Sunteți pe pagina 1din 249

REVISTA

FUNDAŢIILOR REGALE

ANU L

VI

i

MAI

193 9

NR .

5

100 ANI DELA NAŞTEREA

REGELUI

CAROL 1

N.

IORGA

 

P.

P. PANAITESCU

 

.

I.

NISTOR

 

C.

RĂDULESCU-MOTRU

AL.

EM

. LAHOVAR Y

.

.

.

MIHAIL SADOVEANU

24 3

Urcarea în scaun a Principelui 24 9

Regele Carol

Despre Regele Carol I

la

.

Cernăuţi .

.

26 8

27 4

2S1

I 29 0 29 3

. Un început de carieră sub Re­

gele Carol I

Regele Carol şi politica externă

O imagine

a Regelui

Carol

CEZAR PETRESCU TUDOR VIANU

. Profil sever
. Profil
sever

Regele Carol I într'o interpretare

filosofică

30 2

EM.

BUCUŢ A

U n Rege al Mării

30

6

Dr. GH . BANU

Medicina

sub Carol I

. 31

7

AL.

MIRONESC U

Activitatea ştiinţifică su b dom­

 

nia Regelui

Carol

I

.

.

.

.

34 9

POMP. CONSTANTINESCU Literatura

sub Carol I

 

.

36 2

VLADIMIR STREINU

.

.

.

1866-191 4

37 7

CAMIL PETRESCU

Teatrul

între 1866 şi 1914

 

.

. 38 7

CRONIC I

OCTAVIA N

(393);

CĂTR E U N NO U DESTI N

Cioculescu (399); VIAŢ A LITERAR Ă Ş I ARTISTIC A GERMAN Ă de Emanoil

Şerban

(395);

OPERE I

Sebastian

GOG A

de

C.

P.

(393);

PAU L

ZARIFOPO L

de

de Mihail

Eliade

de

MOARTE A

DOCTORULU I

A L

GASTE R

LU I

Mircea

MACEDONSK I

Bucuţa (414); ACTUALITĂŢ I

CULTURAL E

EUROPEN E

de D.

I. Suchianu

(419); CRONIC A GERMAN Ă

de

Mircea

Streinul

(423);

CULTUR A

ARDE ­

LEAN Ă de Bucur

Ţincu

(428);

TEMATIC A

. LINIŞTE I

»

L A

GOETH E

I

EMINESC U de Mircea Brucăr {.135) ; O LUCRAR E A D-LU I P . P . PANAI

­

CĂRŢI I

(451) ;

CRONIC A MUZICAL Ă de Virgil Gheorghiu (455) : ŞTIR I MUZICAL E DI N

de Dr.

TESC U

L.

de

Damian

Fr.

Botez

P.

Bogdan

(44.1);

DEsEN E

POLITIC A

ANIMAT E

MONDIAL Ă

Al.

A

(447);

de

Mironescu

STRĂINĂTAT E

de

Nicolae

Missir

(4'o).

NUMĂRU

REVISTA

L

2

4

0

REVISTELOR

PAGIN

I

3

0

LE

I

R E V I S T A

FUNDAŢIILOR

REGALE

REVIST Ă

LUNAR Ă

D

Ş

I

CULTUR Ă

E

LITERATURĂ ,

GENERAL Ă

ART Ă

COMITETUL

DE

DIRECŢIE

:

I.

AL . BRĂTESCU-VOINEŞTI ,

D .

GUŞTI ,

E.

RACOVITÀ,

C . RADULESCU-MOTRU, I .

S1MIONESCU

Redactor

şefi

PAU L

ZARIFOPO L

(i.I —

V.I934)

REDACŢI

BUCUREŞT

I

Redactori:

PETRESC U

RAD U CIOCULESC U

CAMI L

A

II

I

9 , BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 3 3 9 TELEFO N 2-40-7 0
9 ,
BULEVARDUL
LASCAR
CATARGI,
3
3
9
TELEFO N
2-40-7 0

A D MINISTRAŢI A

CENTRAL A EDITURILO R

REGAL E

22

FUNDAŢIILO R

22,

STRAD A

LIPSCANI ,

TELEFO N

5-37-7 7

llllllllll!lllllllllllll!ll!ll!ll!llllllill!l!lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllin

ABONAMENTU

PENTR U

L

ANUA

0

PARTICULAR E LE I 1.500

L

LE

I

36

INSTITUŢI I

Ş

I

ÎNTREPRINDER I

EXEMPLARU L

3 0

LE I

CON T

ABONAMENTEL E

E

OFICI U

S

CE C

POSTA L

NR .

121 0

PO T f

AC E

POSTA L

I ACHIT A

DI N

Ş

ŢAR Ă

PRI N

ORIC E

MANUSCRISEL E

NEPUBLICAT E

N U

S

E

ÎNAPOIAZ Ă

EDITAT

 

D

E

SECRETARIATU

L

GENERA

L

A

L

FUNDAŢIILO

R

CULTURAL

E

REGAL

E

REVIST A

FUNDAŢIILOR

REGALE

ANU L

VI ,

NR .

5,

MAI U

193 9

REVIST A FUNDAŢIILOR REGALE ANU L VI , NR . 5, MAI U 193 9 FUNDAŢI

FUNDAŢI A

PENTR U

BUCUREŞT I

LITERATUR Ă

39, Bulevardul Lascar Catargi, 39

ŞI

ART Ă

„REGEL E

CAROL " II"

DESPRE REGELE CAROL I

înaintea Palatului Regal, căruia i se deschide o largă perspec­ tivă, cu toate împrejurările grele în care trăim, stă să se aşeze, statuie vrăjită de cermai priceput tălmaciu sufletesc ai psihologiilor umane prin arta sculpturii, Sârbul Mestrovici, chipul călare ai Regelui Carol I . Această comemoraţie, care nu se poate mărgini la un simbol material şi care nu poate cuprinde numai manifestări verbale, ori câtă sinceritate s'ar găsi în ele şi ori câtă noutate în ce priveşte întrebuinţarea cuvintelor ar sta la îndemâna meşterilor graiului, trebue să caute, când este vorba de un stăpânitor de ţară, de un domn de neam, un îndoit sens: acela al sufletului său însuşi şi acela al misiunii adevărate şi precise pe care a îndeplinit-o în con­ ducerea unei societăţi omeneşti, în partea largă pe care situaţia sa i-a putut-o atribui în această croire şi urmărire de drum. Ceteam acum în urmă într'o conferinţă a răposatului I. G. Duca, în care el culegea din Memoriile sale, rămase nepublicate până acum, cu tot interesul pe care de sigur trebue să-1 cuprindă fiind vorba de un factor atât de amestecat în vieaţa noastră politică, o pagină, în care el îşi arăta impresia pe care i-a produs-o Regele în momentul când, după plecarea lui Maiorescu, la capătul zbuciu­ mului, pe care istoria trebue să-1 judece aspru, al României în Războiul Balcanic, partidul liberal, în care Duca juca încă de atunci un rol aşa de important, fusese chemat la putere. El vorbeşte de felul rece în care a fost primit noul Minister, de singura in­ joncţiune făcută noilor sfătuitori ai Coroanei de a depune obişnuitul jurământ, de cuvintele ironice, tăioase chiar, care au fost adresate unor miniştri, cari i se păreau Suveranului de atunci! că nu co­ respund întru totul, prin vrâstă, prin capacitate, prin moralitate.

i se păreau Suveranului de atunci! că nu co­ respund întru totul, prin vrâstă, prin capacitate,

sarcinii cari li s'a atribuit, unul fiind prea tânăr, altul prea nou în meseria de care se apucă, un al treilea prea amestecat în rosturi de acelea care pot să-1 facă bănuit de urmărirea ca ministru a unor interese personale. Duca, foarte bucuros că el a scăpat de partea pe care o aştepta din aceste critici,cu atât mai ferite în formă, cu cât mai dureroase în fond, caută cu acest prilej solemn să descopere ce era în fundul sufletului lui Carol I. I s'a părut că are înaintea sa un fost militar prusian care nu şi-a părăsit niciodată apucăturile de odinioară, care deci, deşi se ridicase după o boală grea şi era evident slăbit, căuta să se înţepenească într'o atitudine de comandă şi care avea în privire, în cuvinte, în felul chiar de a se mişca şi de a merge ceva care reprezenta elementul indelebil din întâia sa pregătire acolo la el, în Prusia. Duca nu spune dacă părerea aceasta despre Regele său, care

fost şi Regele tinereţii oamenilor din generaţia mea, puţintel mai veche decât a tânărului ministru, a fost sau ba schimbată de împrejurări. Memoriile lui ne vor spune poate ceva în această privinţă. Acei cari au cunoscut pe Carol I înainte de această scenă şi acei cari au avut onoarea, pe care n'o pot uita, de a se împărtăşi nu odată de momentele de vădită şi adâncă sinceritate ale unui suflet care, împotriva părerii acestui martor, nu recurgea totdeauna la mijloace dibace de a-şi ascunde cugetarea, întrebând, cum ni se spune în acea pagină, despre lucruri pe care le ştia, numai pentru a vedea ce se găseşte 'n adevăr în sufletul aceluia pe care-1 avea înainte, toţi pot să aducă însă o mărturie împotrivă.

a

toţi pot să aducă însă o mărturie împotrivă. a Militar? Da. Romanii ziceau: vivere est militare,

Militar? Da. Romanii ziceau: vivere est militare, «vieaţaeste o ostăşie», şi fiecare trebue să ne facem un suflet de ostaş, încercând să atingem acel ideal suprem, pe care 1-a realizat casta domnitoare în

Japonia şi care face tăria acestei naţiuni : a primi datoria cu orice preţ,

a o îndeplini cu orice risc, a înnăbuşi sentimentele umane care se

revoltă împotriva acestei porunci aspre, a nu înfăţişa nimănui o bu­ curie şi o durere care te privesc pe tine însuţi, acesta este de sigur un înalt ideal, pe care sufletele în adevăr nobile caută să-1 îndeplinească. In fiecare clipă Carol I se voia, se silea şi izbutea să fie astfel. Vorbeşte şi Duca despre ochii aceia mici, albaştri, ai Beauharnisilor, din care el venea după mamă, ochi cercetători şi cari puteau părea reci ca oţelul, şi se poate vorbi şide acel glas al său, în care căuat

să nu se manifeste pornirea inimii, dar, pe lângă ce vede cineva la un om şi ascultă delà dânsul, se desfac, pe căi neştiute de ceia ce numim noi ştiinţă, manifestări sufleteşti adânci şi secrete, pe care, în adâncul său propriu prin mijloace tot aşa de secrete, le înţelege cine are într'ânsul omenie. De sigur că, prin disciplina pe care şi-o impusese, prin acea căutare de prestigiu care este un semn deosebit al tuturor Suvera­ nilor din vremea sa, încunjurându-se de acea pompă pe care Napoleon al III-lea a ştiut s'o întrupeze mai bine şi s'o răspân­

dească asupra tuturor « fraţilor » şi « verilor » săi încoronaţi, Carol I ar putea să aibă înfăţişarea unei mândrii de sine care se numeşte vulgar:vanitate. înţelegătorii firilor omeneşti mergeau însă mai departe de o aparenţă, care era pentru acest Suveran mijlocul potrivit pentru a vrăji mulţimile bucuroase a sări delà o revoluţie la altă re­ voluţie : îmblânzitorul de fiare care se înfăţişează cu o licărire domi­ natoare în ochi înaintea animalelor care urlă şi se aruncă, poate fi, îndată ce şi-a părăsit rostul înaintea cuştilor, un sentimental, capabil de iubire pentru o femeie şi de părintească grijă pentru copiii săi.

To t prestigiul pe

părintească grijă pentru copiii săi. To t prestigiul pe care 1-a întrebuinţat Napoleon al III-le a

care 1-a întrebuinţat Napoleon al III-le a nu 1-a

împiedecat de a cădea la cea dintâi întorsătură defavorabilă a soartei, ceia ce înseamnă că nu politica de prestigiu era rea, ci, că nici prin mijloacele acestei politice de prestigiu practicată cu atâta dibăcie, tronurile în această vreme nu se puteau simţi sigure. Aşa trebue să se înţeleagă, socot eu, psihologia lui Carol I. Platoşa era de oţel strălucitor: protivnicii nu ştiau unde este în­ cheietura zalelor; ea era însă acolo, şi anumite gesturi ale lui o vădeau. La Iaşi, când s'a desvelit statuia lui Vodă Cuza şi eu, încă destul de tânăr, plin de evlavie pentru curajul aceluia care riscase tot, căci nu avea datoria de a întemeia o dinastie, ceea ce fixează o deosebire esenţială între îndrăznelile lui şi lungile îndoieli şi zăbave şi grelele acceptări, contra cărora se lupta toată conştiinţa sa ale aceluia care a dat Regalitatea ereditară, făceam lauda cuvenită Domnului care timp de şapte ani a fost, pe un tron săpat de patimi politice, mucenicul chemării sale, Carol I nu s'a simţit scăzut prin această glorificare şi nici prin cuvintele mele din urmă, când uram Regelui ca, atunci când nu va mai fi între noi, să se poată zice despre dânsul, în toată sinceritatea, ceia ce în acest moment zic despre înaintaşul său, ci mi-a trimis printr'un adiutant, puţin capabil

de a îndeplini această misiune cu discreţie, asigurarea că acest discurs i-a plăcut, ceia ce nu spusese de discursurile celelalte,

în care era numai

când, la urmă, am simţit lângă mine, după defilarea luptătorilor

delà 1877, fiinţa, cu totul neaşteptată şi surprinzătoare, a Regelui,

care vroia personal

când, influenţat de atmosfera servilă a timpului, am răspuns la cuvintele de preţuire venite asupra mea prin observaţia că : « nu erau linguşiri care se îndreaptă către un Suveran », răspunsul său a fost acesta : « şi crezi că aceste linguşiri mi-au plăcut vreodată ?». N'a fost un caz izolat acesta, ci de atâtea ori eu, care nu i-am fost ministru şi care nu aveam nimic să-i cer şi căruia îmi era şi atunci indiferentă orice ridicare şi coborîre în vieaţa publică, l-am auzit arătându-şi profundul desgust faţă de neonestitatea şi imoralitatea pe care era silit să le tolereze acela care răspundea într'un moment lui Alexandru Bădărău, care îi prezintă o listă de numiri determinate de interese ale politicei practice, atâta: dacă fiecare, luându-i pe rând, sunt oameni buni, pentru ca, la urmă, printr'un gest pe care nu ştiu dacă Bădărău 1-a înţeles, să aştearnă cea mai despreţuitoare iscălitură pe care a dat-o vreodată un Suveran. Erau momente şi de duioşie în legătură cu dânsul, ca atunci când atâtea ieşiri din cere­ monial şi din etichetă se produceau subit şi cuvintele răsunau părin­ teşte pentru acela care cu tinereţa lui, stătea înaintea Suveranului.

Aceasta pentru ce era Carol I în el însuşi, aşa cum se înfăţişează şi în aşa de frumosul testament, care ar trebui să fie înscris pe piedestalul măreţei statui ce i se ridică, fiindcă acolo ca omul înaintea morţii îşi exprimă gândul său cel adevărat, pe care, dacă l-ar fi manifestat, erau destui oameni cari să calce Regalitatea în picioare.

lauda aceluia care stăpânea în acel moment, şi,

să-mi spună ceva, el a mers până acolo .încât,

şi, să-mi spună ceva, el a mers până acolo .încât, Care a fost, acum, sensul acestei

Care a fost, acum, sensul acestei Domnii ? I s'a spus de unii, cari vedeau numai aparenţa: Carol îngădui­ torul. Nu era calificaţia cea mai nedreaptă de care s'a împărtăşit el în vieaţă. Erau alţii cari, deprinşi cu risipa unei aristocraţii, care s'a ruinat prin aceasta, şi cu iubirea pentru vieaţa din afară, căreia îi sacrificau tot ceia ce vieaţa dinăuntru trebue să cuprindă, priveau ironic la uniforma veche, întoarsă pe dos, a aceluia, care, în felul acesta, a dat o mare lecţie de simplicitate oamenilor generaţiei

sale, şi, când, de pe urma creării domeniilor regale, care erau o nece­ sitate şi au devenit o adevărată şcoală pentru ţărănimea dimprejur, Regele a început acolo o gospodărie cum nu se vedea aiurea, au găsit

prilejul de a arunca glum a, pe atât de uşoară, pe cât de necuviincioasă,

a Regelui care « fabrică

popularitate un om de un dârz egoism şi de o rară brutalitate, care a fost singurul să nu fie iertat de indulgenţa nemărginită a Su­ veranului ofensat şi prin urmare a fost osândit la o închisoare pe care a evitat s'o facă, pentru a se întoarce înapoi în ţara sa şi a se aşeza în primul rând al candidaţilor de Minister: Gheorghe Panu.

brânză ». Prin astfel de atitudine şi-a creat

A se crede că, nu « Carol îngăduitorul », ci « Carol Răbdă­

torul », — cu ce dureri sufleteşti a ştiut el singur şi n'a spus nimănui, — a trăit ca un oportunist, pentru a se bucura de strălucirea şi de avantagiile materiale ale Regalităţii, a crede că, în momentul care i-a plăcut mai mult din toată viaţa lui: acela când s'a desfăcut din mijlocul oamenilor politici pentru ca să se găsească numai între ostaşi şi să facă să scânteie pe câmpiile Bulgariei luciul strălucitor al săbiei româneşti care de multă vreme nu ieşise din teacă, el căuta numai o gloriolă, într'o vreme când isprava militară era o datorie pentru orice Suveran şi el nu făcea altceva decât să urmeze spiritul epocii sale, este iarăşi a nu-1 înţelege. Domnia aceasta,

multele ei şovăieli şi alunecări şi reveniri, pe care este liber

a avut

cineva să le interpreteze ca venind din influenţe străine, dar cine crede, cum o face Duca, atunci când spune că Regele care a voit totdeauna întinderea graniţilor României şi care în ultimul timp s'a

rostit cu toată hotărîrea împotriva politicii austro-ungare în Balcani,

el care a mers până la refuzul cel mai neted opus rudei sale din Ger­

mania atunci când a fost vorba de o participare la o acţiune ofensivă pornită din Viena şi Budapesta, a fost sincer când în Consiliul de Coroană a cerut să se execute tratatul de alianţă cu Centralii, ceia ce era pentru dânsul o datorie de onoare, dar numai o datorie de onoare, şi că el ar fi avut nevoie de lecţia delà Marna pentru ca să vadă că Germania nu poate învinge şi că a sărit în gâtul lui Ion Brătianu pentru a-i mulţămi că i-a evitat o greşeală, lucru cu totul străin de firea mândră a acestui Domn de ţară, nu vede un lucru, care acesta formează unitatea întregii acestei Domnii.

care acesta formează unitatea întregii acestei Domnii. A vrut o ţară mai bogată, mai luminată, mai

A vrut o ţară mai bogată, mai luminată, mai respectată de

toată lumea, a vrut-o încununată de biruinţă pe câmpul de luptă,

a pătruns în el, pe lângă mândria pe care o aducea, mândria unui

întreg trecut, pe care 1-a cercetat, 1-a respectat şi 1-a iubit, dar linia unei acţiuni care a cuprins aproape jumătate de veac, aceasta s'a desfăcut din primul moment în care a primit Coroana de vasalitate, fie şi numai formală, pe care i-a oferit-o ţara prin Ion Brătianu şi prin alţii, şi din prima clipă când a pus piciorul pe pământul unei ţări care îşi avea steagul ei, armata ei, legile ei, tradiţiile ei, dar care totuşi era privită delà Constantinopol ca « parte integrantă a împărăţiei Otomane », deşi această formulă se acoperea în anume moment de simulări oportuniste.

