înţeleagă, s-o descrie şi s-o explice, identificându-i semnificaţiile şi cursul de desfăşurare.
Fundamentul marxist al acestei construcţii teoretice este recunoscut chiar de către autoare
atunci când face referiri la viabilitatea marxismului în principiile sale structurante:
"Teoria lui K.Marx asupra revoluţiilor şi perspectiva asupra socialismului au servit mai mult
sau mai puţin acestei cărţi" .
Mai degrabă, mai mult, decât mai puţin, aş zice eu. Ceea ce nu înseamnă totuşi că autoarea
rămâne pe poziţia acceptării totale a fundamentelor marxiste de gândire. Th.Skocpol va porni
deci într-o analiză teoretică ce-şi declară apartenenţa doctrinară, oricum uşor de identificat în
lucrarea sa.
Autoarea acceptă marxismul regândit în structura sa de suprafaţă, încercând un fel de
cosmetică teoretică ce se aplică unei interpretări a istoriei care încă mai consideră valabil
"strigătul lui Marx" pentru a doua jumătate a secolului nostru, în condiţiile în care el nu
trebuie identificat empiric cu variantele chinezeşti ori sovietice ale unui marxism degradat:
"...Strigătul lui Marx pentru socialismul întemeiat pe clasa muncitoare rămâne valabil şi
pentru societăţile avansate.".
Ideea degradării adevăratului marxism în formulele concrete de socialism nu e deloc nouă
sau personală. De altfel, nici nu se emit pretenţii de originalitate, în condiţiile în care avem
de-a face cu credo-ul ideologic al unei întregi generaţii de intelectuali occidentali care
încearcă să-i găsească argumente mai degrabă pentru ei înşişi valoroase, în faţa marelui eşec
pe care lumea comunistă l-a suferit. Aflăm astfel de la marxiştii occidentali contemporani că
nu ideea marxistă, ci forma concretă de punere în aplicare a fost greşită. Argumentul nu este
lipsit de substanţă, doctrinar vorbind, pentru că Marx vorbea despre o revoluţie proletară în
ţările cele mai avansate din punct de vedere economic, iar nu în societăţi feudale sau
semifeudale cum a fost cazul Rusiei sau Chinei. Pe acelaşi argument construia şi Marcuse
(1972), anunţând cu şapte ani mai devreme decât Scockpol că Occidentul n-a scăpat nici pe
departe de revoluţia iminentă - adevărata revoluţie marxistă, care este revoluţia mondială
aşteptată de clasa muncitoare din întreaga lume. Revoluţia ce va să vină va fi cea mai
radicală, căci adevărata revoluţie nu poate fi decât radicală:
"Capitalismul mondial se organizează pentru a înfrunta ameninţarea unei revoluţii care va fi
cea mai radicală dintre toate revoluţiile istorice. Aceasta va fi cu adevărat prima revoluţie
istorică mondială. În Occident revoluţia va fi diferită calitativ faţă de revoluţia Orientului".
“Strigătul lui Marx” era preluat fără schimbări de esenţă de Noua Stângă franceză în special.
Conceptul marxist de "revoluţie" nu poate explica schimbările radicale din ţările actualmente
comuniste însă, pare să spună neomarxismul, dar, altfel, revoluţia mondială va fi o mare
schimbare la nivelul structurii sociale şi a accesului diferitelor clase sociale la puterea
politică. De altfel, acesta este şi motivul pentru care Skocpol analizează schimbarea
revoluţionară ca "revoluţie socială". Dar ce sunt revoluţiile sociale?
Vom observa în definiţia autoarei aceleaşi epitete superlative: fundamental, rapid, aplicate pe
lângă schimbare sau transformare:
"Revoluţiile sociale sunt transformări fundamentale, rapide, ale statului unei societăţi şi
ale structurii sale de clasă; ele sunt însoţite şi, în parte duse la bun sfîrşit, de revolte ale
claselor de jos".
Revoluţiile - toate evenimente istorice întemeiate pe violenţa claselor de jos - au fost
totdeauna momente de început într-o acţiune fondatoare de destin istoric. Revoluţia franceză
a dat o Franţă ca mare putere continentală, Revoluţia rusă a generat o putere industrială şi
militară, iar Revoluţia mexicană a dat naştere la una dintre cele mai industrializate naţiuni
post-coloniale, ne spune Skocpol. Revoluţiile adevărate - revoluţiile sociale - sunt doar acele
evenimente cu semnificaţie majoră în viaţa unui popor. Ele sunt revoluţii adevărate numai
dacă vor determina schimbarea structurii statului şi forma de distribuţie a puterii politice,
structura socială, ideologia dominantă. Revoluţiile sociale prin revolte ale claselor de jos pot
avea şi semnificaţie internaţională, pentru că pot servi ca modele de urmat altor popoare.
Revoluţia socială nu trebuie confundată cu violenţa maselor (claselor de jos). Această
violenţă de clasă capătă formula unei revoluţii doar în condiţiile în care două
coincidenţe se întâmplă: 1. schimbarea socială structurală să coincidă şi să fie în egală
măsură consecinţa unei revolte de clasă; 2. transformarea politică să fie concomitentă
cu cea socială. Dacă aceste două coincidenţe nu se produc, evenimentul rămâne la nivelul
unei rebeliuni, chiar dacă mişcarea are un succes temporar. Argumentul esenţial pentru
necesitatea acestei coincidenţe a transformărilor constă în faptul că revoluţiile politice
“transformă doar structurile statului dar nu structurile sociale şi nu sunt în mod necesar
realizate prin conflict de clasă”.
Adevăratele revoluţii sociale sunt rare în istorie. Modelele exemplare sunt oferite de "marile
revoluţii", pe care Scokpol le analizează în lucrarea The State and Social Revolutions (1979):
Franţa, Rusia şi China. Doar acestea pot fi revoluţii, în sensul autoarei: schimbări politice,
economice şi social-ideologice fundamentale care se produc prin intermediul unui
conflict interclasial intens, în care lupta claselor de jos are un rol de importanţă majoră.
Revoluţiile pot izbucni şi eşua lamentabil, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare
societate în care au izbucnit şi de contextul internaţional, căci avem de-a face cu o mare
varietate a cauzelor care au generat revoluţii sociale. De fapt, diversitatea patternurilor de
cauzalitate este naturală, căci ele sun afectate de mersul istoriei, de natura puterii de stat, sau
de gradul de control pe care Puterea îl are asupra lumii sociale:
"Revoluţiile sociale în Franţa, Rusia, China, au izbucnit din crize politice specifice ale
structurilor vechiului regim. Ceea ce s-a întâmplat între 1787-1789 în Franţa, ianuarie-iulie
1917 în Rusia, 1911-1916 în China, nu a făcut doar să submineze regimurile monarhice
autocratice, dar a dezorganizat şi administraţia centralizată şi controlul acesteia asupra
claselor de jos potenţial revoluţionare".
2.7. Redefinirea conceptului de revoluţie
Aşa cum am observat, toate aceste definiţii clasice ale revoluţiei nu pot da seamă de
schimbări radicale, strucutrale la nivelul regimului politic care s-au petrecut, de exemplu, în
urma căderii regimului communist. E adevărat, revoluţia franceză şi revoluţia română, de
exemplu, nu prezintă asemănări atît de mari, care să le propună în aceeaşi categorie. Totuşi,
ambele sunt schimbări radicale de regim politic. De aici, ideea redefinirii conceptului de
revoluţie într-o formă mai cuprinzătoare, în interiorul căreia vom introduce categorii de
revoluţii.
O posibilă soluţie de redefinire a conceptului de revoluţie ar fi limitarea acestuia la
dimensiunea stricit politică a schimbării. O astfel de limitare este direct delegată de faptul
controlului efectiv, empiric al realităţii căreia i se aplică. Spre deosebire de definiţii care fac
apel la schimbări în structura socială, în mentalităţi, etc. o definire strict politică a revoluţiei
oferă avantajul identificării situaţiilor de schimbare radicală, rapidă de structură în natura
ordinii politice. Termenul de revoluţie se va aplica astfel doar la situaţii de schimbare de
regim politic prin schimbare de Constituţii (Aristotel, Politica). La această definiţie
preliminară am putea adăuga alte câteva elemente, pe care le propunem în “tezele schimbării
de tip revoluţionar”.
I. Teza I: Sensul schimbării
Cuvântul "revoluţie poate fi aplicat numai la schimbări al căror scop este libertatea".
J. Teza II: Schimbare politică şi apărarea libertăţii
Revoluţia se referă la schimbarea radicală, prin ruptură a structurilor politice, în sensul
constituirii unora noi care să se propună ca instanţe de apărare ale libertăţii.
K. Teza III: Violenţa nu este element sine-qua-non al revoluţiei
Schimbările revoluţionare nu sunt totdeauna violente, în sensul implicării mulţimii în
violenţă tipic revoluţionară (vezi, ca model exemplar de violenţă revoluţionară, cazul
francez).
BIBLIOGRAFIE

Rod Aya, Rethinking Revolutions and Collective Violence, Het Spinus, Amsterdam, 1989.
Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999.
Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, All, Bucureşti, 1998.

Termeni-cheie
Intenţii
Legitimitate
Libertate
Lovitură de stat
Ordine politică
Om anistoric
Revoluţie
Rezultate
Ritualuri
Sacrul
Stabilitate
Suveranitate
Tezele schimbării
Violenţă
Întrebări de verificare

6. Să se prezinte diferitele forme de schimbare politică.


7. Ce este ordinea politică şi care sunt factorii stabilităţii unui regim politic?
8. Cum definiţi revoluţia prin intenţiile participanţilor?
9. Să se definească revoluţia prin apelul la „situaţii de multiplă suveranitate”.
10. Să se definească revoluţia prin intermediul consecinţelor acesteia.
11. Care sunt factorii ce pot influenţa declanşarea unei revoluţii?
12. Prin ce diferă revoluţia de alte forme de schimbare politică?
13. Este posibilă redefinirea revoluţiei, astfel încât conceptul să se poată aplica şi la alte
situaţii de schimbare politică radicală, diferite de „revoluţiile clasice”?
14. Care este semnificaţia conceptului de „reformă”? Prin ce se deosebeşte reforma de
alternanţa la putere?
TEMA IX

PARTIDELE POLITICE. ORIGINI, STRUCTURĂ, CRITERII DE


DEFINIRE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Ce este partidul politic şi care sunt caracteristicile sale fundamentale
2. Cum au apărut partidele politice
3. Ce este grupul de presiune
4. Care este relaţia dintre partidele politice şi grupurile de presiune

1. Partide politice înainte de secolul al XIX-lea


Partidele politice sunt entităţi şi organizaţii care participă la gestionarea colectivă a
intereselor sociale şi ale resurselor unei societăţi. Istoria lor, în sensul în care înţelegem astăzi
o astfel de organizaţie politică bazată pe asocierea voluntară cu scopul câştigării şi
exercitării puterii în stat, este relativ nouă. Devenite la sfârşitul secolului trecut asociaţii-
organizaţii care participă la puterea politică, partidele politice îşi pot căuta strămoşii încă în
Grecia veche, unde Aristotel vorbea despre <asociaţii politice>. Istoria modernă şi medievală
a Europei a cunoscut o astfel de realitate organizatorică la nivelul câmpului politic, în special
prin intermediul Parlamentului englez şi prin Adunarea Stărilor în Franţa. Fără a se numi
partide politice şi fără a avea caracteristicile organizatorice pe care le au partidele
contemporane, grupările Torry şi Whigs, gruparea nobililor sau a reprezentanţilor oraşelor în
Franţa, precum şi Girondinii sau Montagnarzii din timpul Revoluţiei franceze, pot fi socotite
ca realităţi politice apropiate de partidele politice conservatoare şi liberale pentru cazul
englez, de partidele regionale pentru cazul Revoluţiei franceze.
Dar, până la începutul secolului al XIX-lea partidele politice erau prin excelenţă
grupări politice care aveau drept criteriu de construcţie personalitatea unui om politic,
clientele, moduri comune de definire a unei realităţi sociale sau politice, ori anumite
afinităţi ideologice.

2. Istoria fenomenului partidist. Etape ale apariţiei partidelor politice


Apariţia partidelor politice a fost un proces continuu, ce se întinde pe mai multe secole
de organizare şi instituire a politicii în statul modern. Ştiinţa politică asociază însă, de
regulă, apariţia partidelor politice şi a sistemelor de partide cu apariţia şi dezvoltarea
parlamentelor şi cu extinderea graduală a dreptului de vot.
Maurice Duverger oferă în Les Parties politiques (1951) o perspectivă istorică pentru apariţia
partidelor politice moderne. Avem astfel următoarele perioade în care se poate împărţi
istoria partidelor politice:
1. crearea grupurilor parlamentare;
2. organizarea de comitete electorale;
3. stabilirea unor relaţii permanente între grupurile parlamentare şi comitetele electorale.
Duverger împinge istoria partidelor politice înapoi doar până la apariţia şi structurarea
parlamentelor în ţările din vestul Europei. Cluburile politice care au devenit apoi nuclee de
organizare partidică au funcţionat atât în Franţa cât şi în Anglia cu mult înainte de perioada
extinderii dreptului de vot. De exemplu, Clubul Breton se întrunea încă din perioada
prerevoluţionară a Franţei, acesta devenind în timpul Revoluţiei franceze nucleul pe care s-a
constituit partida iacobină. Un astfel de club însă era "...ceva mai mult decât o simplă clică
legislativă întemeiată pe criterii geografice regionale; în acelaşi fel, cluburile politice şi
saloanele aristocratice care au persistat în Anglia de-a lungul secolului al XIX-lea erau, în
mod esenţial, adunări în care se făceau aranjamente pentru alegerea de notabili în parlament
şi, mai rar, pentru a strânge împreună lawmakers cu vederi similare."

3. Importanţa dimensiunii organizaţionale în apariţia fenomenului partidist


Caucusul este prima formă de organizare a intereselor de grup în ţările occidentale. El
poate fi denumit comitet, clică politică, grup de interese, etc. Caucusul este alcătuit dintr-un
număr mic de membri şi nu foloseşte propaganda pentru aderenţa la grup. Fiind, de regulă,
un grup închis, puterea sa nu depinde de numărul de membri sau de recrutarea acestora.
Caucusul este un grup de interese care deţine putere de influenţă la nivel politic prin
intermediul poziţiei de care se bucură membrii acestuia. El poate fi considerat un tip
arhaic de structură de partid politic. Într-o perspectivă generală, el este organizat şi
funcţionează pe principiile organizatorice şi de acţiune ale viitoarelor partide de notabili.
Toţi autorii care se ocupă de partidele politice sunt însă de acord asupra faptului că partidele
politice, în sensul în care folosim astăzi termenul, sunt creaţii ale secolului al XIX-lea. Ceea
ce s-a petrecut în această zonă a inovaţiei politice prin apariţia partidelor - organizaţii
structurate şi cu scopul explicit al exercitării puterii politice ţine de specificul cultural şi
organizaţional al fiecărei ţări în parte. Vom analiza în continuare acest proces de creare a
partidelor politice pe cazuri exemplare de societăţi capitaliste organizate într-un orizont al
valorilor democrat-liberale. Începem cu modelul britanic.

4. Geneza partidelor politice


4.1. Cazul britanic
În ceea ce priveşte originea partidelor politice, părerile specialiştilor sunt împărţite.
Este departe de orice îndoială că, dacă acceptăm ideea originii partidelor politice ca
fenomen ce derivă din parlamentarism, cazul englez este exemplar în acest sens.
Reacţiile sociale de contestare a atribuţiilor Parlamentului şi ale celor două Camere – Camera
Lorzilor (reprezentare ereditară) şi Camera Comunelor (alegeri prin vor cenzitar restrâns) pot
deveni puncte de reper pentru o istorie a închegării fenomenului partizan în Anglia.
Contestările cele mai serioase ale puterii politice au avut loc în 1649, când execuţia regelui
va fi actul suprem de contestare atât a formei de guvernământ, cât şi a legitimităţii acesteia.
Revoluţia glorioasă din 1688, soldată cu ceea ce Marx numea “compromisul de clasă”, va
readuce dinastia Tudorilor şi va contribui la instaurarea unei monarhii constituţionale în care
Executivul şi Legislativul au atribuţii diferite. De-a lungul secolului al XVIII-lea relaţia
dintre cele două grupări rezultate ideologic din “compromisul de clasă” – gruparea Torry,
susţinători ai monarhiei ereditare de drept divin, şi gruparea Whig, susţinători ai monarhiei
cu atribuţiuni limitate de Parlament, se vor concretiza în retrageri succesive ale atribuţiilor
monarhului, care vor trece în rândul grupărilor partizane sau ale Parlamentului.
Parlamentul britanic va fi constituit pe temeiul votului cenzitar şi în acelaşi timp pe temeiul
principiului nobiliar prin instituţia bicamerală a Legislativului (Camera Comunelor şi Camera
Lorzilor). În secolul al XVII-lea, instituţia parlamentară reuşise să impună dreptul de a
controla impozitele şi impunerea lor, ajungând până la ideea responsabilităţii ministeriale,
atunci când cancelarul filosof Fr.Bacon fusese disgraţiat prin confiscarea bunurilor pentru
abuzurile comise în calitate de funcţionar public, ceea ce era, la vremea respectivă, un act de
independenţă al Camerei de Jos faţă de puterea executivă, în timpul unuia dintre regii care au
dispreţuit în mod făţiş Parlamentul (Iacob I, 1603-1625).
După mai multe impeachments, urmate de suspendarea monarhiei în timpul Revoluţiei lui
Cromwell, Revoluţia glorioasă de la 1688 va stabili competenţele puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească. Cu toate momentele de opoziţie ale Coroanei, după 1707, istoria
constituţională a Marii Britanii nu a mai înregistrat nici-un refuz al regelui de a sancţiona o
lege, iar din 1783 a dispărut procedura de demitere a unui prim ministru de către Coroană.
Câştigurile obţinute de Camera de Jos în raport cu Camera Lorzilor şi cu instituţia Coroanei
erau însă însoţite de paşi înapoi la nivelul instituţiei reprezentativităţii. La peste o jumătate de
secol de la întemeiere (1215-1216), această instituţie pierduse multe din calităţile sale
democratice dobândite după Revoluţia glorioasă (1689), prin apariţia a ceea ce s-a numit
"Burgurile putrede". Astfel, în 1830 Camera Comunelor va avea un număr însemnat de
deputaţi ai unor oraşe care fuseseră înfloritoare şi avuseseră semnificaţie politică, sub
aspectul concentraţiei de populaţie, cu un secol în urmă, în secolul al XVIII-lea ele
depopulându-se prin decăderea activităţilor economice. Mai mult, comune mici precum
Newtown trimiteau câte doi reprezentanţi în Camera de Jos.
Pe de altă parte, apăruseră oraşe noi, care erau în plină înflorire socio-economică şi nu
aveau deputaţi în Camera Comunelor. Prin mituire şi presiuni de intimidare, Camera
Lorzilor controla o mare parte din Camera Comunelor. După Actul de Uniune (1801)
prin care Irlanda era încorporată Regatului Unit al Marii Britanii (stabilită oficial în
1707), numărul deputaţilor creştea cu 100 iar practicile de corupţie curentă deveniseră
semioficiale: se ştia că un loc în Cameră costă cam 7000 de lire. Pe de altă parte,
Birmingham, Bradford, Seed, Manchester, Sheffield şi Halifax erau oraşe nou apărute,
cu o populaţie numeroasă şi care nu aveau reprezentanţi în Camera de Jos. Câţiva lorzi
controlau, de exemplu, în 1827 circa 276 de locuri în Camera Comunelor. La nivelul
reprezentativităţii, în ajunul Reformei electorale, din cei aproximativ 17 milioane de
locuitori ai Regatului, doar 100.000 aveau drept de vot. Situaţia se schimbă după
Reform Act (1832), când populaţia cu drept de vot aproape se dublează, ajungând la
raportul de 1/40, prin micşorarea censului şi scăderea limitei de jos a vârstei celor cu
drept de vot. Reforma produsă la nivelul reprezentativităţii nu era nici pe departe pe
placul radicalilor ce veneau în urma unei activităţi instituţionalizate încă din 1780, când
a fost întemeiată "Societatea pentru informare constituţională". Apariţia mişcării
chartiste cu o propagandă de tip revoluţionar desfăşurată între 1837-1848 nu pare,
astfel, deloc întâmplătoare. Ea cerea votul universal şi secret, circumscripţii egale,
parlament anual, indemnizaţii pentru membrii parlamentului. Noua reformă electorală
va fi votată abia în 1867 de către Camera Comunelor, percepută până atunci de către
reformiştii radicali ca reprezentanta unui corp electoral conservator. Consecinţele
acestui act reformist din 1867 au fost acelea ale adăugării a încă un milion de votanţi la
corpul electoral, organizat încă pe votul cenzitar, stabilit însă la proprietăţi şi venituri
sub limita celor din 1832. Muncitorilor şi târgoveţilor care intrau acum în corpul
electoral li se vor adăuga, după reformele electorale din 1884 şi 1885, reprezentanţi ai
muncitorilor agricoli, primii deputaţi laburişti apărând la alegerile din 1892. Viaţa
politică instituţională şi reprezentativitatea politică în Regatul Unit evoluau acum spre
proiecte din ce în ce mai ambiţioase, datorate schimbării structurii politice a Camerei
de jos. După primul război mondial liberalii îşi încep declinul, pentru ca în mai puţin de
un deceniu să dispară ca forţă politică de guvernare, în favoarea laburiştilor. În
preajma primului război mondial însă, spaţiul britanic încorporase o bună parte dintre
mecanismele instituţionale ale organizării de tip liberal. După George III, care
încercase să restabilească prestigiul monarhiei prin provocarea atribuţiilor Camerelor,
instituţia Coroanei este aproape fără încetare un simbol al puterii politice care conferă
legitimitatea tradiţiei unui Parlament în care partidul învingător dă primul ministru.
Care prim ministru poate mări substanţial prestigiul Coroanei, prin proclamarea
reginei Victoria ca împărăteasă a Indiei în 1871, cum este cazul lui Benjamin Disraeli.

Politologii francezi, de exemplu, socotesc fie cazul britanic, fie cazul american pentru o
istorie a partidelor politice din perspectiva originii acestora. Jean Blondel, de exemplu,
consideră că Reform Act (1832) este punctul de referinţă pentru o istorie a partidelor
politice în sensul apropiat de sensul modern al partidului politic. Prin intermediul acestei
reforme electorale, populaţia cu drept de vot a Angliei atinge procentul de 7%, cel mai mare
procent al populaţie cu drept de vot la vremea aceea în Europa şi în lume.
Dinamica reformelor electorale din Marea Britanie pe parcursul unui secol va contribui
decisiv la structurarea unui sistem de partide definibile în termenii partidului modern.
E adevărat, în formula unei evoluţii lente, factorul hărţii electorale nu este singurul de natură
să explice apariţia partidelor politice în Marea Britanie. El este însă un indicator extrem de
important, în sensul că oferă o imagine clară asupra fenomenului de delegare de putere de
către lumea socială, convertită aici în populaţie cu drept de vot. Prima reformă electorală
după Refrom Act este cea din 1867, când corpul electoral creşte de 7% la 16%. În deceniul
următor al secolului trecut, între 1884-1885, corpul electoral britanic se ridică la 28%, pentru
ca în 1918 toţi bărbaţii de peste 21 de ani şi toate femeile de peste 30 de ani să aibă drept de
vot, ceea ce însemna un procent de 74% din populaţia matură a Marii Britanii. În 1928, se
instaurează sufragiul universal, toată populaţia matură de peste 21 de ani primind drept de
vot. În secolul XX însă, încă din primii săi ani, se poate vorbi despre partide politice britanice
în sensul modern al cuvântului. Mai mult, structura sistemului de partide din Anglia va suferi
modificări de natură reprezentativă, prin apariţia muncitorilor în segmentul electoral, locul
Partidului tradiţional liberal fiind luat de Partidul Laburist, întemeiat pe organizaţiile
sindicale.

4.2. Cazul american


Alexis de Tocqueville lega fenomenul apariţiei partidelor politice de conflictul social, atunci
când analiza democraţia în America. Conform opiniei acestuia, partidele politice sunt
rezultatul unui conflict social care se regăseşte în divergenţe referitoare la principiile
fundamentale ale guvernării. O astfel de diferenţiere duce la coagularea de formaţiuni
şi organizaţii sociale care îşi asumă un scop politic.
Particularitatea cazului american în ceea ce priveşte apariţia fenomenului partidist este legată
de divergenţele privind formula Executivului şi de realitatea socială americană. Istoria
ideologiilor politice în Statele Unite trebuie căutată în conflictul dintre modurile de raportare
ale diferitelor grupări politice la relaţiile coloniilor americane cu Coroana britanică.
Declaraţia de Independenţă din 1776 venea să pună problema unei ideologii politice
întemeiată pe dreptul natural, formulă politică în care J.Locke era de departe cel mai influent
teoretician. Puritanismul britanic, alături de alte dezbateri de idei în epocă referitoare la
forma de guvernământ, cum este cazul broşurii incendiare a lui Thomas Paine, The Common
Sense (1776) ridicau o problemă serioasă de legitimitate şi de formă de guvernământ, pe de o
parte, de formula pe care trebuia să o ia Executivul, pe de altă parte. „Cine trebuie să
guverneze America?”, se întreba Th.Paine. Şi tot el dădea un răspuns care va deveni
principiu de întemeiere a guvernării SUA nu peste mult timp: Legea trebuie să guverneze
America.
Dezbaterile ideologice din coloniile americane au sfârşit prin coagularea a două tabere
politice în preajma Revoluţiei americane, care se defineau prin poziţia faţă de limitele
intervenţiei Coroanei britanice în treburile coloniilor. Patrioţii – grupare partizană a
autodeterminării, în sensul de guvernare autonomă în raporturile cu puterea imperială
britanică, se opuneau Loialiştilor, a căror ideologie se întemeia pe loialitate faţă de regele
britanic George III, după cum observă Daniel-Louis Seiler în De la comparaison des partis
politiques (1986).
Mergînd pe linia de analiză a lui Seiler, George Voicu face referire în Pluripartidismul. O
teorie a democraţiei (1998), la clivajele politico-ideologice care au făcut posibilă
constituirea unor grupuri ce se defineau pe linia independenţei coloniilor britanice şi a
apartenenţei acestora în formulă autonomă la Imperiul britanic. Continuarea acestor dispute
ideologice realizează grupări politice identificabile: gruparea federaliştilor, în jurul lui
Alexander Hamilton, secretarul trezoreriei; gruparea republicanilor, în jurul lui Thomas
Jefferson, secretarul de stat şi artizanul Declaraţiei de Independenţă din 1776, despre care ne
spunea câteva decenii mai târziu că fusese elaborată în spiritul epocii. Precizarea pe care o
aduce o astfel de declaraţie vine să întărească faptul că la 1776, ideea independenţei totale a
coloniilor faţă de Coroana britanică nu era generalizată, aşa cum nici ideea republicană de
guvernare nu era bine întipărită în ideologia momentului.
Cele două curente ideologice care au dat partide politice în sensul modern al cuvântului
– republicanismul şi federalismul, se vor contura un deceniu mai târziu, în condiţiile în care
o parte din reprezentanţii statelor americane foste colonii la Adunarea Constituantă vor
refuza să semneze noua Constituţie elaborată între 1887-1888. Clivajul centru-periferie, cel
federalist-republican se vor fi definitivat atunci când propaganda reprezentată de eseurile din
The Federalist Papers va fi lămurit problema nevoii de Uniune, iar Statele Unite ale
Americii iau forma unei federaţii în care puterile locale deleagă puterea unei instanţe
superioare federative pentru rezolvarea unei serii de probleme de ordin general.

4.3. Cazul francez


Revoluţia franceză aducea în 1789 o schimbare radicală la nivelul sistemului politic, atacând
serios formula de legitimare de tipul monarhiei de drept divin. În urma câtorva secole de
dispute teoretice referitoare la dreptul natural, forma cea mai potrivită de guvernământ,
tipologia puterilor în stat şi a relaţiilor dintre ele, Revoluţia franceză înlocuieşte
legitimtiatea de drept divin a Coroanei cu legimitmatea secularizată a poporului.
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, care va deveni un preambul al Constituţiei
franceze din 1789, va propune pe scena politică o instanţă suverană nouă. Regele Franţei va
răspunde de acum înainte în faţa Naţiunii, a Poporului şi abia în al treilea rând în faţa lui
Dumnezeu. Principiul legitimităţii puterii politice fusese definitiv coborât pe pământ.
Apăruse individul-cetăţean, cu drepturi politice într-un spaţiu în care egalitatea şi libertatea
deveniseră principii întemeietoare. Încheiată cu o reîntoarcere la centralizare, după cum se
exprimă Tocqueville în L’Ancien Regime et la Revolution, Revoluţia franceză va eşua
momentan în Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon, urmat de Restauraţia monarhiei.
Fenomenul partidist în Franţa va evolua în condiţii dificile, suveranitatea Poporului
fiind pe aproape o jumătate de secol un principiu marginalizat pe scena politică. Va fi
nevoie de încă o Revoluţie, pentru reapariţia acestui principiu. Este cazul Revoluţiei de
la 1848, care va bulversa din nou ideologia dominată a legitimităţii politice şi a formei
de guvernământ. Monarhia lui Ludovic Filip, abolită pe timp de patru ani (1848-1852) va fi
înlocuită din nou de forma politică de guvernământ centralizată în Imeperiul lui Napoleon al
III-lea, care va dura până la instaurarea Republicii a III-a în 1870-1871. Care au fost
condiţiile în care s-au constituit partidele politice în spaţiul francez?
Până la Revoluţia de la 1848,
"Termenul de partid evoca însă o simplă tendinţă. Abia în timpul Revoluţiei de la 1848 ceea
ce se numea <partidul ouvrier> desemna o grupare politică de tip partidic constituită în
vederea apărării intereselor muncitorilor, în această perioadă existând mai multe partide
muncitoreşti. Termenul de “partid” ia sensul de organizaţie politică structurată abia la
sfîrşitul secolului al XIX-lea, când se pun bazele a două tipuri diferite de partide:
<partide ale ordinii> şi <partide de tip revoluţionar>, care apar o dată cu
Internaţionalele socialiste (1846-1891). Partidele politice actuale sunt organizaţii politice
foarte diferite de partidele politice ale secolului trecut.
Date fiind toate aceste evoluţii diferite ale fenomenului partidic, noţiunea de “partid politic”
trebuie definită cu grijă. Ea ar putea avea ca punct de reper răspunsuri la întrebări simple,
precum cele referitoare la individualitatea sa în raport cu alte tipuri de organizaţii politice sau
non-politice şi cu întrebări referitoare la rolul acestui tip de organizaţie în cadrul competiţiei
pentru putere, în cadrul guvernării şi al altor probleme care fac activitatea politică în cadrul
sistemelor de partide, văzute astfel ca subsistem al sistemului politic.

5. Definiţii generale ale partidului politic


I. Numărul mare de definiţii pe care le-a primit partidul politic este legat de istoria
analizei acestui tip de organizaţie politică şi de diferite elemente semnificative pe care
autorii definiţiilor le-au considerat satisfăcătoare şi suficiente pentru a individualiza
acest tip de organizare a intereselor sociale.
Putem astfel identifica o definiţie pe cît de largă, pe atât de confuză la Benjamin Constant,
pentru care un partid politic este o reuniune de indivizi care profesează aceeaşi doctrină
politică, în sensul că împărtăşesc o perspectivă comună de reprezntare a realităţii
social-politice (cluburi).
Hans Kelsen diferenţiază ceva mai mult organizaţia politică de tip partid, definind-o drept
formaţiune care grupează indivizi de aceeaşi opinie pentru a le asigura o influenţă
veritabilă în gestionarea afacerilor publice. Adăugând ideea de influenţare la scopul unei
astfel de organizaţii politice, Kelsen reuşeşte să se aproprie de o definiţie destul de modernă a
partidului politic.
Debbasch şi Pontier ne spun în Introduction a la politique (1995) că, în analiza politică a
ultimilor ani, o serie de autori au propus definirea partidelor politice prin referire la
preocuparea lor esenţială: cucerirea puterii politice. Ei se referă aici la şcoala realistă care
propune o definiţie de genul următor:
„Un partid politic este o grupare organizată pentru a participa la viaţa politică, în
vederea cuceririi parţiale sau totale a puterii, având scopul de a face să prevaleze
intersele şi ideile membrilor săi."

