Structura si functiile miturilor

Structura si functiile miturilor

Mareste imaginea.

Structura si functiile miturilor

Miturile - modele exemplare

Tema noastra este periculos de vasta. De aceea este bine sa precizam de la inceput aspectele
pe care avem intentia sa le tratam. Vrem, inainte de toate, sa punem in lumina functia
creatoare a miturilor, adica incitarea la creatie pe care o exercita asupra omului, oferindu-i
modele exemplare tuturor activitatilor sale creatoare. Bineinteles, ne referim la societatile
"primitive" si traditionale, in care mitologiile sunt inca vii, in care miturile creeaza si justifica
intreg comportamentul si intreaga activitate a omului. Este inutil sa incepem o analiza
detailata a mitului; ne vom multumi sa amintim pe scurt unele din notele sale esentiale.

Mitul povesteste o istorie sacra, adica un eveniment primordial care a avut loc la inceputul
timpului, ab initio. Este deci intotdeauna povestea unei "creatii"; se povesteste cum ceva a
fost facut, a inceput sa fie. De aceea, de altfel, mitul este solidar cu ontologia. Nu vorbeste
decat despre realitati, despre ceea ce s-a manifestat din plin.

Evident este vorba despre realitati sacre caci, pentru societatile arhaice, sacrul este realul prin
excelenta. Tot ce apartine sferei profanului nu participa la Fiinta, tocmai pentru motivul ca
profanul nu a fost fondat ontologic prin mit, nu are model exemplar. Nici un zeu, nici un erou
civilizator nu a revelat niciodata vreun act profan. Tot ceea ce zeii sau stramosii au facut, tot
ceea ce miturile povestesc despre activitatea lor creatoare apartine sferei sacrului si, in
consecinta, participa la Fiinta. Din contra, ceea ce oamenii fac din proprie initiativa, ceea ce
fac fara model mitic apartine sferei profanului; este deci o activitate vana si, in cele din urma,
iluzorie.

Trebuie subliniat mai ales acest aspect al mitului : mitul reveleaza sacralitatea absoluta, pentru
ca povesteste activitatea creatoare a Fiintelor divine, dezvaluie sacralitatea operelor lor. Altfel
spus mitul descrie diversele si cateodata dramaticele iruptii ale sacrului in lume. Aceasta
iruptie a sacrului creaza intr-adevar lumea. Fiecare mit povesteste cum o realitate a venit intru
fiinta, fie ca este vorba despre realitatea totala - Cosmosul sau doar de un fragment: o insula, o
specie vegetala, o institutie umana. Povestind cum lucrurile au inceput sa existe, ele ne sunt
explicate si se raspunde indirect la o alta intrebare: de ce au venit intru fiinta ? "De ce"-ul este
mereu suprapus peste "cum". Si aceasta pentru simplul motiv ca povestind cum s-a nascut un
lucru, se reveleaza o manifestare a sacrului, cauza ultima a oricarei existente reale.

Pe de alta parte, orice creatie, fiind opera divina, reprezinta de asemenea o iruptie de energie
creatoare in lume. Orice creatie izbucneste dintr-o plenitudine. Zeii creeaza printr-un exces de
putere, printr-un prea-plin de energie. Creatia rezulta dintr-o supraabundenta ontologica. Iata
de ce mitul, care povesteste aceasta ontofanie sacra, aceasta manifestare triumfatoare a unei
plenitudini de a fi, mitul devine model exemplar al tuturor activitatilor umane. Caci el singur
reveleaza realul, belsugul, eficacele. "Trebuie sa facem ceea ce zeii au facut la inceput",
afirma un text indian (Catapatha Brahmana, VII, 2, 1, 4). "Astfel au facut zeii, astfel fac
oamenii"; adauga Tattiriya Brahmana (I, 5, 9, 4). Principala functie a mitului este deci de a
revela modelele exemplare ale tuturor ritualurilor si ale tuturor activitatilor umane
semnificative: atat hrana sau casatoria cat si munca, educatia, arta sau intelepciunea.