Pentru el n'a vru t Carol I legătura cu Constantinopolul otoman ? De sigur că da. Acela care se cobora dintr'un neam de cavaleri stră­

luciţi ai evului mediu, acela care era pătruns de sentimentul de dem­ nitate al naţiunii de unde venea el, într'un moment de mare expan­ siune a ei, pe căi care erau într'adevăr de drept, a simţit dureros orice amintire a unor legături pe care le socotea ofensatoare pentru sufletul său însuşi. Dar independenţa pe care o aveam de fapt şi cu atât mai greu o simţeam tăgăduită de drept, independenţa aceasta

a

în atâtea momente el a apărat-o, şi când stătea să pornească marea fur­

tună care a prins lumea întreagă, zguduind-o din temelii, la 1914, şi faţă de Rusia şi faţă de Austro-Ungaria şi faţă de Germania însăşi

voit-o el pentru ţara însăşi, şi această independenţă el i-a dat-o,

ţara însăşi, şi această independenţă el i-a dat-o, el a ţinut să se ştie că aceasta

el a ţinut

se ştie că aceasta este o ţară care se cârmueşte de sine

şi independenţa, câştigată odată, trebue apărată

în fiecare clipă.

Ea se cere apărată şi astăzi, faţă de furtuni mai mari decât şi acelea de atunci, şi mai primejdioase pentru vieaţa liberă a naţiunilor, pentru vieaţa demnă a Statelor. Intre marile taine ale istoriei omeneşti este şi aceia că oamenii cari au trăit odinioară îndeplinind o misiune răsar din nou ca amintire tocmai atunci când este vorba de a se apăra opera lor. Carol I vine la vreme, pentru a ni aminti lucruri pe care mulţi le-au uitat, pentru a impune cu simţul lui superior de demnităţi, ceia ce oameni cari n'au tot ce poate da rasa, strămoşii, pe cari el i-a avut, uită prea uşor: că moartea morală a unei naţiuni, prin părăsirea neatârnării sale, nu este decât cel dintâi pas pentru moartea ei materială.

URCAREA

ÎN SCAUN

A PRINCIPELUI

CAROL DE HOHENZOLLERN

Tinereţea lui Carol.

Toată lumea cunoaşte Memoriile regelui

Carol I, care au fost traduse şi în româneşte, lucrare ce cuprinde notate cu grije, faptele şi gândurile unui domnitor sever, în primul rând cu el însuşi. Mai puţin cunoscute sunt însă însemnările lui din tinereţe, din vremea când era ofiţer în oastea prusiana, în războiul din Danemarca, la 1864. Jurnalul de campanie al loco­ tenentului Carol de Hohenzollern din regimentul al 2-lea al dra- gonilor gărzii, ofiţer de ordonanţă al principelui moştenitor Fre­ deric Wilhelm al Prusiei (viitorul împărat] Frederic III), este deosebit de interesant pentru noi*). Este o mică broşură apărută la Stuttgart în 1915, în plin războiu, cuprinzând însemnări tot aşa de precise, scurte şi reci ca multe din paginile Memoriilor; mai grăbite, căci erau aruncate pe hârtie la popasurile unei cam­ panii grele, mai timide, ca ale unui tânăr ce nu căpătase încă în­ credere în sine. Dar cine ştie să cetească printre rânduri, găseşte ceva dintr'un suflet echilibrat, un fin observator, dar nu lipsit de aleasă simţire. Cine vrea să cunoască, sufleteşte vorbind, pe cel ce urma să domnească o jumătate de veac asupra ţării noastre, de aici trebue să pornească, delà aceste însemnări ale tânărului de 25 de ani. Delà 11 Februarie 1864, după câteva însemnări mai reci, în care nu uită să noteze precis orele sosirilor şi plecărilor, numele ofiţerilor cu cari a prânzit şi mai ales starea vremii, găsim o primă

cari a prânzit şi mai ales starea vremii, găsim o primă *) Tagebuch des Konigs Karl

*)

Tagebuch

des

Konigs

Karl

von

von

Adolf

Rumănien

et

in

als

Ordonnanzoffisier

1915 , 68

p .

des

1864. Mi t Einleitun g

Kronprinzen

von

Paul

Friedrich-Wilhelm

Verlag

Preussen

Benz

Feldzug

Lindenberg.

Co . Stuttgart,

emoţie : « Am auzit câteva împuşcături ! » Unele neplăceri fizice sunt notate pe scurt, o călătorie pe un vagonet deschis în viscol este « cea mai cumplită, pe care am trăit-o ». In trecerea printr'un oraş notează grăbit: « Multe doamne şi fete ne aruncă flori ». Vede trecerea trupelor în ceaţă, iarna, apoi primele lupte. La 8 Martie scrie : « In curând se auziră tunetele tunurilor şi se vedeau sburând granatele în aer ». Notează cu mândrie depeşa regelui către moşte­ nitor : « Te felicit pentru botezul focului. Dumnezeu să te apere ». Era înainte de toate un soldat cu vechea tradiţie militară prusiana.

Dar nici aspectul artistic al peisajelor nu-i scapă; la asediul cetăţii Friderica notează zidurile cetăţii, focurile aprinse şi în faţă o moară de vânt. Apoi o notă demnă de acel care urma să fie un fin amator al picturii olandeze : « O mare furtună pe mare, biserica cea albă din Bruker, pe o insulă, apare ca o fantasmă pe orizontul negru ». Se întrevăd şi sentimente familiale, la 17 Martie notează:

« Papa entgegengeriten » (am călărit în întâmpinarea lui papa,

prinţul Carol Anton), apoi mai jos «papa e răcit» şi în sfârşit

o mare emoţie : o granată a explodat lângă bateria unde era « papa » cu fiul mai mic, Anton (fratele regelui Carol, ce urma să fie ucis

în bătălia delà Sadova, în 1866) . La 1 8 Aprilie are loc asaltul

Dùppel. Aminteşte noaptea petrecută într'o cameră rece împreună cu Kronprinţul, nu poate dormi şi vede din când în când lumi-

nându-se fereastra de focurile tunurilor. Dimineaţa asaltul începe:

« Ein schôner, aufregender Moment » (o clipă frumoasă, înălţă­

toare). Avusese grije să vadă înainte o clipă, pe « papa ». Descrie mai ales câmpul acoperit cu morţi, « bucăţi de corpuri sfărâmate, arme şi chipie în bălţi de sânge ». Şi apoi, în biserică, « cu capetele descoperite ascultăm rugăciunea de mulţumire ». Războiul se sfârşise, la Schleswig se grăbeşte să viziteze altarul minunat sculptat de un artist din şcoala lui Albert Dùrrer, la Lùbeck casele vechi cu ornamentaţii de lemn, picturile lui Owerbeck. E însoţit de Curtius, celebrul istoric al antichităţii, care-i dă lămuriri. Cu oarecare plictiseală notează primirea triumfală a trupelor : « Musik, Hochs, Blumen geworfen und so weiter » (Muzică, strigăte de ura, flori aruncate şi aşa mai departe).

îşi făcuse datoria de soldat şi de German, era mulţumit, cu­ noştea şi credea în cele eterne, care dau linişte şi echilibru în viaţă: religia şi arta.

mulţumit, cu­ noştea şi credea în cele eterne, care dau linişte şi echilibru în viaţă: religia

delà

îşi făcuse educaţia la Dresda 1 ), oraş al artei

prin excelenţă,

sosise acolo din castelul său delà Sigmaringen, unde se afla o galerie a strămoşilor cu portrete ţepene şi o altă galerie de arme,

cu armuri şi halebarde, pe care a încercat mai târziu s'o reproducă

şi la castelul Peleş. Dar era mai ales acolo, la Sigmaringen, princi­

pele bunic, Carol, al cărui nume îl purta, « ein strenger Herr » (un domn sever), care avea grije numai de ordine şi de datorie. Apoi tatăl său, Carol Anton: «Era un principe în vechiul sens al cuvântului, un German întreg şi credincios, ale cărui gânduri

şi simţiri erau închinate patriei », scrie istoricul Lindenberg, după indicaţiile verbale ale lui Carol I. Mama sa, Josefina, din familia de Baden, fiica Stefaniei de Beauharnais, vara împărătesei Josefina,

a cărei nume îl purta, o femeie blândă şi dulce, portretul ei e plin

de o nobilă şi reţinută tristeţe. Principiile de educaţie ale lui Carol Anton pentru fiul său erau acestea, aşa cum le-a lăsat în scris: «Păstrarea şi întărirea sentimentelor religioase fără ostentaţie şi forme exterioare, onoarea militară, conştiinţa de cavaler, de ofiţer şi de prinţ, sentimentul răspunderii, întărirea individualităţii ». La 22 şi 23 de ani, principele Carol văzuse Lisabona plină de lumină pe apele Sudului, apoi Parisul şi Franţa meridională, Algeria, unde cu o escortă de spahii trecuse călare printre dunele de nisip ale pustiului. Era un om întreg, mândru, cam închis în el însuşi din cauza disciplinei interne, un ofiţer german cu aleasă cultură. O figură de om cu totul străină societăţii româneşti, peste care urma să domnească. Detronarea lui Cuza. Şapte ani domnise Cuza-Vodă peste Principatele-Unite, desordinele private şi favorurile neîndreptăţite acopereau în ochii Românilor opera de reforme şi real patriotism

în ochii Românilor opera de reforme şi real patriotism 1 ) Toate amănuntele despre tinereţea lui

1 )

Toate

amănuntele

despre

tinereţea

lui

Carol

I

după

excelenta

lucrare

a lui Pau l Lindenberg , Kônig Karl von Rumănien. Ein Lebensbild dargestelt

unter Mitarbeit des KSnigs. 2 volume , Berlin , 1923, precu m şi în Introducere a

la ediţia german ă a Memoriilor

von Rumănien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen, Stuttgart , 1894, I, p .

Româ­

niei, Bucureşti, 1909), această parte lipseşte, ca şi mult e pasaje (în special

scrisori şi acte oficiale) din

VII—XLII . I n traducerea româneasc ă

regelu i

Carol

I :

Aus

dem

regelui

Leben

Carol

Kônigs

I

al

Karl

(Memoriile

însăşi.

Memoriile

a boierului moldovean. Administraţia proastă şi venală, reaua

stare economică a ţării erau mai aproape de sufletul oamenilor decât marile perspective de viitor ce se deschideau. Şi, mai ales, coaliţia partidelor politice de dreapta şi de stânga ce împroşcau

cu calomniile în interior şi în afară, lipsa de credinţă a armatei,

îl pierdură. Temut şi bănuit de Poartă, ca şi de Austria, părăsit

de Napoleon III, în conflict cu agenţii englezi, Cuza nu avea nici sprijin din afară 1 ). In Memoriile sale, Carol I judecă astfel pe predecesorul său:

« In general vorbind, acest principe, a cărui viaţă particulară n'avea nicidecum un caracter demn, era condus în viaţa publică de do­ rinţa cu desăvârşire patriotică de a conduce Statul încredinţat guvernării sale pe calea progresului. Atât numai că România, care sta economiceşte cât se poate de rău şi avea în sânul ei şi multe elemente contrare unirii, nu era încă coaptă pentru forma de guvernământ curat parlamentară pe care şi-o dăduse, iar re­ formele realizate de principe şi Cameră, oricât de bine intenţionate erau, nu puteau să-şi arate deocamdată urmările salutare ». După

ce

foarte potrivite », observă că « nu izbutise să stabilească echili­

brul în economia Statului; situaţia economică rămăsese şi până

acum nefavorabilă

contrazicere cu interesele particulare ale unor grupuri şi clase » *). Căderea lui Cuza se datoreşte, după mărturia obiectivă a lui Carol I (în Introducerea Memoriilor scrise sub inspiraţia sa), în primul rând unor cauze economice şi în al doilea rând duşmăniei partidelor politice, ce puteau lucra singure, în lipsa unei opinii publice luminate. Domnia regelui Carol I luminat de economiştii germani, va avea tocmai, în primul rând, ca scop ridicarea eco­ nomică a ţării, el vedea clar unde era punctul slab al predecesorului său, căruia nu-i contesta calităţile, pe care istoria i le-a recunoscut *). Acei cari detronaseră pe Cuza-Vodă, în special elementele

justifică astfel lovitura de Stat şi reformele « foarte trebuincioase

şi

lovitura de Stat şi reformele « foarte trebuincioase şi Multe din măsurile luate de el erau

Multe din măsurile luate de el erau în

 

1 )

Vezi

expunerea şi analiza cauzelor căderii lui

Cuza-Vodă,

la Paul

Henry,

L'abdication

du

prince

Cuza

et

l'avènement

de

la

dynastie

de

Hohenzollern

au

trône

de

Roumanie,

Paris,

1930,

p .

5—28 .

 

2 )

Aus

dem

Leben

Kônig

Karls

von

Rumănien,

I,

p.

XLI .

 

s )

Vez i

pentr u

politica

lui

Cuza-Vodă ,

G .

I.

Brătianu,

Politica

externă

a

lui

Cuza-Vodă,

în

Revist a

Istorică

Română ,

III ,

1932,

 

p .

113—163 .

dinamice ale politicei româneşti, liberalii, luau o grea răspundere asupra lor. Trebue să spunem că puneau din nou în joc toate progresele dobândite de neam cu multă greutate în ultimii ani:

unirea Principatelor şi semi-independenţa garantată de convenţia delà Paris. Se ştie azi că această detronare a fost socotită de marile puteri ca o călcare a convenţiilor încheiate, conferinţa ambasa­ dorilor delà Paris a discutat dacă nu este cazul să se desfacă unirea, alegându-se principi deosebiţi pentru Muntenia şi Moldova, ba chiar să se procedeze la ocuparea militară turcească, care puţin a lipsit să se producă. înviase şi vechea idee de a da principatele Austriei ca o compensaţie pentru pierderea Veneţiei, ce urma să treacă la Italia. Dar este tot aşa de adevărat că aceiaşi oameni, în frunte cu Ion Brătianu, izbutiră cu o energie neînfrântă să înlăture toate greutăţili, aşa încât un Stat mic, lipsit de putere militară, prin îndrăzneala lor obţinu dinastia străină, pe care toate Puterile o refuzau. Ideea dinastiei străine. Ideea unui principe străin care să for­ meze o dinastie deasupra luptelor partidelor şi a ambiţiilor per­ sonale, era veche la noi. Cuza-Vodă el însuşi era de această părere, dar socotea că nu venise încă momentul să se retragă. Acesta era unul din dezideratele Divanurilor adhoc delà 1857 şi exemplul Greciei pare să fi călăuzit pe oamenii noştri politici. La 1863, cu trei ani înainte, se ridicase acolo în scaun, după ne- izbânda primului rege străin, Otto, Gheorghe I din familia daneză,

primului rege străin, Otto, Gheorghe I din familia daneză, care se aceeaşi experienţă dăduse rezultate bune

care se

aceeaşi experienţă dăduse rezultate bune şi de atunci se vorbea la noi de « Belgia Orientului ». Acolo fu căutat primul candidat străin la tronul României, după abdicarea lui Cuza: principele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II, care se urcase în scaun abia de câteva luni şi tatăl viitorului rege de glorioasă memorie, Albert I. împotriva acestei idei a unui principe străin se ridicau însă serioase obiecţiuni: un principe străin dintr'o familie domnitoare apuseană ar fi socotit ca umilitoare suzeranitatea sultanului păgân şi chiar dacă ar primi-o, ar da naştere la bănuiala că păstrează

şi căsători cu Olga nepoata ţarului Nicolae I 1 ) . In Belgia

*)

N .

Iorga ,

Histoire

des

Etats

balcaniques,

Paris,

1935,

p .

lucrarea

1800—1923

mai

nou ă

(Ţările

a

istoricului

polo n

balcanice),

Cracovia,

H .

Batowski ,

Panstwa

1938,

p.

91—93 .

349—35 0

şi

Balkanskie,

gândul ascuns de a o înlătura. O dinastie străină însemna şi legături cu ţara de baştină, posibilitatea unui amestec străin, văzut cu ochi răi şi de Turci şi de protectorii lor, Englezii. Argumentele aduse de oamenii politici români ca să convingă Europa, nu părură sincere. loan Ghica spunea că : « Un principe pământean mai de grabă ar fi proclamat independenţa, decât unul străin. Cuza-Vodă era gata s'o facă ». Şi ameninţa că Românii o vor face de disperare, dacă nu li se acordă un principe străin x ). loan Brătianu publicase la Paris, în preajma detronării lui Cuza, o broşură intitulată:

Le

Panslavisme, le prince

Couza,

la

Roumanie, la

Russie, Paris,

1866, în care scria: « Nu e inutil să răspundem aci unei obiecţiuni care a fost ridicată, de câte ori a fost vorba să se dea României un principe străin, vrem să vorbim de suzeranitatea Porţii. De sigur că pentru principate această suzeranitate n'are aproape niciun inconvenient, căci tributul e neînsemnat şi în schimb România are o mare compensaţie în libertatea de care se bucură comerţul ei în Turcia. Dar e uşor de înţeles că această vasalitate va fi incompatibilă cu demnitatea unui suveran dintr'o familie domnitoare » 2 ). După detronarea principelui Otto de Bavaria în Grecia, un exemplu recent cu sfârşit tragic, arăta soarta ce se pregătea prin­

cipilor străini aleşi ca suverani de ţări turburate de revoluţii şi de lupte de partide: Maximilian de Habsburg, împăratul Mexicului, era chiar atunci înconjurat de duşmani şi lipsit de ajutoare, curând fu împuşcat de adversarii săi. De mai multe ori exemplul lui Maximilian a fost adus în faţa principelui Carol de Hohenzollern, şi chiar regele Wilhelm I al Prusiei îl arată aceluia care trebuia să fie mai sensibil la o atare sugestie, lui Carol Anton, tatăl prin­

sensibil la o atare sugestie, lui Carol Anton, tatăl prin­ cipelui Carol : « Viaţa fiului

cipelui Carol : « Viaţa fiului

exemplul Greciei şi poate al Mexicului

Principele Filip de Flandra de sigur că ţinuse seama de aceste consideraţii când refuzase tronul României, de altfel opoziţia Franţei prin ministrul ei de externe Drouin de Lhuys nu fusese

tău va fi nesigură şi e de aşteptat

» 3 ).

*)

I. Ghic a către Green ,

agen t englez , 28 Aprilie

1866,

la Riker,

The

making

of

Rumania.

2 )

1900,

3 )

p.

A

study

of

an

international

problem,

Oxford,

1931 ,

p .

541 .

de

Fr .

Damé ,

Histoire

de

la

Roumanie

contemporaine,

Paris,

op.

cit.,

I,

p.

112 .

Cita t

151 .

Lindenberg ,

străină de această hotărîre. Principele era înrudit cu casa de Or­ léans şi nu putea avea ca atare agrementul Franţei napoleoniene 1 ). Se iviră atunci tot felul de candidaţi pământeni şi străini, se vorbea mai ales de un misterios candidat susţinut de emigraţia polonă, întotdeauna activă, candidat ce se afla la Paris, agreat şi de Austria şi care urma să pregătească România pentru o luptă cu Ruşii alături de Poloni. Numele lui nu apare în actele diplo­ matice, dar credem că e vorba de tânărul Nicolae Bibescu, ofiţer

în armata franceză, bine văzut de

Atunci, pe neaşteptate, se ivi candidatura principelui Carol de Hohenzollern.

Originile candidaturii lui Carol de Hohenzollern la tronul Româ­

împărat şi de Austriaci 2 ).

niei. T. W. Riker, istoricul care pe temeiul actelor diplomatice inedite din Londra, Paris, Viena şi Berlin a scris lucrarea cea mai completă asupra formării României contemporane (1856—1866) , spune: «Este încă oarecare întuneric asupra originii candidaturii lui Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor, dar n'avem motiv să ne îndoim că originea ei este la Paris » 3 ). Lucrul acesta nu era limpede pentru toţi pe atunci. Consulul austriac din Bucu­ reşti, Eder scrie că: « E din ce în ce mai probabil că această can­ didatură a prinţului de Hohenzollern a ieşit dintr'o înţelegere între Bismarck şi partidul revoluţionar muntean prin acordul ambasadorului prusian delà Paris, von Golz, cu Ion Brătianu. Era nevoie să fie câştigat Guvernul provizoriu şi de aceea a afirmat Brătianu că această candidaturi ar fi sub protecţia împăratului Francezilor. Acuma însă lumea se îndoeşte de aceasta » *). Prima ştire despre candidatura principelui Carol apare într'o depeşă a agentului român la Paris, loan Bălăceanu către Ion Ghica

agentului român la Paris, loan Bălăceanu către Ion Ghica *) Riker , op. cit., p .