II. La începutul anilor şaizeci, un politolog francez punea problema definirii partidelor
politice în termeni asemănători. Astfel, Georges Burdeau considera că partidul politic este
un grup de indivizi care, profesând aceleaşi vederi politice, se străduiesc să le facă să
prevaleze, atrăgând cel mai mare număr de cetăţeni posibil şi căutând să cucerească
Puterea sau, cel puţin, să-i influenţeze deciziile.

III. Dacă în ştiinţa politică franceză abordarea partidelor politice printr-o definiţie care să
subsumeze elementele grupare, influenţarea deciziei politice sau cucerirea puterii, atragerea
de simpatizanţi se punea abia la mijlocul secolului nostru, în dezbaterile din anii '20 de la
Academie, doctrinarii şi analiştii români ai fenomenelor de partid şi ai doctrinelor politice
propuneau o definiţie cel puţin la fel de serioasă ca cea a şcolii realiste franceze sau cea a
politologului G.Burdeau.
Astfel Dimitrie Gusti şi P.P.Negulescu analizau partidele politice în termeni de entităţi
organizate care participă indirect la exercitarea suveranităţii naţionale în cadrul unui
sistem politic de tip democratic. După P.P.Negulescu, "actul esenţial al vieţii
constituţionale e astfel alegerea reprezentanţilor naţiunii. (...) În adevăr, scopul organizării
constituţionale este să facă posibilă guvernarea popoarelor prin ele însele. Aşa fiind,
reprezentanţii pe care o naţiune şi-i alege, la un moment dat, spre a le încredinţa puterea de a
hotărî în numele său, trebuie să aibă părerile care predomină în masele sau asupra
necesităţilor la ordinea zilei, şi să aibă şi capacitatea cerută spre a le traduce în legi bine
chibzuite."
6. Criteriile de definire a partidelor politice
Având în vedere multitudinea de definiţii care s-au dat şi diferitele componente pe care
autorii lor le-au propus, vom încerca, în continuare, nu să dăm cea mai bună definiţie
partidelor politice, ci să identificăm “definiţia cea mai puţin rea cu putinţă”.
O astfel de propunere ţinteşte la identificarea unor criterii elementare fundamentale pe care
să se construiască diferitele definiţii. Ne vom ocupa astfel, după schema de analiză propusă
de Debbasch şi Pontier în Introduction a la politique (1998), de următoarele criterii:
1. caracteristicile juridice; 2. caracteristicile sociologice; 3. rolul partidelor politice; 4.
funcţiile diferite pe care acestea le joacă în societatea contemporană:

6.1. Caracteristicile juridice ale partidelor politice


6.1.a. Persoane de drept public-persoane de drept privat
Un partid politic este o organizaţie de drept privat, care îşi exercită activitatea în cadrul
unui stat şi care, în această postură, devine semnatar al unor acte de drept public.
Tudor Drăganu face o demonstraţie serioasă a acestui aspect juridic al partidelor
politice, punând în balanţă definiţia şi comportamentul partidelor politice româneşti ca
persoane de drept public, ele fiind de fapt, constituţional vorbind, persoane de drept
privat.
Partidul politic este un tip particular de asociaţie. Gruparea politică de tip partid este, pe
linia lui B.Constant, o asociere de indivizi care au o opinie comună. E adevărat, această
opinie poate fi rezultatul unei producţii individuale, asociaţia fiind, de fapt o grupare de
indivizi în jurul unui şef politic. Gruparea poate fi, de asemenea, rezultatul unei asocieri
comune pe ideea existentă deja, liderii de partid având aici doar un şef şi o conducere de tip
funcţional şi managerial pentru realizarea acestei idei.

6.1.b. Partide politice care îşi definesc în mod pluralist scopul şi partide politice de tip
monopolist.
Partidele politice de tip democratic acceptă concurenţa şi competiţia politică, propunându-
se ca partide politice într-o scenă politică pluralistă, în care pot câştiga sau pot pierde.
Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu acceptă un alt adevăr decât cel
profesat de propria ideologie. Decizia de partid nu poate fi decât decizia Centrului, restul
membrilor de partid fiind obligaţi să o respecte. Modelul exemplar al unui astfel de partid
este partidul comunist centralizat propus de Lenin, care nu accepta ideea diversităţii de opinii
şi de participare democratică a membrilor de partid la luarea deciziei. Un astfel de partid
tinde ca, după ce va ajunge la putere, să-şi elimine adversarii.
6.1.c. Partidul, tipologia membrilor de partid şi a susţinătorilor
În cadrul partidului politic şi în rândul susţinătorilor direcţi sau indirecţi ai acestuia, se
pot distinge mai multe categorii, de la membri activi, până la simpatizanţi sau electorat
care votează circumstanţial cu un partid politic. Care sunt aceste categorii?
a. Grupul cel mai larg de persoane care împărtăşesc aceeaşi opinie politică este cel al
alegătorilor. Acest tip de membru al grupului este alcătuit din cei care votează cu partidul,
fără a fi membri de partid în sens juridic. Votanţii pot fi alcătuiţi dintr-un segment fidel
partidului, care votează cu partidul în orice condiţii, şi dintr-un segment flotant, care este
constituit circumstanţial şi care la alegerile următoare poate avea o cu totul altă opţiune de
vot.
b. Simpatizanţii sunt acea categorie de membri ai grupului ce împărtăşeşte aceeaşi opinie, ei
fiind interesaţi de diferite manifestaţii ale partidului, cum este cazul unor reuniuni publice şi
care, ocazional, acceptă să doneze o sumă de bani partidului. Ei nu sunt membri de partid.
c. Aderenţii sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea în partid.
Trebuie menţionat că această categorie e aderenţi este cel mai uşor de identificat sub aspectul
dimensiunilor sale pentru cazul partidelor de masă. Pentru cazul românesc, fiecare partid
politic trebuie să aibă cel puţin 10 000 de aderenţi pentru a fi înscris la tribunal. Din acest
punct de vedere, observăm că ceea ce Duverger numea “partide de cadre”, nu mai există,
practic, în România ca realitate juridică, cel puţin.
d. Militanţii sunt acea categorie a aderenţilor care este activă. Ei îşi asumă sarcini de partid
şi executarea lor şi dedică o parte din timpul lor rezolvării acestora. Anumiţi militanţi devin
funcţionari de partid, putând fi plătiţi pentru activităţile desfăşurate. Dintre ei se recrutează,
de regulă, liderii de partid.
f. Liderii de partid sunt cei care răspund de activitatea partidului. Ei stabilesc strategia de
partid, programul, doctrina şi căile de acţiune ale partidului. Legea partidelor politice din
România stabileşte în mod expres că liderii de partid sunt aleşi în mod democratic, printr-o
strategie de delegare de putere de jos în sus.
Liderii de partid stabilesc şi reprezintă partidul în relaţiile cu alte partide din ţară sau
străinătate şi în relaţiile cu autorităţile publice.

6.2. Caracteristici sociologice ale partidelor politice


J.La Palombara şi M.Weiner au stabilit, în 1966, în Political Parties and Political
Development că există patru criterii necesare şi suficiente pentru a avea de-a face cu o
realitate organizaţională semnificată prin conceptul de “partid politic”.
Sociologic vorbind, o astfel de realitate organizaţională şi ideologică trebuie să îndeplinească
o serie de caracteristici. Care sunt acestea?
1. Organizaţie durabilă. Partidul politic nu este legat ca durată de viaţă de liderii sau
membrii săi fondatori. O organizaţie politică este partid dacă reuşeşte să depăşească durata de
viaţă a conducătorilor săi.
Acest criteriu însă este discutabil pentru că un partid politic poate să dispară prin fuziune sau
să fie absorbit de către un alt partid mai mare, împreună cu liderii şi electoratul său. Acesta
este motivul pentru care criteriul duratei de viaţă nu este total funcţional în analiza
contemporană a tipologiei partidelor politice.
2. Organizaţie perfecţionată la toate nivelurile de organizare.
Acest criteriu presupune existenţa unor filiale locale care să întreţină relaţii permanente cu
centrul partidului. De altfel, durata de viaţă a partidului este direct legată de teritorialitate, în
sensul organizării şi activităţii la nivel teritorial. Partidele care nu au un teritoriu puternic
sunt sortite pieirii mai devreme sau mai târziu.
3. Voinţa deliberată a conducătorilor de la nivelele locale şi centrale de a cuceri puterea
politică şi de a o exercita, singuri, sau împreună cu alte partide politice în cadrul sistemului
politic existent. Acest criteriu este şi el discutabil. Există grupuri de presiune care în
activitatea lor pot deveni partide politice.
4. Căutarea de susţinere populară prin orice mijloace: alegeri, propagandă la centru sau în
teritoriu, influenţarea opiniei publice şi manipulare, etc.

6.3. Criteriul funcţional în definirea partidelor politice


a. Funcţia de organizare a alegerilor
1. încadrarea opiniei
2. încadrarea aleşilor
b. Funcţia de educaţie politică
1. acţiunea de informare
2. rolul educativ al partidelor
3. funcţia de integrare socială
c. Organizarea cadrului legislativ, ca partide parlamentare.
7. Tipologia partidelor politice
7.1. Tipologia clasică: partide de cadre-partide de masă (M.Duverger)
Cea mai cunoscută tipologie a partidelor politice a fost realizată de de către Maurice
Duverger, în 1951, în Les partis politiques. În principal, acesta deosebeşte două categorii de
partide: partide de masă şi partide de cadre.
1. Partidele de cadre se referă la acel tip de partid alcătuit din membri aderenţi, care
sunt notabili. Caracteristica de bază a acestui tip de partide este aceea a calităţii
aderenţilor. Partidele de cadre nu caută membri aderenţi, ceea ce nu înseamnă că ar
refuza adeziunea unei persoane la programul şi doctrina partidului. Ca partid de
notabili, partidul de cadre este reprezentat până în anii '60 de notabili din provincie şi
din oraşe: medici, farmacişti, notari şi primarul. Aceştia sunt notabilii tradiţionali din
zona rurală. Astăzi, spun Debbasch şi Pontier, termenul de “notabili” pare să-şi piardă
din semnificaţia lui originară, evoluţia societăţii aducând în planul militantismului
politic o categorie mai largă în care pot intra: bancherii, funcţionarii de diferite tipuri
de la firme private, societăţi pe acţiuni, etc. Mai precis, categoria de notabili tinde să
devină astăzi o categorie a liderilor de opinie din diferite circumscripţii electorale.
Partidele de cadre au încercat să atragă o categorie aparte de lideri, care, deşi nu fac
parte din categoria de notabili, au o influenţă aparte la nivelul opiniei publice: artişti,
scriitori, sportivi.
Dar, atragerea acestei categorii de notabili nu este doar grija partidelor de cadre
astăzi. Partidele de masă sunt la fel de interesate în atragerea personalităţilor din
diferite domenii în rândul liderilor lor.
A doua caracteristică a partidelor de cadre este aceea că au o structură laxă, şi o
autonomie mare la nivelul comitetelor şi filialelor locale. Contactele personale primează în
organizarea acestui tip de partide. De aici rezultă disciplina laxă, partidul nedispunând de
mijloace de presiune asupra membrilor săi.
A treia caracteristică se referă la marea autonomie a comitetelor locale. Comitetul local
există prin şi pentru parlamentarul ales, membrii acestui comitet fiind doar
intermediari între notabilul local şi alegători.

2. Partidele de masă se deosebesc de partidele de cadre prin obiectivul lor organizaţional:


recrutarea a cît mai mulţi aderenţi. Istoric vorbind, partidele de masă au apărut din sindicate,
cazul cel mai clar fiind cel al Partidului Laburist. Instituţia sufragiului masculin, apoi cea a
sufragiului universal au făcut posibile apariţia acestui tip de partide, care se opun partidelor
tradiţionale ce se prezentau ca partide de cadre.
Apărute întâi ca partide socialiste, partidele de masă vor avea un mare număr de militanţi şi
de aderenţi, spre deosebire de partidele de cadre care au simpatizanţi.
La nivel financiar, partidele de masă se deosebesc de cele de cadre prin apariţia cotizaţiei
lunare sau anuale pe care membrii de partid trebuie să o plătească.
L. Partidele de masă se caracterizează prin:
a. Ierarhia strictă a organizaţiilor locale faţă de filiala centrală;
b. Structura de tip piramidal. Congresul este organul care defineşte orientarea
partidului pe termen scurt, mediu şi lung. Congresul alege un Comitet Director sau un
Comitet Executiv, care se ocupă de activitatea partidului. La rândul său, Comitetul ales
deleagă responsabilităţile pentru activitatea de conducere cotidiană unui Birou
permanent sau unei Comisii administrative, a cărei componenţă este diferită de la un
partid la altul.
Cel mai bun exemplu de partid de masă sunt partidele socialiste şi cele comuniste, care s-au
construit pe principiul organizatoric al “centralismului democratic”.
Concluzii privind distincţia partide de mase-partide de cadre:
a. Distincţia partide de cadre-partide de masã se întemeiazã pe o diferenţã în structura
socială şi politicã de organizare. Partidele de masã, ca partide care sunt rezultatul
lărgirii dreptului de vot au apãrut, de regulã, ca partide politice ale clasei muncitoare în
secolul al XIX-lea. Având în vedere suportul financiar la partidelor de masă apãrute în
aceste condiţii, plata unei cotizaţii devenea regulã a apartenenţei la partid. Partidele de
masă şi partidele de cadre pot intra pe clivajul de clasă socială ale cãrei interese le
reprezentau fiecare.
b. Distincţia partide de masă-partide de cadre corespunde, în mare, clivajului social-politic
stânga-dreapta în societãţile occidentale.
c. Partidele de cadre corespund organizãrii şi administrãrii de tip caucus, pe când partidele de
mase corespund organizãrii şi funcţionării de tipul organizaţiei locale, caracterizate prin
centralizare şi funcţionare continuã.

7.2. Tipuri de partide politice. Distincţii accesorii


1. “Partide suple - partide rigide” este o distincţie care se referă, în concepţia lui Duverger,
la partide ce se definesc pe tipologia de bază amintită mai sus. Partidele suple sunt asociate
partidelor de cadre, partidele rigide fiind asociate partidelor de masă. Rigiditatea sau supleţea
partidului se referă la tipul de structură organizatorică şi la mecanismele de luarea deciziei pe
care acestea îl practică.
2. Partide cu ideologie globală şi partide specializate.
Distincţia se referă la domeniul de preocupări al partidului şi la tipul de electorat căruia i se
adresează. Partidul este “global” atunci când se referă la totalitatea vieţii politice, economice,
sociale a ţării şi a indivizilor. Partidele specializate se referă la categoriile de probleme şi la
segmentul de alegători-ţintă căruia i se adresează.
3. Partide din ţările dezvoltate, partide din ţările în curs de dezvoltare. Primele se
caracterizează prin faptul că îşi definesc activitatea pe principii şi în cadru legislativ care le
separă de stat şi de clientelizarea necesară faţă de şeful statului, de exemplu. Partidele din
ţările în curs de dezvoltare sunt adesea instrumente ale statului, ele fiind la dispoziţia şefilor
de stat.
4. Partide intraparlamentare şi partide extraparlamentare. Partidele intraparlamentare
sunt construite de către un grup de iniţiativă din cadrul Parlamentului, care ia decizia
înfiinţării unui partid cu reprezentanţă şi instituţionalizare teritorială. Partidele
extraparlamentare se construiesc în afara instituţiei Parlamentului şi au ca obiectiv
fundamental cucerirea puterii politice sau, cel puţin, participarea la influenţarea deciziei
politice prin reprezentare parlamentară.

7.3. P.P. Negulescu: partide regionale-partide naţionale-partide confesionale-partide de clasã


P.P. Negulescu propunea în 1926 o tipologie a partidelor politice care distinge între partide
politice confesionale, partide politice regionale şi partide politice de clasă
1. Partidele politice confesionale sunt unitãţi organizatorice al căror scop este promovarea
intereselor unei populaţii care se autodefineşte prin participarea la un sistem de norme şi
valori de tip religios. Acest tip de partid politic este instrumentul prin care confesiunile
religioase încearcã sã se implice în decizia politică şi sã o influenţeze în propriile interese.
Pentru cazul României Mari, Negulescu foloseşte exemplul Partidului Naţional Român din
Transilvania, care încerca sã se sprijine pe Biserica Unitã. Belgia avea şi ea Partidul Catolic,
ce susţinea intervenţia papalitãţii ca instituţie religioasã suveranã în probleme interne ale
statului belgian.
2. Partidele regionale
Partidele regionale sunt considerate în tipolgia lui Negulesu drept partide politice, care, ca şi
partidele confesionale de tip catolic sau protestant, tind sã îşi asume scopuri ce pot intra în
conflict cu interesele statului. Ele reprezintã interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui
stat unitar sau ale diferitelor pãrţi ale unui teritoriu naţional ce nu a ajuns în faza unificãrii.
Partidele politice regionale tind sã opunã intersele locale intereselor generale ale statului ca
întreg, sau ale naţiunii.
3. Partidele naţionale au apãrut în secolul al XIX-lea, o datã cu afirmarea vieţii politice pe
principiul naţionalitãţilor. Aceste partide naţionale se defineau prin angajamentul
programatic de construcţie de stat naţional unitar în teritorii care se aflau fie sub dominaţie
strãinã, fie fărâmiţate. Partide naţionale “pure” nu au apãrut decât acolo unde exista
suprastrucutră imperialã. Exemplele sunt partidele naţionalităţilor din Imperiul Austro-
Ungar: partidul ceh, român, polon, italian, croat. Unele partide naţionale cereau
independenţa, altele autonomia, o altã categorie cerând unirea sau reîntregirea statului
naţional cu teritorii aflate sub o administraţie strãinã.
4. Partidele de clasã sunt partide politice care urmãresc, de multe ori, scopuri incompatibile
cu interesele generale sau ale statului naţional unitar.
Din aceastã categorie fac parte partidele socialiste care reprezintã clasa muncitoare, pe care
o definesc drept o clasã socialã nu doar diferitã de clasa burghezã, ci şi opusã acesteia.
Partidele agrariene sunt un alt exemplu de partide de clasã, definind baza lor socialã în
aceeaşi termeni de conflict ireductibil cu celelalte clase sociale.
Principiul de construcţie ale acestor partide politice, care ar fi definite astăzi drept
partide antisistem, este acela al exploatãrii antagonismelor de clasă, zice Negulescu, sau
a antagonismelor pe care ele le presupun că există între diferite clase social-
profesionale.
Pe de altã parte, organizarea, structura şi funcţionalitatea acestui tip de partid duc în mod
necesar la internaţionalism.
În al treilea rând, ca partide ale luptei de clasă, ele tind sã devină partide ale schimbării
radicale la nivelul societãţii.

7.4. Partide de opinie-partide ideologice – G.Burdeau


În Tratatul de ştiinţă politică, Burdeau propune distincţia dintre partide de opinie şi partide
ideologice. Care sunt caracteristicile şi profilul ideologic ale acestor partide?
A. Partidul de opinie. Caracteristici
a. Grupează persoane care aparţin unor categorii sociale diferite, fără a încerca să fie
expresia unei clase sociale. Ele nu au ca bază de aderare originea socială a indivizilor;
b. acceptă structura socială existentă, fără a urmări schimbarea acesteia.
c. se naşte pentru a reprezenta opinii deja existente
d. personalităţile joacă un rol foarte important, determinând doctrina partidelor prin
atitudinea lor, ceea ce duce la o linie politică fluctuantă în obiectivele partidului.
B. Partidul ideologic. Caracteristici
a. Doctrina şi ideologia de partid este liantul care creează solidaritatea aderenţilor
b. este un partid exclusivist
c. este un partid autoritarist, netolerând alte ideologii politice sau alte partide.
d. Atunci când ajunge la putere el tinde să controleze toate mecanismele statului,
propunându-se ca reprezentant al naţiuni.

7.5. Partide de militanţi şi partide de alegători – O.Kirchheimer


Otto Kirchheimer ne propune în studiul The Transformation of Western European Party
systems" publicat în culegerea de texte editată de La Palombara şi Weiner (1966) termenul
de “catch-all party”, dar pare să prefere formula de “partide de asemănare”. Apariţia
acestui tip de partid, spune autorul, ţine de procesul de dezideologizare şi depolitizare, care
implică trecerea de la participarea într-o structură politică cu finalităţi foarte clare la
adeziunea electorală. Acest tip de partide apare, în special, după cel de-al doilea război
mondial, când partidele burgheze conştientizează faptul că, în calitate de partide de
reprezentare individuală, pierd din ce în ce mai mult teren în câmpul electoral. Soluţia
adoptată de acest tip de partide a fost aceea de a împrumuta caracteristici organizatoric-
funcţionale de la partidele de masă. Pe de altă parte, partidele de masă (ale integrării de clasă)
se transformă şi ele în partide populare de tipul catch-all. Ideologic vorbind, partidele
politice tradiţionale de dinaintea celui de al doilea război mondial ajung în situaţie de a
pierde electorat prin dispariţia problemelor pe care acestea le reprezentau în societate.
Jean Charlot a preluat distincţia lui Kirchhemeier şi Duverger „partide de cadre-partide de
masă”, la care adaugă partidele de militanţi. Aceste partide sunt unite prin ideologie şi
participarea internă a tuturor într-o acţiune permanentă. Aceste tip de partide corespunde
categoriei partide de masă la Duverger. J.Charlot nu le califică drept partide de masă, însă,
adaugă o a treia categorie - partidele de alegăori, acesta fiind contribuţia cea mai importantă
a sa.
Partidele de alegători au următoarele caracteristici:
a. recuză dogmatismul ideologic, propunând <un fond comun de valori> (statul,
naţiunea independentă, pentru fenomenul gallismului).
b. spre deosebire de partidele de militanţi, partidele de alegători nu discută problema
schimbărilor de sistem
c. spre deosebire de partidele de notabili, partidele de alegători admit democraţia de masă,
având un caracter popular, ele mergând pe ideea “kermezelor populare”.

7.6. Paradigma lui Rokkan: partide din clivaje sociale


Tipologia pe care o propune Stein Rokkan pleacă de la existenţa mai multor tipuri de clivaje
sociale. Există trei tipuri de revoluţii care au dus la trei tipuri de clivaje: revoluţia
naţională, revoluţia industrială şi revoluţia internaţională.
Revoluţia naţională a dat naştere la două clivaje pe axele menţionate mai sus: clivajul
biserică/stat; clivajul centru/periferie. Revoluţia industrială a generat clivajul
proprietari/muncitori şi, la nivel teritorial, clivajul sectorul primar/sectorul secundar.
Revoluţia internaţională nu a generat clivaje la nivel funcţional. Efectul ei la nivelul
partidelor politice a fost acela că a generat divizarea partidelor de stânga în partide socialiste
şi partide comuniste. Astfel se obţin în tipologia lui Rokkan patru categorii de partide
politice.

1. Clivajul stat/biserică generează partide clericale şi partide anticlericale. Primele sunt


favorabile menţinerii rolului tradiţional al bisericii în stat, celelalte cerând separarea totală a
bisericii faţă de stat.
2. Clivajul centru/periferie a dat partidele centralizatoare în ceea ce priveşte autoritatea
statului şi partide descentraliste, uneori chiar autonomiste.
3. Clivajul rural-urban a dat naştere la partide politice rurale şi partide politice
orăşeneşti.
Lipset şi Rokkan încearcã în Cleavage Structures and Party Systems sã analizeze procesul de
transferare a unor conflicte de tip social la nivelul unui sistem de partid care le preia şi oferă
cadrul de competiţie a acestora. Partidele politice sunt socotite de autori, din aceastã
perspectivã, mai ales prin intermediul funcţiei instrumentale, a celei de reprezentare şi a celei
de exprimare a intereselor de la nivelul corpului social la nivelul câmpului politic. Ei
construiesc pe o dialecticã de tipul conflict-integrare, cu referire la competiţia dintre partide
şi alianţe politice pentru resurse sociale.
Conflictele sociale sunt dintre cele mai diferite în societate. Ceea ce aduc nou cei doi
autori prin ideea clivajelor politice şi ale transferului lor la nivelul câmpului politic se
referã la faptul cã doar anumite conflicte sociale pot fi transferate la nivel de sistem de
partide şi pot da naştere la ierarhii funcţionale pentru un stat ca întreg, polarizând
politica în cadrul statului respectiv.

8. Grupuri de presiune în politică


1. Noţiunea de grup de presiune
Spre deosebire de partidele politice, grupurile de presiune se definesc în afara intersului
direct de participare la cucerirea puterii politice. Puterea lor este mult diminuată sub aspectul
spaţiului de aplicabilitate, în funcţie de structura internă şi de natura grupului. Ceea ce nu
înseamnă că ele nu pot influenţa puterea politică în deciziile globale sau sectoriale ale
acesteia.
Definiţie: Grupurile de presiune sunt asociaţii de durată constituite pentru apărarea
unor interese comune membrilor lor şi care exercită o presiune asupra puterilor publice
pentru a obţine de la acestea decizii conforme cu interesele pe care le reprezintă.
Pentru a putea vorbi despre un grup de presiune în sensul ştiinţei politice trebuie identificate
anumite caracteristici specifice acestui tip de organizare şi de acţiune socială.
1. Un minimum de organizare
Grupul de presiune trebuie să dureze şi după realizarea scopului propus. Dacă o
manifestaţie, de exemplu, nu este spontană şi are fixate dimensiuni de loc, de timp,
strategii, slogane, atunci se poate vorbi despre aceasta în termeni de grup de presiune.

2. Apărarea intereselor membrilor săi


În SUA, termenul de lobby confundă grupurile de presiune cu agenţiile specializate în
presiunea politică, ce-şi vând cunoaşterea diferiţilor clienţi. J.-M.Denquin consideră că
această asociere este înşelătoare, şi nu putem include în aceeaşi categorie un sindicat sau o
agenţie de presiune politică. Un grup de presiune în sensul ştiinţei politice trebuie să-şi
definească scopul principal în apărarea intereselor membrilor care îl compun. Cele
două tipuri de grupuri discutate mai sus se diferenţiază deci sub aspectul tipului de scop pe
care îl urmăresc.
3. Un anume grad de autonomie
Această caracteristică a grupurilor de presiune se referă la autoconstituirea organizaţiei sau
asociaţiei non-politice într-un centru de comandă independent, care să se ocupe de strategiile
de acţiune şi obiectivele propuse. Mişcările de tineret sau de femei create de partidele politice
nu pot fi considerate grupuri de presiune, deşi realizează obiective care par asemănătoare
celor prin care se definesc grupurile de presiune. Create de partidele politice, ele desfăşoară o
activitate partizană şi nu pot avea autonomie în stabilirea strategiilor de acţiune şi a
obiectivelor propuse, aşa cum ar face-o un sindicat, de exemplu. Ideologia lor este definită de
partidul politic în umbra căruia au fost create.
4. O presiune politică efectivă
Apare uşor posibilitatea unei confuzii între grupurile de presiune şi alte tipuri de organizaţii
sociale. De exemplu, există asociaţii care par prin natura lor să fie grupuri de presiune, cum
este cazul diferitelor corporaţii. Grupurile religioase au apelat şi ele la presiunea politică şi
totuşi, nu pot intra în categoria grupurilor de presiune. De altfel, orice grupare sau
organizaţie se poate mobiliza la acţiune politică în anumite condiţii. Ceea e nu înseamnă că
toate asociaţiile non-guvernamentale sunt grupuri de presiune.
5. Tipuri de grupuri de presiune
Roger-Gerard Schwartzenberg stabileşte patru tipuri de grupuri de interes, pe
variabila <grad de specializare şi de organizare>:
1. grupurile de interes anomice - formaţiuni spontane şi efemere, adesea violente
(manifestaţii, etc.)
2. grupuri de interes non-asociative - grupuri informale, intermitente, non-voluntare
(variabila motivaţională este una pasivă - religia, paternitatea, etc.);
3. grupuri instituţionale de interes - organizaţii formale (partide, adunări, administraţii,
armate, biserici,) care îndeplinesc şi alte acţiuni decât aceea de articulare a intereselor, dar
putând să-şi construiască scopuri politice sau să devină partide (clici de ofiţeri, state-majore
de partide, etc.).
4. grupurile de interes asociativ - organizaţii voluntare şi specializate în articularea
intereselor: sindicate, grupuri şi asociaţii patronale, grupuri de acţiune civică, asociaţii etnice
şi religioase.
5. Grupuri de presiune naţionale şi internaţionale. Coca-cola, de exemplu, este un grup de
presiune internaţional care are putere să cointereseze într-o formă sau alta statul pentru o
politică avantajoasă în sensul propriei sale dezvoltări.
Ca mijloace folosite de grupurile de presiune, putem identifica: informarea, participarea,
ameninţarea publică, corupţia., comunicarea, greva, şantajul cu dezordinea, etc.

Bibliografie

Jean-Marie Denquin, Introduction a la science politique, Hachette, Paris, 1992.


Roger-Gerard Schwatzenberg, Sociologie politique, Monchrestien, ed. 5-a, Paris, 1998.
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995.
Joseph La Palombara, Miron Weiner, "The Origin and Development of Political Parties", în
La Palombara şi Weiner (eds.), Political Parties and Political Development, 1966.
Peter Mayer (ed.), The West European Party System, Oxford University Press, Oxford, 1990.
P.P. Negulescu, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, 1996 (1926).
Daniel L. Seiler, Partidele politice europene, Institutul Europran, Iaşi, 2000.

Termeni-cheie
Caucus
Centreu-periferie
Clivaj
Club politic
Grup de presiune
Originea partidelor politice
Partid
Partide de alegători
Partide de cadre
Partide de masă
Partide de militanţi
Partide de militanţi
Partide extraparlamentare
Partide globale
Partide ideologice
Partide intraparlamentare
Partide naţionale
Partide regionale
Partide rigide
Partide suple
Revoluţii

Întrebări de verificare

1. Ce este partidul politic, în sensul modern al termenului?


2. Care este diferenţa dintre un partid politic şi alte forme de asociere voluntară?
3. Să se construiască un tabel cu următorii itemi: a. Partide politice; b. Tipuri de partide
politice; c. Caracteristici.
4. Ce este grupul de presiune?
5. Care este diferenţa dintre grupurile de presiune şi partidele politice?
6. Care este diferenţa dintre Franţa, Anglia şi Marea Britanie sub aspectul apariţiei
partidelor politice?
TEMA X

FAMILII DE PARTIDE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa:


1. Ce este o familie de partide
2. Care sunt principalele familii de partide în Europa
3. Care sunt elementele-cheie ale ideologiilor diferitelor familii de partide
4. Relaţia dintre ideologia familiilor de partide şi ideologia integrării europene

1. Tendinţe europene după al doilea război mondial


După cel de-al doilea război mondial, importanţa partidelor politice europene în construcţia
comunităţii europene a crescut simţitor, formula finală a acestei construcţii fiind, de fapt,
rezultatul dezbaterilor şi iniţiativelor de partid. Patternurile activităţii de partid se regăsesc în
ultimii ani din ce în ce mai mult în acţiunile Uniunii Europene, partidele politice fiind, în
fapt, instituţiile în care se construiesc strategii şi se desemnează politici. În realitate, ideea de
partid politic a început să piardă din ce în ce mai mult din importanţă în faţa celei de
familie de partide politice. Europa este astăzi o Uniune ce împărtăşeşte caracteristicile
unei confederaţii, în care politica este construită de către reprezentanţii partidelor
politice organizate în ceea ce s-ar putea numi "familii spirituale". Acestea sunt familii
ideologice al căror pattern de acţiune specific face ca social-democratul german să se
înţeleagă mai bine cu social-democratul francez sau român, decât cu partidul sau cu partidele
din propriul sistem naţional de partide. Creştin-democraţii germani conduşi imediat după al
doilea război mondial de Konrad Adenauer vor stabili relaţii de cooperare cu creştin-
democraţii italieni şi cu alţi creştin-democraţi europeni. Aceste relaţii de cooperare ce au avut
o importanţă decisivă în patternurile de comportament politic ale partidelor europene
reprezintă, în fapt, consideră Simon Hix şi Chrisopher Lord în Political Parties in the
European Union (1997) o primă sugestie pentru cea ce avea să se întâmple cu relaţiile dintre
partidele politice europene în viitor: ideologiile şi afinităţile ideologice trans-naţionale în
Europa puteau sparge graniţele statului naţional şi linia verticală de organizare a sistemelor
de partide.
Primele contacte ale social-democraţilor au fost ceva mai nebuloase, relativ la posibilitatea
unei familii spirituale europene. Social-democraţii germani erau destul de defavorabli
Comunităţii Europene, plecând de la premiza că o astfel de integrare ar aduce prejudicii
interesului de unificare a celor două Germanii. În Franţa, social-democraţii erau pentru
integrare în anii '50, dar erau mai puţin favorabili unei Comunităţi a celor 6, care excludea
Marea Britanie şi dădea câmp liber reconcilierii franco-germane. Pe aceeaşi idee de
respingere a europenizării, Marea Britanie oferea, prin liderii laburişti, argumente anti-
comunitate, respingând ideea de a deveni membru fondator al Comunităţii.
Ideologia integrării europene era direct dependentă de poziţia pe care diferitele partide şi
ideologii de partid o aveau faţă de piaţa liberă europeană, comerţ, schimb între partenerii
comunităţii, etc.
Obiectivele politico-economice disputate de partidele europene erau deci de două tipuri.
Primul se referea la interferarea integrării cu statul naţional. Cel de-al doilea se referea la
deschiderea graniţelor şi a cooperării economice, care era privită de unii drept mijlocul de
realizare a acelui welfare-state, iar de către alţii, tocmai factorul de blocare a unei astfel de
evoluţii.
Liberalii şi liberalii radicali vor sprijini ideologia integrării, pe când conservatorii
europeni, aproape fără excepţie, se vor declara împotriva integrării. Cele mai multe
situaţii în cazul celor 5 membri fondatori au fost caracterizate prin Cabinete de centru-
dreapta, în care creştin-democraţii, mai degrabă decât conservatorii, erau majoritari.
Această primă fază a cooperării pe familii ideologice în Europa de vest este urmată de un
blocaj al structurării familiilor de partide. Atitudinile francezilor după Republica a V-a, cele
ale britanicilor, apoi poziţiile gaulliştilor pentru independenţa naţională în Comunitate
dădeau semne că europenizarea mergea mai degrabă către cooperare interguvernamentală,
decât către construcţie pe familii de partide. Grupurile parlamentare transnaţionale vor
apărea pentru prima dată în Adunarea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului din 1953.
Până la sfârşitul anilor '70 însă, activitatea de partid la nivel european a fost destul de
nesemnificativă, relaţia partidelor naţionale cu federaţiile transnaţionale fiind lăsată în
marginea preocupărilor de partid. Reprezentanţii în instituţiile Comunităţii erau aleşi din
partidele naţionale, neexistând specialişti în politica europeană, datorită faptului că relaţiile
dintre partide erau destul de slabe. Gaulliştii se rup în 1965 într-un grup european separat,
Comunitatea neavând puterea de a se interfera şi influenţa activităţi naţionale.
Această nereuşită încercare de organizare a procesului decizional european pe familii de
partide poate fi explicată prin intermediul diversităţii ideologice şi al conflictelor dintre
interesele naţionale şi cele partizane. Deşi rămân valabili aceeaşi factori, este greu de explicat
de ce, după perioada de stagnare a activităţii partidice transnaţionale, în anii '80-'90,
cooperarea la acest nivel a început să fie revigorată. Probabil că factorul fundamental
pentru schimbarea de atitudine a liderilor de partid din Comunitate după 1980 a fost
faptul că Uniunea a suferit o serie de reforme instituţionale, mai importante pentru
coagulare familiilor de partide decât schimbările din interiorul partidelor politice (Hix
şi Lord).