Hermeneutica unui mit polinezian

Deoarece este exemplar mitul este creator, stimuleaza si orienteaza activitatile omului.
Ascultand un mit, omul afla nu numai cum un lucru sau altul a venit intru fiinta, ci si cum
trebuie sa procedeze daca vrea el insusi sa devina, la randul sau, creator. Aceasta reiese destul
de clar din exemplul pe care il vom comenta. Este vorba despre un mit cosmologic polinezian
si despre rolul pe care il joaca in viata polinezienilor. Dupa acest mit nu existau, la inceput,
decat apele si intunericul. Io, Zeul suprem, desparti apele prin puterea mintii si a cuvintelor
sale si crea cerul si pamantul. El spuse : "Apele sa se desparta, cerurile sa se faca, sa fie
pamantul!". Aceste cuvinte cosmologice ale lui Io, datorita carora lumea a inceput sa existe,
sunt cuvinte creatoare, incarcate de putere sacra. De aceea oamenii le pronunta in toate
imprejurarile in care exista ceva de facut, de creat. Sunt repetate in ritualul fecundarii unui
uter steril, in ritualul vindecarii corpului si spiritului, dar si cu ocazia botezului, mortii,
razboiului si povestirilor genealogice. Iata cum se exprima un polinezian al zilelor noastre,
Hare Hongi: "Cuvintele prin care Io modela universul - adica prin care acesta a fost creat si
calauzit in a zamisli o lume de lumina-, aceleasi cuvinte sunt folosite in ritualul fecundarii
unui uter steril. Cuvintele prin care Io facu sa straluceasca lumina in intuneric sunt folosite in
ritualurile destinate sa inveseleasca un suflet intunecat si abatut, (sa vindece) neputinta si
senilitatea, sa raspandeasca lumina asupra unor lucruri si locuri ascunse, sa-i inspire pe cei
care compun canturi, ca si in nenorocirile razboiului si in multe alte impreujurari care il
imping pe om la disperare. Pentru toate cazurile asemanatoare acest ritual, care urmareste sa
raspandeasca lumina si bucuria, reproduce cuvintele de care Io s-a servit pentru a invinge si a
risipi intunericul".

Acest text este remarcabil, in ciuda unei anumite stangacii emfatice. El constituie o marturie
directa si de prim ordin asupra functionarii mitului cosmologic intr-o societate traditionala.
Dupa cum am vazut acest mit serveste ca model oricarui fel de "creatie"; ca e vorba despre
procrearea unui copil, despre restabilirea unei situatii militare compromise sau a unui
echilibru psihic amenintat de melancolie si disperare. Aceasta capacitate a mitului cosmologic
de a fi aplicat pe diverse planuri de referinta ni se pare deosebit de semnificativa. Omul
societatilor traditionale simte unitatea fundamentala a tuturor felurilor de "opere" sau de
"forme", fie ele de ordin biologic, psihologic sau istoric. Un razboi ghinionist este omologabil
unei boli, unui suflet abatut si intunecat, unei femei sterile, lipsei de inspiratie la un poet, unei
situatii existentiale critice in care omul este impins la disperare. Si toate aceste situatii
negative sau disperate, aparent fara iesire, sunt rasturnate prin recitarea mitului cosmogonic,
mai ales prin repetarea cuvintelor prin care Io dadu nastere universului si facu sa straluceasca
lumina in intuneric. Altfel spus cosmogonia constituie modelul exemplar al oricarei situatii
creatoare. Tot ceea ce omul face, repeta, intr-un anumit fel, "savarsitul" prin excelenta, gestul
arhetipal al lui Dumnezeu-Creatorul : crearea Lumii.

Dupa cum am vazut mitul cosmogonic este ridicat de asemenea cu ocazia mortii; caci si
moartea constituie o situatie noua ce trebuie bine asumata pentru a o face creatoare. Se poate
"rata" o moarte asa cum se pierde o batalie sau cum se pierde echilibrul psihic si bucuria de a
trai. Este de asemenea semnificativ ca Hare Hongi considera printre situatiile dezastruoase si
negative nu doar neputinta, boala, senilitatea, ci si lipsa de inspiratie a poetilor, incapacitatea
lor de a crea sau de a recita convenabil poemele si povestirile genealogice. Rezulta, mai intai,
omologarea creatiei poetice de polinezieni, asemenea oricarei creatii importante, dar si - de
vreme ce Hare Hongi face aluzie la povestirile genealogice - la faptul ca memoria poetilor
constituie, prin ea insasi, o "opera" si ca realizarea acestei "opere" poate fi asigurata prin
recitarea solemna a mitului cosmogonic.