*)

Riker ,

op.

cit.,

p .

509.

2 ) G . Duzinchevici , Contribuţii la istoria legăturilor polono-române în

anii 1865—1866, Biblioteca aşezământului I. C . Brătianu, XXXI , Bucureşti,

1936. D . Duzinchevici crede că acest candidat ar fi Gf. Brâncoveanu, dar

mai de grabă trebue să ne gândi m la Nicolae Bibescu, de care s'a vorbit mai

Napoleon III , ziceau Austracii,

ar fi convins să prefere pe Bibescu ca să puie frâu tendinţelor revoluţionare din ţară (Henry , op. cit., p. 372—373) .

mult şi care avea legături politice mai întinse.

3 ) Riker, Making of Rumania, p . 527. «L a lumièr e n'est pas encor e entière -

origines de la candidatur e Hohenzollern» . Henry , op. cit., p . 60. consululu i Ege r din 22 Aprilie 1866, Henry , op. cit., p . 331 .

men t faite sur les *) Scrisoarea

la 14/26 Martie 1866, în care spune că ministrul Afacerilor Străine ar dori numele unui candidat. « Mă autorizaţi a numi pe Carol de Hohenzollern ? » v ). Se admite azi că ideea a fost a unei doamne, Hortense Cornu. Ea întâlnise pe Ion Brătianu şi pe Ion Bălăceanu la Paris şi pro­ nunţă numele lui Carol de Hohenzollern, pe care ei nu-1 auziseră până atunci. D-na Cornu era o femeie inteligentă şi cultă, fusese fina reginei Hortense Beauharnais, prin familia căreia intrase

în legături cu dinastia din Baden şi cu Hohenzollernii Sigmaringen,

înrudiţi, cum am spus cu familia soţiei lui Napoleon cel Mare. Astfel cunoscuse la Paris şi în Germania pe principele Carol Anton şi pe fiii lui. Cu Napoleon III avea legături intelectuale, încă din vremea când acesta era prizonier politic în fortul Ham, sub Ludovic Filip. Servea de secretară şi de corespondentă pentru

lucrările erudite istorice ale viitorului împărat şi ni s'a păstrat corespondenţa lor. Ea a fost aceea care a pomenit de numele prin­ cipelui Carol, atât lui Brătianu sosit la Paris în căutarea unui

domnitor străin, cât şi lui

Dacă acest fapt istoric este deplin stabilit, totuşi rolul lui Napoleon III este mai puţin clar. Napoleon III era atunci arbitrul Europei şi mai ales protectorul Românilor. Fără aprobarea lui, alegerea lui Carol de Hohenzollern nu s'ar fi făcut.

Anglia, Turcia, Rusia şi Austria erau potrivnice unui principe străin în România. Napoleon III era singur favorabil acestei do­ rinţe a Românilor. Numai el putea spune cuvântul hotărîtor. Se pune întrebarea dacă 1-a spus într'adevăr sau numai i-a fost atribuit. Ion Brătianu în depeşele sale, presa vremii şi istoricii de mai târziu, în special D . A. Sturdza, memoralistul cel mai

atent al domniei lui Carol I 3 ) , afirmă că împăratul Francezilor

a sprijinit candidatura

Napoleon III 2 ).

Francezilor a sprijinit candidatura Napoleon III 2 ). principelui Carol. *) D . A . Sturdza

principelui Carol.

*)

D . A . Sturdza , Autoritatea

faptului

îndeplinit

executat

în 1866,

în

Analel e

Acad . Rom. , secs, ist., ser.

II ,

tom.

XXXIV ,

1912 ,

p.

872.

2 )

Marce l

Emerit ,

Madame

Cornu

et

Napoléon

III,

Paris,

1937,

198

p .

Corespondenţa ei cu Emile Picot, secretarul pe care 1-a recomandat principelui

l'école rou­

Carol I, a fost publicată de N . Georgescu-Tistu , în Mélanges de

maine

en

France,

V ,

1926.

8 )

D .

A .

Sturdza ,

Charles

I

de

Roumanie,

Bucureşti,

1899,

2

volum e

şi

lucrarea aceluiaşi citată mai

sus.

Cei doi istorici francezi cari în ultimul timp s'au ocupat cu erudiţie şi simpatie de urcarea în scaun a principelui Carol I, d-nii Henry şi Emerit sunt de altă părere 1 ). După primul, Na­ poleon III n'a preconizat această candidatură, cel mult a tolerat-o. După cel de al doilea, Napoleon III a fost întâi favorabil candi­ daturii, apoi, speriat de răspunderea sa, a dat înapoi 2 ). Argumentele celor doi istorici au fără îndoială greutate:

Guvernul francez prin ministrul său Drouin de Lhuys pro­ pusese într'un rând un domn pământean pe patru ani, de pre­ ferinţă pe Nicolae Bibescu, fiul fostului domnitor, ofiţer în armata franceză. Ion Brătianu, care afirmase că are asentimentul împăratului nu fusese primit niciodată în audienţă de Napoleon III şi nici nu putea fi primit, din pricină că în 1853 fusese compromis în com­ plotul delà Opera Comică împotriva împăratului. Napoleon III după alegerea lui Carol I a făcut declaraţii îm­ potriva paternităţii ce i se atribuia. Ambasadorului austriac îi spune că venirea lui Carol în ţară a fost o escapadă şi o nebunie şi se atribue împăratului cuvintele: «Am fost foarte mirat că mi s'a pus aceasta în spinare ». La 1870, când Franţa se opuse celei de-a doua candidaturi a unui Hohenzollern, Leopold, la tronul Spaniei, împărăteasa Eugenia spunea ambasadorului Metternich că ea se opusese şi la prima candidatură şi se plânsese împăratului împotriva intrigilor doamnei Cornu 3 ). In Aprilie 1866, după proclamarea lui Carol ca principe la Bucureşti, Napoleon III primea pe cei doi fraţi Bibescu şi le spunea că nu propusese candidatura principelui Carol şi că preferă un principe pământean 4 ).

Carol şi că preferă un principe pământean 4 ). ') P . Henry , L'abdication, p

')

P .

Henry ,

L'abdication,

p .

60—6 3

şi

M .

Émerit ,

op.

cit.,

p .

60—77 .

2 )

« Je

crois

que

Napoléon

II I

circonvenu

par

Madam e

Cornu

a

été

de

premier

par

ponsabilité

les

abord

favorable

des

à

la

candidature

hostiles,

Hohenzollern,

il

a

été

un

peu

mais

effrayé

que,

par

qu'il

la

a

la

surpris

res­

mani­

conférence

réactions

qui

bientôt

puissances

en

lui

se protectrice s ». Emerit ,

incombait

de

face

couvrir

de

l'opinion, européene et

derrière

les

décisions

de

op.

cit.,

p .

68.

festé

des

l'intention

puissance s

3 )

Emerit ,

op.

cit.,

p .

68.

4 )

Henry ,

op.

cit.,

p .

372 .

După sosirea lui Carol I la Bucureşti, atât Napoleon III, cât şi ministrul său de Externe, respinge în chip oficial orice răs­ pundere a faptului împlinit *) In sfârşit, avem memoriile lui Emile Olivier, fost prim-

ministru

războiul franco-german delà 1870. Atitudinea lui e în adevăr ciudată. Bătrânul om de Stat publică

al lui Napoieon III, cel care, precum se ştie, a declarat

în Revue des Deux Mondes, la 1902 , un articol

intitulat:

« La pre­

miere candidature Hohenzollern », în care spune că Napole on III

a cedat insistenţelor doamnei Cornu şi că Brătianu a luat avizul favorabil al împăratului, dar peste un an, publicând marea sa

operă L'empire libéral, în care articolul din Revue des Deux Mondes 2 )

apare ca un capitol, Olivier îşi modifică părerea şi spune că Bră­ tianu « n'a vorbit cu nimeni la Paris » şi a afirmat prinţului Carol fără niciun temeiu că e susţinut de Napoleon II I s ). S'ar putea trage chiar concluzia că alegerea lui Carol I s'ar datori unui mic număr de iniţiaţi îndrăzneţi şi lipsiţi de scrupule. Vorbind pe faţă, aceasta înseamnă că Ion Brătianu ar fi uzat de numele lui Napoleon III, ar fi înşelat, « ad majorem Dei gloriam » pe Români şi pe principele Carol, împingându-1 să facă pasul îndrăzneţ de a veni în România, crezând că are un sprijin, pe care nu-1 poseda în realitate. Nu putem însă să subscriem unei asemenea teze; ce e drept, nici istoricii citaţi mai sus n'au mers aşa de departe cu concluziile lor. Mai întâi, protestele lui Napoleon n'au decât o valoarea diplo­ matică. Ele sunt adresate mai ales ambasadorului austriac; împă­ ratul nu voia să fie învinuit că a sprijinit călcarea convenţiei delà Paris încheiată de Franţa, voia să menajeze Austria şi Anglia. De altfel şi Bismarck care a îndemnat pe Carol I să plece în Ro­ mânia, a arătat mai târziu diplomaţilor adânca, dar nesincera sa nemulţumire. Trebue să mai ţinem seamă de caracterul şovăelnic al lui Napoleon III , care adesea îşi schimba părerile Candidatura lui Bibescu sprijinită de Austria putea să-i surâdă, putea chiar s'o încurajeze ca să orbească pe Austriaci.

chiar s'o încurajeze ca să orbească pe Austriaci. 1 ) Ibidem, p . 385—387 . )

1 )

Ibidem,

p .

385—387 .

)

2 Deu x

Revue

des

Mondes,

15

Iunie

1902, p .

787 şi urm .

)

3 Comparaţia

a fost făcută

d e M . Émerit,

op.

cit.,

p . 63—64 .

Brătianu n'a fost primit personal de Napoleon III, dar nu ştim dacă n'a obţinut indirect adeziunea lui. Ion Bălăceanu agentul acreditat al guvernului român, 1-af putut vedea pe împărat, ca şi pe ministrul de Externe. Cât despre mărturia lui Emile Olivier, după cum vedem, este.

o mărturie şovăelnică. La 1902 credea în sprijinul dat de Napo­

leon III lui Carol I, la 1903 îşi schimbă părerea fără a arăta care sunt actele sau memoriile care l-au înrâurit. In aceste condiţiuni,

el nu poate fi socotit un martor direct al acestor evenimente.

In schimb, avem alte mărturii, pe care le cred hotărîtoare. Mai întâi, mărturia lui Carol I însuşi. El este categoric: « Franţa era, aşa dar, limba cumpănei, fără Napoleon nu era cu putinţă

nimic, cu Napoleon totul » 1 ). Ion Brătianu a venit la Diisselforf la 3 1 Martie şi «comunică prinţului (Carol Anton) că urmând un aviz (Anregung) al împăratului Napoleon, locotenanţa dom­ nească are de gând să propuie poporului să-şi aleagă.ca domn pe

al doilea fiu al lui, pe prinţul Carol » 2 ). A minţit Brătianu pentru

interesul patriei sale ? Dar cum se face că prinţul Carol n'a ştiut-o niciodată şi după zeci de ani, în Memoriile sale admite acest fapt ca un adevăr?

Dar principele Carol, o ştim, a controlat imediat afirmaţia lui Brătianu. La 5 Aprilie se duce cu tatăl său la Ramersdorf

unde văd pe baroneasa Franque, prietena ministrului Drouin de

văd pe baroneasa Franque, prietena ministrului Drouin de ar lua Franţa oficială faţă de o chemare

ar lua

Franţa oficială faţă de o chemare a prinţului Carol la tronul României » 3 ).

o nouă întrevedere cu baroneasa, iar

la 2 6 a treia. Baroneasa comunică principelui că Franţa, Prusia

şi Italia sunt pentru el la conferinţă, dar Napoleon n'ar admite

un fapt împlinit fără avizul conferinţei. Din raportul consulului austriac la Bucureşti

Aprilie 1866) ,

care era totdeauna foarte bine informat, aflăm : « In primele zile ale lui Aprilie, agentul Principatelor la Paris, loan Bălăceanu a scris lui Ion Ghica că a avut o audienţă la împăratul Napoleon (deci Bălăceanu şi nu Brătianu) şi i-a arătat dorinţa ţării pentru

Lhuys. « Principii o roagă să se informeze ce

La 2 1 Aprilie are loc

atitudine

(5

J )

Aus

dem

Leben

KSnig

Karls,

I,

p .

XLII .

2 )

Ibidem,

p.

3—4.

3 )

Ibidem,

p.

7.

un principe străin

împăratul

Napoleon a răspuns

Moldo-Valahii doresc să obţie un principe străin

dacă

se gră­

bească să aleagă pe altcineva în locul contelui de Flandra, care a refuzat. Cea mai potrivită personalitate pentru demnitatea de principe în Moldo-Valachia, ar fi zis împăratul Napoleon, ar fi prinţul Carol de Hohenzollern » x ). Mersul tratativelor diplomatice, oricât de încurcat ar fi, ne indică totuşi sprijinul necondiţionat al împăratului. încă înainte de ivirea candidaturii principelui Carol, Drouin de Lhuys spusese confidenţial lui von Golz, ambasadorul prusian la Paris, că Franţa va sprijini în România alegerea unui principe străin şi că nădăj- dueşte în sprijinul Prusiei. Această convorbire tainică fu imediat comunicată lui Bismarck, care se arată deocamdată prudent, ne- fiind sigur de aprobarea Rusiei. La 20 Martie, cancelarul scrie lui Golz că Rusia ar avea şi ea

interes să sprijine crearea unui Stat mare, România, care ar gravita

spre ea 2 ) . Intre această cerere de

către guvernul francez pentru un principe străin în România şi apariţia pe neaşteptate, peste câteva zile, a candidaturii unui principe german la tronul României este o legătură vizibilă. Franţa oficială, împăratul şi ministrul său, izolată la conferinţa ambasa­ dorilor, cerea sprijinul Prusiei şi credea că-1 va obţine propunând un principe înrudit cu regele Wilhelm I. Ideea a fost a d-nei Cornu, dar guvernul şi împăratul au adoptat-o şi pregătirea diplo­ matică a fost acea convorbire între Golz şi Drouin de Lhuys. O altă scrisoare diplomatică, după lansarea candidaturii prin­ cipelui Carol, arată că Benedetti, ambasadorul francez la Berlin, informat de ministrul său că regele Prusiei ezită să-şi dea con­ simţământul pentru candidatura principelui Carol, stăruia la Berlin, asigurând de sprijinul Franţei 3 ). Franţa lui Napoleon III continua politica naţionalităţilor, ea propusese candidatura lui Carol I pentru a întări România unită la 1859 cu ajutorul ei. Mai târziu, după 1866, când Prusia începe să fie o primejdie şi Austria era socotită ca o aliată posibilă şi mai

colaborare adresată Prusiei de

o aliată posibilă şi mai colaborare adresată Prusiei de *) Ede r către Mensdorf , 2

*) Ede r către Mensdorf ,

2 )

Henry ,

Raportul despre convorbirea lui

op.

cit.,

Golz

cu

p.

305—305 .

Drouin de

Lhuy s

şi

răspunsul

lui

Bismarck ,

în

extrase,

la

Riker,

op.

cit.,

p.

518—519 .

3 )

Ibidem,

p.

532.

ales, după 1870, când Franţa respinge candidatura lui Leopold de Hohenzollern la tronul Spaniei, se înţelege uşor de ce împăratul s'a lepădat de această iniţiativă, care apărea ca o eroare politică. Era oare în adevăr o eroare politică din punct de vedere francez ? D-na Cornu, întrebată dacă ridicarea unui Hohenzollern în scaunul României n'ar face din această ţară un auxiliar al Germa­ niei, răspunde că: «Ramura de Sigmaringen nu iubeşte ridicarea celeilalte ramuri a Hohenzollernilor » 1 ). Politica naţionalităţilor urmată de Napoleon III, în care intra

şi întărirea României, era în linia evoluţiei Europei moderne.

România trebuia să, urmeze alături de Franţa o politică a inte­

reselor ei naţionale, nu alături de % Hohenzollernii din Germania,

o politică antifranceză 2 ). Rolul lui Bismarck. Cancelarul Otto de Bismarck era atunci

într'o clipă hotărîtoare a desvoltării planurilor sale politice pentru unitatea Germaniei sub egida Prusiei. Pregătea războiul cu Austria care urma să izbucnească peste câteva luni, încheiase alianţa cu Italia şi urmărea să câştige neutralitatea binevoitoare a Franţei

şi

să-şi păzească graniţele orientale era binevenită. Detronarea lui Cuza şi criza din România era socotită de Austriaci ca foarte neplăcută, încă înainte de ivirea candidaturii principelui Carol. Ministrul austriac Mensdorf, scria în Martie 1866 aceste cuvinte caracteristice : « Noua complicaţie în Principatele române

: « Noua complicaţie în Principatele române a Rusiei. Orice nouă complicaţie, care ar fi silit

a Rusiei. Orice nouă complicaţie, care ar fi silit pe Austriaci

e

din punctul de vedere austriac cu atât mai regretabilă, cu cât

se

iveşte într'o clipă în care atenţia noastră trebue să fie îndreptată

asupra trebilor din Germania, unde politica de aventură a con­ telui Bismarck ameninţă să provoace o criză » s ) . Guvernul austriac nu voia triumful politicii franceze la Dunărea de Jos, adică întă­ rirea României, dar nici nu putea să supere pe Napoleon III în preajma războiului cu Prusia.

Bismarck a văzut imediat folosul pentru Prusia din aceste împrejurări şi el sprijini candidatura principelui Carol; nu putea

x )

N .

Georgescu-Tistu ,

Correspondance

d'Emile

Picot,

l'école

roumaine,

P-

2 )

147

3 )

Vezi

şi

Riker,

G .

op.

V ,

268

Brătianu,

p .

şi

Emerit,

op.

cit.,

p .

65 .

Napoléon

III

et

les

nationalités,

cit.,

p .

516 .

în

Mélanges

de

Bucureşti

1934 ,

să se gândească la o alianţă militară şi la o participare a României desarmate la războiu, dar prezenţa unui Hohenzollern pe tronul ei

şi aspiraţiile de unitate ale Românilor ar fi silit fără îndoială pe Âustriaci să ţie o parte din trupele lor la graniţa Carpaţilor. De aceea Bismarck sprijină candidatură principelui Carol, îndată ce-şi dă seama de foloasele pentru politica lui. Dar în calea lui se ridicau piedeci, chiar în Prusia şi anume delà însuşi regele Wil- helm I, care nu voia ca un Hohenzollern să fie sub suzeranitatea Turcului şi se temea pentru dânsul de soarta lui Maximilian al Mexicului. Prusia ar fi atrasă astfel în complicaţiile Orientului,

care, se

fiul său erau gata să încerce aventura şi căutau să convingă pe rege. De curând au ieşit la iveală unele scrisori secrete, necu­

noscute istoricilor mai vechi ai acestor împrejurări: Intr'o primă scrisoare către rege, principele Carol Anton spunea că apreciază faptul că el nu doreşte ca gloriosul nume al Hohenzollernilor să fie umilit, « dar cazul ar fi întru câtva diferit, dacă tronul ar

fi luat de

rege, tatăl principelui Carol adaugă că « vede greutăţile unei vasali­ tăţi faţă de Poartă şi nevoia de a lupta cu influenţa turcească şi rusească, dar aceasta este o operă nobilă, care va ridica dinastia. România are un mare viitor. Prusia va avea o influenţă culturală asupra ţării şi noile relaţii vor ajuta şi la încheierea relaţiilor co­ merciale » 3 ).