Astăzi se poate vorbi despre familii politice europene care joacă un rol important în
polica Uniunii, şi care se organizează şi stabilesc relaţii importante cu omologii lor din
altă ţară, inclusiv din ţările care sunt candidate la Uniunea Europeană.
Identificarea partidelor politice şi categorizarea lor pe familii de partide ar putea avea drept
punct de plecare o tipologie oferită de clivajele social-politice de la nivelul sistemelor
naţionale de partide. Uniunea Europeană şi politica Uniunii este astfel determinată de
organizaţii transnaţionale de partide, care ar putea fi grupate, pentru început, în familii
politice europene de dreapta şi familii politice europene de stânga.

2. Familii de partide. Criterii. Caracteristici


Familiile de partide pot fi definite prin intermediul a trei caracteristici:
1. originea şi interesele pe care le urmăresc şi pentru care se mobilizează sau pot mobiliza
segmente sociale (socialiştii şi social-democraţii aparţin aceleaşi familii, agrarienii fac parte
dintr-o altă familie, etc.);
2. modul în care realizează legăturile între frontiere naţionale - federaţii transnaţionale, cum
este cazul diferitelor partide liberale. Al doilea mod este apartenenţa instituţionalizată la un
grup multinaţional politic, cum este cazul celor din Parlamentul european (Belgia,
Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Spania, Marea Britanie).
3. Asemănările la nivelul politicilor realizate de partidele politice în cadrul sistemului
naţional de guvernare fac trimitere la o altă formulă de definire a familiilor de partide politice
din Europa.
Problema cea mai serioasă pe care o ridică acest din urmă criteriu de identificare se referă la
faptul că politica social-democrată, de exemplu, sau politica creştin-democrată pot însemna,
de la ţară la ţară, lucruri foarte diferite şi măsuri care nu fac parte din aceeaşi categorie de
politici. (Gallagher, Laver, Mair, Representative Government in Western Europe, 1992, pp.
59-60).
Dacă vom avea în vedere aceste trei caracteristici care dau seamă de structura unei familii
politice europene, vom observa că pot fi identificate aproximativ zece familii politice în
Uniunea Europeană. Aceste familii politice ar putea fi divizate în: A. familii politice ale
stângii - social-democraţii, comuniştii, noua stângă, partidele ecologiste; B. partide politice
ale centrului-dreapta, din care fac parte creştin-democraţii, conservatorii secularizaţi,
liberalii, partidele fermierilor, extrema dreaptă radicală; C. alte partide politice europene -
regionaliştii, naţionaliştii, şi alte partide politice care nu pot intra într-un grup anume, pe baza
unor criterii clare.

A. Familii ale stângii europene


Analiştii sistemului european de partide consideră că există patru familii politice de bază în
stânga europeană: 1. social-democraţii, care sunt cea mai puternică familie de partide şi cea
mai longevivă; familia comunişilor, alcătuită din partide desprinse din ideologia pro-URSS,
despărţite din partide social-democrate; 3. noua stângă - partide politice nou formate şi 4.
ecologiştii, care împreună se grupează în jurul a ceea ce este etichetat ca "Partide libertariene
de stânga" (Kitschelt). Cu toate acestea, partidele politice care aparţin familiilor europene de
stânga variază uneori fundamental la nivel de ideologie şi de impact social. Să le luăm pe
rând.

A.1. Familia social-democrată


Partidele social democrate reprezintă cea mai veche familie ideologică europeană, relaţia lor
cu sindicatele fiind evidentă, indiferent dacă acestea au apărut din sindicate, cum este cazul
laburiştilor britanici, sau au apărut în afara mişcării sindicale, dar au stabilit apoi relaţii cu
sindicatele, cum este cazul social-democraţilor olandezi.
Partidele social-democrate au trecut de la electoratul „gulerelor albastre” la un electorat
extrem de eterogen după cel de-al doilea război mondial. După primul război mondial
aproape toate ţările Europei de Vest aveau partide social-democrate care primiseră botezul
guvernării, la sfârşitul perioadei interbelice social-democraţia europeană având la nivel de
partide politice o poziţie bine stabilită. De altfel, este explicabilă extinderea statului
bunăstării în Europa de vest după cel de-al doilea război mondial doar prin intervenţia social-
democraţilor. Care este situaţia social-democraţiei ca familie europeană de partide după al
doilea război mondial?
La nivel european, anii '50 ai secolului nostru sunt caracterizaţi de o creştere a importanţei
social-democraţiei în Europa, prin participarea acestui tip de partide politice la guvernarea
diferitelor ţări occidentale. În anii '80, însă, scade sensibil impactul social al acestui tip de
partid, de la scoruri mai mari de 30%, la scoruri net inferioare acestei cifre. Declinul cel mai
clar al social-democraţiei poate fi observat pentru această perioadă în ţări precum Norvegia,
Danemarca (unde social-democraţii treceau de 40% în anii '50), Marea Britanie, Austria şi
Suedia. În această perioadă ele renunţă la "bagajul ideologic" tradiţional, rupând cu aripile
comuniste ale doctrinei socialiste. Grupările radicale din interiorul acestora trec la ceea ce s-a
numit "noua stângă", deoarece ideologia social-democrată se restructurase la nivelul unora
dintre elementele sale cheie.
Concluzii: Doctrina şi ideologia de partid social-democrată în familia europeană de partide
se întemeiază pe câteva coordonate fundamentale, dintre care amintim:
1. Welfarismul - statul bunăstării, ca stat intervenţionist şi protecţionist în raport cu lumea
socială, în special cu categoriile sociale defavorizate, sau care nu sunt implicate în activitatea
de producţie şi de circulaţie a capitalului.
2. Egalitarismul - depăşirea unor barie economice de tipul liberalist-individualiste, prin
politici compensatorii rezultate din redistribuirea resurselor sociale în favoarea celor care nu
dispun de venituri suficiente, sau a celor lipsiţi de venituri.
3. Accentul pus pe planificare şi pe controlul social realizat de stat scade ca importanţă în
doctrina social-democrată. Intervenţionismul statal în economie este împletit cu piaţa liberă.
4. Din ideologia şi manifestele lor dispare atacul la orânduirea capitalistă şi mitul societăţii
socialiste viitoare, care să aibă o structură diferită de cea a societăţii capitaliste. (Heywood, p.
63)
În marea familie social-democrată europeană putem distinge trei categorii de partide politice,
în funcţie de suportul lor electoral:
1. Germania, Franţa, Austria, Norvegia, Suedia - aproximativ 30% suport electoral;
2. Grecia, Spania, Portugalia, după restabilirea regimurilor politice democratice din anii '70,
vor avea şi ele partide social-democrate importante;
3. Belgia, Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Elveţia – suport
electoral social-democrat mai mic de 30%, dar nu scad sub 20%;
4. Italia şi Irlanda - sub 20% (în Irlanda, chiar sub 10%, social-democraţia din această ţară
fiind "Cenuşăreasa" familiei social-democrate europene”.

A.2. Familia partidelor comuniste

Partidele comuniste europene se disting clar în interiorul stângii prin apelul lor revoluţionar
de schimbare socială. Despre o familie politică de tip comunist în Europa se poate vorbi abia
în preajma primului război mondial, când URSS încearcă să întemeieze o ideologie politică a
internaţionalismului proletar, pe care Stalin o va abandona în favoarea comunismului într-o
singură ţară, ce trebuia să rămână model de organizare socio-politică şi economică pentru alte
ţări europene. Eşecul internaţionalismului proletar lansat de celebrul îndemn marxist
"Proletari din toate ţările uniţi-vă!" a fost urmat de o delimitare progresivă în cadrul stângii
europene, între partide ale parlamentarismului şi ale schimbării graduale, prin majoritate
parlamentară (social-democraţii) şi partide revoluţionare, care integrau schimbarea radicală
de regim politic şi principiile naţionalizării mijloacelor de producţie şi ale statului condus de
partidul unic proletar. Nu întâmplător, Partidul Comunist din România va fi scos în afara
legii în 1924, când aderase la principiile internaţionalismului proletar, lansate de Cominternul
întemeiat ca o a doua Internaţională socialistă de URSS.
În Europa, partidele comuniste vor fi progresiv marginalizate pe diferitele scene
politice, în perioada interbelică, dar, cu deosebire în perioada de după cel de-al doilea
război mondial. Cu excepţia Italiei, în Europa de vest partidele comuniste au fost puţin
reprezentative la vot. În unele ţări, comuniştii sunt nereprezentaţi la nivel parlamentar, cum
este cazul Marii Britanii şi al Islandei. În alte ţări, după al doilea război mondial, comuniştii
vor fi marginalizaţi în Belgia, Danemarca, Norvegia, Olanda şi Elveţia. În ţări precum
Finlanda, Franţa, Islanda, Grecia, Portugalia, Spania, partidele comuniste au avut o
importanţă din ce în ce mai mică. Într-o serie de ţări, precum Finlanda, Italia şi Suedia,
partidele comuniste au fost obligate să îşi schimbe până şi numele.
Imediat după cel deal doilea război mondial, au existat partide comuniste în coaliţii
largi de guvernare, recunoaşterea lor de către parteneri social-democraţi fiind, în fapt,
rezultatul angrenării în lupta antifascistă (Italia, Belgia, Austria, Finlanda, Danemarca,
Franţa). După această perioadă scurtă de recunoaştere, ele au mai participat, mai degrabă
indirect la guvernare, acordând susţinere parlamentară creştin-democraţilor italieni şi social-
democraţilor suedezi la sfârşitul anilor '70. O astfel de recunoaştere după cel de-al doilea
război mondial de către social-democraţie sau creştin-democraţie în Europa de vest a fost
posibilă doar în condiţiile în care partidele comuniste se distanţaseră de modelul moscovit şi
de eurocomunism (Italia, Franţa, Spania).
În anii '80 ai secolului nostru, acolo unde partidele comuniste erau importante sau aveau o
oarecare relevanţă electorală - Italia şi Franţa, acestea au cunoscut un fenomen de "eroziune
ideologică", păstrarea identităţii comuniste fiind, de fapt, plătită cu costuri electorale
semnificative (Italia, Franţa).

A.3. Noua stângă

Noua stângă a apărut în Europa de Vest în ani '60 şi este alcătuită din formaţiuni politice
foarte eterogene sub aspectul intenţiilor şi programelor de partid. Noua stângă apare în urma
unor divizări ale partidelor comuniste şi se înscrie în ideologia marxismului ortodox,
mişcările politice şi sociale ale studenţilor occidentali din anii ‘60 nefiind deloc străine de
coagularea acestui fenomen politico-ideologic. Ideologia noii stângi are ca purtători partide
marxiste (Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia) şi o altă serie de partide care nu pot intra în
mod clar într-o categorie clasică:
b. partide post-materialiste şi libertariene de stânga - Elveţia, Olanda
c. radicalii italieni
d. Alianţa femeilor în Islanda
e. partidele ecologiste apărute în anii '80 pot fi introduse în familia politică a noii stângi
europene. În ceea ce priveşte relevanţa electorală a noii stângi în Europa de Vest, singurul
caz reprezentativ pentru un electorat de peste 10% este Danemarca. Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Suedia şi Marea Britanie nu au o nouă stângă relevantă electoral.

La nivel de ideologie, noua stângă devine relevantă şi cunoscută doar într-o ultimă etapă a
istoriei sale, atunci când se impun pe scena politică partidele ecologiste cu programe
environmentaliste. La sfârşitul anilor '80, partidele ecologiste, ca şi partidele noii stângi,
capătă reprezentanţă parlamentară în majoritatea ţărilor Europei de Vest, media lor însă la
nivel electoral pentru această regiune europeană nedepăşind 2%. Cea mai clară reprezentare
parlamentară şi relevanţă socială a noii stângi ecologiste o găsim în Germania, unde aceştia
au depăşit 8% la sfârşitul anilor '80, decăzând însă un deceniu mai târziu. Un caz special îl
reprezintă Partidul Ecologist din Marea Britanie, care a reuşit să totalizeze în 1989
aproximativ 15% din opţiunile electorale, sistemul de reprezentare britanic nepermiţând însă
pătrunderea lui în Parlament.

Programul politic al stângii ecologiste poate fi sintetizat în următoarele elemente:


pace, reglare economică, dezarmare, creşterea ajutorului pentru Lumea a treia, justiţie socială
pentru femei, democraţie participativă, eliminarea etnicismului şi a rasismului.

B. Familii politice de centru şi centru-dreapta

B.1. Familia creştin-democrată


Creştin-democraţii reprezintă cea mai largă familie de centru-dreapta din Europa de Vest, în
cadrul acestei familii politice existând partide care sunt construite pe opţiunile creştine de tip
catolic şi de tip protestant. Creştin-democrţia are o bază electorală largă în toate ţările
Europei occidentale, cu excepţia Marii Britanii şi a Islandei. Partidele creştin-democrate sunt,
de asemenea, puţin reprezentative în Portugalia şi Spania.
a.1. Ramura creştin-democrată întemeiată pe valori romano-catolice are partide dintre
cele mai puternice în Europa. Acestea, ne spune Heywood, au apărut încă din secolul trecut şi
au fost reprezentative pentru Austria, Belgia, Italia, Luxemburg, Elveţia, cu toate că,
astăzi, Elveţia are şi ramura creştin-protestantă reprezentată la nivel electoral.
Germania prezintă partide creştin-democrate atât catolice, cât şi protestante. Uniunea
Creştin Democrată şi Uniunea Socială Creştină apar în 1945, fondate pe moştenirea
Partidului Catolic de Centru, ce dominase Germania înainte de 1933.
În Olanda, ramura protestantă şi ramura catolică a creştin-democraţiei se unesc în 1980 în
Apelul Creştin Democrat, reieşit din fuziunea Partidului Catolic al Poporului, Partidului
Antirevoluţionar (partid protestant) şi Uniunii Istorice Creştine.
Există şi o ramură a creştin-democraţiei implicite, în Franţa şi Irlanda. Suportul conservator
al partidului catolic francez Mişcarea Populară Republicană, important în Republica a IV-a
franceză (1946-1958), a fost preluat de mişcarea gaullistă.
Dimensiunea creştină a partidelor care fac parte din familia creştin-democrată se manifestă,
în diferite ocazii, prin atacul unor probleme specifice care ţin de dimensiunea religioasă a
ideologiei acestora. De exemplu, partidele creştin-democrate europene adoptă poziţia
bisericii faţă de probleme sociale precum divorţul, avortul, euthanasia.
Partidele din ramura protestantă a familiei creştin-democrate se preocupă de probleme
sociale precum alcoolismul şi pornografia, cum este cazul celor din Norvegia şi Suedia.
Programul ce poate fi identificat în familia creştin-democrată are câteva principii
fundamentale precum:
a. ideologie politică pro-statul bunăstării;
b. majoritatea sunt partide de tip centrist sau de centru-dreapta;
c. se preocupă de probleme sociale şi sunt reluctante faţă de politic, care ar putea genera
conflict social;
d. se opun libertarianismului şi politicilor neoliberale, individualismului, având aici o
atitudine politică asemănătoare familiei social-democrate; partidele familiei creştin-
democrate au o ideologie orientată către intervenţia limitată a statului;
e. sunt partide tradiţionaliste, dar care accentuează dimensiunea democratică a organizării
social-politice: libertatea, iniţiativa privată, etc. proiectându-le în zona unei "drepte seculare".
(Heywood, p. 73).

B.2. Familia conservatoare


Ideologia conservatorismului european se construieşte pe principiile interesului naţional, de
regulă, combinat cu conservarea tradiţiilor social-economice şi politice. Privite în peisajul
electoral al Europei de Vest, acestea nu depăşesc 20% din opţiunile votanţilor. Dacă socotim,
însă, procentul electoral doar în ţări care au partide politice de tip conservator precum Marea
Britanie, Danemarca, Norvegia, Islanda, Irlanda, Finlanda, Suedia, rata electorală a acestora
se situează în jurul procentului de 33%.
În interiorul familiei conservatoare putem identifica trei tipuri de partide politice, în funcţie
de accentul pus pe anumite valori în discursul ideologic şi în programele propuse
electoratului.
a. Partide conservatoare tradiţionale - Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, se
caracterizează printr-o opoziţie moderată la intervenţia statului în viaţa social-economică,
având şi o abordare de tip consensual pentru elaborarea politicilor. Partidele politice de tip
conservator sunt mai importante decât partidele creştin-democrate, în multe cazuri ele fiind
echivalentul creştin-democraţiei în opţiunile electorale. Atât creştin-democraţia, cât şi
partidele conservatoare reprezintă alternative la guvernări şi ideologii social-democrate.
Dezvoltarea celor două familii politice în cadrul aceluiaşi sistem politic este, mai degrabă, o
excepţie. Acolo unde există conservatorism puternic, familia creştin-democrată este ori
implicită ca ideologie, ori nu există. Marea Britanie, Scandinavia, Grecia, Spania sunt
exemple pentru situaţii în care, dacă familia conservatoare este puternică, anulează familia
creştin-democrată. Austria, Belgia, Italia, Olanda sunt exemple pentru situaţia inversă: acolo
unde creştin-democraţia este puternică, familia conservatoare este slabă sau nu este deloc
reprezentată.
Programele conservatoare se caracterizează prin următoarele idei fondatoare:
a. sprijinirea iniţiativei private;
b. austeritate fiscală;
c. eficienţa guvernării este legată de principiile de lege şi ordine;
d. statul bunăstării nu este absent, dar este puţin reprezentat în programele partidelor ce
aparţin familiei europene conservatoare. (Heywood, p. 75)

B.3. Familia partidelor liberale în Europa de Vest

Partidele liberale sunt prezente în toate ţările Europei occidentale, cu excepţia Islandei, care
nu are un partid liberal care să fie relevant din punctul de vedere al opţiunilor de vot. Media
reprezentării familiei liberale în Europa de Vest este astăzi de aproximativ 11%. În acest
procent este inclus cazul francez care intră prin Uniunea pentru Democraţie, ce încorporează
tradiţia liberală şi Irlanda, unde Partidul Democrat Progresist trecea de 11%, în 1987, deşi
avea mai puţin de un deceniu de la înfiinţare.
Relevanţa partidelor liberale în alte ţări ale Europei de vest este diferită de la caz la caz. De
exemplu, în anii '80 în Belgia, Olanda, Elveţia, Marea Britanie, partidele liberale aveau o
pondere mai mare de 20%. În Suedia şi Luxemburg acestea treceau de 10% iar în
Danemarca, Italia, Norvegia aveau o reprezentare electorală mai mică de 10%, fiind însă
partide de coaliţie prin poziţia lor centristă în peisajul ofertelor electorale.
A. Ramura de dreapta a familiei politice liberale se defineşte prin apelul lansat iniţiativei
private şi prin ideea neintervenţionismului statal în economie şi în societate. Se adaugă, de
asemenea, promovarea unei fiscalităţi cît mai mici. Această ramură a liberalilor europeni
tinde să aibă succes acolo unde există o creştin-democraţie puternică. Austria este ţara în care
extrema dreaptă liberală este cea mai puternică din familia liberală. Liberalism din această
ramură europeană găsim şi în Belgia, Olanda, Italia, Germania, Suedia, Luxemburg.
B. Ramura liberalismului moderat, centrist, dar fără tendinţe de stânga, este legată de
valorile individualismului, combinat cu justiţia socială şi cu egalitarismul Acest tip de partide
se regăsesc în ţările în care grupul de dreapta principal este conservator secular şi se
construieşte pe tendinţa neintervenţionistă a familiei liberale, şi unde tendinţa anticlericală a
liberalismului s-a dovedit fără o prea mare importanţă: Danemarca, Norvegia, Suedia, Marea
Britanie, Republicanii italieni, democraţii anilor '66 în Olanda. (idem, pp. 76-77).

B.4. Familia agrarienilor


Partidele agrariene sunt partide de interes şi apar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, ca partide ale fermierilor şi agricultorilor. Familia agrariană este astăzi
reprezentată în toate ţările Europei de Vest, după cel de-al doilea război mondial, electoratul
acestora devenind mai extins, către clasa mijlocie şi populaţia care nu are rezidenţa în mod
necesar în mediul rural. Mai mult, căutarea de electorat a făcut ca în Peninsula Scandinavică,
în anii '60, să se înregistreze schimbări de denumiri ale partidelor agrariene.
Cele mai puternice partide agrariene apar acolo unde liberalismul este slab sau nu există:
Islanda, Finlanda. Conversa este şi ea adevărată: acolo unde nu există partide agrariene,
partidele liberale sunt cele mai puternice.

B.5. Familia partidelor de extremă dreaptă


Între partidele de extremă dreaptă, cele mai reprezentative sunt:
-Frontul Naţional în Franţa, în anii '50
- Mişcarea Socială Italiană, partid neofascist
- Acţiunea Naţională, în anii '70, în Elveţia
- Partidul Republican în Germania, care, deşi nu este relevant la nivel naţional, are electorat
semnificativ în anii '80 în Germania de Vest
- Uniunea Democrată pentru Respectul Muncii, în Belgia
- Partidul Centrului, în Olanda.
Cel mai mare succes la extremei drepte în Europa de vest l-a avut partidul austriac condus de
Heider, care a primit votul necesar pentru alcătuirea guvernului în 1999. Reacţia celorlalte
familii de partide europene, însă, a fost extrem de dură în cadrul organizaţiilor europene, care
au încercat să marginalizeze Austria în condiţiile unei guvernări de extremă dreaptă, pentru
îndepărtarea de la putere a liderului naţionalist.

B.6. Altele
Partide politice care nu aparţin nici unei alte familii politice dintre cele enumerate sunt
partidele iredentiste şi regionaliste.
Acest tip de partide politice se defineşte printr-o ideologie a schimbării graniţelor stabilite de
al doilea război mondial, prin întemeierea de state noi pe teritoriul aceluiaşi stat, sau pe
ruperea unor zone ale unuia şi aceluiaşi stat în state de sine stătătoare. Partidele iredentiste şi
regionaliste au o bază etnică şi religioasă, aşa cum este cazul mişcării Batasuna, definită ca o
reprezentantă a extremei stângi basce în Spania. Liga Lombardă din Italia este un exemplu de
formaţiune politică de extremă dreapta, care cere ruperea şi organizarea separată a Nordului
italian. Liga Nordului în Italia se referă la Veneţia, Lombardia, Tirolul de Sud, Sardinia.
Un alt caz de partid iredentist este Partidul Sinn Fein în Republica Irlanda şi în Irlanda de
Nord. Se pot adăuga aici mişcări naţionale precum mişcarea galeză şi mişcarea scoţiană în
Marea Britanie sau mişcarea separatistă bască în Spania.
Alte partide politice care fac parte din familii europene ce nu intră într-o ideologie
identificabilă prin tradiţie precum liberalismul, conservatorismul, social-democraţia, etc. sunt
partidele pensionarilor, partidele automobiliştilor, partide ale justiţiei (Danemarca), partidul
antiecologist (Elveţia).

3. De la familii de partide europene la fenomenul globalizării

Fenomenul globalizării este strâns legat de reorganizarea sistemului mondial modern prin
apariţia de noi forme de interdependenţă la nivel economic, politic, social şi cultural. Era
informatizării trebuie privită ca o eră a interdependenţei la toate aceste niveluri, deciziile care
se iau astăzi în diferite state nemaiputând opera decât în contextul internaţional în care
trebuie să ţină seama de formele de interacţiune stabilite în ultimii 20 de ani. Ce este şi în ce
constă fenomenul globalizării? Care este relaţia dintre naţiune şi globalizare?
Interdependenţa societăţilor contemporane este legată de două variabile majore ale sfârşitului
de secol XX.
1. Prima dintre ele se referă la sistemul mondial întemeiat pe statele-naţiune. Apariţia acestui
sistem mondial modern după secolele XVI-XVII a dus la o primă formă de interdependenţă
identificabilă în întreaga Europă ce încerca să delimiteze sfere de putere la sfârşitul secolului
al XIX-lea, în întreaga lume. În interiorul acestui factor al interdependenţei dintre state a fost
definit şi a funcţionat conceptul de „suveranitate”, până târziu, la sfârşitul secolului XX.
Această formă de organizare şi funcţionare a statelor în sistemul mondial modern a pus capăt
ideii de universalism, prin căderea succesivă a diferitelor imperii, în urma Păcii de la
Westfalia din 1648 şi a Congresului de la Viena, din 1815:
“Instituţionalizarea suveranităţii statelor şi funcţionarea mecanismului balanţei de putere au
format fundamentul a ceea ce o serie de analişti au numit o „societate internaţională”: o
societate de state (sau de grupuri dominante din aceste state) care se ocupau de interesele şi
de menţinerea acelor state (sau grupuri dominante din aceste state). Sistemul care a luat
naştere astfel a fost rezultatul caracteristicilor, nevoilor şi intereselor statelor membre:
sistemul european de state nu a apărut deci “imaculat”, cum consideră Barry Jones în
Globalisation and Interdependence in the Interntional Political Economy.
Noul sistem mondial a fost unul al conflictelor dintre state grupate în blocuri politice şi
militare. Problema care apare într-un astfel de tip de relaţii internaţionale în care securitatea
politico-militară ca problemă centrală este legată de formula de cooperare la nivel interstatal,
formulă ce nu presupune actori internaţionali care să poată opera peste dimensiunea centrală
a sistemului mondial care era asigurată de suveranitate.
Ceea ce se întâmplă la începutul mileniului trei la nivelul relaţiilor internaţionale este strâns
legat de dinamica sistemului internaţional, care a funcţionat pe principiul blocurilor militare
şi de influenţă, acestea reducându-se înainte de căderea regimurilor comuniste în Europa
centrală şi de est între 1989-1990 la bipolarizare pe axa Vest-Est. Căderea regimurilor
comuniste a dus la dispersarea puterii sovietice, care a pus astfel capăt conflictului latent
între două blocuri la nivel mondial, actorii internaţionali apăruţi acum fiind practic dominaţi
de Occidentul grupat în NATO. Căderea blocului sovietic a fost urmată de o restructurare a
sistemului internaţional la nivel de relaţii economice, blocul euro-american deţinând acum
întâietatea. În această perioadă, problema suveranităţii care organizase sistemul internţional a
fost înlocuită de problema interdependenţei dintre state.
globalizarea

2. A doua variabilă se referă la fenomenul globalizării. Conceptul de globalizare a devenit un


termen extrem de folosit în discursul politic şi în discursul analitic la sfârşitul secolului XX.
El se suprapune cu conceptele de interdependenţă şi convergenţă la nivelul relaţiilor şi
deciziilor dintre state. Pentru o serie de analişti de perspectivă marxistă şi neomarxistă,
globalizarea înseamnă înainte de toate hegemonia în cadrul unui capitalism transnaţional în
general, hegemonia corporaţiilor transnaţionale în particular. Pentru alţii, globalizarea se
defineşte prin referire la internaţionalizarea finanţei, a producţiei şi a tranzacţiilor economice
care provoacă mecanismele statale de operare şi ale deciziilor suverane ale statelor-naţiune.
O altă semnificaţie a conceptului de globalizare este legată de ideea de standardizare a
capacităţilor şi tehnologiilor de producţie şi expunerea statelor la un set de probleme comune
şi presiuni economice de acelaşi tip. (B.Jones)

Bibliografie:

R.J. Barry Jones, Globalisation and Interdependece in the International Political Economy.
Rethoric and Reality, Pinter Publishers, London, 1995.

Termeni-cheie
Pattern
Welfare-state
Clivaj
Eurocomunism
Post-materialism
Libertarianism

Întrebări de verificare
1. Ce este o familie de partide?
2. Care este spectrul principalelor familii de partide europene?
3. Care este legătura dintre ideologia familiilor de partide şi filosofia integrării europene?
TEMA XI

SISTEME DE PARTIDE. TIPURI DE SISTEME DE PARTIDE. CARACTERISTICI

După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa:

1. Ce este sistemul de partide


2. Câte tipuri de sisteme de partide există
3. Prin ce se caracterizează diferitele sisteme de partide
4. Ce importanţă are tipul de sistem de partid în contextul mai larg al guvernării şi
legitimităţii partidelor politice în societate

Importanţa analizei sistemelor de partide în ştiinţa politică

Analiza sistemelor de partide tinde din ce în ce mai mult să devină o disciplină de sine-
stătătoare în cadrul ştiinţei politice. Argumentul pentru o astfel de tendinţă este legat de
conţinutul acestui tip de demers analitic, pe de o parte, de nevoia analizei comparate a
impactului, rolului şi relaţiei dintre partidele politice în guvernarea şi administrarea unei
societăţi, pe de altă parte. Studiul sistemelor de partide este departe de se opri la răspunsuri
date unor întrebări precum “câte partide există într-o societate?”, sau “care este ideologia
partidelor politice?”.
Analiza sistemelor de partide este extrem de relevantă pentru răspunsuri la întrebări
fundamentale pentru organizarea şi guvernarea unei ţări. Ea dă seamă de importanţa
partidelor politice în stabilirea sistemelor democratice, precum şi de nevoia de partide
guvernarea de tip democratic: Dintre întrebările fundamentale pentru care analiza
sistemelor de partid poate oferi răspunsuri pertinente, selectăm:
Cine reprezintă interesele diferitelor grupuri, comunităţi sociale?
Cine şi cum stabileşte selecţia guvernanţilor?
Care este instanţa care agregă interesele diferitelor grupuri ş comunităţi?
Care este relaţia dintre sistemul de partid şi tipul de scrutin electoral?