Se intelege de ce mitul se bucura de atata consideratie la polinezieni. Cosmogonia este

modelul exemplar oricarui fel de "a face"; nu numai deoarece Cosmosul este arhetipul ideal in
acelasi timp pentru orice situatie creatoare si pentru orice creatie, dar si deoarece Cosmosul
este o opera divina ; este deci sanctificat in insasi structura sa. Dezvoltand tot ce este perfect,
"plin", armonios, fertil, intr-un cuvanta - tot ce este "cosmizat". Tot ce seamana unui Cosmos,
este sacru. A face bine ceva, a lucra, a construi, a crea, a structura, a da forma, a informa, a
forma - totul inseamna a aduce ceva sa existe, a-i da "viata", in ultima instanta a-1 face sa
semene organismului armonios prin excelenta - Cosmosul. Or, Cosmosul, ca sa repetam, este
opera exemplara a zeilor, este capodopera lor.
Repetitie si creatie

Sa examinam consecintele care decurg din aceasta plurivalenta a mitului cosmogonic. Mai
intai ne frapeaza un lucru: mitul este in continuu recitat, ceea ce inseamna ea aceasta
cosmogonie este in continuu repetata simbolic. Am dezvoltat indelung in alta parte
semnificatia religioasa si metafizica a repetitiei gesturilor exemplare, ceea ce ne scuteste de a
detaila aici toate aspectele acestei probleme. La prima vedere, repetitia ne apare ca o atitudine
negativa in fata existentei. Repetand la infinit aceleasi gesturi exemplare, aceleasi scenarii
mitice, este abolita Intreaga spontaneitate creatoare si este paralizata intreaga initiativa
personala. In cele din urma te intorci in cerc, traiesti intr-o vesnica reintoarcere. Si dintr-un
anumit punct de vedere se poate spune ca idealul omului arhaic, si, in general, al omului
premozaic poate fi simbolizat printr-un cerc. Dar acest lucru trebuie inteles tinand cont de
conceptia despre timp in societatile pre-iudeo-crestine ; conceptia timpului circular, a timpului
ciclic, adica a vesniciei reintoarceri. Noua, celor care suntem hraniti cu valori religioase
iudeo-crestine, aceasta conceptie ne apare sumbra si pesimista, dar pentru un "primitiv" si de
asemenea pentru un oriental nu are nimic infricosator. Pentru ei, timpul circular este timpul
cosmic, adica anul. Eterna reintoarcere este eterna reintoarcere a zilei dupa noapte si a
primaverii dupa iarna. Un "primitiv" exprima prin idealul sau religios si metafizic al repetitiei
dorinta ca anul sa se repete la nesfarsit, cu cele patru anotimpuri si lunatii ale sale, cu zilele si
noptile sale. "Primitivul" nu este prea sigur ca acest ciclu perfect al timpului circular va
reincepe mereu cu fiecare An nou. Ii este teama de o dezarticulare apocaliptica a
anotimpurilor si de o regresie catastrofica in haosul primordial. Pe scurt, "primitivul", omul
eternei reintoarceri, doreste de fapt sa poata reincepe anul la nesfarsit; aceasta dorinta nu are
nimic absurd. Noi ceilalti, civilizati, dorim acelasi lucru, cu diferenta ca pentru noi, timpul
cosmic este un dat sigur. Nu ne mai indoim ca dimineata vine dupa noapte si ca primavara
dupa iarna. De aceea, un ideal fondat pe eterna repetitie a timpului cosmic ni se pare pueril
sau absurd. Si asta tocmai datorita faptului ca revelatia iudaica ne-a dat accest la timpul
istoric, ca pentru noi Dumnezeu S-a manifestat in istorie.