Atunci are loc cunoscuta întrevedere delà Berlin între prin­ cipele Carol şi cancelarul Bismarck (19 Aprilie). Acesta sfătueşte pe tânărul principe să-şi urmeze chemarea, să pornească în ţară, fără să mai aştepte hotărîrea marilor puteri, să puie Europa în faţa unui fapt împlinit 4 ). De altfel Bismarck nu încercase să creeze greutăţi Austriei numai dinspre România, ci şi dinspre Serbia şi aceste două acţiuni

ştie, sunt întotdeauna foarte încurcate 1 ). Carol Anton şi

al doilea fiu al meu » a ). Intr'a doua scrisoare către

fiu al meu » a ). Intr'a doua scrisoare către *) D . A . Sturdza,

*) D . A . Sturdza, Autoritatea faptului

îndeplinit,

p.

894—89 8

şi

Linden -

berg ,

op.

cit.,

p .

106.

*)

Scrisoarea

a

rămas

inedită

până

în

1931,

când

a

publicat-o

Riker,

în

traducere a

engleză ,

op.

cit.,

p .

531 .

3 )

Ibidem,

p.

S3 2 -

Corespondenţa

între

Carol

Anto n

şi

Wilhel m

I,

fără

aceste

scrisori, e publicată în Memoriil e Regelu i Carol : «As dem

Leben,

p.

11—16 .

«)

Aus

dem

Leben

Kănig

Karls,

p .

16—1 9

şi

Sturdza , op.

cit.,

p .

905—907

.

pornesc spre un ţel comun. Cancelarul se îndrepta la 186 6 şi către principele Mihail Obrenovici şi chiar către Muntenegreni,

vrând să-i atragă într'o acţiune comună împotriva Austriei, dar

cele două principate se arătară

Pe de altă parte Bismarck întreprinsese o tainică acţiune diplo­ matică, cerând Franţei neutralitatea în războiul cu Austria, spiji- nind opera ei în România, iar Rusia urma să fie câştigată prin făgăduiala u nei căsătorii a prinţului Carol cu o prinţesă rusă 2 ). Pe regele Prusiei îl convinse încetul cu încetul, cu multă greutate 3 ).

Presa germană, probabil sub influenţa cancelarului, începuse

prudente 1 ).

o campanie în favoarea principelui Carol şi în această privinţă

e foarte caracteristic articolul din Vossische Zeitung din 2 2 Aprilie 1866: « Nicio ţară nu se potriveşte aşa de bine pentru imigraţia germană ca Moldova şi Valahia, care au un pământ roditor ce

ar putea hrăni o populaţie de trei ori mai mare ca cea de azi, pe când emigranţii germani se îndreaptă mai ales spre Bulgaria şi

alte provincii turceşti

împiedece alcătuirea unui Stat condus de Hohenzollerni la Dunăre. De observat că Austria are la marginile ei ţinuturi locuite de o populaţie mai numeroasă de Români, chiar decât cea din prin­ cipate: Bucovina, Ardealul şi regiunile vecine ale Ungariei. De curând a început acolo o mişcare de deşteptare a conştiinţei

naţionale româneşti

să aibă norocul ca la Dunărea de Jos să fie un Stat compact şi omogen, între Rusia şi Turcia, ca o barieră împotriva panslavis­ mului » 4 ). Alegerea principelui Carol a fost ajutată de un concurs favo­ rabil de împrejurări : Rusia era încă slăbită de pe urma războiului Crimeii, Austria era ocupată cu războiul ce era gata să izbucnească împotriva Prusiei şi a Italiei, Anglia nu voia complicaţii în Orient, care ar ameninţa integritatea imperiului otoman, Franţa şi Prusia erau favorabile lui Carol I. Singurele greutăţi puteau veni delà

Austria are

fireşte

mari

interese

puteau veni delà Austria are fireşte mari interese să Europa ar putea să se considere fericită

Europa ar putea să se considere fericită

 

*)

H .

Batowski ,

op.

 

cit.,

p.

7 9

şi

nota .

)

2 op.

Riker ,

cit.,

p.

536.

 

)

3 muc h

« Ho w

Bismarck

had

had

to

do

with

influencing

the

monarch's

decision,

we

do

not

know .

Th e

affair

affords

an

interesting

illustration

of

the

weigh t

of

famil y

disciplin e

in

Prusia ».

Riker ,

op.

cit.,

p .

537.

4

)

Reprodu s

de

Lindenberg ,

op.

cit.,

p.

127 .

Turci, cari nu cutezară

boiu 1 ). O singură împrejurare ar fi putut compromite delà început domnia lui Carol I, anume dacă Austria şi nu Prusia ar fi învins la Sadova. Era o primejdie, la care se pare că Ion Brătianu s'a gândit şi se zice că în discuţia sa cu principele Carol ar fi observat că trebue să ţie seamă şi de posibilitatea unei înfrângeri a Prusiei şi de consecinţele ei pentru România. Principele Carol răspunse însă calm lui Brătianu : « Este inutil să presupunem că Prusienii vor fi învinşi, este absolut imposibil. Vă pot afirma că Austria va fi învinsă » 2 ). împotriva tratatelor şi a conferinţei ambasadorilor delà Paris, principele Carol tare pe sprijinul lui Napoleon III şi a lui Bis­ marck şi mai ales pe voinţa Românilor, trecu în ţară şi puse lumea diplomatică în faţa unui fapt împlinit.

să ia

singuri

răspunderea

unui răz-

Carol I şi societatea românească. Numele principelui Carol era

necunoscut în ţara noastră, ba chiar potrivnicii alegerii răspândi­ seră ciudata calomnie că tatăl său, principele Carol Anton, ar fi vândut pe bani principatul său regelui Prusiei, deci delà fiu ne puteam aştepta tot la aşa ceva 3 ). Partizanii lui fură nevoiţi să publice o broşură explicativă, ca să lămurească pe Români, cine este Carol de Hohenzollern şi care sunt meritele lui şi ale familiei sale. E vorba de lucrarea puţin cunoscută, intitulată : Carol I. Istoria

şi originea spiţelor de Brandenburg, Hechingen şi Sigmaringen din casa de Hohenzollern şi dorinţele Românilor, Bucureşti, 1866 ,

Imprimeria Johann Weiss, Biserica Enei, Nr. 1 , in-12, 2 9 p. Broşura anonimă era publicată de redacţia ziarului Românul al lui C. A. Rosetti şi cuprinde un istoric al casei de Hohenzollern cu genealogia diferitelor ramuri, pe înţelesul tuturor Românilor. Se stărue în special asupra liberalismului tradiţional al acestei familii, începând cu Frederic II şi apoi asupra înrudirii princi-

începând cu Frederic II şi apoi asupra înrudirii princi- 1 ) N . Iorga , Politica

1 )

N .

Iorga ,

Politica

externă

a

regelui

Carol

I,

ed.

II ,

Bucureşti,

1923,

p. 27.

2 )

3 )

Cita t

Memoriile

ştie

de

p. 980.

Germaniei.

Se

Fr .

Damé ,

op.

cit.,

p.

166—167 ,

nota .

generalului

în

Văcărescu,

Carol

în

realitate

Anto n

Convorbiri

a

abdicat

literare,

pentru

a

XLVIII ,

1914 ,

ajuta

unitatea

pelui Carol cu familia Bonaparte, argumente menite să câştige simpatia Românilor. Se adaogă că Prusia este o mare putere mili­ tară, în care domneşte libertatea presei, că Napoleon III, «care luptă pentru drepturile naţionale şi contra opresorilor libertăţii », sprijină pe principele Carol. Autorul a căutat în istorie, în operele lui Şincai şi ale lui Papiu Ilarian, dovezi despre vechile noastre legături cu « casa de Brandenburg » şi aminteşte de tratatele « destul de avantajoase », încheiate cu această casă de Mircea cel Bătrân (Mircea a avut o alianţă cu împăratul Sigismund, care domnise şi în Brandenburg, dar nu era Hohenzollern) şi Petru Rareş. Tratatele acestea, zice autorul, n'au fost niciodată anulate. Bănuim că această broşură a fost publicată în preajma ple­ biscitului în favoarea alegerii lui Carol I ca domnitor în România. Numai unii Români cari îşi făceau studiile militare în Ger­ mania auziseră de principele Carol. Generalul Văcărescu, care era elev la şcoala militară din Potsdam, auzise vorbind despre el în cercurile militare. Gheorghe Manu era la 1866 sublocotenent în regimentul de gardă în care servea şi principele Carol, aşa că întâmplarea a voit ca viitorul rege al României să aibă între ofiţerii regimentului său un camarad român. Gheorghe Manu spunea celorlalţi Români ce studiau în Germania: «cât de amabil şi distins era princiarul său camarad, iubit şi stimat pentru carac­ terul său serios. Iorgu Manu, scrie generalul Văcărescu, ne arăta şi o mare fotografie aşezată pe masă, la loc de onoare, în care se vedea Carol de Hohenzollern împreună cu toţi ofiţerii regimentului său » 1 ). Ne întrebăm cum şi-a închipuit principele Carol, poporul şi ţara românească în clipa în care i s'a propus domnia, căci cele ce-i puteau spune aceşti Români din Germania era fireşte puţin lucru. Avem câteva mărturii despre atitudinea delà început a principelui Carol faţă de noua lui Patrie, care-1 aştepta. Regina Elisabeta povestea mai târziu că Ion Brătianu vorbind cu prin­ cipele Carol, i-a arătat pe glob aşezarea României. Principele a tras o linie dreaptă delà Londra la Bombay şi ar fi observat că România este pe drumul Indiilor. «Această ţară este deci o ţară de viitor » (Das da ist ein Land der Zukunft) 2 ). Aspectul economic

(Das da ist ein Land der Zukunft) 2 ). Aspectul economic 1 ) Genera l Văcărescu

1 )

Genera l

Văcărescu ,

op.

cit.,

p.

988.

% )

Lindenberg ,

op.

cit.,

p .

102.

îi apărea în primul rând, înaintea celui uman. Rolul principelui străin era să ridice economiceşte această ţară turburată, semi- barbară; am arătat că regele Carol socotea că pricina căderii lui Cuza era lipsa de echilibru economic. Dar cultul ofiţer german,

venit din ţara ordinei şi a artei, a marilor Universităţi, va socoti

rol mare

îl aştepta. Toate acestea sunt adevărate, dar delà convingerea unei ase­ menea misiuni se poate uşor aluneca la greşeala că înainte n'a fost nimic, că nu ai un material sufletesc tradiţional pe care să clădeşti, că trebue să începi, nu să continui. Istoria noastră, aşa cum este înfăţişată în Introducerea Memoriilor regelui Carol, introducere scrisă cu aprobarea lui, este numai o serie de ne­ norociri şi pustiiri 1 ). Astăzi, o ştim, istoria noastră nu înseamnă o ruină, ci o temelie solidă, România n'a început la 1866, ci cu multe veacuri înainte. Regele Carol a simţit-o foarte târziu, atunci când s'a apropiat de vechile noastre monumente şi a dorit să fie îngropat la Curtea de Argeş. E uşor să ne explicăm această neînţelegere fundamentală. Contrastul între Carol I şi societatea românească era la început absolut. La 1866 societatea noastră era într'o criză de evoluţie. Clasa vechilor boieri nu apusese încă, nici din punct de vedere economic, nici politic; între boieri se aflau mulţi oameni fini, echilibraţi, cu alese cunoştinţe, cu pricepere politică de gos­ podari, poate cam timizi şi neîncrezători în viitorul acestei ţări. Pe de altă parte, se ridicau liberalii romantici, oamenii revoluţiei delà 1848, cultivaţi în Franţa, fără legături cu tradiţiile acestei ţări. Amândouă aceste chipuri de oameni trebue să fi fost străine principelui Carol; socotim că primii erau totuşi ceva mai apro­ piaţi de acest suflet cult şi echilibrat, decât înfocaţii revoluţionari de modă franceză. Titu Maiorescu făcând aluzie la lipsa de consistenţă şi de caracter a oamenilor noştri politici, exclamă:

« Şi omeneşte vorbind, ce impresie trebue să fi făcut asupra unui spirit occidental majoritatea oamenilor noştri politici ? » 2 ). Dar

că şi starea culturii noastre era înapoiată şi că aci un

şi starea culturii noastre era înapoiată şi că aci un x ) Aus dem Leben Kônigs

x )

Aus

dem

Leben

Kônigs

Karls,

p .

XXXVIII—XLII .

 

2 )

T .

Maiorescu , Istoria

contemporană

a României,

Bucureşti,

1925,

p.

450.

principele Carol cunoştea oamenii, el va observa imediat câteva exemplare alese în societatea românească. In Memoriile sale, vorbeşte de « dibăcia lustruită » a lui Ion Brătianu, de Lascăr

Catargiu, « care respiră linişte şi prudenţă

Mavrogheni, la care « cultura de salon franceză se împerechează

cu fineţa grecească », C. A. Rosetti,

plin de însufleţire înflăcărată pentru cauza lui, care se lasă însă prea uşor răpit de temperamentu-i iritabil » La începutul domniei sale Carol I, s'a sprijinit pe « Roşii », pentrucă aceştia îl aduseră în scaun, erau elementul dinamic care ducea ţara spre un viitor schimbat. Boierii erau bănuiţi că pot pretinde la tron, erau poate desamăgiţi. Dar, repede, principele s'a apropiat din nou de dânşii, poate din antipatie pentru revolu­ ţionari, şi abia când, la 1877, a fost nevoie de o acţiune dinamică, au revenit liberalii la guvern. In a doua parte a domniei lui Carol I se ivesc altfel de oameni, cu cari el s'a putut înţelege mai uşor, se naşte burghezia românească de tip occidental. Domnia regelui Carol I este istoria unei lente adaptări între două temperamente, o societate şi un suveran, care au ajuns în cele din urmă să se înţeleagă.

,

om practic », Petre

« un bărbat foarte talentat,

, om practic », Petre « un bărbat foarte talentat, P. P. PANAITESC U *) Aus

P.

P.

PANAITESC U

*)

Aus

dem

Leben

Kônig

Karls,

p .

55—56 .

REGELE CAROL I LA CERNĂUŢI, 25 IULIE 1898

In vara anului 1898,

Regele României

Carol I

notarise să

facă o vizită oficială la curtea imperială rusească. In drum spre St. Petersburg, Suveranul României trecu prin Bucovina şi se opri pentru câteva minute în gara din Cernăuţi. Vestea despre trecerea Regelui României prin capitala Bucovinei, găsi un puternic răsunet în sufletele Românilor cernăuţeni, dornici să vadă şi să aclame pe făuritorul României Moderne, Piemontul nădejdilor şi revendicărilor noastre. De aceea cu multă vreme înainte de sosirea trenului regal, o mulţime mare de intelectuali români, preoţi, învă­

ţători, studenţi, meseriaşi şi ţărani români din satele vecine, umplu- seră peronul gării cernăuţene, aşteptând cu înfrigurare intrarea trenului. Salonul de recepţie şi partea de peron din faţă, încon­ jurat şi păzit de agenţi şi jandarmi austriaci, era rezervat pentru reprezentanţii autorităţilor locale, în frunte cu baronul Bour­ guignon, guvernatorul Bucovinei, care se grăbi să vestească prin

guvernatorul Bucovinei, care se grăbi să vestească prin oficiosul său « Czernowitzer Zeitung » că, întru

oficiosul său « Czernowitzer Zeitung » că, întru cât trecerea

a Regelui României nu fusese « notificată » la timp, nu

s'a putut face o recepţie oficială. Din însăşi nota aceasta a organului oficial, se putea vedea că guvernul din Viena nu vedea cu ochi buni vizita Regelui României la St. Petersburg, precum de altfel chiar în vremea aceea raporturile dintre guvernatorul Bourguignon şi Românii bucovineni erau din cele mai încordate. Şi aceasta pentru motivul că guvernatorul Bourguignon inaugurase în Bucovina un ne mai pomenit regim de persecuţie şi teroare faţă de tot ce mai rămăsese românesc în această parte a vechei Moldove. Persecuţia contra Românilor merse aşa de departe, încât agenţii lui Bour-

Cernăuţi

prin

guignon nu se sfiau să pătrundă până şi în biserica catedrală şi să rupă, chiar în timpul serviciului divin, cocardele tricolore pe care le purtau româncele. In condiţiunile acestea, ne putem lesne imagina ce balsam bine­ făcător putea strecura în sufletele chinuite ale Românilor bucovi­ neni oprirea la Cernăuţi, fie chiar şi numai pentru câteva minute, a Regelui României, Domn şi purtător de grijă al tuturor Româ­ nilor ! Aceasta guvernatorul Bourguignon o ştia foarte bine, şi de aceea el luă toate măsurile de rigoare, pentru a împiedeca orice fel de manifestaţie. De aceea grupul celor admişi în salonul de recepţie era foarte redus. In salonul de aşteptare nu fură admişi decât baronul Nicolai Mustatza, care reprezenta pe mareşalul Bucovinei Iancu Lupul, Anton Kochanowski, primarul oraşului Cernăuţi, profesorul Ion G. Sbiera, Membru al Academiei Române, baronul Dr. Alexandru Hurmuzaki şi preotul Dimitrie Brăilean, pe care Regele Carol I îl cunoştea delà Broşteni. Onorurile recepţiei « neoficiale » le făcea Constantin M. Cogălniceanu, consulul Ro­ mâniei la Cernăuţi, însoţit de George Gallin, secretarul consula­ tului. Restul peronului era ticsit de lume românească. Intre nume­ roşii studenţi români, care veniseră să aclame pe Domnul Româ­ nilor, se găsea, înghesuit într'un colţ al peronului, şi autorul acestei modeste contribuţiuni la proslăvirea primului Rege al României. Era o zi frumoasă de vară cu multă lumină şi verdeaţă. Căldura se mai domolise şi soarele cobora spre asfinţit, când, la orele 18 şi 5 minute, trenul regal intră majestos în gară, întâmpinat cu ova- ţiuni puternice de « trăiască », ce izbucneau din mii de glasuri. Silueta severă şi majestoasă a Regelui Carol, în ţinută albă de vară, apăru la ferestra vagonului-salon, pentru a mulţumi mulţimii. Cum însă uralele continuau mereu fără să înceteze, Regele, însoţit de Principele Ferdinand, Moştenitorul Tronului, se dădu jos din vagonul-salon, salutat de consulul Cogălniceanu, care făcu raportul. In suita Regelui se găsea Dimitrie A. Sturdza, preşedintele con­ siliului, generalul M. Vlădescu, mareşalul palatului, generalul Dr. Teodoru şi colonelul Manu, adjutant regal. Guvernatorul Bourguignon salută pe înaltul oaspe în numele guvernului austriac şi-i ură bun sosit pe pământul Bucovinei. Regele se întreţinu câteva minute cu baronul Bourguignon, pe care-1 cunoscu numai atunci. In vreme ce guvernatorul fu prezentat primului ministru

minute cu baronul Bourguignon, pe care-1 cunoscu numai atunci. In vreme ce guvernatorul fu prezentat primului

Sturdza, Regele cinsti cu convorbirea sa pe Anton Kochanowski, primarul oraşului Cernăuţi, faţă de care Regele avu cuvinte de laudă pentru progresul vizibil pe care capitala Bucovinei îl făcuse, de când suveranul trecuse pentru prima dată prin Cernăuţi.