Un prim pas în analiza sistemelor de partide va fi identificarea acestora. Urmărind istoria


fenomenului partidist în desfăşurarea sa, precum şi relaţia dintre partidele politice şi tipul de
regim politic, vom obţine următoarele tipuri de sisteme de partide:

1. sistemele monopartid
2. sistemele bipartid
3. sistemele pluripartidiste
4. sistemele pluripartidiste cu un partid dominant

I. SISTEMELE MONOPARTID. PARTIDUL-STAT

În ceea ce priveşte sistemele de tip monopartid, Andrew Heywood observa în Politics (1997)
că, la rigoare, termenul de "sistem monopartid" este, în fapt, un termen contradictoriu.
Argumentul autorului englez este simplu: când spui “sistem de partide”, este foarte clară
trimiterea la interacţiuni între mai multe forţe, instituţii, agenţi politici. Dincolo de această
observaţie de contradictorialitate, este însă foarte clar că, atunci când spui “sistem
monopartid”, deja poţi introduce distincţii între sisteme de partide în care un singur partid are
monopolul puterii prin excluderea celorlalte partide politice sau interdicţia dreptului de
asociere, şi sisteme în care trăsătura fundamentală a procesului de guvernare se întemeiază pe
o competiţie pentru putere între două sau mai multe partide politice. În ciuda conţinutului său
contradictoriu, vom păstra totuşi termenul “sistem monopartid” în analiza noastră.
Argumentul opţiunii este legat de funcţia operaţională a acestui termen în delimitarea şi
identificarea altor tipuri de sisteme de partid.

Ce este sistemul monopartid?

Sistemul monopartid poate fi identificat în sistemul politic în care funcţiile


guvernării sunt exercitate de un singur partid politic. Partidul aflat la guvernare
deţine monopolul exclusiv al puterii, stabilind caracteristicile şi forma ordinii
social-politice. Partidul este, în aceste condiţii, şi instanţa care deţine puterea în
stat. Instituţiile statului sunt sistematic dublate la nivelul procesului decizional
de instituţiile de partid. Controlul politic şi social este astfel total, procesul
decizional fiind, în fapt, rezultatul intervenţiei şi controlului sistematic al
reprezentanţilor elitei de partid. În sistemele monopartid se poate astfel vorbi
despre “partidul-stat”.

1.1. Regimurile comuniste şi sistemele monopartid


Acest tip de organizare a sistemului politic se întemeiază pe monopolul puterii în virtutea
unei ideologii autoprezentată, de regulă, ca "ideologie marxist-leninistă". Organizaţia internă
a partidului se structura sub ceea ce purta numele de "centralism democratic", ale cărui
origini trebuie căutate în iniţiativa leninistă de la începutul secolului nostru, când mişcarea
social-democrată rusă s-a despărţit de mişcarea comunistă din exact aceste motive ale
centralizării aparatului de partid pe care o propunea Lenin. Centralismul democratic este, în
fapt, o organizare de tip oligarhic, în sensul că decizia la vârful partidului de întemeiază pe
voinţa câtorva a lideri ai acestuia. În realitate, tendinţele de evoluţie ale unui asemenea
centralism democratic de tip comunist în organizarea de partid evoluează către monocraţii de
partid, în care unul dintre lideri îşi elimină rând pe rând toţi competitorii de la vârful
partidului. Cazul exemplar este cel al lui Stalin, care, în numele ideologie leniniste, a reuşit
să epureze partidul şi implicit aparatul de stat de orice posibilă facţiune care ar fi ameninţat
cu nesupunerea faţă de deciziile conducătorului unic al partidului.
Sistemele monopartid sunt sisteme birocratice organizate clientelar, principiul
impersonalizării relaţiilor din interiorul elitei administrative şi al instituţiilor fiind
anulat de personalizarea statului şi a partidului şi identificarea acestora cu
Conducătorul. Aparatul de partid se suprapune deci aparatului de stat prin construcţia
unei nomenklaturi atotputernice în cadrul unei societăţi pe care o putem numi societate
de status. Aparatul de partid şi de stat deţine controlul întregului sistem de interacţiuni
sociale prin intermediul unui aparat represiv care este comandat de liderii de partid.
Devierea instituţională sau birocratică de la linia impusă de conducătorul unic este
practic imposibilă, tendinţele de control monopolist ţintind să excludă orice astfel de
forme de devianţă.

Selecţia funcţionarilor din aparatul de partid şi de stat se face în funcţie de disponibilitatea


acestora de a se supune la deciziile şi la linia politică stabilită de şeful de partid. Numirile în
aparatul de partid sunt numiri în funcţii de control asupra aparatului de stat. Monopolul de
partid elimină orice idee de reprezentare a intereselor unei clase proletare, pe care ideologia
comunistă susţinea că o reprezintă. În realitate, partidul comunist stabileşte care sunt
organizaţiile legale ale muncitorilor, de exemplu, acestea putând exista doar dacă se supun şi
acţionează în sensul liniilor stabilite de ideologia de partid. Încălcarea dreptului de asociere
neagă deci orice legitimitate a reprezentării clasei muncitoare, idee fundamentală de suport
social în construcţia ideologiei comuniste.

1.2. Partidul unic şi colonialismul

Acest al doilea tip de sistem monopartid se regăseşte în ţări precum Ghana, Tanzania,
Zimbabwe şi se întemeiază pe partidul care şi-a asumat eliberarea colonială după cel de-al
doilea război mondial. În Zimbabwe, de exemplu, sistemul monopartid s-a dezvoltat abia
după 1986, la 6 ani după obţinerea independenţei, prin fuziunea a două grupări politico-
militare angajate în lupta de gherilă - ZANU şi ZAPU. În alte cazuri, partidele unice sunt
rezultatul monopolizării puterii de către un lider naţional, aşa cum este cazul Partidului
Poporului condus de generalul Ershad în Bangladesh şi Mişcarea Populară Revoluţionară a
Preşedintelui Mobutu în Zair.

În Africa şi Asia, sistemele monopartid au luat naştere, de regulă, prin apariţia unu lider
charismatic, ideologia de partid fiind construită pe intenţiile iniţiale ale acestui lider. Spre
deosebire de partidele unice ale regimurilor de tip comunist, aceste partide născute în urma
eliberării coloniale nu sunt bine organizate şi nu au un aparat de partid care să controleze în
sistem birocratic de tip clientelar întreg procesul decizional. De regulă, în astfel de cazuri,
procesul decizional este ceva mai mult decât voinţa liderului de partid, aparatul pe care se
sprijină acest tip de sistem monopartid având un rol periferic în procesul decizional, după
cum observă A.Heywood în Tratatul său de ştiinţă politică.

1.3. Democraţia partidului unic?

Acest tip de sistem monopartid face referire la situaţii în care liberalizarea unui sistem
decizional şi organizaţional înalt centralizat se face de către un singur partid politic. Caz
exemplar în acest sens este ideologia kemalistă şi Partidul Popular care a democratizat
societatea turcă după 1923. Având o ideologie a democratizării şi liberalizării, partidul
condus de Kemal Attaturk vine să reorganizeze structurile de stat pe un model al sincronizării
instituţionale cu democraţia de tip occidental. Este vorba despre un proces de construcţie de
partid şi de stat care se întemeiază pe charisma unui singur lider politic, ce a renunţat la
funcţia de general pentru a se ocupa de guvernarea şi reorganizarea sistemului instituţional.
În aproximativ 10 ani de la eliminarea centralizării şi a organizării de tipul sultanatului,
libertăţile politice ale populaţiei turceşti merg până într-acolo încât, într-o societate
organizată pe principii tradiţionale şi pe religia musulmană ce excludea femeile din viaţa
publică, acestea au primit dreptul de vot pentru alegerile la nivel local. Un astfel de sistem pe
care îl putem numi "liberalismul partidului unic" intră flagrant în contradicţie cu sistemele de
valori şi de construcţie instituţională de aceeaşi natură din spaţiul de emergenţă al
democraţiei liberale - Occidentul. Deşi diferit de cazul românesc al construcţiei democratice
din secolul trecut şi din prima parte secolului nostru, liberalismul partidului unic vine să dea
seamă de o construcţie instituţională şi o racordare a Periferiei la modele liberale şi
democratice ale Centrului sistemului mondial modern (spaţiul nord-atlantic). Construcţia de
partid şi de stat se face în societăţile Periferiei de către o elită politică a cărei funcţie este
aceea de a racorda ideologic şi instituţional societatea la modelele democratice ale Centrului.
Avem în acest caz o elită modernizatoare ce îşi asumă o construcţie de partid şi de stat "de
sus în jos".

II. SISTEMELE PLURALISTE. SISTEMUL MULTIPARTID CU UN PARTID


DOMINANT

Sistemele multipartidiste sunt compatibile şi pot funcţiona doar în cadrul unei organizări de
tip democratic a societăţii. Caracteristica fundamentală a sistemului multipartidist este aceea
că o multitudine de partide organizate în temeiul legii se află în competiţie pentru dobândirea
puterii în stat. Desigur, tendinţele competitorilor sunt cele ale monopolului funcţiilor şi
privilegiilor în stat. În sistemele pluraliste însă, rezultatul luptei pentru monopolul puterii în
stat este în mod sistematic acela al guvernării în condiţiile existenţei unei opoziţii politice,
care monitorizează implicit sau explicit procesul decizional la nivelul statului. Reţinem deci
ideea de control al partidului (partidelor) aflate la guvernare prin intermediul partidelor aflate
în opoziţie, parlamentare sau neparlamentare.
În sistemele multipartidiste competiţia politică se realizează între mai mult de două
partide, alternanţa la guvernare fiind o caracteristică fundamentală a acestor societăţi
pluripartidiste. O astfel de alternanţă poate duce la coaliţii guvernamentale între două
sau mai multe partide, care au nevoie de o majoritate parlamentară pentru promovarea
sistemului de legi prin Parlament.
Sistemul multipartidist este deci rezultatul unei democraţii parlamentare, în care Legislatorul
este un Parlament ales în mod democratic. Mai mult decât sistemele bipartidiste, sistemele
multipartidiste sugerează ideea de competiţie democratică, în care cel mai important şi mai
reprezentativ partid la nivel electoral poate fi exclus de la guvernare prin coalizarea unor
partide politice mai mici care sădea majoritatea parlamentară.
Un exemplu relevant în acest sens este cazul românesc: în 1996 PDSR a devenit partid al
Opoziţiei, deşi era cel mai important partid din sistemul românesc de partide. Coaliţia
guvernamentală alcătuită din partide mult inferioare acestuia la nivelul opţiunilor electorale a
reuşit coagularea unei majorităţi PNŢD-PNL-UDMR-PD, la care s-au adăugat apoi şi alte
organizaţii politice şi partide mai mici.

1. Categorii de sisteme multipartidiste


1. Sistemul de două partide şi jumătate al Germaniei, care va fi discutat în
subcapitolul Bipartidismul
2. Multipartidismul de tip italian, în care sistemul de partide este alcătuit din partide
relativ mici.
Mergând pe distincţia lui G.Sartori, putem distinge între sisteme multipartidiste de tip
polarizat şi sisteme multipartidiste de tip moderat.
Multipartidismul moderat există în ţări precum Belgia, Olanda, Norvegia. Astfel de sistem de
partide se caracterizează prin existenţa unei competiţii în care ideologia de partid nu se
prezintă fundamental diferită la nivelul fiecărui partid în parte, putând exist coaliţii
guvernamentale destul de uşor, tendinţa fiind de mişcare către centru.
Multipartidismul polarizat se defineşte prin existenţa unor partide importante şi
semnificative electoral, dar care au diferenţe semnificative de ideologie. Unele dintre
acestea pot avea şi tendinţe antisistem, cum este cazul Italiei, Franţei, Spaniei, în care
mişcările comuniste aveau o importantă reprezentate electorală. Caracteristica
polarizării este întărită de existenţa altor partide antisistem, cu este cazul lui
Movimento Sociale Italiano, reconstruit în 1995 ca o Alleanza Nazionale postfascistă.
Caracteristica fundamentală a sistemelor multipartidiste, observă A.Heywood, este aceea că
se întemeiază, mai mult decât oricare altele, pe ideea de compromis şi pe toleranţă, în sensul
acceptării unor puncte de vedere şi linii de guvernare diferite în aceeaşi coaliţie.
Compromisul şi nevoia de toleranţă pentru a face societăţile guvernabile tinde să trimită
politicile către statul bunăstării, cum este cazul Suediei, organizată în sistem multipartidist.
Problema sistemelor pluripartidiste moderate sau polarizate este aceea că, în cadrul acestora,
guvernarea este posibilă, de regulă, doar în coaliţii. O astfel de necesitate de coalizare poate
face guvernarea instabilă prin fracturarea ei ideologică şi pe interese de partid. Fracturarea
ideologică şi de partid nu dă instabilitate guvernamentală în Suedia. Cazul italian al
instabilităţii guvernamentale poate fi folosit în opoziţie cu cazul suedez, în care fragmentarea
nu creează instabilitate.
Din această opoziţie rezultă că:
1. sisteme de tip multipartidist, care au nevoie de coaliţii de guvernare, pot fi stabile sau
instabile.
2. instabilitatea guvernării nu trebuie gândită ca o consecinţă necesară a fragmentării
sistemului de partide şi al nevoii de coalizare.
3. Cazul italian al instabilităţii guvernamentale poate fi explicat prin tip de cultură
politică, prin caracteristici proprii şi complexitatea sistemului de partide, mai
degrabă, decât prin dinamica sistemului multipartidist. (A.Heywood, Politics, 1997).

Coaliţiile politice tind să se construiască pe negociere şi compromis, ceea ce face ca măsurile


reale de guvernare să se îndrepte către o ideologie de centru, mai degrabă, decât către o
guvernare bazată pe respectarea principiilor doctrinare sau ideologice. Legea va apărea
promulgată în cadrul acestui tip de sistem de partide nici aşa cum o vrea partidul X, nici aşa
cum o vrea partidul Z sau Y, ci ca rezultatul unui compromis. Or, ce este democraţia şi
guvernarea democraţiilor liberale, dacă nu rezultatul unei nevoi permanente de a face
compromisurile cele mai bune pentru a obţine efecte ce maximizează valoarea unei măsuri
sau a unei legi, astfel încât ea să ducă la avantajul celor mai mulţi, într-o distribuire şi o
redistribuire de resurse sociale?

3. Sistemele pluripartidiste cu un partid dominant

Sistemele pluripartidiste cu un partid dominant se organizează pe principii total diferite de


cele ale sistemelor monopartid, chiar dacă la nivel real putem avea, de multe ori, de-a face cu
o funcţionare de sistem în care, într-un cadru de tip democratic pluralist, procesul decizional
aparţine unui singur partid. Deosebirea fundamentală dintre aceste două tipuri de sisteme de
partid, aşa cum se va vedea în continuare, ţine de faptul că în sistemele cu un partid
dominant, deşi procesul decizional aparţine unui singur partid, evantaiul de posibilităţi de
decizie este construit într-un cadru constituţional de tip democratic. Altfel spus,
dacă în sistemele monopartid liderul sau partidul unic pot lua orice fel de decizie, în
cazul sistemelor pluraliste cu un partid dominant, deciziile liderilor de partid şi politica
de partid sunt limitate de constrângerile constituţionale.
Exemplul cel mai des citat de sisteme politice cu un partid dominant este cel al Japoniei,
care, până la căderea Partidului Liberal Democrat în 1993, fusese organizată în acest sistem
de partid timp de 38 de ani. Miracolul economic japonez fusese susţinut de o astfel de
guvernare care a fost lipsită de un partid majoritar în Dieta japoneză doar în 1976, 1979,
1983.
În Suedia, Partidul Social Democrat al Muncii a rămas la putere din 1951 până în 1993, fie
singur, fie în alianţă. În Italia, Partidul Creştin Democrat a dominat fiecare an de guvernare
după cel de-al doilea război mondial, până la colapsul său, rezultat în 1993 din scandalurilor
de corupţie.
În India, de asemenea, Partidul Congresului a dominat scena politică între 1947-1989, cu
doar trei ani de opoziţie, restul acestei perioade fiind la guvernare într-o formulă majoritară
sau de coaliţie.

O primă caracteristică fundamentală a sistemelor pluraliste cu un partid dominant este


acea că evoluează către o competiţie între facţiuni şi grupări de partid, în cadrul unuia
şi aceluiaşi partid politic. Creştin-democraţii italieni păreau să funcţioneze cu ceva mai
mult decât o organizaţie de grupuri de interese şi de putere din Italia, "...partidul
acţionând ca un broker al acestor diferite facţiuni.", Acţiunea catolică (reprezentantă a
intereselor bisericii catolice), asociaţia fermierilor şi interesele industriale putând să
realizeze loialitate electorală şi să influenţeze procesul guvernamental.
La un anumit moment istoric sistemele de partid astfel organizate sunt întrerupte de
scandaluri financiare sau de altă natură, rezultate din tendinţa de monopolizare a
funcţiilor importante în stat. Acesta este motivul pentru care puţini sunt susţinătorii
unui astfel de model de organizare a sistemelor de partide.
O a doua caracteristică fundamentală a acestui tip de sistem de partide este inexistenţa
unei opoziţii puternice, ceea ce face ca liderii partidului majoritar să ignore protestele
partidelor mici, care nu reprezintă o ameninţare reală în competiţia pentru putere.

III. BIPARTIDISMUL

1. Factorii bipartidismului

Bipartidismul este sistemul de partide în care există mai multe partide politice, în
interiorul căruia doar două dintre acestea exercită influenţă reală în viaţa politică.
Sistemul bipartidist este determinat de o serie de factori istorico-ideologici şi sociali, precum
şi de natura sistemului electoral.
A. Factorii istorici
În perspectivă istorică, originile sistemului de tip bipartidist pot fi identificate în secolul al
XIX-lea.
Formula clasică a bipartidsmului era aceea a unui sistem de partide organizat pe clivajul
politico-ideologic partide aristocratice/partide liberale, ambele reprezentând categoria
privilegiaţilor, dar având opţiuni fundamentale diferite referitoare la schimbarea socială.
Apariţia proletariatului rezultat din procesul de industrializare a dat naştere la alt tip de partid
politic: partidul socialist. Noua triadă politică nu s-a concretizat însă, la nivelul influenţei
reale, în acelaşi fel în toate sistemele politice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dacă în
Franţa, partidul reprezentant al proletariatului a început să aibă un rol semnificativ în viaţa
politică, nu acelaşi lucru se poate spune despre cazul britanic. Mai mult, atunci când partidul
reprezentant al sindicatelor muncitoreşti a apărut pe scena politică în Marea Britanie, în mai
puţin de trei decenii el a reuşit să elimine unul dintre cele două partide politice tradiţionale –
Partidul Liberal, care îşi împărţise până atunci (deceniul al treilea al secolului XX)
guvernarea cu Partidul Conservator. În spaţiul românesc, de exemplu, Partidul Conservator a
fost cel care a dispărut în momentul în care alături de Partidul Naţional liberal a apărut alte
formaţiuni politice, cum este cazul Partidului Social Democrat sau al Partidului Ţărănesc,
într-o primă perioadă (196-1918), pentru ca într-o a doua perioadă foarte scurtă de timp,
Partidul Ţărănesc să fuzioneze în 1926 cu un partid nou apărut pe scena politică românească
după unirea Transilvaniei cu România (Partidul Naţional Român).

Aşa cum se poate observa, apariţia unui al treilea candidat politic în sistemul de partide a dat
naştere la două situaţii complet diferite, în funcţie de cazuri particulare de societăţi. În unele,
cum este cazul Marii Britanii, noul partid apărut a înlocuit unul dintre cele două partide
dominante tradiţionale. În alte societăţi, cum este cazul Franţei sau al României, noul partid
apărut a continuat să funcţioneze alături de partidele politice influente anterioare acestuia.
Dintr-o perspectivă analitică ce se centrează pe sistem e de partide, se poate vorbi despre
apariţia bipartidismului şi a multipartidismului.
In Franţa, emergenţa partidelor socialiste dădea naştere la multipartidism.
In alte ţări, bipartidismul s-a menţinut. Partidele liberale s-au scindat în grupuri care au aderat
la partidele de tip conservator şi grupuri care au aderat la partide socialiste. O astfel de
evoluţie se poate observa în SUA şi Marea Britanie.

In SUA, bipartidismul nu este legat de scindarea sistemului de partide în conservatoare


liberale. Clivajul ideologic a fost cel Federalişti (conduşi de Hamilton)/Republicanii (conduşi
de Jefferson, ei fiind partizanii lărgirii drepturilor statelor membre ale Uniunii).
Totuşi, această opoziţie nu a fost înlocuită de cea Republicani/Democraţi, aceştia din urmă
fiind consideraţi ca având o ideologie conservatoare în raport cu republicanii. Partidul
Democrat a absorbit electoratul pe care în Europa l-au deţinut partidele socialiste. Acesta este
motivul pentru care în SUA nu a existat un veritabil partid socialist.

B. Factorii sociali şi sistemele electorale


Sistemele bipartidiste exclud existenţa unui partid cu tendinţe şi ideologie revoluţionare. Ele
se caracterizează prin alternanţa la putere a două partide.

Sistemele electorale şi natura lor reprezintă un factor important în organizarea multipartidistă


sau bipartidistă a sistemului.
De exemplu, scrutinul majoritar într-un singur tur este o determinantă importantă a
bipartidismului. Conform acestui tip de scrutin, sunt alese persoanele care au obţinut
cel mai mare număr de voturi, şi de aceea alegătorii sunt tentaţi să-şi dea votul
candidatului care are cea mai mare şansă. Votul pentru partidele mici este, aproape
constant, expresia unei preferinţe locale.
În realitate, acest tip de scrutin este mult mai probabil a ţine seamă de faptul că în sistemele
bipartidiste nu poate apărea un al treilea partid, decât să explice bipartidismul însuşi,
precizează specialiştii în analiza sistemelor de partide.
Orice partid nou care se creează este blocat de scrutinul majoritar într-un singur tur.
Fenomenul a fost totuşi infirmat în 1900 în Marea Britanie, când a apărut partidul
muncitoresc (laburist). El a eliminat Partidul Liberal, dar a fost nevoie de aproximativ trei
decenii pentru ca Partidul Laburist să se poată impune. De aici şi afirmaţia specialiştilor în
partide politice: dacă bipartidismul va fi distrus printr-o întâmplare, atunci el va fi în mod
necesar restabilit automat de către tipul de scrutin.

Problema dacă scrutinul majoritar cu un singur tur este capabil să creeze el singur
bipartidism, rămâne încă deschisă.
2. Tipuri de bipartidism

A. Bipartidism rigid şi bipartidism suplu


Bipartidismul rigid şi bipartidismul suplu sunt legate de gradul de disciplină care există în
cadrul partidului. Atunci când această disciplină este slabă se creează ceea ce unii numesc
“bipartidism aparent”, fapt ce trimite la o situaţie cu consecinţe diferite de cele produse de
bipartidismul rigid. Bipartidismul rigid poate duce la excluderea membrilor de partid în
cazul nerespectării deciziilor de la centru partidului şi politica oficială a acestuia.
Bipartidismul suplu conservă libertatea de acţiune a liderilor şi membrilor de partid.
Pentru bipartidismul rigid poate sta ca exemplu Marea Britanie, unde, indiferent de
conflictele de opinii din interiorul partidului, majoritatea din Camera Comunelor va reacţiona
întotdeauna la fel la proiectele de lege propuse de partidul din care fac parte reprezentanţii,
sau la proiectele propuse de partidul aflat în opoziţie.
In SUA, avem un exemplu de bipartidism suplu, aici având majorităţi circumstanţiale în
multe cazuri, distincţia dintre majoritate/opoziţie nefuncţionând de fiecare dată.

B. Bipartidismul perfect/bipartidismul imperfect (Jean Blondel)


Bipartidismul perfect se referă la situaţii în care cele două partide totalizează 90%, sau mai
mult de 90% din voturile exprimate. Acest lucru înseamnă că unul dintre cele două partide
are majoritate absolută, putând să guverneze singur, restul partidelor care cumulează 10%
fiind, în fapt, nesemnificative pentru guvernare şi neavând şansa de a participa la vreo
alianţă.
Bipartidismul imperfect caracterizează situaţii în care cele două partide importante reuşesc să
obţină 75-80% din voturile exprimate. Acest lucru înseamnă că este nevoie de un al treilea
partid pentru ca unul din partidele mari să aibă majoritate parlamentară şi să poată forma
guvernul.
Bipartidismul perfect a caracterizat marea Britanie între 1935-1974, după 1974, Partidul
Liberal devenind un actor de stabilire a majorităţii parlamentare, sistemul transformându-se
acum în bipartidism imperfect.

C. Bipolarizarea prin coaliţii


Fenomenul se referă la situaţii în care trei sau patru partide politice tind să se coalizeze
pentru ca două dintre ele să aibă majoritate parlamentară. Se realizează astfel două coaliţii de
partide. Este cazul Germaniei înainte şi după unificare: creştin-democraţii şi social-
democraţii au trebuit să se alieze permanent cu un al treilea partid – liberalii, pentru a putea
forma majorităţi parlamentare care să dea cancelarul şi partidul de guvernământ format de
acesta şi validat de Preşedinte.
In Franţa se poate vorbi, de asemenea, despre bipolarizarea vieţii politice. Acest tip de
bipartidism reieşit din polarizare se dovedeşte însă mai puţin stabil ca cel realizat din
sistemele politice de tip bipartidist.

D. Bipartidismul: cazul american

La origini, sistemul politic american se întemeiază pe clivajul Federalişti- Republicani. După


ce Partidul Democrat a apărut pe scena politică înlocuind Partidul Federalist, relaţia dintre
cele două partide politice a tins să se transforme într-una specială, care este greu de găsit în
sistemul bipartidist sau multipartidist european. În ce constă această particularitate?
Înainte de toate, clivajul ideologic aproape că nu există în sistemul american de partide,
partidele definindu-se, mai degrabă, prin asemănări decât prin deosebiri.
La nivelul structurii, Partidul Democrat şi Partidul Republican au, de asemenea, similarităţi
de structură comparabile, ambele fiind construite pe structuri instituţionale descentralizate.
Structura teritorială de bază a partidului este circumscripţia de vot, condusă de şef, care la
nivel local se reunesc sub comanda unui chairman.
Chairmanii se reunesc la nivel de district, care este circumscripţia electorală pentru membrii
Congresului. Eşalonul următor este eşalonul statului membru al Uniunii Statelor americane,
prezidat de un State-chairman. La nivel naţional există un Comitet care n-are importanţă
reală decât în alegerile prezidenţiale. Astfel, partidele politice americane apar ca structuri
relativ oligarhice: puterea este deţinută de liderii de la diferite nivele, care iau toate deciziile
referitoare la viaţa de partid.
Scopul partidelor americane este acela de a deţine toate funcţiile, la toate nivelele de
guvernare - administrative, judiciare, politice., situaţie globală care le permite realizarea unei
reţele de influenţă. Folosirea de mijloace şi resurse financiare semnificative în alegerile
prezidenţiale se explică prin faptul că, o dată câştigate, acestea le permit obţinerea de locuri
atât la eşalon naţional, cât şi la nivel local de guvernare şi administrare.

Partidul Democrat îşi găseşte originea în Partidul jeffersonian. In prima perioadă de


existenţă, democraţii erau ostili statului federal. Astăzi, ideologia de partid permite
intervenţia limitată a statului în econome şi în plan social. Baza electorală a Partidului
Democrat este foarte largă: populaţia de culoare, imigranţii, catolicii, sindicatele fiind
favorabile acestui partid, participând prin contribuţii financiare atunci când partidul nu este
angajat în alegeri.
Partidul Republican, pare că are o ideologie ceva mai conservatoare, decât Partidul
Democrat. El este într-o oarecare măsură simbolul categoriei sociale care se cheamă WASP
(albi, anglo-saxoni, protestanţi).
Republicanii au electorat în lumea de afaceri, pentru că partidul este în favoarea limitării
intervenţiei statului în economie, în special, şi pe scena internaţională, spre deosebire de
intervenţionismul democrat.

D. Bipartidismul: cazul britanic

Originile clivajului politic în Marea Britanie sunt de tip religios. Grupările puritane şi pro-
biserică se constituie între 1660-1679, cauza decisivă a extinderii celor două grupuri fiind
extensiunea sufragiului. Liberalii fondează prima organizare electorală (Caucus). Partidul
Conservator s-a creat în 1867 iar Partidul Liberal în 1874. Bipartidismul care se instalează va
fi pus sub semnul întrebării doar în perioada 1922-1935, prin prezenţa laburiştilor alături de
liberali, după care liberalii sunt eliminaţi de către laburiştii, care vor continua să guverneze
alternativ cu conservatorii.

Partidul Conservator are o organizare de tip aristocratic, spre deosebire de oligarhiile


americane, puterea aparţinând în ultimă instanţă unei grupări de notabili.
Partidul Conservator are organizaţii teritoriale care fac legătura organizaţiilor locale cu cele
naţionale.
În cadrul partidului sunt trei organe centrale: Conferinţa anuală, care este compusă din
delegaţi ai partidului, ea neputând lua decât rezoluţii, ce nu devin obligatorii pentru şefii de
partid.
Consiliul Central este organul conducător, alcătuit din delegaţi ai filialelor locale, regionale,
parlamentari, membrii Consiliului central şi se reuneşte o dată la două luni.
Adevărata putere este însă deţinută de membrii guvernului, liderul fiind desemnat de Camera
Comunelor. El este şeful opoziţiei şi dispune de o adevărată administraţie. El se ocupă de
alegeri, propagandă, studii şi cercetări de program, doctrinare, etc.
Ideologic, Partidul Conservator este împotriva intervenţiei statale în economie, ultima
guvernare începută în 1979 cu premiera Thatcher fiind <revoluţie conservatoare>, statul
retrăgându-se gradual din viaţa economică, urmând apoi perioada deznaţionalizărilor. După
ce partidul a pierdut alegerile în 1990, ex-premiera s-a retras din partid, care se estimează că
are un număr de aderenţi foarte ridicat (1,5-12,5 milioane după unele estimări).

Partidul Laburist a fost format în 1900, după Congresul sindicatelor din 1899. Structural şi
ideologic, el a apărut din Societatea Fabiană şi Federaţia Social-Democrată.
Aderenţii săi sunt de două tipuri: aderenţi individuali (15%) şi aderenţi colectivi (sindicate).
Numărul de aderenţi atinge cifra de 16 milioane, procedura de înscriere colectivă fiind
următoarea: membrii unui sindicat sunt consideraţi toţi membri ai partidului Laburist în care
sindicatul s-a înscris, dacă nu exprimă în mod deschis retragerea.
Organizarea Partidului Laburist nu este foarte diferită de cea a Partidului Conservator:
circumscripţia electorală, nivelul regional, Conferinţa anuală, Comitetul executiv naţional.
Diferenţa constă în faptul că PC grupul parlamentar dirijează Comitetul executiv, pe când în
cazul laburiştilor, comitetul executiv este cel care exercită presiune asupra grupului
parlamentar.

Partidul Liberal este urmaşul mişcării whig, organizată după Reforma electorală din 1832.
Acesta a alternat la putere cu conservatorii între 1832-1914. De 15-20 de ani se vorbeşte
despre renaşterea Partidului Liberal, care ajunge uneori la 20% din voturile exprimate.
Partidul Social-Democrat a fost creat din sciziunea din 1981 din cadrul Partidului Laburist.
El face alianţe cu liberalii, punând la cale un program comun. După alegerile legislative din
1987, Alianţa decide să facă un veritabil partid, care se va numi Partidul Social Liberal
Democrat. O fracţiune a social-democraţilor care a refuzat fuziunea a decis autodizolvarea
partidului în 1990.

Bibliografie

Roger-Gerard Schwatzenberg, Sociologie politique, Monchrestien, ed. 5-a, Paris, 1998.


Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995.
Heywood, Andrew, Politics, Macmillan, London, 1997.

Termeni-cheie

Aparat de partid
Bipartidim britanic
Bipartidism
Bipartidism american
Bipartidism imperfect
Bipartidism perfect
Bipartidism rigid
Bipartidism suplu
Bipolarizare
Caracterisitici fundamentale ale bipartidismului
M. Clientelă
Colonialism
Compromis
Comunism
Factorii bipartidismului
Legitimitate
Monopartidism
Multipartidism
Nomenklatură
Partid majoritar
Partid unic
Pluralism
Sistem
Sisteme de partide

Întrebări de verificare

1. Ce este un sistem de partide?


2. Care este diferenţa dintre diferitele tipuri de sistem de partide?
3. Să se precizeze caracteristicile sistemului monopartid
4. Să se precizeze caracteristicile sistemelor pluripartidiste
5. Caracteristicile sistemului pluripartidist cu un partid majoritar
6. În ce constă importanţa sistemului electoral în determinarea tipului de sistem de partide?
7. Să se prezinte tipologia bipartidismului
TEMA XII

CLIVAJELE POLITICE

Parcurgând această temă veţi învăţa:


1. Ce este un clivaj politic
2. Care este tipologia clivajelor politice europene
3. Care este relevanţa clivajului stânga-dreapta
4. Cum interacţionează clivajele între ele

Abordarea problemei clivajelor este legată în ştiinţa politică de două nivele de analiză
diferite. Primul dintre acestea ţine de o dimensiune metodologică a analizei: simplificarea,
pentru a putea înţelege mai bine. Al doilea nivel de analiză este legat de dificultăţile pe care
modelele noastre teoretice le întâmpină atunci când trebuie să recompună realitatea la care se
referă, cu riscul de a o ordona pe aceasta după propria noastră logică, pe care o presupunem a
fi logica reală a faptelor social-politice.