Am deschis aceasta paranteza asupra conceptiei timpului la "primitivi" pentru a intelege mai
bine semnifioatia religioasa a repetitiei. Pentru "primitivi" a repeta inseamna nu atat a mentine
cat a aduce la existenta. Oricat de paradoxal ar putea sa para, repetitia este pentru omul arhaic
creatoare. Cu fiecare noua repetare a unui gest exemplar, ceva nou vine intru fiinta. Aceasta
reiese foarte clar din analiza mecanismului ritualurilor: ori de cate ori este repetat ritualul
efectueaza o noua creatie. Dar sa ramanem pe planul cercetarii noastre si sa ne intoarcem inca
o data la mitul cosmogonic polinezian. Dupa cum vedem, poate fi aplicat in imprejurari
numeroase si in legatura cu situatiile cele mai diverse. Principiul sau creator rezulta tocmai
din aceasta multivalenta functionala a mitului cosmogonic. Caci daca un mit devine model
exemplar aceasta inseamna ca el contine in modul sau de a fi posibilitatea de a-l aplica unor
situatii noi. Putem chiar merge mai departe si spune ca datorita exemplaritatii mitului, omul
societatilor traditionale isi gaseste curajul sa infrunte situatii noi si sa invinga situatii
neasteptate. De fapt, mitul cosmogonic ii reveleaza cum se fac lucrurile, ceea ce are o
importanta extraordinara, careia ii este greu de apreciat adevarata masura. Pentru a deveni
homo sapiens, omul a trebuit sa inceapa prin a fi un homo faber. Ceea ce acum ni se pare de o
simplitate evidenta era la inceput un mare mister: a face lucruri, a crea era o activitate
supraomeneasca. Numai zeii si eroii civilizatori ai societatilor arhaice erau prin modul lor de a
fi creatori. Dar zeii si eroii civilizatori ai societatilor arhaice nu erau gelosi de prerogativele
lor. Dimpotriva, incitau oamenii sa-i imite, sa le imite operele. Studiind oricare societate
"primitiva", vom constata ca toate comportamentele si obiceiurile, fara exceptie, au fost
obligatoriu instituite de zei sau de strabuni mitici. Deci oamenii repeta gesturile Fiintelor
divine si semi-divine si, prin aceasta, oamenii devin si ei creatori.

Ghicim cum s-au petrecut lucrurile, in fata unei situatii noi si aparent fara iesire, omul si-a
amintit ca el cunostea deja solutia atata timp cat dispunea de formula creatoare prin excelenta.
In Polinezia, cea prin care Io transformase haosul si intunericul intr-un Cosmos de lumina. Or,
pentru "primitiv", orice situatie disperata si aparent fara iesire se prezinta ca un haos. Si noi,
modernii, spunem in legatura cu o situatie de nerezolvat ca suntem in intuneric, ca nu vedem
solutia. A "vedea" solutia este a regasi lumina si in consecinta a dezvalui o structura. Pentru
omul arhaic ca si pentru cel modern a iesi dintr-un impas, a rezolva o situatie aparent fara
solutie este, inainte de toate, a reusi sa te orientezi, a structura amorful, a "cosmiza" haosul.

Mituri si ritualuri de orientare

Noua, celor moderni, ne este greu sa apreciem importata enorma a orientarii in spatiu pentru
"primitiv". Orientarea, adica in ultima instanta impartirea spatiului in patru dimensiuni,
echivala cu intemeierea lumii. Omogenitatea spatiului necunoscut era, intr-un anumit fel,
asimilata haosului. Obtinerea unui "Centru" prin intersectarea a doua linii drepte si proiectarea
celor patru dimensiuni in cele patru directii cardinale reprezentau o adevarata "creare a lumii",
Cercul - sau patratul construit de la centru - este o imago mundi. Dar nu trebuie uitat ca toate
tehnicile de orientare si de intemeiere a oraselor si satelor depind, in ultima analiza, de o
cosmologie si aceasta la randul sau este solidara cu un mit cosmogonic. Vom da in curand
citeva exemple. Pentru moment insistam asupra unui fapt : Omul societatilor "primitive" si
traditionale isi creeaza lumea lui - teritoriul pe care il ocupa, satul, casa - dupa un model ideal,
in special al zeilor creand universul. Aceasta nu inseamna bineinteles ca omul se considera
egal al zeilor, ci doar ca nu poate trai intr-un haos, ca simte nevoia sa se situeze mereu intr-o
lume organizata. Or, modelul acesteia este Cosmosul.