Regele Carol se adresă apoi profesorului Ion G . Sbiera,

cunoştea delà Academia Română, apreciindu-i lucrarea : « Mişcări

culturale şi literare la Românii din stânga Dunării, în răstimpul delà

1504—1714 ». Toate acestea se petreceau în faţa ochilor noştri înduioşaţi până la lacrimi de priveliştea măreaţă ce ni-o impregna în suflete figura majestoasă şi gesturile Regelui Carol şi ale Prin­ cipelui Ferdinand, pe care mulţi dintre noi îi vedeam pentru prima oară. Nici cea mai îndrăzneaţă fantazie nu şi-ar fi putut imagina atunci, că tânărul şi sfiosul Principe Ferdinand era predestinat de soartă ca, după două decenii, să se încoroneze la Alba-Iulia Rege al tuturor Românilor ! Astfel s'a adeverit zicala bătrânească :

Când norocul îşi schimbă pasul, nu aduc anii, ce aduce ceasul. In clipa când Regele Carol strânge călduros mâna profesorului Sbiera, generalul Vlădescu se apropie de Suveran, zicând în auzul

tuturor: «Daţi-mi voie, Majestate, să Vă prezint pe baronul Mustaţă, un bun Român din Bucovina ».

pe care-1

baronul Mustaţă, un bun Român din Bucovina ». pe care-1 Atunci Regele Carol, plăcut impresionat de

Atunci Regele Carol, plăcut impresionat de recomandaţia mare­ şalului său, se întoarse către baronul Mustatza, pentru a-i spune în româneşte că se bucură de a-1 cunoaşte. Dar la cuvintele măguli­ toare ale Regelui, baronul Mustatza avu nefericita inspiraţie de a răspunde nemţeşte, zicând:

« Entschuldigen, Măjestat,

ich spreche nicht rumănisch, wir sind

hier deutsch erzogen », adică « Scuzaţi,

Majestate, eu nu vorbesc

româneşte, noi aci suntem educaţi nemţeşte ». Răspunsul acesta, auzit de toată lumea, a produs o adâncă indignare în public, care numai cu greu a putut fi stăpânită. Regele Carol, neplăcut impre­ sionat, dar plin de tact şi demnitate, a întors spatele baronului Mustatza, şi, adresându-se zâmbind baronului Alexandru Hurmu- zachi, 1-a întrebat nemţeşte, dacă ştie româneşte. Baronul Alexandru Hurmuzachi, înţelegând fina ironie a Regelui, a răspuns politicos că ştie şi, continuând convorbirea în româneşte, a cerut scuze Suve­ ranului pentru inadvertenţa baronului Mustatza, care nu era nici Român şi cu atât mai puţin bun Român. De penibilul incident delà gara din Cernăuţi, face menţiune şi d. Iorga în a sa « Geschichte des

Rumănischen Volkes », apărută la

Gotha,

1905,

vol.

II,

p. 455 .

După ce se mai întreţinu o clipă cu preotul Dimitrie Brăilean, Regele, însoţit de Principele Moştenitor, se urcă în vagonul-salon. Trenul se puse în mişcare, iar Regele apăru la fereastră, salutând cu degetul la chipiu. Urale nesfârşite însoţeau privirile noastre aţintite asupra Regelui, pe care noi îl consideram ca fiind şi al nostru. Incidentul penibil delà gară a fost viu comentat în toate cer­ curile româneşti. Prima consecinţă firească a incidentului a fost excluderea baronului Nicolai Mustatza din « dirigenţa » partidului naţional român în Bucovina. Baronul Mustatza intrase în acel comitet de direcţie ca reprezentant al marilor proprietari armeano- poloni, care aderau la politica conservatoare a marilor proprietari români. Familia Mustatza era originară din Epir, de unde Con­ stantin Mustatza emigra în Moldova, negustorie făcând. Fiul său Toader mijloci vânzarea bunurilor fondului bisericesc din Buco­ vina, ce rămăseseră dincolo de cordon, în Moldova, acumulând din misitia aceasta o avere foarte mare învestită în largile sale pro­ prietăţi rurale din Bucovina şi mai ales în părţile ucrainizate. Pentru serviciile aduse guvernului austriac, el fu ridicat, la 1822, la rangul de baron, titlu care îi înlesni intrarea în rândurile boie­ rimii române băştinaşe. Nepotul lui Toader Mustatza a fost Nicolai Mustatza, tristul personaj al incidentului din Gara Cernăuţilor. Educat în şcoli germane şi angajat în afaceri cu Evreii, Nicolai Mustatza era aderentul cel mai reprezentativ al doctrinei buco- viniste, care propovăduia desfacerea individului de legăturile sale organice cu neamul din care făcea parte, neglijarea limbii materne, înnăbuşirea simţului naţional şi contopirea tuturor acestor renegaţi într'o specie exotică de : homo bucovinensis, fără nicio convingere naţională, dar cu limba de conversaţie germană. Nicolai Mustatza era tipul cel mai autentic al acestei ideologii politice, care nu era însă de loc împărtăşită de Românii bucovineni. « Patria », organul de publicitate al Românilor bucovineni din acea vreme, dădu cea mai categorică desminţire încercărilor de mistificare ale baronului Mustatza, declarând în Nr. 154 din

ale baronului Mustatza, declarând în Nr. 154 din 17/29 Iulie 1898: « Românii buni din Bucovina

17/29

Iulie

1898:

« Românii buni din Bucovina nu Mustatza ».

sunt de tagma d-lui baron

«Nu! Altceva sunt Românii «buni» din Bucovina; ei în alte idei au crescut, alte sentimente păstrează şi lor nu li-e ruşine de vorba românească ! «Baronul Mustatza stă singur în cercurile româneşti, cu doc­ trinele sale, atât de singur, încât, de demult i se contestă până şi dreptul de a se gira Român, fie bun sau rău.

« In sofistica sa, baronul Mustatza combate principiul naţional pe motivul că singur « bukovinertum-ul » ne leagă de monarhia

Habsburgică şi ne asigură desvoltarea în cadrele autonomiei ţării.

« Fals ! Noi suntem bucovineni, dar ţinem să păstrăm caracterul şi autonomia ţării, — dar ca Români şi nu ca internaţionali.

« După origină Bucovina este o ţară românească, şi

acesta ea trebue să-1 păstreze

caracterul

« Dacă păcatele din trecut au spoliat, în parte, ţara de adevă­

ratul ei caracter, este regretabil; dar faptul acesta ne impune cu

atâta mai mult o sfântă datorie, să reconstituim caracterul adevărat al ţării, fie chiar şi cu cele mai mari jertfe.

« Suntem Români, şi voim să rămânem Români buni, în Buco­

vina românească; aşa fiind, vom combate până la ultima conse­ cinţă pe toţi aceia care umblă să ne facă de batjocura lumii: un popor fără limbă şi fără conştiinţă naţională ! «Ţinem la autonomia provinciei şi reclamăm lărgirea acestei autonomii, nu pentru a ne preface ţara într'un mozaic de străini traşi-împinşi din toată lumea, ci ca să-i păstrăm neschimbat carac­

terul istoric, desvoltându-1 în conformitate cu spiritul timpului şi cu imperativele conştiinţei noastre naţionale.

« Având înaintea ochilor acest măreţ scop, o singură lozincă ne va călăuzi în lupta noastră pentru neam şi ţară:

ne va călăuzi în lupta noastră pentru neam şi ţară: « Jos bucovinertumul păcătos ! ».

« Jos bucovinertumul păcătos ! ».

Incidentul regretabil delà gară a produs în opinia publică din Bucovina un efect contrar celor intenţionate de baronul Mustatza; el a contribuit la trezirea conştiinţei şi demnităţii româneşti şi a determinat pe guvernatorul Bourguignon să ia vaste măsuri de pază la întoarcerea Regelui Carol I din călătoria sa din Rusia. Duminică, la 7 August, orele 8 dimineaţa, trenul regal intră în gara din Cernăuţi. Din motive de siguranţă, accesul pe peronul gării a fost rezervat exclusiv persoanelor oficiale în frunte cu

guvernatorul Bourguignon. In salonul de aşteptare nu se mai găseau decât primarul oraşului, Kochanowski, preşedintele tribu­ nalului Wessely, profesorul I. G. Sbiera, arhimandritul Juvenal Stefanelli, consilierul Vasile Morariu. Regele Carol a descins şi de astă dată din vagonul regal şi s'a întreţinut timp de 15 minute cu cei prezenţi, pentru a-şi continua drumul spre frontiera delà Burdujeni, unde era aşteptat de membrii guvernului român şi de o mare mulţime de popor. Publicul românesc din Cernăuţi, şi în deosebi noi studenţii români, am regretat foarte mult că autorităţile austriace ne-au privat de fericirea de a vedea şi la întoarcere pe Regele României libere, simbolul unităţii naţionale şi nădejdea izbăvirii ce era să vină.

I O N

I.

NISTO R

pe Regele României libere, simbolul unităţii naţionale şi nădejdea izbăvirii ce era să vină. I O

UN

ÎNCEPUT

DE

CARIERA

SUB

REGELE

CARO L

I

Că un tânăr, care a dat destule dovezi că a utilizat cu profit cărţile pentru a-şi dobândi titluri înalte universitare, poate în acelaşi timp fi şi un bun bibliotecar, aceasta era o părere împărtă­ şită mai de toată lumea la noi, înainte de a se fi produs ştiinţa cea nouă a muncii raţionalizate. Cum eu dădusem destule dovezi, că sunt un stăruitor iubitor de carte, nicio îndoială nu mai putea să aibă fostul meu profesor Titu Maiorescu că voi putea fi şi un bun bi­ bliotecar. De aceea la rugăciunea pe care i-a făcut-o Regele Carol I, de a găsi un bun bibliotecar pentru Fundaţia Universitară Carol I, care urma să se inaugureze în 1894, Titu Maiorescu nu a ezitat un moment să răspundă Regelui, că are persoana aleasă gata : un tânăr, care şi-a trecut de curând doctoratul în Germania şi care îşi petrece ziua, mai toată, în tovărăşia cărţii. Fundaţia universitară Carol I nu s'a inaugurat însă de îndată, aşa cum fusese proiectat. Primul meu început de carieră n'a fost

. în magistratură. Ministrul de justiţie

în ramura bibliotecei, ci

de pe atunci, Al. Marghiloman, auzind că eu posed şi o diplomă de licenţiat în drept, pe lângă aceea de doctor în filosofie, s'a gândit, că până la inaugurarea Fundaţiei, n'ar fi rău să fiu jude­ cător de pace în Bucureşti. Pe vremea aceea, nu se cunoştea şo­ majul; dimpotrivă, oferta de serviciu la Stat, era mai mare decât cererea. Dar după puţine luni de la numirea ca judecător de pace (la ocolul II de Galben, Bucureşti), d. Maiorescu îmi aduse aminte de promisiunea făcută de dânsul Regelui şi îmi recomandă să fiu pregătit în orice moment pentru a trece la Fundaţie. In adevăr,

de dânsul Regelui şi îmi recomandă să fiu pregătit în orice moment pentru a trece la

judecătoria mea n'a ţinut decât vreo şase luni, şi prin Iunie 1895 am primit, prin d. I. Kalinderu, administratorul Domeniilor Co­

roanei, invitaţia să

la castelul Peleş. Numirea mea ca bibliotecar era în principiu fixată. Totuşi Regele ţinea să-mi dea câteva sfaturi, în vederea primului contact pe care îl va avea tinerimea universitară cu Fun­ daţia. Erau în acea epocă, — aproximativ acum cincizeci de ani în urmă, —în atmosfera culturală a ţării câţiva nouri de îngrijorare, în aceea ce privea sentimentele cu care tinerimea universitară va primi să participe la inaugurarea instituţiei înfiinţate din generozitatea Re­ gelui. Auzisem şi eu înainte de audienţă, câteva svonuri ; ele mi-se păreau însă atât de absurde, încât nu voiam să le dau crezare. Auzisem că studenţii universitari vor scoate un manifest, prin care vor refuza donaţia regală şi că se vor lega cu jurământ să nu calce cu piciorul în bibliotecă. In ziua audienţei, delà primele cuvinte, Regele mi-a precizat aceste svonuri, adăogând : sunt sburdălnicii de ale tinereţii, care pot lua un curs neplăcut, dacă sunt primite fără tact. Am înţeles gândul Regelui, de îndată. L-am asigurat că pentru mine Fundaţia nu este o bibliotecă numai, ci o instituţie de educaţie, în care tinerimea să se deprindă cu respectul pe care îl datorează Suveranului. In tot timpul de o oră, cât a durat au­ dienţa, nu a mai fost vorba de bibliotecă, ci de studiile universitare pe care eu le făcusem în străinătate. Regele a luat informaţii de­ taliate despre profesorii pe care-i audiasem şi despre ştiinţa psiho­ logiei în care făcusem studii de specialitate. M'a întrebat, la sfârşit, dacă regret părăsirea carierii ce mi se deschisese în magistratură, şi la răspunsul meu negativ, Regele Carol I îmi mai pune urmă­ toarea întrebare, pe care mi-o amintesc aproape cuvânt cu cuvânt, deşi au trecut de atunci atâţia ani : judecătorii noştri tineri din provincie, de ce nu au aceeaşi tărie de caracter ca aceia din Ger­ mania ? La care eu am răspuns, după o amintire tot aşa de credin­ cioasă, cu cuvintele : Fiindcă, Majestate, judecătorii noştri nu sunt feriţi de tentaţiunile celor din jurul lor, aşa cum sunt feriţi acei din Germania. La noi, cum intră un judecător în funcţiune, de a doua zi încep intervenţiile, dacă nu chiar plocoanele.

Am avut impresia, de cum am ieşit delà audienţă, că M. S. Regele fusese mulţumit de mine. Aceasta mi-a confirmat-o de altminteri, după o oră, d. I. Kalinderu, care a venit să mă vadă

mă prezint M . S. Regelui Carol I în audienţă

de altminteri, după o oră, d. I. Kalinderu, care a venit să mă vadă mă prezint

la hotel (hotelul Windsor de pe atunci). Dar de ce nu mi-a vorbit Regele nimic despre un plan de sistematizare al bibliotecii, şi

despre cataloagele ce trebue utilizate? Această întrebare nu mi-a venit deloc în minte după audienţă. Ea mi-a fost pusă însă de

colaborator cu mine la « C onvorbiri

prietenul François Robin,

literare » şi bibliotecarul M. S. Regina Elisabeta, câteva zile în urmă. Cum m'a întâlnit, Robin care ştia de audienţă, m'a întrebat la repezeală : Ei ce catalog preferă Majestatea Sa ? Când i-am spus, că nici n'a fost vorbă de cataloage Ia audienţă, bibliotecarul Reginei Elisabeta a avut o mare decepţiune. « Ei, atunci are să te facă altceva, nu bibliotecar ». Robin a avut dreptate. Dar tocmai după trei ani eu m'am convins că avea dreptate.

La două luni, după audienţă, am primit numirea de bibliotecar al Fundaţiunii Universitare Carol I, având ca director general al Fundaţiei pe G. Dem. Teodorescu, profesor la liceul Matei- Basarab, şi fost ministru, iar în Consiliul de administraţie pe Titu Maiorescu şi I. Kalinderu. Inaugurarea s'a făcut în primăvara anului viitor, 1895. Niciun incident la inaugurare din partea studenţilor. Ei s'au mulţumit în cea mai mare parte să privească din stradă. Câţiva au fost însă prezenţi. Unul dintre ei a şi vorbit în numele studenţimii : d. Ilie Bărbulescu, care a fost în urmă profesor de limbile slavice la Universitatea din Iaşi, iar astăzi pensionar. După inaugurare, biblioteca a fost deschisă studenţilor. Localul, pe care generozitatea Regelui îl punea la dispoziţia studenţilor,

era pentru acea vreme socotit atât de luxos, încât puţini din studenţi puteau rezista dorinţei de a-1 vizita. De aceea, de a doua zi, vizi­ tarea bibliotecii a început. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură. Studenţii nu voiau să se arate învinşi. Voia le-a fost pe deplin respectată. Personalul bibliotecii se ţinea la dispoziţia lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărţile dăruite de M. S. Regina Elisabeta, instalaţia de calorifer şi de lumină, mesele şi

scaunele confortabile destinate cetitorilor

răutăcioasă la atitudinea luată de studenţime; cu tact, aşa cum ceruse Regele. După o săptămână ghiaţa a fost ruptă. Studenţii se aşezau acum pe locuri şi cereau cărţi, în mare parte dintre acelea pe care biblioteca nu le avea. Aceasta m'a îndemnat să înfiinţez un registru, în care erau trecute cărţile ce urmau să fie comandate.

îndemnat să înfiinţez un registru, în care erau trecute cărţile ce urmau să fie comandate. fără

fără nicio aluzie

Erau însă aşa de multe cărţile cerute, că bugetul bibliotecii întreit chiar de ar fi fost, nu ar fi putut ajunge. Aceasta m'a obligat, că în raportul bimensual pe care trebuia să-1 fac personal Regelui în primele luni de funcţionare, să aduc la cunoştinţa Majestăţii Sale faptul pentru a avea o soluţie. Soluţia Regelui a fost simplă, dar potrivită. «Vei face şi d-ta cu studenţii, aceea ce fac eu cu mini­ ştrii mei. Când vine la mine un ministru şi îmi aduce o propunere de ce trebue să facem, eu nu refuz, ci zic : lăsaţi aici ; vom vorbi la prima ocazie. Miniştrii care aduc ceva serios, revin asupra

Aşa să faceţi şi d-voastră cu studenţii. Scrieţi în

registru toate cărţile care se cer, dar comandaţi numai pe acelea asupra cărora s'a stăruit a doua oară ». Registrul de comenzi a mers înainte, comenzile reale însă n'au întrecut bugetul bibliotecii. Mai grav mi s'a părut, în primele săptămâni, faptul ruperii foilor din cărţile date spre citire. Manualele de drept roman, în special manualul Démangeât, care se asemăna cursului pe care îl făcea , profesorul N. Crătunescu, după o întrebuinţare de câteva săptă­ mâni numai, era redus la jumătate. Capitole întregi erau rupte. Cu multă jenă a trebuit să raportez faptul. Şi l-am raportat Regelui Carol, înainte de a-1 aduce la cunoştinţa Consiliului de admini­ straţie al Fundaţiei, fiindcă o presimţire nelămurită mă făcea să cred că şi de astă dată soluţia Regelui va fi cea potrivită. In adevăr, dacă aş fi adus faptul la cunoştinţa Consiliului, foarte probabil acesta ar fi luat măsuri de rigoare. S'ar fi îndoit numărul supra­ veghetorilor şi s'ar fi început o anchetă severă pentru descoperirea culpabililor. Regele Carol m'a sfătuit să-mi păstrez liniştea. « Res­ pectarea lucrului public nu este intrată în obiceiurile noastre. Va veni şi vremea ei. Peste cincizeci de ani va părea drept şi la noi, ca un tânăr să-şi compromită viitorul pentrucă a rupt o foaie dintr'o carte. Astăzi însă să facem ca Americanii : fiindcă înlo­ cuirea cărţii rupte costă mai ieftin, decât salariul unui suprave­ ghetor special, să cumpărăm o nouă carte în locul celei rupte». Aşa am şi făcut.

Trecuseră trei patru luni delà inaugurare, când cu ocazia unui nou raport, sunt întrebat de Regele Carol de ora în care studenţii sunt mai numeroşi în sala de bibliotecă. Crezând că este vorba de o simplă curiozitate statistică, am indicat orele de seară, între 8—io. A doua zi, pe la 9 seara, mă trezesc cu vizita neaşteptată

propunerii

am indicat orele de seară, între 8 —io. A doua zi, pe la 9 seara, mă

a d-lui I. Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, care

pe un ton supărat mă întreabă : ce însemnează întunericul în care

se află sala de lectură ? I-am dat lămurirea, care era şi deplina justi­ ficare, că d. Gh. Dem. Teodorescu din motive de economie, a dat ordin personalului de serviciu să nu aprindă decât luminile strict de folos. « Să se aprindă peste tot, a poruncit d. Kalinderu, căci Regele este peste drum şi vă vede ». In adevăr, Regele văzuse de mult, că era puţină lumină, dar crezuse că în bibliotecă nu sunt studenţi.