Clivajul ca metodă de simplificare a realităţii sociale

Un clivaj, de regulă, se referă la împărţirea lumii politico-sociale în două, trei,… n categorii.


Din această perspectivă putem, pe bună dreptate, accepta ideea că tipologiile binare sau
trinare răspund unei atitudini a minţii noastre de a simplifica pentru a înţelege.

a. Tipologiile binare folosite în analiza clivajelor politice creează categoria socială şi opusul
ei: rural-urban, stânga-dreapta, centru-periferie etc. Problema nevoii de a gândi simplificat nu
este nici pe departe depăşită în cazul unor clivaje politice multiple. Argumentul este simplu:
în loc de o tipologie binară dreapta-stânga, introducem două, trei, patru tipologii binare:
centru-periferie, rural-urban, naţional-internaţional etc. Altfel spus, în loc să simplificăm
binar pe o singură linie, simplificăm binar pe mai multe nivele.

b. A doua problemă pe care o reclamă analiza politicii şi a comportamentelor politice prin


intermediul clivajelor se referă la relaţia dintre tipologiile construite în mintea noastră pentru
simplificare, în scopul înţelegerii, şi felul în care se prezintă realitatea socio-politică pe care
încercăm să o explicăm. Această a doua capcană pe care o ridică analiza clivajelor se referă
deci la refuzul realităţii socio-politice de a se supune categoriilor analitice pe care le creăm.
Având în minte aceste capcane teoretice, vom purcede în continuare la prezentarea
categoriilor fundamentale izvodite de ştiinţa politică pentru analiza realităţii din perspectiva
dispunerii ei în categorii simple, construite pe logica şi principiul non-contradicţiei. Care
principiu, aşa cum vom vedea, ne ajută doar parţial în analiza fenomenelor socio-politice.

1. Caracteristicile clivajelor politice

Analiza politică occidentală identifică o serie de caracteristici definitorii pentru nevoia de a


opera cu termenul de clivaj în ştiinţa politică.
1.1. Din această perspectivă, un clivaj politic se referă la o diviziune socială care permite
separarea populaţiei şi identificarea de categorii de participanţi la actul politic, în
funcţie de una sau alta dintre caracteristicile fundamentale ale unui grup social -
profesie, status social, religie, etnie, etc. Prin apelul la aceste caracterisitci vom putea
identifica diferite clivaje politice: protestanţi-catolici, patroni-muncitori, minoritate etnică-
majoritate, rural-urban, centru-periferie, stânga-dreapta etc.

1.2.A doua caracteristică ce defineşte termenul de clivaj politic ţine de conştiinţa de grup a
acestor comunităţi separate. O astfel de conştiinţă de apartenenţă la grup este direct legată de
una dintre identităţile colective pe care individul şi le asumă prin participarea la acţiuni de
natură politică în cadrul comunităţii naturale sau artificiale din care face parte.

1.3. Un clivaj social cu valenţe politice trebuie exprimat în termeni organizaţionali.


Comunitatea care se autodefineşte prin diferite elemente-cheie are nevoie de structuri
instituţionale care să-şi asume participarea şi organizarea membrilor şi grupurilor ce
alcătuiesc diviziunea socială respectivă. Este vorba despre instituţii precum biserica,
sindicatele, partidele şI organizaţiile politice, alte instituţii ale societăţii civile.
Aşa cum observă M.Gallagher, M.Laver şI P.Mair în Representative Government in Western
Europe (1992, pp. 90-91), fiecare dintre aceste trei caracteristici ale clivajelor sociale cu
valoare politică trebuie luate în seamă în analiza politică pentru a putea percepe formarea,
menţinerea şi erodarea lor. Dinamica acestor clivje sociale cu semnificaţie politică este
uneori legată de dinamica ocupaţiei forţei de muncă, de dinamica ideii de identitate colectivă
sau în structura organizaţională a societăţii.

O trăsătură fundamentală pe care o vom observa la clivajele politice este aceea că ele se
întemeiază fie explicit, fie implicit pe o dualitate ce face trimitere la spaţiu. Nu cumva putem
trage de aici concluzia că mintea noastră are nevoie de o dispoziţie spaţială a categoriilor
pentru a înţelege mai bine? De exemplu, clivajul centru-periferie, rural-urban fac trimitere
explicită la dispoziţia spaţială, pe care, de altfel, se şi întemeiază. Clivajul dreapta-stânga nu
are o legătură explicită cu dispoziţia spaţială, aşa cum este el operaţionalizat astăzi. În
realitate, însă, la origini, el a plecat ca şi termen care făcea referire explicită la dispunerea
spaţială. La ce se referea această dispunere spaţială?

2. Clivajul dreapta-stînga
Ca multe alte concepte ale ştiinţei politice (revoluţie, ideologie, etc.), clivajul dreapta-stânga
şi-a început cariera în calitate de metaforă, mai degrabă decât de concept al ştiinţei politice.
Accidentul care a reprezentat începutul carierei istorice a cuplului conceptual se referea la
dispoziţia membrilor Adunării Constituante în stânga, respectiv în dreapta preşedintelui
adunării, în timpul Revoluţiei franceze.
Acreditarea lor ca termeni fundamentali în analiza politică se datorează, spune Bobbio, unei
anumite definiri a politicii - activitate întemeiată pe o relaţie de tip conflictual:
"Părţile aflate în joc rămân în permanenţă două, oricâţi aliaţi ar avea.
Păstrându-se neclintită marea şi unica dihotomie prieten-duşman, reducerea inevitabilă la
doar două părţi aflate în conflict, adică procesul de bipolaritate, devenit obligatoriu prin
atragerea diverşilor adversari potenţiali spre polii existenţi, are loc pe baza principiului şi
practicii după care prietenul duşmanul meu este duşmanul meu sau, invers, duşmanul
duşmanului meu este prietenul meu. Fiindcă nu există decât două poziţii posibile, sau prieten,
sau duşman - o contrapunere care explică din plin viziunea dualistă a politicii -, acolo unde
părţile în joc sunt la început mai mult de două, se conturează patru combinaţii posibile:
prieten poate să-ţi fie atât prietenul prietenului, cât şi duşmanul duşmanului; duşman îţi va fi
atât duşmanul prietenului, cât şi prietenul duşmanului. Anumite coaliţii sau alianţe ce par
nefireşti în relaţiile internaţionale sau în relaţiile dintre partide, sunt în realitate consecinţa
naturală a logicii dihotomice. În relaţiile umane, exemplul cel mai frapant de antiteză îl
constituie războiul; dar logica dihotomiei nu este străină nici ea de viziunea tradiţională
religioasă sau metafizică din lumea naturii (lumină-întuneric, ordine-haos şi, la limită,
Dumnezeu-diavol)."

Acceptând dualismul politic structurat pe această nevoie de dihotomie a minţii noastre,


Bobbio încearcă să demonstreze că tipul de clivaj dreapta-stânga are încă o valoare
reală în analiza politică. Contestat de o parte dintre analiştii contemporani ai
politicului, acest clivaj susţinut de autorul italian care se declară în mod explicit ca
având viziune de stânga, încearcă să explice realitatea politică prin apelul la anumite
tipuri de valori care grupează atât partidele politice, cît şi opţiunile şi atitudinile politice
în două mari categorii ce se disting în funcţie de poziţia pe care o au faţă de tradiţie, de
valori politice precum libertatea, egalitatea, proprietatea, statul şi rolul statului, etc.
Din această perspectivă, va trebui să procedăm la o definire explicită a conţinutului
celor două categorii analitice care îşi propun să explice politica şi comportamentul
agenţilor politici sau al electoratului.

2.a. Stânga - categorie a ştiinţei politice


Când spunem că un partid politic sau o ideologie, o atitudine sau un discurs este "de stânga",
prima asociere pe care o avem în mod neexplicit în mintea noastră este cea cu socialismul.
Este adevărat, la origini, termenul de stânga însemna inclusiv ideologie sau atitudine de tip
socialist în politică. La extremă, stânga era asociată cu "roşul" - identificarea de partid sau de
opţiune politico-ideologică cu socialismul fiind încă mai precisă în această formulă. În
realitate însă, valorile stângii au devenit mult mai complexe decât cele asociate
reformatorilor, sau înnoitorilor în politică, definiţi în secolul al XIX-lea prin opoziţie cu
conservatorii sau tradiţionaliştii.

Apariţia partidelor politice muncitoreşti pe scena politică în a doua jumătate a secolului


trecut, disocierea între marxism şi anarhism, între socialism şi social-democraţie, precum şi
reprezentarea electorală a social-democraţiei în Parament, au făcut din valorile stângii
principii de acţiune care puteau întemeia atitudini ale partidelor socialiste marxiste, social-
democrate, laburiste, sau chiar liberale. Tradiţionalele grupări Whigs şi Torries puteau intra
şi ele în categoriile dreapta-stânga, prin atitudinea pe care o aveau faţă de schimbarea politică
la diferite nivele.

Criterii de definire a axei dreapta-stânga


În dezbaterile asupra acestui cuplu conceptual antitetic ne putem folosi de două principii
fundamentale care apar în mod sistematic, oricare ar fi perspectiva de abordare: principiul
organizării pe verticală şi principiul organizării pe orizontală a societăţii. Dimensiunea
orizontală trimite la ideea de egalitate, pe când cea verticală trimite la ideea de ierarhie.
Revelli propune în Dreapta şi stânga. Identitatea pierdută (1990) 5 criterii de diferenţiere a
dreptei de stânga:
1. criteriul temporal - progres-conservare
2. criteriul spaţial - egalitate-inegalitate
3. criteriul persoanei - autodirecţie-heterodirecţie
4. criteriul funcţiei - clase inferioare-clase superioare
5. criteriul cunoaşterii - raţionalism-iraţionalism.
Autorul italian va proceda la stabilirea rolului de prim şi secund în cadrul acestor criterii,
optând pentru importanţa decisivă a criteriului egalităţii, singurul în măsură să reîntemeieze
categoriile analitice de dreapta şi stânga.
Egalitate-inegalitate
Stânga face trimitere la ideea de egalitate între oameni. Egalitatea între oameni este însă
gândită în mod diferite de ideologii, doctrine, teorii politice, în funcţie de gradul până la care
se poate spune că oamenii sunt egali: trebuie ei trataţi ca egali din toate punctele de vedere
sau egalitatea dintre oameni trebuie să se limiteze la drepturi şi îndatoriri stabilite prin lege?
Ideea întemeietoare a celor două constructe teoretice trimite în mod necesar la subiecţii care
devin parte a unui proces de distribuire şi redistribuire de resurse. Dreapta şi stânga se
autodefinesc în acest sens prin stabilirea lui cine, ce, cum, când, cât primeşte dintr-o acţiune
de distribuire şi redistribuire de resurse sociale (drepturi, avantaje, privilegii, facilităţi
economice, etc.).
Din această perspectivă putem avea o stângă extremă, a cărei ideologie este egalitaristă: toţi
oamenii sunt egali, deci toţi trebuie să primească aceeaşi cantitate de bunuri de la societate,
indiferent de tipul de muncă şi ceea ce pot oferi ei societăţii. De la această extremă definită
pe principiul “toţi sunt la fel”, se poate construi o identitate de stânga, în care pot apărea
criterii de departajare, precum meritul, efortul, randamentul, etc. Combinaţiile, observă
Bobbio, sunt nenumărate: în şcoli, meritul este cel care întemeiază egalitatea, în protecţia
socială se adaugă criteriul nevoilor minimale, sau "decente". Variaţiunile ar putea continua.
Ideea de bază este acea că stânga reprezintă mai multe tipuri de ideologii, doctrine sau
atitudini politice care se construiesc pe criteriul instrumental al egalităţii.
Când zicem că stânga este egalitară, nu înseamnă că egalitatea se referă la orice, la tot şi la
toate. Egalitatea stângii se defineşte prin apelul la alte criterii care relativizează contextual
principiul instrumental al egalităţii. Stânga se referă în aceste condiţii la partide, mişcări
sociale care ţintesc reducerea inegalităţilor sociale, fără a promova în mod necesar egalitatea
tuturor, în orice condiţii. Departe de a se reduce la egalitarismul filosofiei social-politice
marxiste, egalitaeta stângii absoarbe ideea diferenţelor şi a inegalităţilor de anumite tipuri.

Dreapta politică trimite la organizarea ierarhică

Dreapta se defineşte prin apelul la valori contrare celor care fundamentează categoria
analitică a stângii. Ceea ce trebuie să reţinem în definirea acestui din urmă concept sunt
criteriile care au dat identitate stângii. Renunţarea la criterii absolute care să întemeieze
inegalitatea între oameni şi diferenţierea este deci necesară. O idee, o doctrină politică sau un
partid sunt de dreapta în măsura în care acordă o importanţă mare inegalităţii, propunând
meritul şi iniţiativa personale drept criterii fundamentale în departajarea dintre oameni. La
rigoare, dreapta face trimitere la o definire a societăţii prin intermediul accesului la resurse
doar pe criteriul propriilor capacităţi. Redistribuirea de resurse în folosul celor mai puţin
dotaţi sau a celor nevoiaşi nu poate fi pentru dreapta inegalitară, construită aproape exclusiv
pe criteriul meritului, decât un furt din producţia celor capabili. Ierarhia pe care o introduce
dreapta, ca şi categorie analitică, nu este însă ultimativă. Inegalităţile care întemeiază
conţinutul dreptei nu definesc nici ele mişcări sau ideologii, atitudini omogene la nivel de
conţinut şi de formulare a principiilor. Inegalităţile dreptei se referă la acceptarea ideii că
oamenii sunt, mai degrabă, inegali decât egali. Întemeiată pe ideea de inegalitate, categoria
analitică “dreapta” nu reduce nici ea societatea la o lume a forţei şi în care este în mod
necondiţionat favorizat cel mai bun sau cel mai puternic. Pentru dreapta politică inegalităţile
sunt, în majoritatea lor, naturale. Ele se manifestă în mod necesar şi la nivel social şi nu
trebuie, sau nu pot fi eliminate:
"Dreapta este mai dispusă să accepte ceea ce este natural, dar şi ceea ce numim o a doua
natură, adică obişnuinţa, tradiţia, puterea trecutului. Artificialismul stângii nu cedează nici în
faţa inegalităţilor naturale evidente care nu pot fi puse pe seama societăţii: să ne gândim doar
la eliberarea nebunilor din ospiciu. Există o natură vitregă, dar şi o societate vitregă. Stânga
are însă în general tendinţa de a crede că omul le poate corecta pe amândouă."

Un al doilea criteriu folosit de Bobbio pentru clarificarea conţinutului celor două concepte
este legat de felul în care se rezolvă problema relaţiei dintre libertate şi autoritate. Din nou,
însă, va trebui să introducem criterii de identificare: cine participă la libertate, în ce condiţii,
după care criterii şi cine stabileşte criteriile?
Libertatea poate fi definită ca valoare politică individuală, pe când egalitatea nu poate fi
definită decât în mod colectiv: putem accepta că există societăţi sau regimuri politice în care
unul singur este liber, dar nu are sens să spune că există societăţi în care doar despotul sau
dictatorul este egal. Egalitatea trimite deci la o relaţie socială. Libertatea însă nu poate
funcţiona ca valoare politică decât dacă iei în seamă libertăţile celorlalţi. Având o astfel de
dublă natură - exclusiv individuală (libertatea de a gândi) şi exclusiv socială – (libertatea de a
face ceva), acţiunea fiind întotdeauna într-o relaţie implicită sau explicită cu cineva, vom
defini stânga-dreapta prin apelul la libertăţile de a face ceva, iar nu la libertate în general:
libertatea de opinie, de a munci, de a face orice nu încalcă libertatea celorlalţi, libertate
negativă, libertate pozitivă, etc.
Dacă din acest punct de vedere al libertăţii cele două concepte politice nu diferă substanţial,
sub aspectul autorităţii ele intră în conflict atunci când se pune problema intervenţiei
autorităţii de stat în viaţa social-economică.
Stânga acceptă, într-o formulă sau alta intervenţia statului, de la planificarea absolută a
radicalismului comunist şi desfiinţarea proprietăţii private prin transformarea ei în proprietate
de stat sau "comună", "a poporului", până la intervenţia selectivă şi limitată a statului, sub
controlul strict al Parlamentului.
Dreapta extremă respinge ideea de intervenţie, anarhismul fiind caz exemplar pentru această
extremă, prin ideea desfiinţării statului. Mai aproape, sau mai departe de această extremă se
plasează o serie întreagă de atitudini sau concepţii politice de dreapta. Avem astfel un
liberalism al statului minimal, al statului “paznic de noapte al burgheziei”, al dreptăţii
procedurale sub domnia legii, etc.
Stânga poate fi definită în acelaşi fel, dacă luăm ca punct de reper extrema egalitaristă
reprezentată de societatea comunistă pe care Marx o vedea întemeiată pe principiul “De la
fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Definită contextual, stânga acceptă în acelaşi
fel intervenţia statului, de la formula maximală la cea contextuală, minimală, de egalizare a
condiţiilor de trai prin ajutor social, până la o limită pe care guvernanţii unei societăţi o
consideră “decentă”.
Problema folosirii axei dreapta-stânga se complică în momentul în care observăm că mişcări
liberale şi mişcări autoritare stau în aceeaşi categorie a dreptei. Mişcări comuniste autoritare
(totalitare) şi mişcări sau partide social-democrate stau în aceeaşi categorie a stângii. Fără să
mai discutăm că, la nivelul consecinţelor practice, extremele de stânga şi dreapta se ating. Ca
orice extreme, de altfel. Un totalitarism de stânga şi unul de dreapta diferă prin ideologia care
le întemeiază. La nivel practic ele eşuează în respectarea drepturilor individului, chiar dacă
îşi propun să făurească un om nou, mai bun şi mai drept decât orice individ real dintr-o epocă
sau alta.

Aşa cum reiese din dezbaterea asupra relaţiilor dintre conţinuturile celor două categorii
analitice ale politicului înţelegerea şi operaţionalizarea lor este legată de posibilitatea de a le
accepta ca şi concepte relative. Conţinutul lor nu este unitar în sensul în care se prezintă cel
de conservatorism, tradiţionalism, etc. Neavând un conţinut fixat o dată pentru totdeauna,
termenii de dreapta şi stânga se definesc contextual, în funcţie de epocă şi construcţie
politico-ideologică. Termenii de comunist, catolic, liberal sunt mult mai clari în conţinut,
decât cel de dreapta sau de stânga. Conceptele de dreapta şi stânga sunt deci locuri ale
"spaţiului politic", iar nu calităţi intrinseci ale universului politic. Ele reprezintă "...o
topologie politică determinată, fără legătură cu ontologia politică, fiind concepte relative,
folosite pentru simplificarea explicaţiei şi analizei politice.

Observăm deci că dreapta şi stânga pot fi definite la un nivel foarte general drept categorii
analitice care explică cel puţin o dimensiune sau o parte a politicului. Contestarea lor în
calitate de categorii analitice operaţionale este legată de posibilitatea acestora de a explica şi
a numi situaţii concrete care pot fi interpretate prin intermediul acestui tip de clivaj. Care este
valoarea cestor două concepte în cazul politicii româneşti, de exemplu? Sunt ele un model
operaţional universal?
Problema cea mai serioasă pe care o ridică interpretarea politicii sau a atitudinilor,
comportamentelor politice româneşti prin intermediul dihotomiei dreapta-stânga se constituie
la nivelul amalgamării programelor şi ideologiilor de partid cu valori care sunt şi ale dreptei
şi ale stângii, deopotrivă. Partide politice care se autonumesc de dreapta sau de stânga, sunt
nevoite să lanseze idei şi campanii de imagine care să combine valorile doctrinei opuse, fie în
mod conştient, fie în mod inconştient. Lucrul acesta al autosesizării este mai puţin important.
Ceea ce contează în mod fundamental în această operaţionalizare a conceptelor în spaţiul
românesc se referă la conţinuturile doctrinare care încetează a mai satisface etichetele care
sunt puse pe partide. De exemplu, PNŢCD, PNL, PD, PDSR, sunt partide care pot avea
atitudini şi politici de stânga în ceea ce prieşte protecţia socială, deşi unele dintre acestea se
autodefinesc drept partide de centru-dreapta. Orizontul de aşteptări al unei majorităţi
electorale determină însă astăzi în România modelarea ofertei de partid în politici şi
programe care ies de sub incidenţa ideologiei politice asumate fie explicit în doctrină, fie
implicit în eticheta şi declaraţiile pe care le fac acestea în diferite împrejurări.
Problema cea mai serioasă a acestei operaţionalizări în politica şi analiza politică românească
este aceea a câştigării de electorat. Ideea de egalitate este mult mai uşor acceptată de
electorat, decât ideea de inegalitate şi distribuire inegală de resurse. Care să fie motivaţia unei
astfel de orientări electorale?
Egalitatea aduce cu sine ideea de confort, de apreciere, de evaluare, situaţie care face
imposibil votul unei părţi importante din electorat pentru politici de dreapta, de exemplu, în
care statul să se retragă din activitatea economică ce trebuie să devină apanajul întreprinderii
private sau de grup. Ideea eficienţei pe care ar reprezenta-o, să zicem, o astfel de politică este
legată direct de şomaj şi redimensionare, restructurare, situaţii care fac posibilă
autoproiectarea angajaţilor într-un viitor nesigur. Statul însă, ca proprietar majoritar sau total,
dă impresia de siguranţă, în reprezentările colective asupra celor două instituţii - proprietatea
privată şi proprietatea de stat.
Acesta este unul dintre motivele serioase pentru care partidele politice ce se prezintă în
spectrul dreptei să aibă o şansă extrem de mică în a face faţă unei guvernări, sau unei
confruntări electorale într-o societate educată în spiritul egalităţii şi al faptului că cineva –
statul, în cazul de faţă, trebuie să dea, în orice condiţii.
Acesta sunt doar câteva dintre argumentele potrivit cărora cuplul conceptual dreapta-stânga
este extrem de dificil de operaţionalizat pe realitatea românească. O societate în schimbare,
care este alcătuită dintr-o majoritate educată în orizontul egalităţii va face imposibil accesul
unui partid de dreapta la guvernare. Desigur, dreapta unui naţionalism tradiţionalist extrem
poate aduce voturi dintr-un anumit segment electoral. Programul de partid va trebui însă să
conţină în mod necesar valori de stânga, care trimit la egalitate socială.
Alegerile generale şi locale se câştigă astăzi, de regulă, cu propagandă de stânga. Guvernare
serioasă, responsabilă în tranziţia românească, se poate face cu programe ce se plasează, mai
degrabă spre dreapta la nivel economic.
Ceea ce face încă mai clară dificultatea de a opera o analiză serioasă prin intermediul
conceptelor dreapta-stânga, în realitatea politică românească. Independent de intenţiile lor
originare, partidele politice sunt obligate să se construiască pe ideologii confuze, care să
includă valori de stânga şi de dreapta în egală măsură. De aici nevoia pe care au resimţit-o
acestea de a se autointitula de centru-stânga sau centru-dreapta. O astfel de noţiune
intermediară este semnul cel mai clar că dreapta şi stânga nu pot deveni categorii analitice
operaţionale, ele însele fiind, aşa cum am precizat într-o permanentă evoluţie şi
contextualizare. Ceea ce se poate spune în aceste condiţii ale plasării pe axa dreapta-stânga
despre spaţiul politic, atitudinile electorale sau ideologiile de partid din România este doar că
ele sunt amalgamate. În 1932, în revista “Lumea Nouă”, în numărul inaugural, un teoretician
şi doctrinar român de prestigiu internaţional făcea o afirmaţie surprinzătoare: Eu sunt de
stânga în domeniul social şi de dreapta în domeniul politic. Este vorba despre doctrinarul
Secolului corporatismului şi teoreticianul Partidului unic: Mihail Manoilescu. Un semn din
bătrâni că, uneori, relativizarea a două concepte poate duce la aneantizarea lor. Sau că axa
dreapta-stânga este, în fapt, un Janus Bifrons.

3. Clivajul centru-periferie

Clivajul centru-periferie este introdus în analiza sistemului politic şi a culturii politice de


către Lipset şi Rokkan în studiul “Cleavage Structure, Party System and Voters Alignment”
(1967), în care aceştia propun o diviziune între culturi minore şi culturi dominante (subject
culture-dominant culture). Dinamica acestui concept referitor la clivaje social-culturale cu
semnificaţie politică s-a stabilit în formula Centru - Periferie, distincţii ce operează în
interiorul uneia şi aceleiaşi societăţi. În fapt, termenul centru-periferie este introdus cu câteva
decenii mai devreme de către cercetătorii Şcolii de la Annales, care puneau problema
organizării sistemului mondial modern într-o astfel de formulă, prin apariţia uni nou
principiu de structurare a relaţiilor dintre state, zone, continente: principiul schimbului
economic în scopul profitului.
În ştiinţa politică centrată pe analiza distribuţiei opţiunilor electorale şi a sistemelor de
participare politică, clivajul centru-periferie operează în formula unui stat centralizat, în care
putem distinge o autoritate la centru şi autorităţi construite în periferia sistemului politic.
Astfel, clivajul centru-periferie poate opera cel mai clar în cadrul statelor naţiune, în
interiorul cărora puterea politică de la centru formulează sisteme de legi, tipuri de codificare
a relaţiilor şi regulilor de interacţiune socială, norme de respectat de către cetăţenii şi
grupurile aceleiaşi societăţi. Rezistenţa la iniţiativele şi măsurile Centrului a fost de multe ori
generatoare de secesiune şi de fragmentare teritorială, cum este cazul Irlandei, care refuză
supunerea la sistemul normativ al centrului de la Londra. O reacţie diferită a periferiei faţă de
centrul sistemului politic o oferă Belgia, în care clivajul centru-periferie a dus la o autonomie
substanţială a populaţiilor vorbitoare de limbă olandeză (flamanzii) şi franceză (valonii). Un
alt caz al relaţiei centru-periferie a dus la totala absorbţie a periferiei de către Centru, aşa cum
s-a întâmplat în Franţa, unde minoritatea bretonă din nord-vestul ţării a fost absorbită de
centrul reprezentat de puterea politică franceză.
Sensul existenţei acestor clivaje sociale cu valenţe şi semnificaţie politică se poate identifica
în comportamentul la vot al populaţiei aparţinătoare uneia sau alteia dintre părţi. E adevărat,
clivajele nu pot fi definite doar prin apartenenţa etnică. Doar un complex de factori poate da
seamă de existenţa şi substanţialitatea unui clivaj politic, deoarece clivajul etnic, de exemplu,
implică aproape în mod necesar alte tipuri de clivaje: religioase, ocupaţionale, de clasă,
geografice, etc.
4. Clivajul stat-biserică

Ca şi clivajul centru-periferie, clivajul stat-biserică este în bună măsură rezultatul procesului


de construcţie a statului modern. Pornind de la Revoluţia franceză din 1789-1799, procesul
de desacralizare a valorilor şi instituţiilor politice, precum şI a comportamentului
participanţilor la politică a creat în mod indubitabil tensiuni între fondatorii şi creatorii de stat
şi reprezentanţii Bisericii. Cauza acestui tip de conflict este uşor de identificat: privilegii
sociale, redistribuirea resurselor şi, de aici, relaţii de putere. Asimilând definirea politicii pe
linia celor “5 C", este foarte clar că reprezentanţii clerului erau puşi în situaţii de a pierde
privilegii care dăinuiseră mai bine de un mileniu, proprietăţi şi accesul la fixarea de impozite
- toate elemente ale puterii şi ale controlului social. După Reforma luterană şi calvină,
apariţia bisericilor naţionale care neagă universalismul pretins de biserica romao-catolică, va
crea un fenomen de alianţă între aceste biserici reformate şi stat, noile instituţii religioase
naţionale transformându-se direct sau indirect în agenţi ai statului, cum spun Lipset şi
Rokkan.
Pentru cazul bisericii catolice conflictul dintre biserică şi stat era mai mult decât predictibil,
pentru că biserica avea pretenţia de a fi deasupra statului, ca deţinătoare a autorităţii (în sens
de auctoritas, ce trimite la monopolul asupra relaţiei indivizilor cu divinitatea), spirituale
care are un caracter supranaţional, ea extinzându-se asupra tuturor comunităţilor de creştini
catolici, indiferent de statul ai cărui cetăţeni sunt. Conflictul dintre autoritatea şi suveranitatea
statală şi tendinţele de control ale instituţiei bisericii catolice devine astfel iminent.
Biserica romano-catolică va reuşi însă conservarea unei bune părţi dintre instituţiile de
învăţământ proprii, pe care încearcă să le ferească de fenomenul secularizării, prin
respingerea intervenţiei statului şi a ofertei educaţionale a acestuia. Pe de altă parte, biserica
romano-catolică a rămas activă într-o serie de probleme de natură strict social-politică, pe
care le-a controlat în unele state până în zilele noastre. Astfel, problema de legislaţie statală,
observă Gallagher et.alt. în Representative Government in Western Europe (1992) este de
multe ori legată de respectarea valorilor bisericii catolice (problema divorţului, a avortului,
cenzura pe presa pornografică, legislaţia prostituţiei, etc.):
"Conflictul dintre biserică şi stat era, de aceea, aproape inevitabil. Cazurile cele mai evidente
sunt reprezentate de acele ţări în care catolicii erau o minoritate religioasă, cum se întâmplă
în Olanda şi Germania. Clivajul stat-biserică a rezultat în puternice mobilizării social-
politice, în mod esenţial doar în aceste ţări cu o puternică minoritate catolică. Partidele
creştin-democrate constituie o forţă politică relevantă pentru un mare număr de ţări, chiar
după cel de-al doilea război mondial. E adevărat, partidele creştin-democrate puternice au
apărut doar în vestul şi centrul Europei. Răsăritul europei şi creştinătatea de rit ortodox a
rezolvat cu totul altfel relaţia biserică-stat. Aici nu au apărut partide politice creştin-
democrate puternice, clivaje religioase semnificative precum cel catolic-protestant -
ortodocşii fiind nesemnificativi ca şi comunitate naţională sau instituţie în confruntările
politice.

5. Clivajul rural-urban

1. Baza socială rurală şi baza socială urbană a partidelor politice

Clivajul rural-urban ca termen euristic al ştiinţei politice a fost propus de Lipset şi Rokkan,
cu referire la distribuirea de voturi în cadrul unui regim politic de tip democratic. El se referă,
în principal, la problema unui comportament politic diferit al regiunilor tradiţionaliste aflate,
de regulă, în lumea ruralului şi regiunile cu impulsuri modernizatoare, identificabile în lumea
urbană. Autorii conceptului indică vechimea acestui tip de clivaj politic prin trimiterea la
conflictul de interese ale ruralului agrarian şi interesele comerciale şi industriale ale zonelor
urbane, încă de la sfârşitul evului mediu. Din această perspectivă se poate vorbi despre o
opoziţie urban-rural pe linia dinamicii economice şi normative, fiecare zonă fiind interesată
de un anumit tip de legislaţie pe problema taxelor, de exemplu. În realitate, este vorba aici de
interesele exprese ale proprietarilor de pământ şi ale reprezentanţilor burgheziei orăşeneşti,
care au reuşit să fie conciliate în multe ţări prin dominarea ruralului de către urban. Expresia
acestui conflict în cazul statelor moderne de tip democratic se regăseşte în comportamentul
electoral, legat de programe de partid şi de ideologii modernizatoare sau tradiţionaliste. În
democraţiile vest-europene şi în democraţia americană acest clivaj rural-urban există în
continuare şi poate fi explicat inclusiv prin diviziunea centru-periferie. Interesele fermierilor
francezi, belgieni, olandezi, de exemplu, au fost nu de puţine ori violent exprimate, prin
conflicte de stradă care cereau subvenţii de la Centru sau renunţarea la o legislaţie europeană
şi mondială care desfiinţa taxele vamale la produse agroalimentare.
Clivajele rural-urban se regăsesc exprimate în conflicte dintre partide politice agrariene şi
urban-modernizatoare, politicile acestora fiind legate de protecţia statului şI de intervenţia
pentru susţinerea lumii rurale.