Un exemplu ne va ajuta sa intelegem mai bine necesitatea pentru omul traditional de a se gasi
mereu intr-un Cosmos si pericolul real, existential care-1 ameninta atunci cand pentru un
motiv oarecare este aruncat in afara Cosmosului si se descopera dezorientat, adica ratacit in
haos. Este vorba de un ritual al australienilor Achilpa, ritual justificat de un mit despre
origine. Iata mitul: La inceputul timpului, o Fiinta divina, Numbakula a modelat un stalp
sacru, Kauwaauwasi dupa ce l-a uns cu sange s-a urcat pe el si a disparut in cer. Acel stalp
reprezinta Axul cosmic, caci in jurul lui teritoriul devine locuibil, deci se transforma intr-o
"lume". Astfel, rolul ritual al stalpului sacru este considerabil. In timpul peregrinarilor,
australienii Achilpa il duc cu ei si determina directia de urmat dupa inclinarea sa. Aceasta le
permite, deplasandu-se continuu, sa fie mereu in "lumea" lor si in acelasi timp in legatura cu
cerul unde a disparut Numbakula. Daca se sparge stalpul, este catastrofa; este intr-un fel
"sfarsitul lumii", reintoarcerea in haos. Spencer si Gillen povestesc o legenda dupa care
stalpul sacru spargandu-se odata, intregul trib fu cuprins de spaima: Membrii sai ratacira un
timp la intamplare si in final se asezara pe pamant lasandu-se sa moara.

Acest exemplu ilustreaza in acelasi timp functia cosmologica a stalpului ritual si rolul sau
soteriologic. Caci, pe de o parte, stalpul ritual reproduce pe cel folosit de Numbakula pentru a
cosmiza lumea si, pe de alta parte, datorita lui tribul Achilpa considera ca poate mentine
legatura cu domeniul celest. Or, existenta umana nu este posibila decat datorita acestei
comunicari permanente cu cerul. "Lumea" tribului Achilpa nu devine cu adevarat lumea lor
decat in masura in care reproduce Cosmosul organizat si sanctificat de Numbakula. Nu se
poate trai fara un ax vertical care sa asigure "deschiderea" spre transcendent si, in acelasi
timp, sa faca posibila orientarea. Cu alte cuvinte nu se poate trai in "haos". Odata ce contactul
cu transcendentul este rupt si sistemul de orientare dezarticulat, existenta in lume nu mai este
posibila si cei din Achilpa se lasa sa moara.

Am putea cita numeroase paralele cu acest ritual australian. Interpretarea stalpului sacru ca
stalp cosmic este garantata de alte ritualuri australiene despre inaltarea cereasca avand ca
mijloc de

transcedere copaci si stalpi. Aceste ritualuri sunt confirmate la randul lor de numeroase mituri
si legende despre inaltare prin copaci, liane, poteci de munte in spirala, curcubeu etc. Se
regasesc complexe mitico-rituale asemanatoare in Melanezia, in Indonezia, in cele doua
Americi, pentru a nu mai spune nimic despre Asia nordica si centrala, unde se crede ca
samanii urca la cer cu ajutorul unui copac sau al unui stalp, identificati arborelui lumii, deci
cu Axa cosmica.
Acest complex mitico-ritual australian reprezinta unul din documentele cele mai vechi pe care
le avem privind necesitatea pentru om de a trai intr-un Cosmos, adica intr-un spatiu organizat,
avand un centru si in consecinta o deschidere in sus, care face posibila comunicarea cu lumea
cereasca. Datorita actestui mit si ritualurilor pe care le valideaza, Achilpa pot infrunta
imensitatea spatiului necunoscut in timpul peregrinarilor lor continui. In acest sens, mitul este
creator: Ii ajuta pe Achilpa sa-si asume situatii noi, punandu-le la dispozitie o solutie
exemplara, solutie eficace in orice conjuctura, in afara evident de catastrofa.