In cele câteva luni care au precedat inaugurarea, Regele Carol I

a vizitat în diferite rânduri localul Fundaţiei, uneori singur, uneori însoţit de un membru al familiei regale, sau de câte un oaspe străin. Vizitele sale erau anunţate numai cu câteva minute înainte. Erau mai mult vizite pornite din dragostea pentru localul, iar

nicidecum pentru controlarea lucrărilor noastre pregătitoare. Nicio­ dată n'am fost întrebat cum înţeleg să conduc biblioteca din punct de vedere tehnic. După inaugurare, mă aşteptam ca vizitele regale <

înceteze cu totul, sau să se producă la zile mari, anunţate cu mult înainte, din cauză că localul era, delà opt dimineaţa până la zece

că localul era, delà opt dimineaţa până la zece să seara, ocupat de publicul cititor. Aşa

seara, ocupat de publicul cititor. Aşa s'a şi întâmplat. Totuşi, la vreo şase luni după inaugurare, Regele a mai făcut o vizită fără ceremonie. însoţit de aghiotantul de serviciu, a intrat în sala cea

mare de lectură pe la orele trei după amiază, fără a

Intrarea sa a fost aproape neobservată. Studenţii, vreo 15, la număr, şi-au continuat lectura. Numai după ce Regele a vorbit unei d-şoare studente, întrebând-o din ce Facultate face parte, — pe timpul acela, nu erau mai mult de 3—4 studente în toată Universitatea, numai atunci s'a observat prezenţa Regelui şi studenţii s'au sculat în picioare. « Citiţi mai departe », le-a zis Regele, făcând semn să stea jos. După ce a terminat înconjurul sălii, a plecat. Avea figura radioasă de mulţumire. La prima audienţă, după această vizită, când am fost să-mi fac raportul, strângându-mi mâna, — Regele Carol nu era prea darnic cu strângerile de mână, — mi-a spus :

Am fost sigur, că totul va merge bine cu d-ta. Acum sunt liniştit. Făcusem vreo doi ani de bibliotecărie, când am început să-mi dau seama că această profesiune nu-mi făcea mare plăcere. A ceti cărţile este una; a servi pe alţii ca să cetească pe cărţi, este alta.

fi anunţat.

Primul la care mi-am destăinuit decepţiunea a fost Titu Maio­ rescu, pe care l-am rugat să-mi înlesnească intrarea în profesorat. Dar Titu Maiorescu n'a împărtăşit deloc părerea mea. « Are să fie foarte mâhnit Regele, îmi zicea dânsul. Rămâi unde eşti, ca să vadă şi Majestatea Sa că avem tineri consecvenţi. Ai fost judecător, acum eşti bibliotecar, bine apreciat de cine trebue; câte vrei să schimbi »? Insistenţa mea de a intra în profesorat mi-a înstrăinat simpatia pe care protectorul meu, T. Maiorescu, mi-o arătase până aci. Apoi moartea fulgerătoare a lui Gh. Dem. Teodorescu, din Iulie 1897 a răcit şi mai mult pentru mine atmosfera delà Fundaţie. Am cerut voie d-lui I. Kalinderu să nu mai locuesc în însăşi clădirea Fundaţiei, aşa cum locuisem până aci. I-am vorbit şi dânsului de profesorat. I. Kalinderu m'a rugat să nu fac nimic, până ce dânsul va pune la curent pe Suveran. Această punere la curent mi-a istorisit-o mai târziu, aşa cum s'a petrecut, el însuşi, I. Kalinderu. D'abia

a deschis vorba de intenţiile mele, că Regele i-a spus : « pentru

tânărul bibliotecar am vorbit cu d. Haret (care devenise în acest timp ministru de Instrucţie publică). « Eu cred, că cine scrie cărţi de filosofie, este bun de profesor, nu de bibliotecar ». I. Kalinderu tocmai făcuse, în anul acela, raport la Academia Română pentru premierea primelor mele scrieri filosofice.

Română pentru premierea primelor mele scrieri filosofice. M'am dus să văd pe d. ministru Spiru Haret,

M'am dus să văd pe d. ministru Spiru Haret, care mi-a comu­

nicat,

« spre a fi folositor educaţiei tinerimii universitare » — aşa cum a cerut M. S. Regele, şi că pentru moment nu vede posibilitatea de

a avea acest loc decât la Seminarul pedagogic universitar, ce urma

să fie înfiinţat prin noua lege a învăţământului universitar. Aceea ce s'a şi realizat la începutul anului 1898.

Astfel a început cariera mea de profesor « pentru educaţia tineretului universitar ». La Biblioteca Fundaţiunii unde am fost înlocuit prin d. A. Tzigara-Samurcaş, n'a rămas niciun plan de organizare, după urma mea. Am plecat fără niciun regret. Când după trei ani mai târziu, ministru Spiru Haret a pre­ zentat spre semnare decretul prin care am fost numit definitiv, în corpul didactic al Facultăţii de litere din Bucureşti, M . S. Regele Carol I aducându-şi aminte de studiile mele în labora-

este

în căutarea unui loc de profesor pentru mine, —

toarele de psihologie din străinătate, a recomandat ministrului să-mi dea tot sprijinul pentru înfiinţarea unui laborator. In anii, care s'au mai scurs de aci înainte, în toate audienţele, cu care am fost onorat de M. S. Regele Carol, principalul subiect al întreţinerii a fost rolul educaţiei pentru consolidarea viitorului nostru cultural. De acest rol, Regele Carol avea o idee, cu un caracter aproape imperativ. Educaţia, pentru dânsul, era singurul mijloc prin care un popor poate să ajungă a fi stăpân pe destinul său. Din amintirea, lăsată de aceste audienţe, spicuesc ca afirmaţii, credincios păstrate din gura marelui Rege, următoarele:

«Popoarele tinere cred mai mult în dorinţele lor decât în reali­ tatea lucrurilor ». « Baza unei bune educaţii o dă caracterul ». « Logica gândirii a fost şi va rămâne principalul obiect al filosof iei ». « Situaţia geografică explică destinul popoarelor ».

C .

RĂDULESCU-MOTR U

principalul obiect al filosof iei ». « Situaţia geografică explică destinul popoarelor ». C . RĂDULESCU-MOTR

REGELE CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ

împlineam io ani când, în ziua de io Mai 1866, intra în Bu- cureştiul îmbrăcat de sărbătoare noul Domnitor, Carol de Ho- henzollern-Sigmaringen. Din balconul casei părinteşti, aşezate în faţa Palatului Domnesc, într'o vreme când Podul Mogoşoaiei nu era mai larg decât părţile vechi ale Căii Victoriei, puteam privi în voie spectacolul pe care-1 aşteptam de atâta timp. Cu ceasuri înainte, strada era neagră de lume. Pe margine se înşiruiau uni­ tăţile Gărzii Naţionale, în civil, doar cu puşcă şi cu cartuşieră. Casele erau împodobite cu steaguri şi cu ghirlănzi de flori, peste ferestrele larg deschise se aplecau capete, îndreptate toate către Capul Podului: dintr'acolo trebuia să sosească Prinţul. Din cor­ tegiu nu pot spune că-mi mai amintesc ceva, căci nu am mai avut vreme să-1 privesc. Cum am putut desluşi chipul Domni­ torului, nu am mai fost în stare să-mi deslipesc ochii de pe dânsul şi l-am urmărit până ce a dispărut în partea opusă, îndreptându-se spre Mitropolie. Era tot ce auzisem în ultimele luni vorbindu-se în casă despre el şi despre chipul cum îl aşteptau toţi Românii ca pe un izbăvitor care îmi ţinea ochii aţintiţi asupră-i ? Era prestigiul ţării înde­ părtate de unde venea, care influenţase imaginaţia mea de copil ? Sau era privirea blândă şi pătrunzătoare a ochilor săi albaştri, aerul său decis şi calm, zâmbetul prietenos cu care mulţumea uralelor mulţimii? Am rămas apoi în balcon până la întoarcerea delà Mitropolie şi intrarea sa în Palatul unde va avea de înfruntat atâtea ceasuri de cumpănă grea pentru ţara cu care se identificase din prima

sa în Palatul unde va avea de înfruntat atâtea ceasuri de cumpănă grea pentru ţara cu

zi, dar şi atâtea, mereu tot mai numeroase, clipe senine, în care putea gusta bucuria roadei bogate, ieşite din osteneala lui de fiece clipă ! Când seara, după ce am sărutat mâna părinţilor, fratele meu George şi cu mine ne-am dus la culcare, ştiam că balconul casei părinteşti ne mai păstrează multe bucurii pentru zilele următoare. In casa de peste drum, numită fără modestie Palat, îşi odihnea oboseala călătoriei grele tânărul Voievod cu ochii albaştri, iar asupra somnului său veghea o ţară întreagă. Intre poveştile co­ pilăriei se împletea o poveste nouă.

*

#

In toamnă, după victoria delà Sadowa, care adăuga o stră­ lucire nouă Principelui fost ofiţer în armata prusiana, am pă­ răsit ţara spre a merge la studii la Paris — liceul mai întâi, facul­ tatea de drept apoi. Dar deşi departe de ţară, imaginea Prinţului Carol nu se ştergea din mintea mea şi urmăream cu pasiune eta­ pele străbătute de patria iubită, sub conducerea sa fermă şi plină de avânt. Acei care mă ţineau la curent cu ce se petrecea la noi, erau mai ales părinţii mei, ale căror scrisori îmi soseau purtând pe ele timbre evaluate în soldi italieneşti. Azi, când avem în urma noastră un atât de frumos drum, străbătut în mai puţin de trei sferturi de veac sub conducerea noiei Dinastii, puţini vor fi înţeles ce înseamnau aceste timbre postale. La venirea Domni­ torului Carol, România — căreia Cancelariile străine se încăpă­ ţânau încă să-i spună Principatele Unite sau Principatele Du­ nărene, noul nume echivalând cu recunoaşterea unirii definitive !— nu avea legături poştale cu străinătatea decât prin Consulatul austriac, pentru apus şi prin cel rusesc, pentru răsărit. Cum Au­ stria pierduse în 1866, prin pacea delà Praga, şi ultima sa pose­ siune italienească, Venezia, timbrele evaluate în soldi rămase în depozit, erau întrebuinţate acum pentru francarea corespondenţei ce pleca din România şi din Orient. L-am revăzut pe Principele Carol în 1873, ^ a Viena, unde vizita cu tânăra sa tovarăşe de viaţă, Principesa Elisabeta, sec­ ţiunea românească a Expoziţiei Universale organizate la Prater, în care străinii admirau superbe trunchiuri de copaci şi cerealele româneşti. Eram pe drumul cel bun care trebuia să facă grâul

admirau superbe trunchiuri de copaci şi cerealele româneşti. Eram pe drumul cel bun care trebuia să

românesc vestit în întreaga lume ! In acelaşi an, România în­ cheia o convenţie comercială cu Austria, care totdeodată era o afirmare a libertăţii noastre de acţiune, premergând cu patru ani declaraţia oficială de independenţă. Spre sfârşitul anului de glorie 1877, am intrat în slujba Dom­ nitorului, fiind numit ataşat la Agenţia noastră diplomatică delà Paris, ajunsă azi, sub domnia Strănepotului său, Ambasadă ! In acel sfârşit de toamnă bogată, Domnitorul Carol nu mai era de mult principele străin, pe care-1 aclama mulţimea pe străzii Bucureştiului în ziua de 10 Mai 1866. Era acel care dăduse înapoi ţării independenţa pierdută de veacuri, comandantul trupelor delà Plevna, a acelei armate care-i fusese grija de căpetenie din cel dintâi ceas al domniei sale, prevăzând încă de atunci viitorul. Căci nu afirmase el, chiar înainte de a accepta oficial tronul Ro­ mâniei, atunci când era întrebat cum va putea un Hohenzollern să accepte situaţia de vasal al Sultanului, că e convins că va izbuti să rupă această legătură umilitoare?

#

că va izbuti să rupă această legătură umilitoare? # In cei 3 7 ani de carieră

In cei 3 7 ani de carieră diplomatică din timpul domniei lui Carol I, am avut ocazia să fiu primit de foarte multe ori de acel care din 1881 purta cu infinită demnitate coroana regală. Cum în aceeaşi vreme obligaţiile meseriei m'au făcut să mă apropiu de cele mai multe capete încoronate ale Europei, trebue să spun că nu am întâlnit la niciun alt suveran o atitudine atât de nobilă, atât de într'adevăr regală. De cele mai multe ori mergeam să dau socoteală Regelui despre rezultatele misiunilor mele în străinătate, vara, la Castelul Peleş, unde puteam să mă întreţin mai îndelung cu dânsul. Te primea totdeauna serios, demn, fără să râdă niciodată, cu un aer grav de părinte. Deşi mai curând mic de statură, ţinuta sa era atât de impunătoare, că îl părăseai păstrând imaginea unui om foarte înalt, într'atât puterea sa sufletească îi transfigura şi înfăţişarea fizică. Urmărea problemele de politică externă cu acelaşi viu interes ca şi chestiunile militare sau economice, întotdeauna bine in­ format şi totdeauna dornic să afle şi mai multe. La începutul domniei sale, acei cari îl ţineau la curent cu tot ce se petrecea

mai de seamă în Europa, era ruda şi prietenul său intim, Princi­ pele Moştenitor al Prusiei, Friederich Wilhelm şi mai ales tatăl său, Principele Carol Anton de Hohenzollern. Aceste cunoştinţe

şi le completa prin lecturi asidue şi prin conversaţii fie cu străinii

în trecere prin Capitala noastră, fie cu trimişii săi în străinătate.

numai

că Regele aflase tot ce-1 putea interesa din ceea ce ştiai, dar şi că te făcuse să treci un examen riguros. Vederile sale erau în­ totdeauna largi, clare, judecata sa înţeleaptă, plină de moderaţie. Cu timpul, când părul său deveni tot mai cărunt şi ţinuta sa tot mai impresionant de dreaptă în raport cu vârsta, plecai delà dânsul cu impresia că ai trecut un ceas în apropierea unui Nestor, la care sfătoşenia doar era înlocuită printr'o solemnă gravitate. Acestei înţelepciuni a Regelui Carol I se datoreşte în mare parte caracterul liniştit, de calmă siguranţă, al politicei externe româneşti delà proclamarea independenţiei şi până în preajma Războiului Mondial. După conflictul cu Rusia din pricina celor

La sfârşitul unei conversaţii de acestea, aveai impresia nu

trei judeţe din sudul Basarabiei, aprehensiunea lăsată în sufletele Românilor şi a Domnitorului lor de purtarea neloială rusească,

şi a Domnitorului lor de purtarea neloială rusească, a dus în mod firesc la apropierea de

a dus în mod firesc la apropierea de Germania şi Austro-Un-

aria şi, apoi, la alăturarea

României la Tripla Alianţă.

Dar dacă legătura cu Imperiile Centrale a stat multă vreme la baza politicei noastre externe, nici încercarea de a avea raporturi

cordiale cu celelalte puteri, n'a fost neglijată. Astfel, o îmbunătăţire

a relaţiilor cu Rusia a putut fi obţinută încă din 1881, când a

fost trimis ca ministru la Petersburg Nicolae Kreţulescu, pe care

l-am însoţit în calitate de prim secretar de legaţie. Alegerea lui N. Kreţulescu era făcută cu multă chibzuială, deoarece acest om

politic era de

de externe de atunci al Rusiei, fost consul general la Bucureşti, iar de alta, încă din Februarie 1878, adică atunci când în opinia publică românească animozitatea împotriva Rusiei era la culme,

avusese curajul să publice o broşură prin care arăta consecinţele periculoase pe care le putea avea această atitudine şi foloasele unei înţelegeri cu Imperiul ţarilor. Numirea lui N. Kreţulescu

a fost privită la Petersburg într'un mod foarte favorabil şi s'a

bucurat acolo de o primire cordială, izbutind să scoată raportu­ rile româno-ruse din făgaşul primejdios în care se găseau.

o parte strâns legat cu M . de Giers, ministrul

Dar dacă Regele Carol I dorea relaţiuni de bună vecinătate la toate hotarele ţării sale, nu admitea cu niciun preţ ca suve­

ranitatea României înlăuntrul acestora să fie călcată în vreun chip. Atitudinea plină de demnitate care 1-a caracterizat totdeauna, nù se mărginea numai la propria sa persoană, ci se întindea asupra

ţării întregi. Prestigiul acesteia îi era tot atât

al Suveranului care o simbolizează. Această demnitate naţională Regele Carol I nu se sfia s'o afirme nici chiar atunci, când s'ar fi putut da naştere la urmări osebit de grave. Astfel, de ex., prin 1884—1885 , Rusia era reprezentată la Bucureşti de către Hi- trovo, agent periculos, care, poate fără ştirea guvernului său, dar fără îndoială în legătură cu mişcarea panslavistă ce-şi avea centrul la Moscova, pregătea dezordini în Bulgaria, care trebuia să ducă la răsturnarea Principelui Alexandru de Battenberg. Guvernul român, la cererea Regelui, interveni la Petersburg pentru rechemarea acestui reprezentant incomod. In locul lui Hitrovo fu trimis de către Guvernul imperial d-1 de Fonton, descendent al unei familii de emigranţi francezi, refugiate în Rusia. In timpul şederii lui Fonton la Bucureşti, vasul rusesc « Olga », venind delà Odessa cu mărfuri şi probabil şi cu agenţi panslavişti ce se îndreptau spre Bulgaria, înfrângând o severă ca­ rantină care era hotărîtă în acea vreme la Sulina, căută să treacă mai departe. Somaţiunile autorităţilor româneşti rămânând fără rezultat, din ordinul personal al Regelui s'a tras atunci cu tunul asupra vasului. Acest gest era o mare dovadă de curaj şi de ho- tărîre promptă şi energică. Regele care a luptat o viaţă întreagă să insufle supuşilor săi respectul legilor, socotea, pe drept cuvânt, că aceste legi trebuesc respectate de orişicine, oricât de puternic ar fi el. Riposta Guvernului rusesc s'a arătat imediat printr'o notă vehementă. Ministrul de externe, Alexandru Lahovary, m'a însărcinat pe mine, pe atunci secretar general al ministerului, să răspund la această notă şi, — amănuntul nu e lipsit de savoare, — răspunsul trimis l-am alcătuit, în taină, de acord cu Fonton. Guvernul rusesc s'a mulţumit cu explicaţiile date în locul scu­ zelor cerute şi totul a reintrat în linişte. Dar această atitudine fermă nu o avea Regele Carol I numai faţă de un Stat pentru care păstra încă în sufletul său resenti­ mente, ci şi în raporturile cu ţările la a căror prietenie ţinea în deo-

de scump ca şi acel

său resenti­ mente, ci şi în raporturile cu ţările la a căror prietenie ţinea în deo-

sebi. Atunci când, de pildă, prin 1885 Germania ne-a cerut să iscălim o convenţie consulară care amintea întru câtva vechile capitulaţii, Regele a refuzat net să-şi dea aprobarea sa. Tot astfel este cunoscut lungul războiu vamal dus cu Austro-Ungaria, to­ varăşa noastră din Tripla Alianţă. Grija de a asigura României alianţe care să-i garanteze in­

dependenţa şi integritatea sa teritorială, apărarea suveranităţii na­ ţionale neştirbite, asigurarea respectului tuturor faţă de ţara sa, prin onorarea totdeauna a unui cuvânt care câştiga tot mai multă greutate, au fost preocupările de căpetenie ale politicei externe

a Regelui Carol. Ele izvorau din acelaşi temperament, care ur­

mărea în interior modelarea unei ţări de muncă ordonată şi care vedea supremul scop al unei educaţiuni naţionale, în realizarea integrităţii sufleteşti. Acelaşi echilibru sufletesc, aceeaşi îndepărtare netă a oricărei

tentaţii, aceeaşi înţelepciune care discerne dintr'odată realitatea rodnică de ceea ce poate mulţumi doar ambiţia lumească, le-a arătat cu prilejul ofertei coroanei bulgare. Propunerea unei uniuni personale bulgaro-române făcută Regelui Carol I în 1886, după abdicarea silită a Principelui Alexandru de Battenberg, de către primul ministru bulgar Stambuloff, întâmpină refuzul Regelui României. Dacă refuzul său scutea ţara de riscurile unei grave adversităţi din partea Rusiei şi a Austriei, oferta făcută rămâne ca o mărturie atât a prestigiului personal al Regelui Carol I, cât

şi a prestigiului câştigat de România în 2 0 de ani de înţeleaptă

conducere. Dar momentul în care ţara condusă de aproape o jumătate

de veac de înţeleptul rege, s'a arătat în rolul de adevărat arbitru

In acelaşi

al situaţiei

timp, prin atitudinea României în conflictul bulgaro-serbo-greco- montenegrin, se vădea şi mai mult discordanţa dintre interesele

ei şi acele ale aliatei sale din Tripla Alianţă, Austro-Ungaria.

acele ale aliatei sale din Tripla Alianţă, Austro-Ungaria. din Balcani, a fost fără îndoială în 1913.

din Balcani, a fost

fără

îndoială în 1913.