N. Clivajul rural-urban
Un clivaj prin excelenţă spaţial, clivajul rural urban este legat de sistemele politice care au
organizaţii reprezentative, cum sunt partidele politice. Din această perspectivă, partidele
politice sunt creaţii ale urbanului. Ele devin partide politice cu valoare socială şi economică
rurală în măsura în care fie se creează ca organizaţii politice care susţin interesele
electoratului din mediul rural, fie se construiesc ca şi partide politice urbane, dar îşi asumă
rezolvarea explicită a problemelor populaţiei din zona rurală. Dificultatea operaţionalizării
acestui criteriu în analiza politică a sistemelor de partid sau ale relevanţei ideologie ale
acestora este la fel de mare ca cea a relaţiei dreapta-stânga. Tendinţele societăţilor
contemporane de a fi cadrul în care se creează partide politice în care vedetismul şi
amalgamarea măsurilor şi programelor de partid ne trimit către un tip de partid "catch-all",
este argumentul forte pentru operaţionalzarea clară a clivajului rural-urban astăzi. Să vedem
originile acestui tip de clivaj şi situaţiile în care acesta poate funcţiona fără prea mari
dificultăţi.

Clivajul de această natură este întemeiat pe o diferenţiere clară a atitudinilor din mediul rural
şi a celor din mediul urban. Conducătorii de partide, observă Huntington în Ordinea politică
în societăţile în schimbare, sunt, de regulă, recrutaţi din rândul oamenilor educaţi, ce aparţin
de pătura "intelectualităţii". Un caz exemplar în această privinţă este India anilor '50, unde
funcţionarii de partid erau recrutaţi din rândurile funcţionarilor de la oraş, proprietari de
magazine, specialişti şI reprezentanţi ai clasei mijlocii, în condiţiile în care cea mai mare
parte a populaţiei era de origine rurală.
E adevărat, autorii americani se referă la tipul de situaţi oferit de societăţile aflate în plin
proces de modernizare, în care ideologia oraşului jacă rolul de catalizator al modernizării, în
raport cu ideologia conservatoare a mediului rural. Partidele politice ale societăţii
contemporane însă, spre deosebire de partidele de cadre au de notabili, urmăresc
maximizarea suportului electoral prin cuprinderea unui număr cît mai mare de voturi. Or,
acest lucru înseamnă extinderea, lărgirea ideologiei politice, prin acapararea valorilor
societăţilor rurale. Pentru un partid politic, sursa modernizării şi a dinamicii valorilor şi
ideologiei sale este oraşul, pe când mediul rural joacă rolul de element de stabilitate. Nu
întâmplător, testul final al insituţionalizării partidelor politice este legat de desemnarea de
reprezentanţi sau de atragerea de reprezentanţi în teritoriu, în mediul rural. Huntington pare
să identifice o lege de construcţie a partidelor politice în acest joc rural-urban, în cadrul
societăţilor aflate în proces de modernizare: partidul victorios se naşte la oraş, dar se
maturizează la ţară, de regulă, partidele politice şi sistemele de partide având rolul unificării
opţiunilor din mediul urban cu cele din mediul rural.
Pentru societăţile în schimbare, locul opoziţiei şi al instabilităţii este oraşul, pe când locul
stabilităţii se referă la suportul rural al partidului. În astfel de societăţi, de regulă, sprijinul
pentru partidele de guvernare este asigurat de zona rurală. Pentru partidele de opoziţie, însă,
sprijinul este, de regulă, venit din voturile zonelor urbanizate.
Comparând alegerile din mai multe ţări aflate în curs de modernizare prin democratizare,
autorul american identifică încă o regulă fundamentală privind partidele politice şI clivajul
rural-urban.
1. Existenţa unei divergenţe semnificative între votul urban şi votul rural, agenţii politici şi
organizaţiile politice care sunt puternici în mediu rural, fiind slab cotaţi de votul urban şi
invers;
2. Partidul susţinut în mediul rural care ajunge la guvernare este purtător de stabilitate
politică, pe când partidele de guvernământ care nu au o bază electorală puternică în zona
rurală sunt, mai degrabă, purtătoare de instabilitate.
Fie că avem de-a face cu situaţii în care clivajul rural-urban se manifestă în modele de votare,
fie că această formă de exprimare nu există, clivajul pe această linie apare aproape cu
necesitate în orice societate în care puterea politică este delegată prin vot universal.

2. Cine poate elimina clivajul rural-urban? Ignoră satul şi satul te ignoră

Se pare că acest tip de clivaj politic poate fi eliminat doar în situaţii aparte, de către partide
cu ideologie specială, şi asta doar temporar. Un astfel de partid sau o mişcare social-politică
ce poate fi susţinută în egală măsură de zona urbană şi zona rurală este partidul şi mişcarea
de tip revoluţionar. O elită militară ce face apel conştient la populaţia rurală şi o organizează
este şi ea un factor unificator şi de eliminare a acestui tip de clivaj politic. În societăţile de tip
democratic există, de asemenea, partide politice care pot avea o vocaţie rural-urbană, în fuga
după un suport electoral cît mai larg. O ideologie anticolonialistă sau o ideologie naţionalistă,
competiţia dintre două sau mai multe partide pentru zona rurală pot, de asemenea, să elimine
clivajul spaţial prin care se analizează lumea politicului.

6. Clivajul de clasă

Clivajul de clasă este unul, în bună măsură, de inspiraţie marxistă. El are toate dimensiunile
definiţionale ale unui clivaj politic – diviziunea muncii, organizaţională şi autoidentificarea
cu comunitatea determinată. Partidele de clasă care au apărut şi care au funcţionat aproape
linear în reprezentarea propriilor clase sociale au dispărut însă după cel de-al doilea război
mondial. Cazul cel mai relevant este acela al partidelor social-democrate şi al celor creştin-
democrate, care au încetat să mai fie reprezentanţi ai electoratului muncitoresc, sau ai
propriilor comunităţi religioase. “Gulerele albastre”, care reprezentau electoratul social-
democrat până la al doilea război mondial s-au amestecat apoi cu “gulerele albe”, electoratul
social-democrat prinzând importante segmente din administraţie, şi chiar din lumea
întreprinzătorilor. Tendinţa de de-legitimare a acestui tip de clivaj politic este legată de
dinamica ocupaţională şi a forţei de muncă şi restructurarea societăţilor pe principiile
postindustriale. Postmodernitatea refuză astăzi parcă să intre în tiparele de gândire pe care
Marx le elaborase pentru societatea industrială, având modelul exemplar în situaţia Angliei.
7. Concluzii: Interacţiunea dintre clivajele politice

Problema pe care o ridică analiza politică prin intermediul clivajelor politice este acea a
nevoii de a renunţa la simplificarea totală prin reprezentarea duală a realităţii social-politice.
E adevărat, gândirea duală este parte a modului nostru de a simplifica pentru a înţelege.
Interacţiunea dintre clivajele politice şi conştientizarea acesteia oferă posibilitatea unei
analize interacţionale, care poate explica mai bine comportamentul la vot şi compelxul de
interese pe care îl reprezintă un partid politic sau o organizaţie politică atunci când propune
programe de dezvoltare. Un program politic poate să fie de stânga şi agrarian, de dreapta şi
urban, de stânga şi urban, sau de dreapta şi religios în egală măsură. Apelul la un singur
clivaj politic pentru analiza comportamentului electoral sau a comportamentului politic al
diferiţilor agenţie individuali sau colectivi oferă doar explicaţii limitative şi insuficiente
pentru analiza unui fenomen politic determinat. De altfel, apelul la clivajele politice în
ipostaza lor de categorii interacţionale în analiza politică nu se face niciodată pe o singură
axă. Argumentul este simplu: un individ nu poate fi definit doar prin apelul la una dintre
identităţile sale sociale – locuitor al ruralului, de exemplu. Ca locuitor al ruralului, el aparţine
de mai multe grupuri sociale în acelaşi timp: este catolic sau ortodox, este agricultor,
învăţător sau inginer, este maghiar sau armean, etc. Această multiplă identitate dată
indivizilor de diferitele lor grupuri de apartenenţă cere deci multiimplicarea clivajelor în
analiza politică.

8. Exemple. Clivaje tradiţionale

Franţa
Clivajul de clasă - separă dreapta de stânga; clivajul religios separă gaulliştii, Frontul
Naţional şi grupurile catolice de socialişti şi comunişti, pe de o parte, şi elementele liberale
de cele conservatoare în UDF, pe de altă parte.
Clivajul centru-periferie se regăseşte în toate partidele politice, ca răspuns inevitabil şi
persistent la pretenţiile de dominaţie ale Parisului.
Germania
Clivajul de clasă a fost dominant în Germania pentru cea mai mare parte a perioadei de după
cel de-al doilea război mondial. El era însoţit de clivajul stat-biserică, tensiunile rural-urban
putând crea şi reactiva clivajul centru-periferie în Germania, suprapuse cu interesele Estului
german, care are posibilităţi de dezvoltare economică mult mai mici; Estul secularizat ar
putea de asemenea, să intre în conflict pe clivajul religios cu vestul catolic, de exemplu.

Marea Britanie

Pentru cazul britanic clivajul de clasă este cel mai relevant. Clivajul centru-periferie şi cel
referitor la rural-urban au semnificaţii politice şi electorale neglijabile în interiorul Regatului
Unit al Marii Britanii. Clivajul centru-periferie se manifestă în tensiunile existente între
naţionaliştii irlandezi, scoţieni, galezi şi Centrul de la Londra, perceput ca centru de
dominaţie. E adevărat, este vorba, deocamdată de o relaţie minoritară în cele trei diviziuni
etnico-geografie ale Marii Britanii.

Spania

Cazul spaniol este relevant din perspectiva analizei clivajelor politice prin faptul că avem de-
a face cu o dominaţie clară a clivajului centru-periferie şi a clivajului de clasă. Clivajul
centru-periferie este de departe cel mai semnificativ în Europa de vest, puţine ţări având o
varietate atât de mare de partide subnaţionale şi regionale. E adevărat, la nivelul fiecărei
regiuni, clivajul stânga-dreapta poate fi operaţional în cadrul comunităţilor locale.

Suedia.

Peninsula Scandinavică a avut poate cel mai relevant clivaj rural-urban. Acest tip de clivaj a
operat exemplar în Suedia până în 1957, când Partidul Agrarian şi-a schimbat numele în
Partidul Centrului şi a făcut apel la o varietate de segmente electorale trans-rurale. Clivajul
rural-urban în Suedia, ne spune Gallagher et alt. este de departe cel mai important astăzi.

Italia.

Cazul italian este exemplar pentru suprapunerea a trei clivaje politice importante: religios,
centru-periferie şi clivajul de clasă. Biserica a avut un rol din ce în ce mai mic în actul
legislativ, legile privind moralitatea publică, legată de valori sacre ale bisericii romano-
catolice fiind printre puţinele adoptate prin presiunile bisericii (avortul, divorţul). În
condiţiile în care clivajul de clasă pierde din importanţă, clivajul centru-periferie capătă
astăzi dimensiuni specifice: apariţia de partide regionale, conflictul dintre Nordul bogat în
resurse, industrie şI Sudul mai sărac fiind din ce în ce mai puternic în societatea italiană.

Olanda.

Clivajul de clasă şi clivajul religios sunt dominante în politica olandeză. Se afirmă, de


asemenea, din ce în ce mai puternic identităţile regionale şi locale, în lipsa aproape totală a
unui clivaj centru-periferie.

Bibliografie:

1. Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga, Humanitas, Bucureşti, 1999 (1995).


2. Samuel Martin Lipset, Stein Rokkan, Party Systems and Voter Alignments, The Free Press,
New York, 1967.
3. Michael Gallagher, Michael Laver, Peter Mair, Representative Government in Western
Europe, Mc.Graw-Hill, Inc., New York, 1992.
4. Myron Weiner, Party Politics in India, Princeton University Press, Princeton, 1957.
5. Samuel P. Huntington, Ordinea politică în societăţile în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999.

Termeni- cheie
Noncontradicţie
Clivaj politic
Clivaj social
Chatch-all party
Instituţionalizare
Postmodernitate

Întrebări de verificare

1. Care sunt caracteristicile unui clivaj politic?


2. Cum putem clasifica clivajele politice?
3. Cum se manifestă clivajul urban-rural în Europa de Est?
4. Cum interrelaţionează clivajele politice?
TEMA XIII

REGIMURILE POLITICE EUROPENE

După ce veţi parcurge această temă veţi învăţa:


1. Caracteristicile regimului politic parlamentar britanic
2. Trăsăturile regimului semiprezidenţial francez
3. Dimensiunile regimului federativ european (cazul Germaniei)

1. Regimul politic parlamentar: Marea Britanie

Politica şi sistemul de partide al Marii Britanii a oferit în 1983 cea mai mare surpriză
Partidului Laburist, ieşit înfrânt din alegerile generale în condiţiile în care, majoritatea
electoratului muncitoresc votase pentru conservatori. E adevărat, doi ani mai devreme,
întemeierea Partidului Social Democrat, aliat apoi cu Partidul Liberal deveneau pentru
laburişti şi pentru conservatori o ameninţare reală. Doar neşansa sistemului electoral adaptat
unui sistem de două partide a făcut ca laburiştii să ia 209 locuri în Camera Comunelor în
condiţiile în care aveau cu doar 2 procente mai multe voturi decât alianţa social democraţi
,liberali, ce obţinea incredibilul număr de 23 de locuri.
Regimul politic britanic părea să se afle într-o fundătură, iar Alianţa înfrântă dramatic cerea o
Constituţie scrisă care să elimine neregulile sistemului de vot. În astfel de condiţii, regimul
politic britanic ar părea să fie un regim politic neîntemeiat de o constituţie. Sau care are o
constituţie nescrisă. Există impedimente pentru o astfel de ordonare prin legi, regulamente,
obiceiuri şi regula precedentului în cazul unui întreg regi politic ce pare a fi cel mai vechi
regim parlamentar din lume?
Un articol apărut în The Times în decembrie 1985 pare să ne spună că profesorii de ştiinţe
politice sau de drept constituţional au un rol nesemnificativ atunci când se pune problema
unei constituţii, căci "Teoria constituţională întotdeauna a reieşit şi va reieşi din faptele
politice semnificative mai degrabă decât din cărţile profesorilor."
Cum funcţionează regimul politic britanic şi care este structura şi funcţiile instituţiilor sale?
Marea Britanie are un regim politic de tip parlamentar, în care instituţia Executivului este
desemnată de la nivelul componenţei sale de către partidul majoritar în alegeri, şeful acestuia
devenind şI primul ministru.

1. Caracteristicile sistemului britanic de partide

Din perspectiva sistemului de partide, regimul politic britanic este monarhie parlamentară, în
care guvernul gestionează şi administrează resursele societăţii "în numele Maiestăţii Sale",
referinţa formalizată neavând în realitate decât un aspect legat de tradiţie. În realitate,
măsurile de guvernământ sun t luate de Executivul condus de primul ministru, Coroana
având funcţia simbolică de legitimare a unei democraţii parlamentare în mecanismele căreia
nu are putere de intervenţie. Luată ca garant al procedurilor democratice, Regina îndeplineşte
funcţia de simbol al unei tradiţii de peste un mileniu şi jumătate, dacă socotim apariţia
Parlamentului britanic din Consiliul de Coroană al lui Ioan fără de Ţară (1215-1216),
instituţie ce capătă formulă consacrată pe vreme lui Eduard III (1297).
J.Dearlove şI P.Saunders prezintă caracteristicile sistemului de partide britanic în 8 element
caracteristice, pe care e vom prelua în cele ce urmează.
1. Un sistem de două partide, cu alegeri libere şi oneste.
2. guvernul este format de un partid, partidul de guvernământ fiind câştigătorul majorităţii
reprezentanţilor din Camera Comunelor. Al doilea partid al cestui sistem de funcţionare a
democraţiei intră în mod automat în Opoziţie şi critică acţiunile guvernamentale şI de partid
ale adversarilor care deţin majoritatea parlamentară.
3. Competiţia dintre partide este strânsă în cele mai multe cazuri, neexistând posibilitatea c
un partid să rămână permanent la guvernare.
4. Partidele politice se află în competiţie permanentă, fiecare elaborându-şi programe, politici
şi pachete de politici pe care le prezintă electoratului într-o formulă simplificată, în scopul
câştigării de suport social.
5. Datorită competiţiei strânse şi a rolului important al programelor politice, fiecare dintre
cele două partide importante din Marea Britanie caută să realizeze "programe populare" care
să atragă o majoritate de voturi.
6. Votanţii individuali"...oferă partidelor suport programatic", electoratul britanic fiind privit
ca o mulţime de indivizi raţionali, informaţi şi interesaţi de politicile şi programele de partid
cele mai apropiate de interesele lor.
7. Partidul care câştigă majoritatea locurilor în Parlament are dreptul să alcătuiască guvernul
şi să-şi aplice programul în politici reale.
8. Fiecare partid este o organizaţie politică şi o construcţie coezivă, condusă de un lider
politic recunoscut de majoritatea membrilor de partid. O astfel de recunoaşte poate funcţiona
chiar în condiţiile unui suport mai mi, deoarece caracteristica fundamentală a organizării de
partid în Marea Britanie este disciplina de partid, care face ca politicile şi programul anunţat
în campania electorală, diferitele măsuri sau acte legislative să poată trece fără nici o
problemă de vot, atunci când partidul are majoritate parlamentară (lucru ce în sistemul
american nu este posibil întotdeauna, având în vedere comportamentul politic al
congressmenilor). Parlamentarii britanici depind în totalitate de partidul căruia îi datorează
locul şi căruia nu îi pot încălca disciplina şI regulile. Având în vedere responsabilitatea
colectivă a echipei de partid în faţa electoratului, sistemul bipartid de tip britanic dizolvă
parlamentarul în grupul politic ce alcătuieşte majoritatea sau minoritatea de partid în
Parlament.

Instituţii politice şi funcţiile lor

1. Parlamentul britanic este alcătuit din două Camere: Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor, fiecare având propriul ei tip e componenţă şI legitimitate.
Camera Lorzilr este o instituţie străveche a politicii englezeşti, car s-a menţinut în diferitele
etape de evoluţie ale sistemului politic englez, în forma imperiului, a monarhiei
constituţionale, desfiinţat fiind doar în timpul primei Revoluţii engleze sub Oliver Cromwell.
Legitimitatea instituţie Camerei Lorzilor este în principal, până la al doilea război mondial,
una de tip ereditar. Făceau parte din această instituţie dar cei care deţineau titluri nobiliare şi
care erau legat de un anumit tip de proprietate şi venituri legitimate prin apartenenţa de
familie la acest tip de privilegiu. După cel de-al doilea război mondial, premierii au început
să ridice la ranguri nobiliare, prin participare Reginei diferiţi membri marcanţi ai societăţii, în
diferite domenii. Aceştia sunt peers, având rangul de nobili pe viaţă, fără a putea transmite
însemnele şi privilegiile simbolice urmaşilor lor. Un astfel de privilegiu a făcut posibilă
schimbare structuri Camerei Lorzilor, care este astăzi cam la paritate între lorzii de
apartenenţă şi lorzii pe viaţă. Acest din urmă categorie de nobili are în componenţa ei o serie
de cetăţeni englezi u activitate remarcabilă în diferite domenii, de la cântăreţi de muzică
uşoară şi actori, până la profesori de istorie, drept, judecători, etc. Concluzia la care putem
ajunge în urma acestui proces de în - nobiliare apărut în Mare Britanie după al doilea război
mondial este aceea că, dintr-o Cameră de parlamentari eltaţi pe apartenenţe de clasă, ce mai
mare parte a lorzilor activi politic de astăzi este alcătuită din specialişti în diferite domenii.
Elitismul ereditar este acum transformat în mare măsură într-un elitism epistemic, ritmul de
4-5 life-peers pe an putând duce în două decenii la o Cameră a Lorzilor în care procesul
decizional în cadrul acesteia să fie dominat de participarea elitei de specialişti.
Camera Comunelor este o instituţie la fel de veche precum Camera Lorzilor. Diferenţa de
legitimitate între cele două camere este că aceasta din urmă este alcătuită din reprezentanţi
acceptaţi de partid în cadrul alegerilor generale. Premierul este desemnat, de regulă, din
Camera Comunelor, încă de la începutul secolului nostru, atât Camera Lorzilor, cât şI
instituţia Coroanei, pierzându-şi progresiv privilegii după privilegii. Astăzi, se poate spune
despre regimul politic britanic că este un regim condus de un singur partid, în care puterea
cea mai mare o are şeful partidului majoritar, devenit premierul executivului.

Puterea instituţiilor: guvernare de Cabinet sau puterea primului ministru?

Constituţia liberal-democratică a Marii Britanii este realizată succesiv prin definiri şi


redefiniri de dreptului între 1832-1970. Dispute au existat aproape constant între analiştii
britanici ai relaţiilor de putere între instituţii, acestea schimbându-se în timp, în funcţie
inclusiv de personalitatea premierului.
În perioada 1832-1867, de exemplu, relaţia dintre puterea Cabinetului şi puterea
Parlamentului fiind una de "delicte balance", fiecare având o anumită putere în luarea
deciziilor importante pentru societate. Această perioadă este considerată e Saunders şi
Dearlove una a guvernării parlamentar.
Perioada 1867, numită "perioada constituţiei liberal-democrate", creşterea importanţei
partidelor politice reorganizate şI reîntemeiate la nivel electoral prin lărgirea corpului de
votanţi a dus la creşterea puterii Executivului, în defavoarea puterii Camerei Comunelor:
"În acest sistem de guvernare în care Cabinetul avea un rol fundamental, primul ministru era
privit drept primus inter pares, ca primul între egali, şi ca liderul Cabinetului."
Creşterea puterii premierului în sistemul de guvernământ britanic a continuat mai ales după
cel de-al doilea război mondial, astfel încât pare legitim astăzi să se vorbească despre o
guvernare de Cabinet, această instituţie executivă căpătând rolul de "pate a Constituţie",
alături de Camera Comunelor şI de Camera Lorzilor.

Puterile Primului Ministru

În regimul politic britanic premierul are următoarele puteri:


1. Puterea asupra partidului. Premierul este liderul necontestat al partidului de
guvernământ, pe timpul mandatului liderei M.Thatcher maşinăria de partid devenind din ce
în ce ai centralizată şI mai uşor de controlat de către liderul acesteia. Premierul britanic este
în poziţia de a numi peste 100 de funcţionari ministeriali, ceea ce îl face persoana cu cea mai
mare putere în partid şI între reprezentanţii partidului în Camera comunelor.
2. Puterea asupra parlamentului. Premierul britanic are, în aceste condiţii de majoritate
parlamentară, puteri discreţionare asupra unei importante părţi din mecanismele de
funcţionare ale Parlamentului. Parlamentul este alcătuit din Camera Comunelor, Camera
Lorzilor şI Monarh, în condiţiile în care Camera Comunelor are astăzi rolul fundamental în
procesul legislativ. Dată fiind relaţia de putere în cadrul partidului, premierul britanic are o
importanţă hotărâtoare şi o putere extrem de mare asupra Parlamentului.
3. Puterea asupra poporului. Mass media, observă Dearlove şi Saunders, are un rol
hotărâtor în extinderea puterii premierului britanic şi asupra unei părţi importante din opinia
publică. Dat fiind faptul că ea duce la personalizarea comunicării politice şi la personificarea
partidului în premier, liderul partidului de guvernământ devine un lider naţional, deşi partidul
este instituţia care a câştigat alegerile. Atunci când alegerile sunt câştigate de acelaşi partid
de două-tei ori la rând, cum a fost cazul guvernării conservatoare sub M.Thatcher, liderul de
partid devine însuşi partidul.
4. Puterea asupra funcţionarilor
Premierul britanic are o putere extrem de mare asupra serviciilor civile. Având posibilitatea
de a stabili reprezentanţii săi în funcţiile cheie, premierul devine în acest fel centrul atenţiei
elitei administrative şI a funcţionarilor de la diferite nivele şi departamente. El poate înfiinţa
şi desfiinţa departamente, stabili tipul de construită şi de implicare în rezolvarea problemelor
administrative, precum şi criterii de măsurare a eficienţei maşinăriei administrative a statului
şI a partidului deopotrivă.
5. Puterea asupra Guvernului
Premierul numeşte miniştri Cabinetului său, putând să îi promoveze şI să îi îndepărteze. El
decide agenda Cabinetului, probleme de discutat şi priorităţile fiecărei şedinţe de Guvern,
care este condusă de acesta. El numeşte şefii şi responsabilii a peste 100 de comitete are
Cabinetului, creşterea semnificativă a numărului de comitete de Cabinet fiind una dintre
schimbările constituţionale majore are secolului XX în Marea Britanie.
6. Puterea asupra conduitei ministeriale. Premierul britanic poate stabili şi
responsabilităţile fiecărui membru al guvernului sau ale ministerului, putând să preia diferite
responsabilităţi ministeriale asupra sa, în mod formal.
7. Premierul britanic are, de asemenea puterea de a crea peers, de a da privilegii şi
onoruri, dea numi ambasadori, şefii serviciilor de securitate, servicii mass media de stat
naţionalizate - BBC, NHS.
La aceste puteri se mai adaugă şi puterea de a hotărâ data alegerilor generale, el având
atribuţia de a cere Monarhului dizolvarea Parlamentului.
Concluzia generală la care se poate ajunge în mod clar prin răspunsul la întrebarea cine
guvernează în Marea Britanie este aceea că trebuie să contextualizăm orice fel de răspuns şi
să îl raportăm la tipul de personalitate şi la relaţiile dintre liderul partidului majoritar şi
partidul aflat la guvernare. În cazul unui lider incontestabil, este clară situaţia domniei lui
primus inter pares. Aceasta la o primă vedere.
Mergând mai departe, teza guvernării premierului devine însă una naivă, pentru că, de
exemplu, faptul că parlamentarii partidului urmează politica premierului nu dovedeşte
că avem de-a face cu o maşinărie de partid care este supusă premierului şi care nu are
nici un fel de putere. Puterea premierului, ca orice tip de putere, trimite la o relaţie în
mod necesar. Definit din această perspectivă ideea puterii premierului britanic pune
sub semnul întrebării posibilitatea premierului de a controla totul, în dezavantajul sau
împotriva intereselor de partid. Astfel pusă problema. premierul britanic are puteri
discreţionare în partid, atâta vreme cât politica pe care o promovează nu atinge
interesele membrilor şi liderilor de partid. Putem spune în aceste condiţii că avem de-a
face cu un partid obedent sau cu un premier cu puteri dictatoriale? Apelând la
dimensiunea cooperativă a puteri, sau la situaţia în care cineva face un lucru pe care l-
ar face şi în prezenţa şi în absenţa ordinului sau sugestiei venită de sus, rămâne să ne
întrebăm în mod serios dacă puterea premierului este un adisreţionarp sau dacă
aceasta poate să reziste în condiţiile în care deciziile sale ating liderii de partid sau
interesele partidului.
2. Regim politic semiprezidenţial – cazul francez

Sistemul politic francez ne oferă o imagine specială dintr-o perspectivă analitică de tip istoric
a evoluţiei sale. Ultimii 200 de ani de istorie politică a Franţei au primit din partea
politologilor francezi eticheta de "istorie a republicilor", evoluţia sistemului de organizare a
instituţiilor politice ale statului francez alternând forma monarhiei, cu cea a Imperiului şi a
republicilor. Francezii se raportează la istoria lor democratică prin intermediul republicilor
numerotate. Diferite calitativ de la o epocă la alta, Republicile franceze dau seamă de o
evoluţie a ideii de organizare politică de tip democratic prin intermediul a cinci republici.
Prima Republică franceză se referă la forma de organizare politică pe care sistemul francez a
cunoscut-o în perioada 1792-1799. Această primă republică a fost rezultatul Revoluţiei
franceze şI a urmat monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XVI-lea, pe care Revoluţia din
1789 a transformat-o în monarhie de tip constituţional, în urma elaborării Constituţiei de la
1789, care a avut ca preambul Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.
După 1789 urmează în Franţa Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon Bonaparte, unii
politologi considerând că prima Republică franceză a durat până în 1804, când Napoleon a
fost încoronat împărat al Franţei.
Republica a II-a funcţionat ca formă de organizare politică între 1848-1852, ea fiind
rezultatul Revoluţiei de la 1848, care a răsturnat "monarhia din iulie" a lui Ludovic
Filip, al cărui punct de început a fost anul 1830. Republicii a II-a i-a urmat Imperiul lui
Napoleon al III-lea.
Republica a III-a a fost direct legată de războiul franco-german, care s-a soldat cu înfrângerea
Franţei, nevoită să plătească daune de război Germaniei unificate, care preia de la Franţa
Alsacia şi Lorena. Ea a funcţionat între 1870-1940, ani în care Camera Deputaţilor şi Senatul
a predat atribuţiile mareşalului Petain.
Aşa cum observă Jakub Karpinschi în ABC-ul democraţiei (1992), unii politologi consideră
perioada 1940-1944 ca parte a istoriei politice care ţine de Republica a III-a, deoarece
mareşalul nu a anulat Constituţia şi nu a adoptat o nouă Constituţie. Având în minte ideea
regimului politic şi a statului legate de instituire prin con-stituire, putem accepta această din
urmă periodizare.
Republica a IV-a va funcţia între 1946-1958, când statul francez este guvernat după o nouă
Constituţie.
Republica a V-a îşi începe istoria în 1958 când generalul De Gaulle, capul statului francez,
va propune adoptarea unei noi Constituţii. Franţa funcţionează după această V-a Constituţie
democratică ce instituie un nou tip de Republică până în zilele noastre.

Caracteristicile sistemului politic francez ca sistem semiprezidenţial

Originile Republicii a IV-a trebuie căutate în confruntarea a trei curente de opinie diferite
referitoare la formula de organizare pe care trebuia să o ia statul francez după al doilea război
mondial. Un prim curent de opinie era cel condus de generalul De Gaulle, care opta pentru un
regim politic de tip prezidenţialist. Al doilea curent de opinie era reprezentat de susţinătorii
Republicii a III-a, care fusese abolită de Adunarea Naţională prin renunţarea la funcţiile
Parlamentului, predate mareşalului Petain. Al treilea curent de opinie ţinea de
individualizarea partidelor politice franceze şi experienţa acestora în guvernare sub
Republica a III-a.
Curentul politic condus de generalul de Gaulle avea ca suport o serie de instituţii pe care
generalul le înfiinţase la Londra şi în coloniile franceze din Africa. Aflaţi sub ocupaţie
germană, francezii procedaseră la înfiinţarea unor "instituţii ale Franţei libere" în străinătate,
în Algeria, de exemplu, luând fiinţă în 1943 un Comitet Francez de Eliberare Naţională, care
se va transforma anul următor în Guvern provizoriu. Pierderea războiului de către Germania
a însemnat o condamnare la moarte pentru mareşalul Petain, care acceptase trupele germane
pe teritoriul Franţei (sentinţă neexecutată).
Alegerile libere pentru Parlamentul francez au avut loc în 1945. Aceleaşi alegeri au hotărât
ca noul Parlament ales să elaboreze o Constituţie, prin care a fost instituită Republica a IV-a.
Referendumul din mai 1946 va respinge primul proiect al noii Constituţii, o nouă Adunare
Constituantă fiind aleasă pentru elaborarea unui nou proiect de Constituţie, aprobat prin
referendum în 1946.
Republica a IV-a (1946-1958) a creat conflicte între diferitele partide politice, generalul de
Gaulle preluând un proiect mai vechi de constituire a unui regim politic în care rolul
Preşedintelui să fie decisiv în luarea deciziei la nivel naţional. În proiectul de Constituţie pe
care îl realizează generalul De Gaulle, preşedinţia va primi atribuţiuni pe care sub ultimele
două republici nu le avusese. Proiectul va fi legitimat popular în 1958, cu 80% din sufragii
exprimate pentru noua formulă de instituire a regimului politic francez. Care sunt
caracteristicile acestei noi forme de organizare a statului şi a relaţiilor dintre puterile acestuia,
dintre elita politică şi lumea socială?