#

#

*

cursul ultimelor trei decenii, relaţiile noastre cu Rusia se

amelioraseră treptat, ajungând chiar cordiale în timpul celor două războaie balcanice, când ne-am putut bucura de sprijinul Ţarului

cu Bulgaria în

In

pentru

a încheia în favoarea noastră

diferendul

chestiunea Silistrei. Acest sprijin a continuat să ne fie acordat în timpul negocierilor păcii delà Bucureşti, care ne-a asigurat stăpânirea celor două noi judeţe ale Dobrogei. Relaţiile perso­ nale ale suveranilor noştri cu Nicolae II şi cu familia sa căpătau în acelaşi timp un caracter tot mai intim, ajungându-se în pri­ măvara anului 1914 la vizita la Constanţa a Ţarului şi a familiei imperiale ruse. In Apus, de altă parte, se lucra intens la risipirea neîncrederii care domnea în Franţa cu privire la atitudinea României, soco­

tite o ţară profund şi sincer înfeodată politicei Triplei Alianţe. Numit în 1908 ministru la Paris, am căutat prin toate mijloacele ce-mi stau la dispoziţie, bazându-mă şi pe numeroasele şi vechile legături pe care le aveam acolo încă din timpul studiilor, să în­ lătur această opinie eronată şi mult prea simplistă. De altmin­ teri am putut să constat curând că sentimentele Francezilor faţă de România şi de politica sa, deveneau tot mai încrezătoare şi cordiale, înţelegându-se că divergenţele dintre interesele noastre

şi acele ale Triplei Alianţe căpătau un caracter tot mai accentuat

şi nu puteau să nu influenţeze până la urmă politica viitoare

a României. Pe când relaţiile noastre cu Rusia şi cu Franţa se ameliorau treptat, baza acelor cu Dubla Monarhie se arăta tot mai nesi­ gură. Cu toată profunda stimă a împăratului Franz-Iosef pentru Regele Carol I şi sentimentele de amicală afecţiune ce îi păstra,

politica austro-ungară nu căutase, într'adevăr, să ne evite repe­

tate prilejuri de deziluzii.

noastre în favoarea Românilor din Macedonia, putusem constata cât de puţin caz făcea Austro-Ungaria de interesele noastre. De altă parte, pe măsură ce prosperitatea României în interior şi prestigiul său în exterior făceau noi progrese, Imperiul vecin se menţinea tot mai mult într'o atitudine lipsită de prietenie, ascunzându-şi cu greu nemulţumirea şi grijile pentru viitorul Mo­ narhiei, din pricina masei de Români din Transilvania, de soarta căreia România nu se putea dezinteresa. Această ostilitate trebuia să se dea pe faţă cu prilejul războaielor balcanice, în care Au­ stro-Ungaria era dublu interesată, atât prin strânsa sa legătură cu Bulgaria, pe tronul căreia se afla favoritul său, Ferdinand de Coburg, cât şi prin temerea de a avea la hotarele sale o Serbie

de Coburg, cât şi prin temerea de a avea la hotarele sale o Serbie încă din

încă din

1903—1905 , în timpul acţiunii

prea puternică, în stare de a revendica populaţiuni de acelaşi sânge şi teritorii aflate sub stăpânirea habsburgică. Pe când războiul italo-turc pentru Tripolitania, început din Octomvrie 1911, continua fără rezultate decisive, Regele Carol, informat de pregătirea alianţei bulgaro-serbo-greceşti împotriva Turciei şi îngrijorat de un războiu pe care-1 vedea apropiindu-se în Orient, sfătui pe Sultan să grăbească pe cât posibil înche­ ierea păcii cu Italia. In acelaşi timp, din acelaşi interes al menţinerii păcii şi a statu-quo-ulm în Peninsula Balcanică, bătrânul Rege interveni şi la Sofia, unde făcu să fie auzit glasul său împăciuitor. Războiul totuşi începu şi Europa rămase surprinsă de victoriile repezi ale aliaţilor şi în special ale Bul­ garilor. Tratativele laborioase de pace începute la Londra, tre­ buiau să ducă sensibile modificări hărţii Peninsulei Balcanice. Presidam tocmai Delegaţiunea Română în Comisiunea mixtă ro- mâno-bulgară, reunită în vederea obţinerii unei rectificări a fron­ tierei dintre cele două ţări în regiunea Silistrei, când interveni lovitura de teatru care trebuia să ducă la acel de al doilea războiu balcanic. In ciuda tratativelor care continuau încă la Londra, Bulgaria îşi îndreptă trupele împotriva propriilor săi aliaţi din primul războiu. In acelaşi timp, Bulgarii încercau să obţină neu­ tralitatea noastră, în schimbul frontierei dorite de România. Gu­ vernul bulgar se înşela însă crezând că sfârşitul uneia dintre cele mai cinstite domnii pe care le-a cunoscut Europa, va putea fi pătat de acceptarea unei combinaţii atât de neloiale. La cererea Sârbilor şi a Grecilor, Regele care înţelegea deopotrivă interesele ţării sale şi misiunea morală a Statelor, semnă în ziua de 20 Iunie/3 Iulie 1913 decretul de mobilizare. După 36 de ani de pace rodnică, armata românească trecea din nou Dunărea. întâia dată intervenţia românească fusese me­ nită să ne asigure propria independenţă, acum trebuia să asigure

o ordine necesară tuturor. Armata regală română, cu o ţinută

perfectă, stăpânită de convingerea nobilei ei misiuni, înainta până

la porţile Sofiei, scutind doar din generozitate pe Ţarul Ferdi­

nand de umilinţa de a-şi vedea propria capitală cucerită. Acelaşi tact, aceeaşi moderaţie în pretenţii, aceiaşi grije de

a evita orice jignire inutilă, fură arătate şi în timpul tratativelor de pace. Pentru a aduce un omagiu politicei ferme şi pline de

inutilă, fură arătate şi în timpul tratativelor de pace. Pentru a aduce un omagiu politicei ferme

înţelepciune a Regelui Carol I şi o recunoaştere a marilor servicii aduse de intervenţia armată a României, guvernele Serbiei şi Greciei propuseră Bucureştiul ca sediu al conferinţei de pace. Marile Puteri aprobară fără greutate această alegere, ministrul de externe al Franţei, St. Pichon, declarându-mi că « Guvernul

« Republicei doreşte ca România să primească o dovadă strălucită

« de satisfacţie, pentru moderaţia pe care nu a încetat s'o arate

<< şi pentru foarte marile servicii pe care le-a adus păcii, căutând

« să pună totdeauna de acord politica sa cu marile interese ale

«Europei. Sforţările Austriei de a obţine revizuirea de către

« Marile Puteri a condiţiilor tratatului delà Bucureşti, începute încă

« înainte de a se fi întrunit conferinţa de pace, nu vor avea niciun

« rezultat».

#

*

Zilele tratatului delà Bucureşti însemnau apogeul domniei Re­

care, tânăr de 2 7 ani, acceptase situaţia de

vasal al Sultanului, bătrân venerabil şi venerat acum, vedea pe trimişii tuturor ţărilor ce fuseseră odată ale Padişahului, venind

gelui Carol I. Acel

odată ale Padişahului, venind gelui Carol I. Acel în Capitala sa să afle pacea cea dreaptă.

în Capitala sa să afle pacea cea dreaptă. Intr'o viaţa de trei sfer­

răbdare,

ştiuse să fie inflexibil şi ştiuse să ierte. Dar mai presus de toate ştiuse să iubească. Căci a iubit profund poporul acela necăjit care 1-a chemat din depărtări şi a cărui soartă a modelat-o în tăcere, ca un sculptor medieval lucrând decenii la o catapeteasmă. Căci nu a fost iubire năvalnică iubirea sa, ci iubire de părinte grav, de care copiii se apropie cu sfială, miraţi poate că zâmbetul nu

colţul gurii. Iar zilele de trudă grea şi

turi de veac ştiuse deopotrivă să aibă curaj şi să aibă

înfloreşte nici când la nopţile de veghe, copiii

nu

au de unde

le

ştie î

ALEXANDR U

EM .

LAHOVAR Y

O IMAGINE A REGELUI CAROL I

In 1899, la Liceul Naţional din Iaşi, cu d. Weitzecker, profe­ sorul nostru de italiană, ne ocupam de prosodia franceză şi în­ cercam a compune ode în limba lui Racine. Cursul de italiană era facultativ; îl urmam patru elevi din cei nouăzeci ai clasei a şasea, şi aceştia patru ne străduiam să luminăm plictisul bătrânului nostru maestru cu câteo rază de soare. Astfel, făcând versuri franţuzeşti, am învăţat a iubi Divina Comedie. La sfârşitul carierei profesorale se afla şi d. Burlă, vestit între atâtea generaţii ale Academiei Mihăilene pentru severitatea lui şi prea cunoscut pentru activitatea sa la « Junimea » şi la « Convorbiri literare ». Omer al său dormita acum destul de des şi, când se trezea, zâmbea posnaş. Minerva cu ochii glauci şi Ahile cel iute de picior erau prilej pentru celebre « digresii ». Bucuria mea era când d. Burlă trecea delà vreo blestemăţie a divinilor locuitori ai Olimpului la gramatica românească şi la politica Regatului. Astfel am ascultat şi eu dizertaţia sa filologică despre ac şi aţă şi despre transformarea lui anas-anatis-anatem latinesc în raţă românesc. Cum vânătorul Burlă era la epoca aceea destul de blând cu uce­ nicii lui de elenă, ne-am încumetat să-i adresăm cuvenita epi­ gramă:

ne-am încumetat să-i adresăm cuvenita epi­ gramă: Trecurăm limba lui Omer Cu bine, an de an,

Trecurăm limba lui Omer

Cu

bine, an de an,

Ca raţele lui domnu-Burlâ Prin iazul Beldiman.

— Destul de slabă strofă! a declarat d. Burlă, privindu-ne cu ochii lui vioi pe sub sprâncenele-i stufoase. To t aşa de puţin bună

O

IMAGINE A

REGELUI

CAROL I

cât cele O sută una fabule ale d-lui Gheorghe Sion, membru al Academiei. Unul dintre cei care găseau o adevărată desfătare în digresiile bunului nostru dascăl, si-a adus aminte de faimosul vers al aceluiaşi Gheorghe Sion şi 1-a rostit c u glas tare :

O,

vorbiţi, soriţi

româneşte

— Pentru Dumnezeu! a exclamat d. Burlă, ce notă pui dum­ neata domnului Sion pentru acest soriţi?

Patru, domnule Burlă.

Foarte bine, a reluat profesorul nostru ; dumneata dumnisale

patru

şi eu dumnitale opt.

Opt — la limba greacă, bine-înţeles.

— Insă epigrama^ tot puţin bună rămâne, a urmat el zâmbind.

Şi a trecut mai departe, în arcanele gramaticei româneşti; după care s'a abătut şi la ortoepie.

— Cum spui adresă, spune vitesă, ne povăţuia el; şi cum spui

ursită, spune vizită. Replica la vizită a fost o altă epigramă, pe care, însă, nu i-am comunicat-o :

o altă epigramă, pe care, însă, nu i-am comunicat-o : îşi făcea vizitele Cu câteo nepoţică:

îşi făcea vizitele Cu câteo nepoţică:

El cât Trisfetitele, Ea cât o pisică

Intre asemenea îndeletniciri şi preocupări ciudate ale tineretului şi profesorilor de atunci, se alcătuia acea atmosferă cu totul spe­

cifică laşului intelectual, din care au ieşit « Convorbirile », « Con­

timporanul », « Evenimentul

Burlă nu uita să zâmbească subţire şi cătră politica vremii, alcă­ tuită, cum se ştie, din multă vorbărie goală. Patriotismul de vorbe pe de o parte, criticile împotriva bătrânului rege Carol, pe de alta, îi exercitau verva. Astfel profesorul nostru de greacă mi-a conturat întâi perso­ nalitatea marelui rege. Venit într'un Stat aşezat pe moravuri levantine, între politician! pasionaţi şi vicleni, acest prinţ apusean reprezintă onestitatea şi datoria, ne spunea d. Burlă. Nu poporul, care-i bun şi cuminte, nu stările economice precare, nu problemele

Literar » şi « Viaţa Românească ». D .

externe alcătuiesc greutăţile operei lui, ci pătura conducătoare, cu atât mai lacomă cu cât e mai puţin evoluată. Urmărind puterea, adică bugetul, partidele de opoziţie nu pregetă să atace chiar pe suveran, acela care reprezintă ordinea în prezent şi speranţa în viitor. Cu această imagine a regelui nostru cel dintâi am părăsit liceul. Ea s'a păstrat în mine lămurindu-se, — căci sufletul digresiunilor d-lui Burlă trecuse în noi. înainte de a avea bucuria să mă înfăţişez eu însumi suveranului, cunoscusem ceva din forţa lui şi prin regina Carmen-Sylva, care-mi făcuse onoarea de a mă chema în 1906. Regina îmi vorbise de augustul ei soţ într'un chip care întregea prelegerile dascălului meu, adăogind câteva trăsături vii şi fine despre prinţişorul cel tânăr Carol. In 1909, cu prilejul serbărilor semicentenarului Universităţii din Iaşi, am fost invitat la Curte în calitatea mea oficială de director al Teatrului Naţional. Atunci, la o serată, am fost prezentat regelui şi nu m'am mirat că Maje- statea Sa, în loc să se intereseze de repertoriu şi actori, a binevoit să mă întrebe ceva despre ultima mea carte, făcând câteva obser­ vări plăcute şi adăogind că are simpatie pentru expresiile populare şi cuvintele vechi. A citat chiar unele din aceste expresii şi cuvinte, ceea ce a contribuit să dea tânărului scriitor de atunci oarecare încredere în sine şi să-i prilejuiască mai ales o mare bucurie. Ceea ce de altminteri tânărul ştia (prin d. Burlă) că şi era cu deo­ sebire în intenţia Majestăţii Sale.

tânărul ştia (prin d. Burlă) că şi era cu deo­ sebire în intenţia Majestăţii Sale. MIHAI

MIHAI L

SADOVEAN U

PROFI L

SEVE R

NOT E

MARGINAL E PE- O

CART E

VECH E

D E

MEMORI I

In Memoriile Regelui Carol I, de-o incomparabilă substanţă umană, monarhică şi istorică, se află câteva amănunte, câteva schiţări, câteva sumare indicaţii de personaje şi decor, prea puţin probante în aparenţă. Mai mult anecdotice şi mai mult în treacăt notate. Dar atât de vii şi directe, atât de plastice (poate involuntar plastice, ceea ce le măreşte încă valoarea), încât situiază întemeie­ torul Dinastiei în epocă şi în moravurile autohtone, mai desă­ vârşit decât cine ştie ce laborios studiu în trei tomuri compacte, cu pusderie de citate şi trimiteri. Cunosc. Anecdotica şi memorialistica farmecă în deosebi pro­ fanul. Savanţii specialişti la consultă circumspect, delà distanţă, prin recile lentile ale ochelarilor, cu un legitim scepticism. In strictul adevăr istoric, introduc elemente suspecte şi subiective, drojdia animozităţilor şi pasiunilor încă nedecantate, pledoarii şi rechi­ zitorii de Curte cu Juri în faţa posterităţii. O dată calendaristic precisă, un document parafat, textul întărit cu groase şnururi de mătase şi alte peceţi — nu constitue oare mult mai preţioase izvoare, cu mult mai temeinice chezăşii de obiectivitate ? Totuşi, ca profan, ca scriitor atras prin vocaţie de aspectul fluid al vieţii, de moravurile şi caracterele care exprimă o epocă măcar tot atât de pregnant ca un monoton izvod de documente scorojite în colbul arhivelor, mă simt întru totul alături de Mé­ rimée. Vă amintiţi cuvintele care deschid a sa: Chronique de régne de Charles IX? « Je n'aime dans l'Histoire que les anecdotes et

care deschid a sa: Chronique de régne de Charles IX? « Je n'aime dans l'Histoire que

parmi les anecdotes je préfère celles où j'imagine trouver une peinture vraie des moeurs et des caractères à une époque donnée ». Mérimée mai adaogă: « Ce goût n'est pas très noble ! ». Nu cred. Mérimée se autocalomniază. Predilecţia aceasta e conformă unui temperament şi unei aptitudini de a reconstitui din câteva elemente, oarecum după metoda lui Cuvier strămutată

paleontologie în istorie, o epocă, atmosfera, ideile şi pasiunile,

problemele şi fizionomia unei societăţi, o lume care a dispărut, dar n'a trecut fără a lăsa urme. Este nevoie întru aceasta neapărat de-un raft cu tomuri şi de un fişier ticsit de hârtioare numero­ tate, clasate, compartimentate, până la plesnirea săltaraşelor ? Lui Cuvier i-a ajuns câteva vertebre fosile, un dinte, o rotulă — şi puţină logică susţinută de intuiţie. Poate şi de imaginaţie. Căci nici imaginaţia nu e un har de dispreţuit, chiar în cele mai aride domenii. Mai preîntâmpin încă o obiecţie. Ce înfăţişează acele Memorii ale Regelui Carol I , măcar ca atare, ca simple însemnări şi inter­ pretări subiective ? N'au fost scrise direct. Sunt anonime. Sunt anonime. Dar nu sunt apocrife. Autenticitatea lor a fost de mult desbătută şi dovedită. Martorul ocular a folosit un material intim şi imediat, suge­ stiv, informaţii inedite menite să desvăluie resortul secret al îm­ prejurărilor contemporane, reacţiile sufleteşti ale tânărului Dom­ nitor chemat să guverneze o ţară tânără şi turbure în timpuri turburi, îndoielile, întrebările, hotărîrile; jurnalul poate vorbit, poate povestit, poate spovedit, în orice caz netravestit şi neme­ şteşugit, al tragicului sbucium din care a luat fiinţă şi a prins temelie România Modernă. Autorul anonim, ce pare a fi fost dublat de o autoare ano­ nima, n'a săvârşit cu aceste Memorii o operă de măiestrită punere în scenă, cu premeditat joc de umbre şi de lumini pentru a re­ liefa anume atitudini statuare în anume situaţii, anticipând astfel posteritatea şi vizând posteritatea. Memoriile s'au rezumat la o operă de copist. Au consemnat împrejurări şi fapte, brut, delà zi la zi, adesea fără să întrevadă, fără să prevadă din egala lor în­ lănţuire, care evenimente vor căpăta în timp o importanţă într'a- devăr istorică, şi care se vor înmormânta delà sine în marea, ab­ soluta uitare.

din

o importanţă într'a- devăr istorică, şi care se vor înmormânta delà sine în marea, ab­ soluta