1. În Constituţia Republicii a V-a separaţia dintre puterile executivă şi legislativă este foarte
clară. Un parlamentar nu poate fi în acelaşi timp şi membru al Guvernului, funcţia în
Executivul statului francez însemnând renunţarea la poziţia de parlamentar. În prima formulă
a Constituţiei, în 1958, Preşedintele Franţei era ales prin vot indirect, de către electori. De
Gaulle a schimba tipul de legitimitate a Preşedintelui Franţei în 1962, când prin referendum,
a fost aprobată alegerea Preşedintelui prin vot direct, fapt ce conferă acestuia un alt tip de
legitimitate. Mandatul unui preşedinte este de 7 ani. După expirarea primului mandat al
generalului în 1964, de Gaulle a fost ales prin vot direct, având de luptat în turul al doilea cu
Francois Mitterand, care a fost învins.

2. Regimul politic francez al Republicii a V-a este construit instituţional în jurul


Parlamentului, care deţine controlul legislativ, şi al instituţiei Preşedinţiei, care are locul
central în Executiv. Executivul francez este alcătuit din Guvern şi din Preşedinte. Având în
vedere cele două tipuri diferite de legitimitate a Guvernului şI a Preşedintelui, Guvernul este
răspunzător în faţa Parlamentului, pentru că este ales din interiorul acestuia, pe când
Preşedintele nu (având în vedere votul universal direct prin care este ales).
În sistemul semiprezidenţial francez Preşedintele prezidează Consiliul de Miniştri. El poate
delega premierul în situaţii speciale.
Preşedintele Franţei are, conform Constituţiei franceze următoarele atribuţiuni:
1. El poate dizolva Adunarea Naţională. Ca exemplu de putere reală la care face trimitere
Constituţia franceză sunt cele patru cazuri de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte.
Prima intervenţie a Preşedintelui Franţei şi prima folosire concretă a acestei prerogative
constituţionale a fost folosită de generalul de Gaulle în 1962, când Parlamentul a refuzat să
acorde votul de încredere guvernului condus de Pompidou. A doua dizolvare a Adunării
Naţionale s-a produs tot în vremea mandatului lui de Gaulle, în urma mişcărilor studenţeşti şi
muncitoreşti din mai 1968.
Preşedintele Francois Mitterand a dizolvat şi el de două ori Adunarea Naţională. Prima
folosire a prerogativei constituţionale de către Mitterand a fost în 1981. Cea de-a doua s-a
produs în 1988, ambele acţiuni ale lui Mitterand având loc imediat după alegerile
prezidenţiale.
Constituţia Franţei prevede ca alegerile prezidenţiale să se facă în campanii diferite de
alegerile parlamentare.
În urma acestor patru dizolvări ale Adunării Naţionale a Franţei, preşedinţii care le-au iniţiat
au avut pentru fiecare caz în parte o formulă parlamentară mai favorabilă decât înainte de
dizolvarea lor, observă J.Karpinski.
2. Puterea Preşedintelui Franţei este legată de atributul constituţional conform căruia
poate numi oameni în funcţii de stat.
Preşedintele Franţei numeşte premierul şi îl poate destitui. Condiţiile în care premierul poate
fi destituit de către Preşedinte au însă un amendament care reiese din tipurile de legitimitate
ale Guvernului şi ale Premierului. Logica acestei relaţii de putere în statul francez est foarte
simplă:
a. Guvernul este validat de Parlament;
b. Premierul este numit de preşedinte;
c. Premierul poate fi destituit doar atunci când prezintă demisia guvernului pe care îl
conduce.
Depinzând de Adunarea Naţională, Guvernul poate fi dizolvat doar de către aceasta.
3. Preşedintele numeşte miniştri la propunerea premierului, tot el putând să-i destituie
pe aceştia. Numirile pentru funcţiile în stat sunt semnate tot de către Preşedinte, cu excepţia
funcţiilor importante, precum cele de ambasadori şI prefecţi (aceştia din urmă sunt
reprezentanţii direcţi ai Guvernului în diferite Departamente), care sunt făcute de Consiliul
de Miniştri.
4. Anumite funcţii ale Preşedintelui pot fi delegate, cum est cazul conducerii Consiliului
de Miniştri. Altele, au nevoie de consultări sau de semnătura premierului, sau al
diferiţilor miniştri. Excepţie fac de la această reglă sau posibilitate de delegare de
prerogative dizolvarea Adunării Naţionale şI numirea premierului.

Guvernul şi atribuţiile sale

Guvernul se ocupă de administrarea Franţei şi aplicarea politicii puterii executive. Deşi


Preşedintele este şeful armatei, Guvernul coordonează gestionarea resurselor şI activitatea
administrativă a forţelor armate.
Guvernul emite hotărâri. Activitatea sa este condusă de premier. În anumite cazuri, Guvernul
Franţei poate cere Adunării Naţionale să ia decizii pentru probleme pentru care nu este
abilitat constituţional sau sunt reglementate prin legi. O astfel de formă de reglementare vine
să întregească puterea Preşedintelui în mod indirect, deoarece acesta conduce Consiliul de
Miniştri.
Astfel de hotărâri sunt echivalentele juridice ale decretelor pe care le puteau emite guvernele
în timpul Republicii a III-a şI Republicii a IV-a. Aceste hotărâri sunt echivalente ale
ordonanţelor Guvernului României, în sensul că dacă vor fi votate de Parlament, ele pot
deveni legi

Parlamentul

Parlamentul Franţei este bicameral. Adunarea Naţională este echivalentul Camerei


Deputaţilor şi este alcătuită din aproximativ 500 de deputaţi. Deputaţii francezi sunt aleşi
pentru un mandat de 5 ani, Preşedintele putând, aşa cum am văzut, să dizolve Adunarea
Naţională înainte de expirarea mandatului ei de 5 ani. Preşedintele Adunării Naţionale se
alege pe termen de 5 ani.
Senatul este Camera superioară a Parlamentului Franţei. Senatorii francezi sunt aleşi pe
termen de 9 ani. Cei aproximativ 300 de senatori sunt împărţiţi în trei grupe, după lista
reprezentată de ordinea alfabetică a Departamentelor. La un interval de trei ani se încheie
mandatul senatorilor unuia dintre cele 3 grupuri şI au loc alegeri.
Preşedintele Senatului se alege o dată la 3 ani, o dată cu schimbarea grupurilor de senatori. El
îndeplineşte, ca şi în România, rolul celui de-al doilea om în stat, ţinând locul Preşedintelui în
cazul în care postul devine vacant, sau îndeplinind temporar atribuţiile prezidenţiale în
diferite situaţii.
Parlamentul adoptă legile care trebuie semnate de către Preşedinte, în termen de 15 zile de la
trimiterea lor de către Parlament spre promulgare, Preşedintelui.

Reprezentativitatea parlamentară

Pentru sistemul politic francez, parlamentarii au o legitimitate naţională. Ei sunt aleşi în


circumscripţii electorale, dar o dată aleşi, sunt consideraţi reprezentanţi ai poporului francez,
activitatea lor nemaiputând fi influenţată sau controlată, dirijată de către electoratul din
circumscripţia electorală în care au fost aleşi, organizaţiile politice sau civile ale acestora, sau
partidelor politice pentru care au candidat.

Sistemul electoral francez

Sistemul electoral francez este diferit pentru Adunare Naţională şi pentru Senat.
Până în 1986, în timpul Republicii a V-a, alegerile Adunării Naţionale erau pe formula
scrutinului uninominal în două tururi. Votul era unul de tip majoritar şI defavoriza partidele
mici.
Erau aleşi în primul tur doar candidaţii care obţineau majoritatea absolută a voturilor
exprimate (care să reprezinte peste 25% din voturile persoanelor cu drept de vot) din
circumscripţia electorală respectivă. În cazul în care nici un candidat nu obţinea un astfel de
scor electoral, în turul doi se prezentau doi candidaţi care obţinură cel puţin 12,5% din
voturile persoanelor cu drept de vot. Dacă era doar un singur candidat cu un astfel de scor,
sau dacă nimeni nu atingea cota electorală stipulată în lege, atunci deveneau candidaţi în
turul doi candidaţii cu numărul cel mai mare de voturi obţinute din voturile exprimate.
Datorită faptului că acest sistem de vot majoritar, uninominal în două tururi pentru Adunarea
Naţională era în defavoarea partidelor mici, comuniştii şi socialiştii au propus schimbare a
sistemului de vot majoritar cu unul proporţional. Preşedintele Mitterand a sprijinit iniţiativa
sistemului proporţional, iar majoritatea parlamentară socialistă din 1985 a adoptat acest
sistem de vot, pe care preşedintele îl susţinea încă dinainte de 1981.
Acest sistem de vot a adus în 1986 o majoritate parlamentară de dreapta. În realitate, sistemul
proporţional s-a dovedit defavorabil dreptei, pentru că diferenţa rezultată în favoare acesteia
prin sistemul proporţional era mai mică decât cea care ar fi rezultat din sistemul majoritar.
Votat de majoritatea parlamentară socialistă, sistemul proporţional de vot a fost schimbat de
majoritatea parlamentară de dreapta imediat după alegerile din 1986, când dreapta a ajuns la
putere. Franţa avea din nou sistem de vot majoritar pe circumscripţii de tip uninominal.

Senatul Franţei are un alt tip de legitimitate. El este ales de către colegiile de electori din
fiecare Departament al Franţei.

Dizolvarea sau demiterea guvernului poate fi făcută doar de către majoritatea membrilor
Adunării Naţionale. În faţa membrilor acesteia guvernul îşi prezintă programul pentru votul
de încredere. Votul de încredere poate fi obţinut şI pentru un proiect de lege pentru care are
votul majorităţii Adunării. Textul de lege se consideră votat dacă în termen de 48 de ore
majoritatea deputaţilor nu retrag votul de încredere Guvernului, sau dacă deputaţii nu supun
la vot o moţiune de încredere.
Propunerea de retragere a încrederii în Guvern poate lua forma unui act legitim doar în
condiţiile în care ea este susţinută de cel puţin a zecea parte dintre membrii Adunării,
membrii iniţiativei nemaiavând dreptul la o propunere asemănătoare pentru aceeaşi sesiune.
Singurul caz în care pot totuşi propune retragerea încrederii în guvern este acela în care
iniţiativa lor se constituie ca un răspuns la o iniţiativă a premierului de a angaja
responsabilitatea guvernului de un proiect de lege prezentat Adunării Naţionale. (art. 49).

Preşedintele Franţei este, de regulă, de aceeaşi opţiune politică cu premierul. Excepţia s-a
produs între 1986-1988, când socialistul Mitterand a fost obligat să guverneze cu premierul
de dreapta, Jacques Chirac.
Dacă programul guvernului este respins, se prezintă de către premier demisia
guvernului său.

3. Regimul federativ european.Cazul Germaniei

Spaţiul politic german a fost multă vreme o mulţime de state mici, pentru care evoluţia spre
democraţie în secolul al XIX-lea a fost indisolubil legată de ideea naţionala. Cele 32-34 de
state germane au fost unificate pentru prima dată într-o formaţiune economică numită
Zollverein şi întemeiată în 1835, uniunea de această formulă participând la tratate economice
internaţionale ca persoană juridică ce încheia tratate comerciale cu celelalte ţări ale Europei
occidentale. Unificarea Germanie s-a produs în 1871 şi a durat până în 1945. Imperiul
german stabilit în 1871 şI care a participat la împărţirea colonială a lumii, a cunoscut în anul
1919 pe teritoriul Germaniei oraşe, principate şI regate. Constituţia de la Weimar din 1919
stabileşte Republica drept formă de organizare şI organizarea pe landuri a căror autonomie a
dispărut o dată cu venirea lui Hitler la putere (1933-1934).
După al doilea război mondial Germania a fost împărţită între puterile aliate, partea de vest a
Germaniei organizându-se ca stat autonom care s-a instituit cu o Constituţie socotită "de
tranziţie" şi adoptată în 1949. La vremea adoptării Constituţiei, RFG avea în componenţă 11
landuri, landurile fiind formaţiuni administrative ce dispuneau de autonomie, înfiinţate prin
Constituţia de la Weimer din 1919. După unirea unora dintre landuri, RFG avea în
componenţă, până în octombrie 1990, 10 landuri.
Republica Democrată Germană era alcătuită din 5 landuri şI era sub influenţa sovietică. În
acelaşi octombrie 1990 cele 15 landuri s-au unit.
După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial, spaţiul german a fost ocupat şi
transformat în patru zone administrate de forţele aliate: zonele americană, franceză, britanică
şi sovietică.
Organizarea autorităţilor germane după cel de-al doilea război mondial s-a făcut în landuri şI
oraşe, care au ales guverne locale. Până la Constituţia RFG din 1949 lideri landurilor din cele
patru zone de ocupaţie s-au întâlnit în mai 1947, când cererile reprezentanţilor landurilor din
RDG au cerut mutarea conferinţei la Berlin, de la Munchen, schimbarea ordinii de zi şi
mărirea numărului de participanţi din fiecare land. Pentru că cererile lor nu au fost acceptate,
aceştia s-au retras, timp de peste 20 de ani, între reprezentanţii landurilor din zona ocupată de
forţe occidentale şi cele ocupate de sovietici nemaiavând loc întâlniri oficiale.
Congresul reprezentanţilor landurilor germane s-a desfăşurat în iulie 1948, la acesta
participând doar reprezentanţi din landurile Germaniei federale (cele trei zone din Germaia
de vest - americană, franceză, britanică). Adunarea Constituantă s-a ales cu acest prilej în
formula Consiliului Parlamentar, ea fiind alcătuită din reprezentanţi aleşi de parlamentele
locale şi prezenta următoarea coloratură politică: creştin-democraţi - 27 de locuri, social-
democraţi - 27 de locuri, liberalii - 5 locuri, comuniştii, plus alte două partide mici - câte
două locuri. Primarul Kolnului între 1917-1933 şI 1945-1946, Konrad Adenauer a fost ales
Preşedintele al Consiliului, el fiind şI preşedintele Uniunii Creştin-democrate.
Constituţia RFG a fost adoptată în mai 1949. Ea era proiectată să dureze până în
momentul în care Germaia îşi va câştiga independenţa şI poporul german va vota o altă
constituţie. Statul german în formula prevăzută de Constituţia din 1948 era unul
provizoriu ("de tranziţie"). Prevederea aceasta va fi eliminată la 31 august 1990, când
Legea fundamentală a Germaniei va primi stipulaţii potrivit cărora libertatea
poporului german şI unitatea Germanie au fost realizate, lucru care duce la scoaterea
articolelor şI prevederilor referitoare la provizoratul statului german şi al structurilor
sale politice.
Parlamentul Germaniei este alcătuit din Bundestag - Cameră aleasă prin vot universal, secret
şi direct, şi Bundesrat, Cameră alcătuită din reprezentanţi aleşi de către guvernele locale din
landuri.

1. Bundestagul este ales pe o perioadă de 4 ani, iar alegerea reprezentanţilor în această


Cameră a Parlamentului german se face prin două voturi. Un vot este pentru lista de partid şi
celălalt pentru scrutinul uninominal.
Întâietate în intrarea în Bundesag au cei care au fost câştigători în circumscripţiile
uninominale, şi abia apoi cei care au fot votaţi pe liste de partid.
Partidul obţine locuri în Parlament proporţional cu voturile primite pe listele depuse în
circumscripţiile electorale. Pragul electoral pentru intrarea în Parlamentul german este de
5%, sau dacă a obţinut cel puţin 3 deputaţi în circumscripţii uninominale.
Deciziile Bundestagului se iau, de regulă, cu majoritate de voturi, excepţie făcând cazurile
expres menţionate în Constituţie.
Preşedintele Germaniei şi cancelarul se aleg cu majoritate absolută, schimbarea unui articol
din Constituţie cerând cel puţin două treimi din voturile Bundestagului şi două treimi din
voturile Bundesratului.

2. Bundesratul este ales de către guvernele locale, care îşi trimit membri în Camera numită
şi Consiliul Federal.
Fiecare land dispune de cel puţin trei voturi în cadrul Bundesratului. Valabilitatea votului
unui land ţine de exprimarea monolitică a acestuia. Dacă reprezentanţii unui land în
Bundesrat votează diferit, voturile nu sunt valabile. În funcţie de numărul de locuitori,
fiecărui land i se mai adaugă unul sau două voturi, peste minimul de trei. De exemplu,
landurile care au peste patru milioane de locuitori deţin 4 voturi în Bundesrat. Landurile care
au este 6 milioane de locuitori deţin 5 voturi în Camera nealeasă prin vot universal a
Parlamentului german.
O hotărâre în Bundesrat se ia cu voturile a cel puţin două landuri - 3+3.
În structura de putere a Parlamentului german, Bundesratul este considerat ca având
funcţia de echilibrare a sistemului reprezentativ. El reprezintă guvernul , dar face parte
din structura parlamentului, ca o contraputere la Bundestag. El face echilibrul dintre
interesele federale şI interesele fiecărui land în parte.

3. Preşedintele Germaniei este ales de Adunarea Federală, alcătuită din reprezentanţi ai


Bundestagului şI din delegaţi ai parlamentelor locale, în număr egal cu reprezentanţii
Bundestagului. Puterea preşedintelui este contrabalansată de puterea cancelarului, în sensul
că actele semnate de Preşedintele Germaniei au valoare juridică doar atunci cînd sunt
contrasemnate de cancelarul federal sau de ministrul de resort. Preşedintele se alege pe o
durată de 4 ani şi mandatul poate fi reînnoit o singură dată. În caz de vacanţă a postului,
Preşedintele Germaniei poate fi înlocuit de Preşedintele Bundesratului.
4. Guvernul este compus din miniştri de resort şi cancelar, care este şef al acestuia.
Cancelarul este ales de Bundestag, în urma propunerii Preşedintelui, alegerea, apoi numirea
lui de către Preşedinte putând-se face doar dacă un candidat la postul de cancelar a obţinut o
majoritate absolută de voturi. Dacă un candidat propus de Preşedinte nu este ales,
Bundestagul poate să propună în termen de 14 zile şi să aleagă cancelarul. Dacă nici în aceste
condiţii cancelarul nu poate fi ales, atunci se încearcă din nou scrutinul în Bundestag pentru
un candidat la funcţia de cancelar, Preşedintele fiind apoi obligat fie să numească în funcţie
candidatul care a obţinut numărul cel mai mare de voturi, fie să dizolve Bundestagul.

Cancelarul stabileşte componenţa guvernului. el propune miniştri care sunt numiţi sau
eliberaţi din funcţie de către Preşedinte. Mandatul cancelarului este dependent de mandatul
forului care îl alege - Bundestagul. La încetarea mandatului Camerei alese a Parlamentului
german, încetează şI mandatul cancelarului, el putând rămâne în funcţie, la cererea
preşedintelui, până la alegerea succesorului său.
În istoria RFG s-a întâmplat în mai multe rânduri ca pe funcţia de cancelar să fie realeasă
aceeaşi persoană, după cum şI miniştri pot fi numiţi din nou de cancelar atunci când îşi face
guvernul.
Guvernul poate fi revocat, Bundestagul retrăgându-i votul de încredere. Problema pe care o
ridică sistemul instituţional german este aceea că retragerea votului de încredere guvernului
trebuie să coincidă majoritatea parlamentară ostilă şi înţelegerea asupra viitorului cancelar,
care înseamnă structura şI politica noului guvern.
Când cancelarul cere votul de încredere Bundestagului şi acesta îi este respins, el poate
solicita Preşedintelui dizolvarea Parlamentului, care se face într-o perioadă de 21 de zile.
Dacă în această perioadă Bundestagul reuşeşte alegerea unui nou cancelar cu majoritate
absolută de voturi, prerogativa Preşedintelui de dizolvare a Camerei este anulată.
Sistemul politic de tranziţie pe care l-a proiectat Constituţia RFG din 1948 s-a dovedit a "fi o
tranziţie perpetuă", după cum observ J.Karpinschi. În cei 40 de ani de la adoptarea
Constituţie Germania a avut 6 Preşedinţi şi 6 cancelari, fiecare dintre aceştia fiind realeşi o
dată, sau în două rânduri.
În această perioadă, creştin-democraţii, unul din cele două partide importante ale Germaniei,
au dat patru cancelari, iar social-democraţii doi.
Al treilea partid important a fost Partidul Liberal, care a participat numai la guverne de
coaliţie, uneori schimbând coaliţia, ceea ce a dus la schimbarea Guvernului.
Sistemul de partide german face parte dintre tipurile de sisteme de partide numite "două
partide şi jumătate".
Creştin-democraţii au avut o majoritate parlamentară doar în 1957-1961. Restul guvernărilor
creştin-democrate au fost fie în coaliţie cu liberalii, fie în coaliţie cu socialiştii, aşa cum s-a
întâmplat între 1966-1969.
Democrat-creştinii (Uniunea Creştin-democrată şI Uniunea Creştin-socială sunt o
formaţiune politică catolic-protestantă. UCS este majoritar în Bavaria, care este un
land cu o majoritate catolică. În celelalte landuri acţionează UCD, ambele partide fiind
împreună în forumul federal. În ţinuturile prusace aflate în fosta RDG şi în nordul
Germaniei predomină protestanţii, aici fiind baza electorală a Partidului Social-
Democrat, care a renunţat în Congresul de la Bad Godesberg din 1959 la idealurile
revoluţionare şi la ideologia marxistă.
Partidul Liberal Demcorat s-a aflat la conducere doar în alianţe: cu guvernul lui Adenauer
1949-1957, cu cel al lui Erhard 1961-1966, şI în cel al lui Kohl 1982-1998.
Cu social-democraţii au făcut guverne între 1969-1982, cu guvernele lui Brandt şI Schmidt şi
cu guvernul lui Schroeder. Ei au obţinut voturi în jurul procentului de 10%.
Partidul Ecologist a fost reprezentat în Bundestag începând cu 1983, când au depăşit cu puţin
pragul de 5%. Procentul a urcat la 8% în 1987, şI în 1990 nu au mai reuşit să obţină pragul de
5%, doi deputaţi din fosta RDG obţinând totuşi locuri în Bundestag, aceştia provenind de la
Alianţa '90 (doi ecologişti).
Partidul Comunist din fosta RDG a dispărut în urma primului parlament, partidul
postcomunist PSD reuşind să trimită câţiva deputaţi, pentru că a avut cam 10% în fosta RDG.
În 1990, după unificarea montară şi unificarea teritorială, s-au organizat alegeri libere în
landurile din care armata sovietică s-a retras abia în 1994. Cele mai multe voturi au fost
obţinute de creştin-democraţi în patru landuri, în Brandenburg câştigând social-democraţii.
În mai 1990 reunificarea Germaniei nu a adus rezultate electorale spectaculoase. Schimbările
au fost mai degrabă neimportante, observă în continuare J.Karpinski, dominantă pentru
întreaga Germanie fiind atunci ideologia creştin-democrată. Schimbările produse de
reîntregirea Germaniei s-au regăsit în pătrunderea câtorva deputaţi verzi şi comunişti în
Bundestag, prin voturile obţinute în landurile fostei RDG.

Bibliografie:

1. Dearlove, John, Saunders, Peter, Introduction to British Politics, Polity Press, Cambridge,
ed. a 2-a, 1993 (1985).
2. Karpinski, Jakub, ABC-ul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1993 (1992).

Termeni-cheie
Monarhie parlamentară
Republică semiprezidenţială
Federalism
Peers
Life-peers
Primus inter pares
Bundestag
Bundesrat

Întrebări de verificare
1. Care sunt caracteristicile principale ale regimului parlamentar din Marea Britanie?
2. Cum explicaţi succesiunea republicilor franceze?
3. Care sunt trăsăturile federalismului german?
TEMA XIV

CULTURA POLITICĂ. SOCIALIZAREA ŞI IDEOLOGIA POLITICĂ

După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa:

1. Ce este cultura politică


2. Ce este o ideologie politică
3. Ce este socializarea şi cum influenţează politicul socializarea prin învăţămînt şi mass
media
4. Care sunt elementele fundamentale ale unei ideologii de partid

1. Cultura politică. Perspective în analiza culturii politice

În literatura de specialitate există trei linii de abordare a culturii politice.


1. Linia întemeiată de Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului. În acest
sens, se poate vorbi despre o cultură politică dependentă de elementele fundamentale ale
doctrinei religioase. Astfel, acţiunile sociale şi economice ale protestanţilor, spunea
M.Weber, sunt determinate de ideile şi credinţele religioase noi apărute prin reforma
protestantă. Un exemplu relevant în acest sens este ideea de vocaţie profesională care apare
ca element fundamental în protestantism pentru trimiterea harului divin. Un astfel de
comportament economic întemeiat de religia creştină de rit protestant a fost fundamental în
determinarea şi accentuarea unui comportament economic ce se înscrie în spiritul
capitalismului: asceză, capitalizare, reinvestire. Pe de altă parte, protestantismul scoate
puterea politică de sub incidenţa puterii religioase. Regele poate să impună religia în regatul
propriu, el fiind şef al Bisericii. Ceea ce înseamnă că în societatea respectivă nu cultura de tip
religios şi credinţele religioase devin dependente de puterea politică, situaţie exact inversă în
raport cu doctrina Bisericii catolice, în care papa cerea supunere regilor şi principilor pe
motivul superiorităţii puterii religioase în raport cu puterea politică.
2. Linia etnologiei culturaliste, întemeiată de Ruth Benedict în analiza indienilor Pueblo,
Margareth Mead în analiza populaţiilor samoane şi a studiilor lui Abraham Kardiner şi
Ralph Linton, care privesc factorii culturali în aportul lor la stabilirea personalităţii
individuale.
3. O altă tradiţie este legată de empirismul american de la începutul secolului nostru asupra
regiunii multiculturale din jurul Lacului Michigan în urma afluxului de imigranţi.

2. Ce este cultura politică?


Ca şi concept al ştiinţei politice, cultura politică va fi definită pentru prima dată în mod
explicit de către Almond şi Verba în The Civic Culture in Five Nations (1963), apoi în The
Civic Culture Revisited (1980), astfel:
“Un ansamblu de cunoştinţe, percepţii, evaluări, atitudini şi dispoziţii care permit
cetăţenilor să ordoneze şi să interpreteze instituţiile şi procesele politice, precum şi
propriile lor relaţii cu aceste instituţii şi procese.”
Cultura politică este analizată de Almond şi Verba din perspecetiva unei tipologii care
este determinată de atitudinea cetăţenilor faţă de societatea politică (guvernanţi,
instituţii politice, etc. – pe care autorii le numesc “obiecte politice”). Avem astfel trei
tipuri de cultură politică:
1. Cultura politică de tip parohial, care se defineşte prin inexistenţa unei relaţii de
reciprocitate între guvernanţi şi guvernaţi. Acest tip de cultură politică se regăseşte în
societăţile tribale, în care guvernaţii nu contestă nici forma politică de organizare, nici
guvernanţii sau acţiunile lor.
2. Cultura politică de tip dependent, care se defineşte ca o cultură politică a societăţilor
moderne şi premoderne. Cetăţenii au informaţii despre sistemul şi instituţiile politice, dar
nu participă al viaţa politică.
3. Cultura politică de tip participativ, în care cetăţeniii se angajează în procesul
decizional. Aceasta este cultura poltitică a democraţiilor.

În realitate, culturile politice ale diferitelor societăţi sunt mixaje între aceste trei tipuri ideale
de cultură politică.
O definiţie asemănătoare celei date de Almond şi Verba culturii politice propune Ph.Braud:
"Cultura politică este constituită dintr-un ansamblu de cunoştinţe şi credinţe ce permit
indivizilor să dea sens experienţei cotidiene, a propriilor lor raporturi cu puterea care îi
guvernează şi cu grupurile care le servesc drept referinţe identitare".

Aşa cum se observă, conceptul de cultură politică intră în raporturi directe cu cel al
“definiţiei savante” a ideologiei. Amândouă se referă la credinţele sociale cu conţinut politic,
în sensul de ordine politică. Diferenţa dintre cele două concepte se referă la accentul pus pe
relaţia cu lumea socială. De exemplu, ideologia trimite la credinţe politice angajante,
mobilizatoare care urmăresc schimbarea şi transformarea sau menţinerea unei anumite
ordini politice. Cînd vorbim despre cultură politică, ne situăm într-un spaţiu analitic,
neangajant, într-o zonă ce trimite la neutralitate.

3. Cultura politică şi sistemul politic. Dimensiunile culturii politice


Fiecare sistem politic este ancorat într-o cultura politică, ne anunţa D.Kavanagh, reluând una
dintre concluziile părinţilor fondatori ai conceptului de “cultură politică”, Verba şi Almond.
În varianta originară, termenul de cultura politica se referea la
“…orientările politice specifice - atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi,
precum şi atitudini faţă de rolul binelui în sistem. Vorbim despre o cultură politică exact aşa
cum putem vorbi despre o cultură economică sau o cultura religioasă”.
În acest sens, cultura politică poate fi definită ca “un set de orientări faţă de un set special de
obiecte si procese sociale”.
Autorii propun ca aceste atitudini, sentimente, credinţe politice, cunoaşterea despre sistemul
politic, să fie asociate fiecarei naţiuni în parte. Putem astfel vorbi de o “cultură politică a
naţiunii”, precum şi de un tip aparte de cultură politică - cultura civică, aceasta din urmă
fiind nimic altceva decât cultura politică a democraţiilor. Relaţia dintre cultura politică şi
fiecare naţiune în parte se justifică prin tipuri de orientare politică, definite prin felul în care
diferitele naţiuni internalizeaza şi asimileaza clasele de obiecte şi relaţii politice. Avem astfel
de-a face cu “orientarea cognitivă” - cunoaşterea despre, şi credinţa cu privire la sistemul
politic, rolurile sale şi deţinătorii acestor roluri; “orientarea afectivă” - sentimentele privind
sistemul politic, rolurile sale, personalul si performanţa; “orientarea evaluativă” - judecăţile
şi opiniile cu privire la obiectele politice care în mod tipic implică o combinare a
standardelor şi criteriilor de valoare cu informaţia şi sentimentele.
Înţelegerea conceptului de cultură politică presupune, aşa cum se observă, o abordare
bidimensională. Pe de o parte, avem de-a face cu o dimensiune cognitivă, referirea la
cunoaşterea ideilor, doctrinelor, programelor diferitelor partide politice, Constitutia statului,
structura şi mecanismele de functionare etc. Al doilea aspect se referă la partea emotional-
afectivă şi valorică a relaţiei dintre cetateni şi politică. Aceasta înseamnă că cetaţeanul aflat
în faţa urnelor optează pentru un partid sau altul, de exemplu, şi prin intermediul credinţelor,
sentimentelor, opiniei acreditate în cadrul diferitelor grupuri de care apartine, toate acestea
alcătuind acel fond necritic aperceptiv de raportare la politică.
Pornindu-şi cariera în calitate de concept cu dublă semnificaţie, una rationalistă şi alta
afectiv-emotională, cultura politică a primit în numai 13 ani de la lansarea sa cel puţin 30 de
definitii, ne anunţa G.Patrick la Congresul mondial al Asociatiei Internationale de Stiinte
Politice ţinut la Edinburg în 1976. În 1989, J.R. Gibbins încerca să ordoneze diferitele
definiţii care s-au dat culturii politice, propunând o tipologie a acestora: a. definiţii
psihologice - cele centrate pe individ si percepţiile individuale ale politicului; b. definiţii
sociologice - cele referitoare la percepţiile colective ale lumii politice, asociate cu cele de tip
individual; c. definiţii zise “obiective”, care pun problema culturii politice în termenii
normelor sociale şi ai valorilor consensuale; d. definiţii euristice, care oferă un tip ideal, cu
rol de explicare a unor fenomene parţiale (comportament, credinţe, etc); e. defiţii lingvistice
- un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat; şi f. defiţii care fac referinţă la cultura
naţională, ideologii politice sau ideologia dominantă.
În 1994, revista Sfera Politicii avea ca temă cultura politică, oferind cititorilor o analiză
aplicată a conceptului la spaţiul românesc. Cristian Pîrvulescu întregeşte cadrul teoretic de
validitate al termenului, punând în discuţie dimensiunea religioasă a acestuia. Izolând spaţiul
românesc din perspectiva relaţiei dintre cultura politică şi religie, acesta afirma că
“Inexistenţa conflictului dintre puterea temporală şi puterea spirituală, specific
crestinismului occidental, şi care a avut atât de mare importanţă în iniţierea procesului
democratic, a făcut ca, în cazul românesc, religia să nu contribuie la formarea unor opţiuni
democratice. Într-un asemenea spaţiu rolul liderului politic de tip charismatic este
important, dezvăluind un model mitic de raportare la putere”.
Dacă acceptăm ipoteza universaliilor politice şi a imaginarului politic în care întâlnim forme
general-umane de raportare la politic, observăm că această raportare mitologică la Putere nu
este deloc una specific românească. Puterea politică, oricare ar fi ipostazele în care aceasta se
întrupează, în societăţi cu un regim totalitar şi în regimuri poliarhice deopotrivă, are nevoie
de spectacolul în care este angajată o întreagă mitologie politică prin care ea se
autolegitimeaza în faţa unui social care are el însuşi nevoie de acest spectacol şi de mitologia
care îl întemeiază. Astfel, oameni politici, partide, grupări politice şi electorat deopotrivă au
nevoie de acest tip mitologic de relaţie cu lumea socială.
Vorbind despre originile culturii politice românesti, C.R.Pîrvulescu considera că
determinanţii majori care au dus la modelarea unui anumit tip de cultură politică în spaţiul
românesc au fost elementul naţional şi dimensiunea rurală a civilizatiei româneşti, lumea
occidentală având drept spaţiu de cristalizare a culturii politice lumea urbană, mai degrabă.
Aceste determinaţii au dus la o dinamică specifică a culturii politice româneşti. Astfel,
continua autorul, afirmaţia potrivit căreia “jumătate de secol de dominaţie comunistă a
modificat în profunzime mentalitatea”, nu se justifică întru totul, căci,
“Realitatea este că regimul comunist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente
precum ideea egalitătii în obşte, refuzul economiei de piaţă, respingerea capitalismului ca
imoral au fost locuri comune. Aranjamente economice de tip feudal, care exprimau
obişnuinţe mentale, rezistau încă prin anii ’30 ai secolului nostru în mediul rural.
Capitalismul abia începuse să-şi facă simţită prezenţa la sate. Dezbaterea democratică şi
ideea de conflict implicată de aceasta nu făceau parte din orizontul civilizaţiei rurale”,
“obişnuinţele politice” create de regimul comunist românesc integrându-se unui sistem de
valori şi tradiţii anterior.
Ipoteza rezistenţei la schimbare a societăţii româneşti în perioada de tranziţie este
argumentată prin sondaje de opinie succesive (IRSOP 1991, 1993, 1994, IMAS - 1994), de
unde reiese că scorurile cele mai mari le aveau “instituţiile consensului” - Armata şi Biserica,
iar Parlamentul - ca “instituţie a conflictului” (în sensul de dezbatere democratică) neavând
în 1994, de exemplu, aprecieri pozitive mai mari de 24%. Concluzia pe care o trage autorul
este aceea că scorurile obţinute de cele trei instituţii sunt determinate inclusiv de tipul de
cultură politică românească, văzut ca unul care privilegiază mai degrabă instituţii ale
consensului decât instituţii ale conflictului.
Deşi este discutabilă ipoteza inexistenţei culturii politice de tip democratic în România
anilor ’30 (elementul liberal apare la generaţii succesive de teoreticieni precum Şutu, Ghica,
Strat, urmată de generaţia Marţian, Xenopol, Aurelian, încheindu-se cu Şt.Zeletin care oferă
chiar o filosofie a liberalismului în formula neo-liberalism; Marin Preda oferă, de asemenea
un model paradigmatic al dezbaterilor politice în formula şi la nivelul culturii civice a lumii
rurale româneşti, prin discuţiile din poiana lui Iocan, etc.), ideea referitoare la un tip specific
de cultură politică românească în perioada de tranziţie poate fi absorbită în cadrul teoretic
pe care îl circumscriu termenii de imaginar politic şi cultură civică. Din această perspectivă,
putem explica rezistenţa la schimbare a culturii politice românesti prin rezistenţa la
schimbare a imaginarului politic românesc modelat de ideologia şi propaganda comunista.

Zoltan Rostas oferă şi el o analiză interesantă a conceptului de cultură politică prin aplicare la
spaţiul românesc, în Capcanele culturii politice. Autorul pleacă de la “confuzia aproape
generală” manifestată în operaţionalizarea acestui concept în spaţiul românesc, la nivelul
clasei politice şi a elitei mass media în mod special:
“Ca şi conceptul de societate civilă (de care este sensibil legată - sintagma cultură politică,
n.ns) cultura politică nu a facut o carieră prea stralucită în ce priveşte acurateţea ştiintifică
manifestată în utilizarea termenului. Dacă din multitudinea de articole apărute în presa
ultimilor ani vom lua în considerare doar serialul de interviuri “Sondaj CN:Toamna politică
vazută de politicieni” din numerele din această vară ale cotidianului Curierul National, vom
putea observa o confuzie aproape generală, atât la ziarişti cât şi la politicieni. Din
cincisprezece politicieni de frunte numai Adrian Nastase şi Stelian Tanase s-au apropiat - cât
le-a permis spaţiul oferit de interviu - de accepţiunea corectă a culturii politice. Cred că un
sondaj profesionist de opinie efectuat în rândul elitei mediatice şi politice ar oferi o imagine
şi mai dezastruoasă”.
În continuare, autorul observă că acceptiunea acreditată pentru acest termen în spaţiul
românesc se referă la cunoştinţe obţinute prin lectură, prin instrucţie. Nu e de mirare, de
altfel, pentru că aceasta este acceptiunea cea mai la îndemână, venită pe filiera unuia dintre
“idolii” sociali care asociaza “cultura” cu “a şti”, “a cunoaşte”.
Eroarea, deşi este asemănătoare cu asociaţia dintre un interpret de muzica clasică şi unul de
muzică populară care nu a vazut în viaţa lui un portativ şi amândoi sunt interpreţi la vioară,
este una care apare prin definirea şi înţelegerea unilaterală a conceptului de cultură politică.
Este vorba de o întelegere reducţionistă, în sensul identificarii culturii politice cu ceea ce eu
propun a se numi cutură civică, sau civism.

Cultura civică şi imaginarul politic


În analiza conceptului de cultură politică vom păstra caracterul bidimensional al acesteia,
propunând reconfigurarea conceptului prin introducerea termenilor de cultură civică şi
imaginar politic.
În construcţia simplă propusă mai sus, cultura civică va reprezenta aspectul raţional al
culturii politice, adică tot ceea ce ţine de raportarea “în cunoştinţă de cauză” (sau presupus a
fi “în cunoştinţă de cauză”) la obiecte politice; cultura civica defineşte aici omul cunoscător,
în sensul de cetăţean informat (sau care crede că este informat şi cunoaşte) despre structuri
instituţionale şi mecanisme politice, acest tip de individ fiind nu cercetătorul, ci produsul
informaţional creat de mass media. Imaginarul politic va defini partea afectiv emoţionaăa
sau non-ratională a raportării la diferite obiecte politice. Imaginarul politic se referă la
cetăţeanul în calitate de homo religiosus şi homo symbolicus, în sensul de individ care are
nevoie de credinţe sau realitati meta-fizice la care să se poată raporta, în cautarea de
identitate politică.
Referindu-se la dimensiunea mitologică a relaţiei dintre electorat şi politică, imaginarul
politic cuprinde sentimente, credinţe, convingeri, valori care filtrează percepţia asupra
politicului şi care sunt părţi integrante ale identităţii si apartenenţei sale la diferite
grupuri sociale
(etnice, profesionale, etc.) structurate formal sau informal. În această perspectivă,
imaginarul politic este parte integrantă a imaginarului social, şi se referă la nevoia
individului de a-şi găsi o identitate politică în calitate de cetăţean al unui anumit sistem
politic. Imaginarul politic va fi tratat în continuare ca un ansamblu de arhetipuri cu
caracter de universalitate pentru specia umană.
Acesta este nivelul cel mai profund de prezentare a fiinţei umane ca zoon politikon. La
acest nivel putem discuta despre nevoia de mituri politice a omului ca animal social,
caracterizat prin socialitate si sociabilitate în egală masură (mitul Salvatorului, al
Vârstei de Aur, al duşmanului ascuns şi al conspiraţiei, etc.)
Un al doilea nivel este reprezentat de configuraţii de reprezentări ca interiorizări ale unei
imitaţii sociale.
Acesta este nivelul intermediar, între arhetipuri şi al treilea nivel, cel al reprezentarilor
concrete, care oferă ocazia unei perceptii individuale şi de grup în perspectiva unei identităţi
politice determinate. Acest al treilea nivel se referă la identitatea concretă roşie, verde, de
stânga sau de dreapta - cu o opţiune clară pentru un partid de o anumită culoare, etc. Tratând
imaginarul politic în această perspectivă tridimensoinală, avem reuniţi în aceeaşi persoană -
Cetăţeanul, pe homo religiosus, homo simbolicus si zoon politikon.
Omul ca fiinţă religioasă exprimă nevoia individului de a se raporta la o instanţă metafizică
întemeietoare, o nevoie de a crede în ceva care să reprezinte nivelul ultim de întemeiere al
acţiunilor sale. Când ne referim la homo religiosus plecăm de la premisa că ceea ce distinge
indivizii reali este nu natura instanţei la care se raportează ca temei acţional, ci
forma concretă pe care această instanţă o capătă, în funcţie de determinanţi culturali,
sociali, sau de structura individuală de personalitate. Instanţa metafizică poate fi Dumnezeu,
statul ideal, societatea comunistă sau orice idee abstractă fără corespondent empiric. Nevoia
de raportare şi întemeiere metafizică a individului poate, de asemenea, să fie multistadial
întemeiată, în sensul că dupa Dumnezeu - temeiul ultim - poate să apară o altă instanţă,
subordonată sau derivată din aceasta, cum ar fi ideea de egalitate în faţa legii, sau de egalitate
în faţa votului, aşa cum cele două idealuri pot reprezenta ele însele o instanţă metafizică, în
afara raportarii la divinitate. Un ateu respinge ideea de Dumnezeu, dar el ramâne legat de
principiul creării Universului prin explozia fondatoare - o metaforă prin excelenţă, sau a
aparitiei societaţii umane prin proces lung de trecere a umanităţii prin diferite faze de
dezvoltare, în afara ipotezei creaţioniste. Deci el ramâne coerent cu nevoia de a crede în ceva
de dincolo de ceea ce putem direct percepe cu simţurile noastre.
Astfel, mitologiile diferitelor popoare, precum şi mitologiile politice răspund unei nevoi de
sacru a fiintei umane. Tot ceea ce este profan a avut altădată o dimensiune de sacralitate, ne
spunea Eliade. Din această perspectivă, procesul de secularizare crescânda a culturii umane
apare, în fapt, ca unul de retragere a sacrului dinspre un domeniu către un altul, socialul şi
politicul în egală măsură, având o nevoie constantă de sacru, în afara caruia nu se poate
legitima si întemeia. Acesta este sensul în care operez cu termenul de zoon politikon ca homo
religiosus.

Asimilând terminologia şi distincţiile operate mai sus, se poate accepta ipoteza potrivit careia
stabilitatea unui sistem politic ţine de măsura în care Puterea reuşeşte să gestioneze, să
legitimeze şi să-şi stabilească discursul legitimant în concordanţă cu factorii cheie ai
imaginarului politic şi ai culturii civice din societatea în care-şi exercită funcţia ordonatoare.
În cazul în care societatea respectivă este una de tip democratic, şansele reale ale Puterii de a
se legitima şi autoreproduce sunt direct legate de condiţia respectării imaginarului politic al
vremii. Este greu de acceptat ideea unei perpetuări a Puterii în condiţiile în care aceasta
provoacă una sau alta dintre universaliile politice care structurează imaginarul societaţii de
tip democratic. În ciuda absenteismului politic în alegerile electorale şi a impresiei de
inactivitate/neimplicare a cetăţenilor în viaţa politică, Puterea riscă, de exemplu, propria
prăbusire prin simpla anunţare a interzicerii unui drept fundamental al cetăţeanului (libertatea
cuvântului, de exemplu), drept care devine piesa de bază într-o societate în care s-au
proclamat şi respectat o anumită perioadă drepturile cetăţenilor. Ceea ce înseamnă că Puterea
trebuie să-şi adapteze discursul la tipul de cultură politică pe care o prezintă societatea ale
cărei resurse le gestionează.

Puterea şi cultura politică în societăţi aflate în tranzitie. Cazul românesc


Societăţile aflate în tranziţie de la un regim totalitar la unul de factură democratică reprezintă
un caz special din punctul de vedere al relaţiilor între Putere şi cultura politică, în sensul că
aici avem de-a face cu mutaţii structurale rapide la nivelul universaliilor care structurează
imaginarul politic. Acesta este cazul societăţii româneşti al carui agent ordonator - Puterea
politică - a cunoscut o schimbare structurală fundamentală în 1989. La o primă aproximare,
folosind datele concrete ale fenomenului de schimbare din România anilor 1989-1990, s-ar
părea că avem de-a face cu schimbări la nivelul instituţiilor politice care antrenează rapid
schimbări la nivelul culturii politice. Ipoteza ar putea fi susţinută de faptul că noul agent al
Puterii care a înlocuit clica politică din jurul lui Ceausescu a fost perceput de o majoritate
electorală ca agentul purtător al unor valori democratice, valori care, ne-ar sugera alegerile
din 1990, au urmat imediat schimbării politice din 1989. În realitate, lucrurile n-au stat deloc
aşa. La un nivel analitic de suprafaţă, situaţia respecta şi intra în nevoia acută de ordonare pe
care mintea noastră o cere. La un nivel de profunzime, observăm însă că logica faptelor nu
urmareşte pe cea a minţii noastre, oferindu-se astfel încă un argument pentru adevărul uşor
de acceptat, după care nu tot ceea ce e logic valid este şi real. Îmi propun să sugerez în
continuare care au fost mecanismele ce invalidează o astfel de ipoteză a schimbarii rapide la
nivelul culturii politice în România post-decembrie l989. Plecăm de la cultura politică
specifică regimului comunist.

Mi se pare neîndoielnic faptul că, prin aparatul său de propagandă, regimul comunist
românesc a reusit să creeze (sau cel putin să influenteze) moduri de percepţie a lumii
politicului, moduri de evaluare, sentimente şi credinţe politice în spaţiul românesc.
Departe de a fi ajuns la idealul de “om nou” pe care şi l-a propus în Codul eticii şi echitatii
socialiste - “robotul decerebralizat” şi ascetul dez-irationalizat, golit de sentimente şi credinţe
exprimabile altfel decât în spaţii ultra-private - regimul comunist a reuşit să modeleze printr-
o socializare politică agresivă şi prin stăruinţa acesteia, un tip de individ cu o cultură politică
doar parţial alterată de această îndoctrinare a cărei piesă cheie este limbajul univoc ce
pretinde alinierea la un comportament colectiv al supunerii şi raportării obediente la politica
“partidului-far”.
Spun că acest limbaj al îndoctrinării a modificat doar partial percepţia, valorile şi
sentimentele politice ale individului, doar prin raportare la “omul nou” pe care regimul dorea
să-l creeze. Altfel, îndoctrinarea comunistă a lasat urme adânci în imaginarul politic
românesc. Acestea s-au facut evidente imediat ce individul a fost pus în situaţia nouă de
“cetăţean”, adică aceea de individ care să participe activ la treburile Cetăţii. În această
ipostază nouă, străină celui ce fusese actorul unei piese de mimare colectivă a acceptarii
regimului Ceausescu, individul s-a vazut nevoit să opteze pentru una sau alta dintre
formaţiunile politice care se ofereau în 1990 pe piaţa politică românească. Întrebarea la care
nu am răspuns

6. Cultura politică şi ideologia

Într-un anume sens, ideologia devine partea militantă a culturii politice, atâta vreme cât ea
încurajează prozelitismul pentru o idee sau pentru un partid ori regim politic.
Ideologia este "un sistem de idei, altfel spus, de idei sistematic solicitate pentru a da
seamă de situaţiile cele mai diverse. (...) Nu numai că ea nu neagă conflictele, aşa cum se
întîmplă cu miturile fondatoare ale unui popor, dar ea le exacerbează provocând
afronturi verbale şi fizice, de fiecare dată când se iveşte ocazia."
Or, în aceste condiţii, producţia ideologiilor sau a opiniilor concurente este un proces care se
pliază pe competiţia între grupuri rivale care îşi propun să construiască trecutul, să inventeze
origini, să realizeze o lume morală de un anumit fel, cu temeiuri în trecut sau cu proiecţii în
viitor.

7. Memoria politică

Cultura politică şi ideologia politică trebuie analizate în relaţia lor directă cu memoria
politică. A nu uita nimic înseamnă să ne lăsăm pradă nebuniei, spunea George Stirner.
Situaţia se aplică şi în cadrul politicii. Exemplare în acest sens sunt situaţiile în care s-a găsit
Germania după cel de-al doilea război mondial, când s-a dovedit a fi atât de dificil să judece
membrii activi ai structurilor naziste, sau după reunificare să judece ofiţeri Stasi ai serviciilor
secrete, ai poliţiei de frontieră, etc.
Selectivitatea memoriei politice este ilustrată, de exemplu, de situaţia generalului Pinochet,
care a venit la putere în Chile în urma loviturii de stat în care au murit mai mulţi demnitari ai
regimului ales în mod democratic, în frunte cu Preşedintele Allende. Autoritarismul chilean,
care a durat între 1973-1983 a pus capăt vieţii mai multor mii de indivizi, instaurîndu-se un
regim de teroare militară. Cazul construit prin incidentul britanic al fostului şef de stat
chilean este un exemplu de conflict între memoriile colective ale mai multor naţiuni.
Comunitatea cea mai insistentă în cererea de extrădare a fostului şef de stat pentru a fi
judecat a fost cea spaniolă. Demonstraţiile de stradă din Barcelona sau Zaragoza pentru
extrădarea generalului, sunt un exemplu pentru selecţia pe care memoria colectivă spaniolă a
realizat-o în comparaţie cu comunitatea chileană, pentru care faptele fostului şef de stat nu
împiedicau deţinerea funcţiei de senator pe viaţă de către acesta, după renunţarea la poziţia
de şef de stat în regimul autoritar pe care îl condusese. Aşa cum se poate observa, memoria
politică este selectivă. Ea impune uitarea anumitor elemente, în funcţie de factori culturali
specifici. Vedem astfel că vectorii de memorie politică sunt idei forţă care direcţionează
preferinţe şi canalizează opinii politice.
În funcţie de astfel de vectori stabiliţi conjunctural sau impuşi de către un partid sau o
grupare politică un eveniment poate rămâne în memoria colectivă sau nu. Reactivarea
informaţiilor referitoare la un anumit eveniment sau fapt social este un mecanism de
impunere şi forţare a selecţiei evenimentului respectiv în memoria colectivă a unei
comunităţi. Aniversarea Revoluţie române din decembrie 1989 şi dezbaterile din mass media
la sfîrşitul fiecărui an calendaristic sunt semnificative pentru mecanismele de impunere şi
selectarea de evenimente în memoria colectivă a unui popor.

8. Socializarea politică
Socializarea este procesul de transmitere de informaţii cu caracter cultural şi de integrare
culturală a individului. Prin procesul de socializare, individul se construieşte în sensul
integrării sale în comunitatea e care aparţine, peornind de la comunitatea primară care este
familia, pînă la comunitatea cea mai alrgă pe care o putem considea ca fiind naţiunea.
Socializarea este un proces de transmitere de valori, de învăţare şi de acceptare, de
aprofundare şi de construcţie de identitate individuală prin raportarea la identitatea culturală a
grupului sau grupurilor de referinţă.
În perspectivă politică, socializarea este procesul de transmitere şi de asimilare a
valorilor şi normelor politice care se desfăşoară la nivel implcit sau într-o formă
explicită. Se poate vorbi despre stadii sau etape ale socializării politice.
Avem astfel o socializare primară care se desfăşoară în perioada ccopilăriei, perioadă în
care copilul integrează valori şi norme culturale şi poltice. Cercetările despre socializarea
politică timpuie au început în SUA după 1959, proeict în care au fost angajate sociologia,
psihologia şi pedagogia ddeopotrivă. Relevant pentru această etapă a socializării politice
timpurii este studiul lui David Easton, care ne oferă un model teoretic al socializării politice a
copiilor. Modelul lui Easton este construit în patru etape.
1. Politizarea. În prima etapă copilul este sensibilizat la domeniul politic.
2. Personalizarea. Copilul ia contact cu sistemul politic prin intermediul cîtorva figuri de
autoritate, percepute fie ca avînd un rol pozitiv, fie ca avînd un rol negativ pentru comunitate.
3. Faza idealizării . Autoritatea personalizată ţine direct de judecăţile de valoare. Atitudinea
de ură sau de iubire este deci construită în această a doua fază a socializării politice.
4. Instituţionalizarea se referă la trecerea de la percepţia individuală a figurilor de autoritate
la percepţia globală a unui sistem de autorităţi.
Modelul lui Easton pentru copiii americani nu se potriveşte însă modelului situaţiei din
Franţa, spune Maurice Duverger. Cercetările făcute de sociologii francezi arată că faza
personalizării este foarte slabă, nici chiar în timpul generalului De Gaulle copiii francezi
neavând o percepţie şi o imagine foarte clară asupra figurii de autoritate reprezentată de
Preşedintele francez. Autoritatea politică este percepută de copilul francez ca una abstractă,
constrângătoare şi îndepărtată, faţă de care acesta arată un detaşament afectiv şi o distanţă
clare. Trăsăturile pe care copilul francz le atribuie autorităţii politice par să fie parte a unei
percepţii colective naţionale, care se regăseşte în <gustul francezilor pentru autorităţi
îndepărtate şi difuze>, regulile impersonale căutate de francezi asigurîndu-le independenţa şi
protecţia faţă de arbitrariul autorităţilor.
Dacă aşa stau lucrurile, se poate vorbi despre o socializare timpurie cu caracteer naţional?
Analizînd manualele şcolare, acestea transmit o cultură burgheză vulgarizată în clasele
primare şi mai elaborată în clasele secundare-superioare. Bourdieu şi Passeron vor merge mai
departe în La reproduction (1970), identificând ideologiile subiacente procesului de
şcolarizare. Ideologia transmisă nu este de factură directă, ci este inculcată printr-o a doua
limbă - "gramatică generatoare de comportamente politice". Puterea politică foloseşte acum o
violenţă simbolică în a impune ca legitime semnificaţii prin disimularea raporturilor de forţă
ce stau la fundamentul puterii.
Socializarea politică a copiilor are ca obiect "...transmiterea culturii existente, şi anume
valorile care fondează autoritatea, puterea, ierarhia. Legitimitatea constă în faptul că o putere,
o autoritate, o ierarhie sunt considerate ca legitime - adică în conformitate cu sistemul de
valori - de către cea mai mare parte dintre membrii unei colectivtităţi. De exemplu, un rege
este legitim dacă cea mai mare parte a supuşilor săi cred că monarhia este regimul legitim şi
că posesorul coroanei este cel care trebuie să o poarte conform normelor admise de
colectivitate. (...) Această simplă definiţie ne face să înţelegem faptul că aculturaţia politică
are ca scop principal menţinerea sistemului de legitimitate existent."
9. Vîrstele socializării politice
1. Pînă la 7 ani copilul se identifică cu adultul în preferinţe şi acţiuni cu diimnsiune de tip
politic. După vîrsta de 7 ani apare o relaţie de cooperare, în care se construieşte o annumită
autonomie a conştiinţei. Rgulile pînă atunci acceptate, vor face obiectul unei reevaluări
2. 11-12 ani, este <vârsta critică> când copilul devine capabil să argumenteze şi să înţeleagă
mai obiectiv credinţele pe care le primeşte. La 12-13 ani acesta percepe mai bine conflictele,
diferenţele, ameliorîndu-şi mai bine cunoaşterea mediului social. Abia începând de la această
vârstă copilul poate percepe diferenţiat fenomenele <politice>, în măsura în care ele seamănă
celor ale adulţilor.

Socializarea copiilor este urmată de o aculturaţie permanetă, tipul de educaţie şi valorile pe


care aceasta este fondată fiind decisive în tipul de identitate politică pe care socializarea
politică îl realizează.
Astfel, familia transmite pentru copii şi pentru adolescenţi preferinţe partizane durabile care
pot constitui pentru individul adult adevărate grile de analiză şi de percepţie a evenimentelor
şi fenomenelor politice.
Trecând de la cazul american la cel francez, observăm că în Franţa, copiii au o reacţie de
respingere faţă de termeni care trimit la o relaţie de tip conflictual - partid, sindicate, clase,
ideologii. Cuvintele cele mai bine acceptate sunt cele de Patrie, Republică, Stat, drapel,
<libertate-egalitate-fraternitate>, după care urmează instituţiile politice: democraţie, cetăţean,
ales, vot, lege. Această asimilare se operează înainte de vîrsta de 10 ani.
Cunoaşterea politică nu este strict legată de nivelul social al părinţilor. Între vârstlele de 13-
18 ani, 37% dintre copiii de muncitori, 39% dintre cei de cadre superioare, faţă de 36% de
copiii de agricultori au o cunoaştere <bună> a politicii. Copiii de profesori au nivelul cel mai
ridicat de cunoaştere (48%). Copiii de muncitori acceptă mai bine vocabularul conflictual şi
îl cunosc mai bine decît copiii din mediile favorizate.
În ceea ce priveşte interesul pentru politică, diferenţa este semnificativă, fenomenul fiind
explicat prin faptul că mediile sociale mai educate au o poziţie pozitivă faţă de politică.
Astfel 50% dintre copiii de profesori, 36% dintre cei care au părinţi cu studii superioare, 20%
din mediul muncitoresc şi 18% din mediul agricultorilor, manifestă un interes puternic pentru
politică.
Pornind de la aceste date preliminare, putem distinge între tipuri de aculturaţie. Astfel, dacă
puterea care stabileşte coordonatele socializării este de tip totalitar, putem vorbi despre o
aculturaţie monolitică, în sensul că mijloacele de transmitere sunt în puterea unui singur
individ sau grup. În cazul în care puterea nu este unică şi mijloacele de informare în masă,
şcolile, alte instituţii de aculturaţie sunt libere, sau sunt în componenţa unui stat democratic,
se poate vorbi despre o aculturaţie de tip pluralist.

10. Socializarea politică şi credinţele inculcate de guvernanţi


Socializarea politică este direct legată de constrângerea politică. Dacă procesul de socializare
politică este reuşit, atunci constrîngerea politică nu mai are nevoie să se prezinte în forme de
violenţă fizică sau legală, pentru că valorile care sunt purtate de puterea politică respectivă
sunt interiorizate, asimilate şi oferă astfel cîmpul supunerii civice. Din această perspectivă,
"Socializarea politică este procesul de inculcare a credinţelor şi reprezentărilor relative la
putere (dimensiunea verticală) şi la grupuri de apartenenţă (dimensiunea orizontală). În fapt,
nu există societate politică viabilă în lipsa interiorizării unui minimum de convingeri comune
referitoare la aparteneţa la comunitate şi la legitimitatea guvernământului acesteia. Contează
foarte puţin dacă aceste convingeri sunt dondate sau nu în raţiune; este suficient că ele
produc adeziune socială." Agenţii implicaţi în acest proces de socializare politică sunt atât
guvernanţii, cât şi guvernaţii. Primii, pentru a-şi legitima poziţia la vârful puterii, ceilalţi,
pentru a se putea integra în sistemul de valori politice al societăţii.
Din această perspectivă, regimurile politice de tip democratic şi dinamica statului european
sunt direct legate de apariţia în imaginarul colectiv şi de asimilarea valorilor pe care se
întemeiază puterea politică. Constrângerea prin forţă este astfel înlocuită cu auto-
constrângerea şi autoimpunerea, cum observa, în 1939, Norbert Elias în La dynamique de
l’Occident.
Pe de altă parte, un proces reuşit de socializare politică prin care se interiorizează credinţele
fondatoare de ordine social-politică "...răspunde de asemenea unei exigenţe a celor guvernaţi.
O socializare eficace facilitează psihologic acceptarea consttrîngerilor."
O astfel de interiorizare a valorilor politice poate crea inclusiv sentimentul libertăţii
individuale, de vreme ce un anumit tip de comportament se transformă din normă politică
impusă în normă politică asimilată.

A. Şcoala şi socializarea politică


Cercetările asupra şcolii ca factor de socializare politică au arătat că influnenţa ei în acest
sens este cu mult mai mare pentru copii care vin din medii defavorizate, sistemul educaţional
public şi privat rezolvând handicapul cognitiv al acestora. În spaţiul american, s-a constatat
că cunoaşterea programelor de partid pentru copiii negri a crscut cu 10 procente, faţă de 2
procente pentru copiii albi, ambele categorii participând la acelaşi învăţământ.
Pentru cazul francez, A.Percheron subliniază hiatusul între cunoaşterea de reguli abstracte şi
realitatea conflictuală a politicului. Copiii care provin din medii privilegiate au o mai bună
unoaştere a primelor, iar cei care provin din medii defavorizate au o percepţie mai realistă a
conflictelor sociale.
Pentru sistemele democratice,
"Şcoala este un loc de învăţare concretă a democraţiei pe plan paticipatiării la viaţa şcolară
(alegerea de delegaţi, asociaţii, etc.)", şcoala fiind un loc de învăţare a relaţiilor sociale
(ierarhii, coduri, etc.), atât în relaţiile cu cadrele didactice, cât şi în relaţiile cu camarazii.

B. Socializarea politică şi mass-media


Mc Quail arată, în Mass Communcation Theory (1983), că există trei etape în cercetarea
influenţei mass-media asupra lumii sociale. Primul ciclu este cel al anilor '40, când
cercetătorii se nelinişteau de imensa putere a mijloacelor de comunicare în masă. Cel de-al
doilea ciclu este cel al anilor '60, când, după Lazarsfeld, mass media sunt privite ca neavând
un efect major în formarea şi modelarea atitudinilor şi comportamentelor sociale şi politice.
Astăzi, subliniază autorul, mass media a dobândit pentru o majoritate de indivizi rolul de
sursă legitimă, facilă şi accesibilă de informaţie cotidiană. Participând la construirea realităţii,
individul participă la o realitate fabricată de media, care, în special televiziunea, nu dă
credibilitate decât opiniilor majoritare, eliminând opiniile dizidente. Mass media tinde astfel
să preia controlul şi să se substituie grupurilor de referinţă tradiţionale, participarea politică a
individului fiind direct legată de distribuţia opiniilor prezentate de media. Media întreţine în
acest fel conformismul social:
"...chiar şi cei care nu îşi schimbă opinia, au tendinţa de a nu o exprima iar această tăcere
întăreşte opinia <majorităţii> reducând în aceeaşi mişcare numărul de adeziuni la opinia
minoritară."
Teza referitoare la efectele limitate şi cea referitoare la efectele importante se întâlnesc
totuşi şi, în acelaşi timp, se diferenţiază prin felul în care pun problema influenţei,
observă Chagnollaud. Ele sunt, de fapt, complementare. De exemplu, mass-media
întreţine opinii şi imaginea instituită în viaţa politică, a codurilor sau a simbolurilor
prin care guvernanţii se legitimează. În egală măsură însă mass media a devenit un
element fundamental în strategiile de menţinere şi de perpetuare a puterii. Producând
informaţii despre viaţa politică, ea transmite date despre guvernanţi şi acţiunile lor,
sistemul reprezentativ al democraţiilor fiind dependent astăzi de prezentarea faptelor
politice, a campaniilor electorale prin mass meddia. În afara controlului electoral,
guvernanţii democraţiilor reprezentative au căpătat o instanţă de control cel puţin la fel
de importantă: reporterii în căutare de ştiri despre activtatea guvernanţilor şi a
partidelor politice.

Bibliografie

David Easton, J.Dennis, Children in the Political System, New York, 1969.
Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1988 (1973).
Dominique Chagnollaud, Science politique, Dalloz, Paris, ed. 2-a, 1999.
Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, ed. 4-a. 1998.
Yves Schemeil, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994.
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalist, Humanitas, 1994.
Ralph Linton, Les fondaments cultureles de la personalite, Dunod, Paris, 1965 (1945).
Abraham Kardiner, L'individu et la societe, Gallimard, Paris, trad. 1969 (1939).
Gabriel Almond, Sidney Verba (eds), The Civic Culture Revisited, Little Brown, Boston,
1980.
Idem, The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Princeton
University Press, 1963.

Termeni-cheie

Credinţe politice
Cultura civică
Cultura dependentă
Cultura participativă
Cultura patriarhală
Cultura politică
Dimensiunile culturii politice
Dimensiunile culturii politice
Ideologia
Imaginar politic
Memoria politică
Socializare
Vîrstele socializării

Întrebări de verificare

1. Ce este cultura politică?


2. Tipologia culturii politice
3. Ce este imaginarul politic?
4. Care este funcţia îndeplinită de socializarea politică?
5. Ce este o ideologie?
6. Care este relaţia dintre cultura politică şi ideologiea politică de un tip sau altul?
7. În care dintre tipurile de cultură politică ar putea fi încadrată cultura politică românească
de astăzi?