Pentru generaţia mea, cu rădăcinile copilăriei şi adolescenţei înfipte în ciclul anilor 1890—1913 , când Domnia Regelui Carol I atingea apogeul, efigia austeră a venerabilului Monarh, aşa cum

a crescut odată cu noi şi în noi, se suprapune şi se completează

cu profilul sever, care apare în filigrană la fieştece pagină a ace­ stor Memorii. Când am deschis noi ochii şi a început a ni se cristaliza o conştiinţă, prestigiul Regelui Carol I, nu mai avea nevoie de apo­ logiile dascălilor de pe catedră, de discursurile ocazionale la 10 Mai şi de-o multiplicată iconografie care să ni-1 ţină veşnic pre­ zent în cugete. Era veşnic prezent în cugete. Se confunda cu tronul, cu dinastia, cu ţara, cu neamul, cu destinul nostru istoric, cu aspiraţii pe care încă nu îndrăsneam

le socoti atât de aproape de noi, ascunse în sâmburele viitorului. Mai reprezintă altceva, dincolo de victoriosul Comandant de oaste şi de încărunţitul Monarh, încărcat de ani, în scaunul re­ gatului. Mai reprezintă o conştiinţă fermă şi absolută, într'o lume cu nestatornicie fluctuaţii de conştiinţă. Acestea nu ni le spunea nimeni. Mai mult le presimţeam, decât le cunoşteam. Se vădea un contrast. Când cea dintâi şi mai de preţ virtute pe care contemporanii i-o atribuiau unanim Regelui Carol I, era înţelepciunea şi neclintirea înţeleptelor ho- tărîri, implicit, contemporanii mărturisiau astfel că în lumea lor şi în structura lor etică asemenea virtute se întâmpla a fi cu totul rară. Astfel, nu s'ar fi aflat la atâta preţuire. Abia târziu însă, deschizând paginile voluminoaselor Memorii delà urcarea pe tron până la serbarea încoronării, ni s'a lămurit ceea ce era nevoie să pătrundem până atunci. înţelepciunea şi fermitatea de caracter, n'au fost atributele vârstei. Nu s'au adâncit odată cu prestigiul unei venerabile şi glorioase Domnii, ca un reazăm şi un reflex proiectat din afară înlăuntru, cum se întâmplă adesea pe măsură ce anii seamănă fire albe în părul şi barba patriarhilor, imaculându-le prin aceasta anii de tinereţe cu ale lor slăbiciuni şi omeneşti şovăeli, făurin- du-le o nouă şi transfigurată personalitate. Istoria e plină de ase­ menea metamorfoze. Regele Carol I a fost excepţie. Lăuntric,

a

transfigurată personalitate. Istoria e plină de ase­ menea metamorfoze. Regele Carol I a fost excepţie. Lăuntric,

anii nu i-au adaos şi nu i-au alterat nimic dintr'o personalitate dură şi transparentă ca diamantul. Şi aci, ne întoarcem la acele în aparenţă neînsemnate amă­ nunte ale Memoriilor, care îl definesc şi îl situiază în atmosfera epocii. Chiar delà început, după epica goană cu poştalionul, cu su­ rugii şi pocnete de biciu peste câmpuri, vaduri şi poduri impro­ vizate; chiar din clipa intrării în Capitală, un episod anecdotic fixează poziţia tânărului Principe în noua sa ţară, cu vechile ei datini şi inegale feluri de a fi. Să lăsăm cuvânt memoriilor: « Un regiment de ulani (?) mer­ gea în fruntea convoiului, apoi veneau Ministrul de Interne, Pri­ marul Capitalei şi Prefectul Poliţiei George Ghica; domnii Mayen- fisch şi de Werner urmau într'o a doua trăsură de Curte. « Convoiul trecu prin aşa zisa Sosea, loc de preumblare al societăţii bucureştene, unde infanteria de linie şi două batalioane de vânători formau spalier: la unul din ronduri era postat regi­ mentul de artilerie. îndărătul trupelor sta om lângă om mulţimea

cât ţinea calea şi strigătele de ura ! se propagau fără sfârşit, după cum înainta trăsura Prinţului. « In curând se ajunse la bariera de accise a oraşului : casele însă, mai puţin decât modeste, şi pavajul îngrozitor nu păreau

se fi numărat printre oraşele cele

de loc a arăta ca Bucureştii să

mai mari din Orient. « Pe trotuarele nesfârşitului pod al Mogoşoaiei, pe unde con­ voiul princiar trecea încet înainte, formau spalier gardele naţio­ nale : — caracterul militar al oamenilor se cunoştea însă numai după arme şi cartuşiere. « Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri covoare şi ghirlande; doamne în haine de sărbătoare aruncau din ferestre şi balcoane tânărului Prinţ, flori, porumbei şi poezii cu panglici tricolore. « Alături de una din casele pe lângă care trecea convoiul era postată o gardă de onoare cu steag. Prinţul întrebă pe însoţitorii

de onoare cu steag. Prinţul întrebă pe însoţitorii săi : — Qu'est qu'il y a dans

săi : — Qu'est qu'il y

a dans cette maison ?

Generalul Golescu

răspunse cam încurcat : — C'est le

palais

«Prinţul Carol crezu la început că nu înţelesese bine şi în­

Ceea ce puse pe Gene-

trebă cu îndoială : — Où est le palais ?

ralul Golescu în mai mare încurcătură. Arătă spre casa simplă cu un singur etaj.

acestui aşa zis Palais, pavajul era nespus

de primitiv: Prinţul era atât de sguduit în trăsură, încât cu greu se putea ţine nesgâlţinat şi în linie dreaptă.

« Intr'acestea convoiul ajunsese în Piaţa Teatrului unde case mai mari

» Mai este nevoie să citim printre rânduri ? In mai puţin de o singură pagină se află indicată prefaţa

« Chiar şi înaintea

erau

unei

Domnii, atmosfera României de atunci, contrastele, rezistenţele cu care va avea de luptat tânărul Principe şi după obştescu-i sfârşit, întreaga sa Dinastie. Era bună ţara, însufleţită, ospitalieră, bucuroasă că-şi primeşte un Principe de obârşie veche care să curme zavistiile de datină din jurul scaunului domnesc. Dar dincolo de entuziasmul spontan al norodului, de pitorescul cam oriental al oştirii improvizate cu oameni care au încins cartuşiera peste straiele de toată ziua; dincolo de steagurile desfăşurate la ferestre, de flori, ghirlănzi, porumbei, poezii şi panglici tricolore, pe Podul Mogoşoaei se iţea realitatea cealaltă a ţării. Casele ticăloase de vălătuci, alături cu palatele luminoase şi pavoazate. Iar aceste palate ale proti­ pendadei locale, fie de baştină, fie de mai proaspătă provenienţă, se înălţau trufaş în contrast cu umilul Palat domnesc, pentru a sublinia puţina consideraţie la care ajunsese Scaunul Ţării, lipsa noţiunilor de durată şi de autoritate.

Ţării, lipsa noţiunilor de durată şi de autoritate. Mai urmează Memoriile, după câteva pagini: « Palatul

Mai urmează Memoriile, după câteva pagini:

« Palatul a fost la început o casă particulară a familiei Go­

înainte. După ce a servit

pe rând ca şcoală militară, cazarmă, spital şi comandament, a fost transformată în reşedinţă princiară.

« Odăile nu erau prea mari, dar de proporţii plăcute. Sub

domnia Prinţului Cuza ele fuseseră din nou şi cu gust mobilate cu mobilă delà Paris. «Prinţul Carol ocupă odăile delà Nord, în faţa cărora era o

mică clădire de gardă

Ferestrele acestor odăi dădeau spre o

piaţă murdară, deşartă, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii

lescu. Statul a cumpărat-o cu 1 5 ani

se tăvăleau prin noroiu

».

Iată aşa dar celălalt contrast. încăperile Palatului cu mobile

de gust şi de preţ, delà Paris. Afară, pe ferestre, priveliştea mai­ danului unde şi-a găsit popas o şatră de ţigani, cu toată larma respectivă, cu porcii şi orătăniile tăvălindu-se 'n smârcuri. Un palat domnesc nu merita mai mult, după prea cunoscutul şi acceptatul destin al hospodarilor vremelnici a căror trecere în scaunul ţării dura adese numai câteva săptămâni. Deoparte şi de alta, mai semeţele curţi particulare, stăteau mărturii ale unei boierimi cu alte puteri. O boierime veche, deprinsă din vremuri să-şi înfrunte Domnii şi să-i răstoarne când nu-i mai erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să unel­ tească pe alte căi, la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat. Nu pare astfel simbolică, strădania noului Prinţ, de a se ţine drept şi nesgâlţinat, în carata cu roţile hurducate pe bârnele de lemn de pe podul Mogoşoaiei ? Toată Domnia-i de această grijă a fost stăpânită. Să se ţină tare şi drept, în pofida drumului desfundat şi plin de hârtoape. Şi grija de mai târziu, a întregei Dinastii, n'a fost alta, căci nu alta i-a fost misiunea. Nu vedem ţara de atunci şi oamenii de atunci, în prea negre culori. Aşa ne-au apucat vremurile. Aşa ne-au plămădit. Cu bune şi rele, cu multe nestatornicii şi inegalităţi, cu sufletul şi gândul pe buze, cu un mare dar al improvizaţiilor. De abia se adâncea procesul de contopire între Orient şi Occident. La mobilitatea şi fatalismul nostru temperamental, la contrastele de mai veche dată între huzurul unei clase latifundiare şi besna păturii ţără­ neşti atât de îndurerat zugrăvită tocmai de un vlăstar al neamului golesc, Dinicu, se adăugea efervescenţa occidentalizării cu mare viteză şi de suprafaţă, surprizele unei prea vertiginoase asimilări, crizele de indigestie — dacă se pot numi astfel ! — acel ciclu delà începutul României Moderne, cu aspecte dramatice şi comice, când împrumutam cu entuziasm costume şi idei, vocabular şi mobile, programe politice şi monoclu. Contrastul era pe stradă. Criza era în suflete. O criză de cre­ ştere, de adaptare, o lepădare primăvăratecă de blană pentru a prinde păr nou. Iar în această epocă de schimbare, ştim bine că până şi nobilele vietăţi ale codrului, arată urît, costelive şi nă­ pârlite.

de schimbare, ştim bine că până şi nobilele vietăţi ale codrului, arată urît, costelive şi nă­

Prin ce miracol, un tânăr Principe cu formaţia occidentală, cu aspre şi reci tradiţii de familie, cu geometrice concepţii de viaţă si de misiune monarhică; prin ce miracol avea să reziste clima­ tului din noua sa patrie, acelei învăluitoare toropeli orientale, fa­ talismului şi delăsării ce supravieţuiau sub fracul de cel mai proas­ păt şi impecabil croiu occidental ? Şi mai ales prin ce miracol, salvând din toate meandrele evenimentelor, avea să-şi menţină prestigiul, tronul, coroana, dinastia? Miracolul s'a săvârşit. Şi a fost cu putinţă, prin legea con­ trastelor, prin acea fermitate interioară, prin echilibrul sufletesc, prin austera concepţie de viaţă şi de domnie care după ce a con­ trariat moravurile şi tradiţiile României delà mijlocul veacului

trecut,

împotrivă-i coaliţiile protipendadei politice cu palate mai vechi şi mai nouă, după ce-a lăsat să se istovească toate, le-a biruit, mlădiindu-le, domesticindu-le. N'a fost uşor. Câţi oare, în aceleaşi împrejurări, ar fi izbândit ? Tenacitatea concentrată a acestei voinţe de victorie, o aflăm tot cu o valoare de simbol, în alt capitol al Memoriilor. De astă- dată e vorba de o parte mai omenească din viaţa întemeietorului de dinastie. Chiar din primele luni ale domniei, după o călătorie pe Valea Prahovei, în Iulie 1866, inima îi rămăsese la locurile singuratice din preajma mănăstirii Sinaia. Descripţia călătoriei s'ar cuveni amintită celor ce străbat astăzi şoseaua cu o sută de kilometri pe oră, fiindcă odată cu distanţa parcursă în spaţiu, le-ar înlesni să parcurgă şi o distanţă în timp, îndărăt, în negurile României de-atunci. Povestesc Memoriile:

«Revărsările de apă din anul 1865 au stricat multe poduri de piatră, aşa că drumul duce adesea prin albia râului plin de bolovani. Dincolo de Comarnic, unde drumul trece sus, deasupra Prahovei, pe o coastă de munte, apa a ajuns greu de trecut şi chiar primejdioasă din pricina însemnatelor prăbuşiri de teren. Dar dibacii surugii trec cu căişorii lor neobosiţi prin cele mai

năprasnice locuri; în curând se deschide valea şi singurateca mă­

Deodată încep să sune clopotele.

Trăsura Prinţului era pândită de sus, din turnul mănăstirii. Căi-

după ce a iscat protestări şi murmure, după ce a ridicat

turnul mănăstirii. Căi- după ce a iscat protestări şi murmure, după ce a ridicat năstire Sinaia

năstire Sinaia se arată ochilor

sorii obosiţi de alergarea repede pe-un suiş necurmat, urcă ane­ voie drumul spălat de apă spre colina mănăstirii. « In curte, călugării cu stareţul şi diaconii în haine de sărbă­ toare îşi primesc Prinţul: i se prezintă crucea şi Evanghelia să le sărute. După un scurt serviciu în biserică, Prinţul e condus

modestele chilii ale mănăstirii, şi fiindcă sunt ceasurile 7 , se

serveşte o cină. Lista nu e tocmai bogată: mămăligă, păstrăvi şi

pui. Pâine aduseseră călătorii cu dânşii, căci — prin partea locului

nu se găseşte

Nu e ca o călătorie în afund de Veac ? Şi nu subliniază Memo­ riile încă un contrast, între Capitala mobilelor delà Paris şi pu­ stietatea schitului unde prin partea locului nu se pomenea de pâine ? In acea frumuseţe neştiută de nimeni, tânărul Domnitor, îşi pusese gând să ridice adăpost de odihnă şi de refugiu. Dar cât de prudent lăsa să-i crească gândul, cât de îndelung 1-a mân­ gâiat până să purceadă la faptă ! De câte ori îl istovea arşiţa Ca­

în

»

pitalei şi asprele îndatoriri ale cârmuirii, ca un fiu al ţinuturilor de munte ce era, cu nostalgia codrului şi a apelor sunătoare, îşi făcea drum, ba pentru o călărire în zori, ba pentru vânătorile de urşi, mistreţi şi lupi. Alegea locul, chibzuia, măsura, socotea. Iar când a început să sape temelia, în povestea acestei zidiri

a Castelului Peleş, se repetă ciclul întregei sale Domnii. Presă­ rată de obstacole, de lupte cu adversităţile locului şi ale timpului. Pe dedesubt sbucneau isvoarele de sub casma; pe deasupra mă­ turau puhoaiele ploilor. Apele au fost stăvilite, temeliile s'au în­ firipat. A izbucnit războiul delà 1877—1878 . Tot ce a fost înălţat, s'a năruit. Târziu după victorie şi încheierea păcii, întors din coliba delà Poradim, mai dârz s'a înverşunat Domnitorul Carol

I să-şi ridice meritatul, adăpost al alinărilor. Urmăriţi în Memorii, cu ce mândră înlăturare a oricărui ajutor din vistieria vlăguită

a Ţării ! Ca orice muritor de rând, se strâmtorează, îşi împuţi­

nează cheltuelile, amână, revizuieşte planurile, le ajustează la pu­ terile sale — pentru ca abia la 1883, să se învrednicească a intra în adăpostul viitoarelor bătrâneţe, în sfârşit creştineşte sfinţit. Din paginele Memoriilor, răsleţele însemnări care urmăresc delà an la an zidirea Castelului Peleş, mi se par tot atât de pre­ ţioase ca episoadele războiului pentru independenţă.

an la an zidirea Castelului Peleş, mi se par tot atât de pre­ ţioase ca episoadele

Acolo apare Domnitorul, Comandantul de oaste, diplomatul. Aci omul. Omul, completându-i pe ceilalţi. Omul de-o aspră linie şi de-o verticală ţinută, pe care nu-1 clatină, nici nu-1 înmlădie orice suflare a vânturilor ostile din afară. Profilul acesta sever, se proiectează pe fresca istoriei noastre de-o jumătate de veac. Prin imobilitatea sa, face contrast cu svâr- colirile, cu asalturile, cu clocotul societăţii româneşti, într'un ne­ curmat şi dureros proces de aşezare. Rege, ne-a cârmuit desti­ nele, adeseori scăpându-ne de duhul autodistrugerii care săpa în noi. Om, ne-a stat un singuratec şi inaccesibil exemplu de tărie şi tenacitate, poate străin firii noastre spontane şi meridionale, dar prin aceasta chiar, silindu-ne în unele ceasuri de cumpănă să ne revizuim cugetele şi să ne admonestăm. Nu era nevoie să ne mustre. Mustrarea năştea delà sine, în noi. O asemenea altitudine morală a fost tot aşa de hotărîtoare întru statornicirea unei Dinastii pe veci de veci, cât a însemnat coroana rece, de oţel, făurită din ţeava tunurilor capturate pe câmp de războiu.

CEZA R
CEZA R

PETRESC U

REGELE

INTERPRETARE

CARO L

I

ÎNTR'O

FILOSOFICĂ

Cei 4 8 de ani de domnie ai Regelui Carol I au constituit nu numa i epoca în care se organizează instituţiile Statului nostru modern , dar şi aceea în care cultura noastră spirituală cunoaşte u n avânt neegalat ma i înainte. Cercetătorul care compară starea feluritelor discipline ştiinţifice, a literelor şi artelor înainte d e urcarea Princi­ pelui Carol p e tron şi după încheierea rodnicei sale domnii, n u poate să n u constate întinderea şi valoarea transformărilor obţinute

constate întinderea şi valoarea transformărilor obţinute în acest interval d e timp . Istoria şi filologia,

în acest interval d e timp . Istoria şi filologia, ştiinţele naturii şi ale omului cunosc acu m u n avânt sprijinit d e acea preocupare d e cunoaştere a ţării, a pământului şi a poporului, făcută c u scopul

de a pune

în valoare to t ce n e aparţine şi poate intra c a u n element

fecund în sinteza unei civilizaţii româneşti moderne. N u s'a arătat încă în deajuns câ t d e mult datoreşte elanul culturii spirituale a României no i primului ei Rege. Cercetătorul care v a întreprinde

într'o Carol său şi ei. S e

I , v a trebui să se întrebe ce datoreşte cuvântului şi exemplului

culturii naţionale, care este filosofia

v a vedea c ă şi aci unele din cele ma i însemnate manifestări

ale timpului a u folosit îndemnuri desprinse din conştiinţa regală. îndată ce s'au putut face primele însumări d e rezultate, din primul momen t al sintezei filosofice, ceea ce apare este valoarea morală a caracterului Regelui. Cân d în 1897 , Tit u Maiorescu

celui de-al doilea volu m di n ale sale

Discursuri parlamentare, e l zugrăveşte c u respect în persoana Re ­ gelui, marile lui calităţi, « tenacitatea în urmărirea ţelului, răbdarea

ş i indulgenţa sa, înălţarea peste orice sentiment d e răzbunare,

z i caracterizarea epocii d e renaştere legată d e numele Regelui

acea

formă

suprem ă

a

redactează introducerea

REGELE

CAROL I ÎNTR'O

INTERPRETARE

FILOSOFICĂ

303

neobosita

regularitate

în

îndeplinirea

cuvânt caracterul său.

zilnicelor

datorii »,

într'un

Problem a

caracterului

este

cea ma i vie , cea ma i acută în

miş­

carea începătoare a filosofiei româneşti. I n juru l ei se poate încerca înţelegerea c a o totalitate, a mişcării care poate f i prezentată ca o prim ă filosofie inspirată d e nevoile locale. Principiul d e pedagogie naţională a l caracterului este recunoscut d e Regele însuşi, ca acela

făgaşurile

de

o

ei tradiţionale şi îndrumate către destine noi. Astfel, cân d în

ziua d e 1 3 Ma i 1906 , profesorimea ţării adresează felicitările ei

Regelui

de

adăuga unor cuvinte regeşti, propriul exemplu a l vorbitorului.

d e an i putea

care

avea

ma i multă

nevoie

cultură

smulsă

din

omagiat d e întreaga ţară c u prilejul împlinirii

Suveranul răspunde

a