Daca examinam comportamentul omului din societatile traditionale in privinta unui teritoriu
necunoscut, intalnim mereu graba angoasanta de a-l transforma in Cosmos prin repetitia
simbolica a cosmogoniei. Intr-o lucrare anterioara am citat un anumit numar de exemple. Sa
amintim cateva. Cand colonii scandinavi au luat in stapanire Islanda si au defrisat-o, ei aveau
constiinta ca repeta un act primordial: Transformarea haosului in Cosmos prin actul divin al
creatiei. Si in India vedica un teritoriu era de asemenea luat in stapanire prin construirea unui
altar din focul dedicat lui Agni; construirea unui altar nu era decat imitarea microcosmica a
creatiei, in acest fel teritoriul proaspat ocupat trecea de la starea haotica la cea organizata, era
"cosmizat".

Luarea in stapanire a unui teritoriu necunoscut sau strain, instalarea unui sat, construirea unui
sanctuar sau pur si simplu a unei case reprezinta tot atatea repetari simbolice ale cosmogoniei.
Asa cum universul vizibil se dezvolta plecand de la un centru si se intinde spre cele patru
puncte cardinale, satul se constituie in jurul unei raspantii. La Bali, ca si in unele regiuni ale
Asiei, cand se fac pregatiri pentru construirea unui sat nou, se cauta o rascruce naturala sau se
taie perpendicular doua drumuri. Impartirea unui sat in patru zone corespunde impartirii
universului in patru dimensiuni, in mijlocul satului se lasa adesea un loc gol; aici se va ridica
mai tarziu casa de cult, al carei acoperis reprezinta simbolic cerul (in unele cazuri cerul este
indicat prin varful unui copac sau prin imaginea unui munte); la celalalt capat se afla lumea
mortilor, simbolizata prin anumite animale (sarpe, crocodil etc), sau prin ideogramele
intunericului. Simbolismul cosmic al satului este reluat in structura sanctuarului sau a casei de
cult. La Waropen, in Noua-Guinee, "casa barbatilor" se afla in mijlocul satului; acoperisul sau
reprezinta bolta cereasca, cei patru pereti corespund celor patru directii ale spatiului.

Nu suntem surprinsi sa intalnim conceptii analoge in Italia veche si la fostii germani. Este
vorba in fond despre o idee arhaica si foarte raspandita: Orasul este o imago mundi, deci
constructia sa imita cosmogonia. Mundus-ul roman era o cavitate circulara, divizata in patru;
era in acelasi timp imaginea Cosmosului si modelul exemplar al habitatului roman. S-a
sugerat pe buna dreptate ca Roma quadrata trebuie sa fie inteleasa nu ca avand forma unui
patrat, ci ca fiind divizata in patru. Mundus-ul era evident asimilat omfalos-ului, ombilicului
Pamantului: Orasul se situa in mijlocul unui orbis terrarum. S-a putut arata ca aceleasi idei
explica structura satelor si oraselor germanice. In contexte culturale extrem de diverse,
regasim mereu aceeasi schema cosmologica si acelasi scenariu ritual. Instalarea intr-un
teritoriu este echivalenta cu fondarea unei lumi. In alti termeni, omul ocupa progresiv zone
din ce in ce mai vaste ale planetei si le "cosmizeaza" dupa modelul exemplar revelat de mitul
cosmogonic. Datorita acestui mit omul devine si el creator. La prima vedere nu face altceva
decat sa repete la infinit acelasi gest arhetipal, dar in realitate el cucereste fara ragaz lumea, o
organizeaza, transforma peisajul natural in mediu cultural. Aici este marele secret al
miturilor : Ele incita omul la creatie, deschid continuu noi perspective geniului sau creator,
desi in aparenta miturile par sa polarizeze initiativa umana prezentandu-se ca modele
intangibile.

Mircea Eliade
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/structura-functiile-miturilor-70069.html

Sacrul si profanul la Mircea Eliade

Sacrul si profanul la Mircea Eliade

Mareste imaginea.

SACRUL SI PROFANUL LA MIRCEA ELIADE

Omul isi da seama de existenta sacrului pentru ca acesta se manifesta, se infatiseaza ca un

lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei manifestari a sacrului, am propus
termenul de hierofanie, care ne este la indemana, cu atat mai mult cu cat nu are nevoie de
lamuriri suplimentare: el nu exprima decat ceea ce este cuprins in continutul etimologic, adica
ni se arata ceva sacru. S-ar putea spune ca istoria religiilor, de la cele mai primitive pana la
cele mai eleborate, este alcatuita dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestarile realitatilor
sacre.

De la hierofania cea mai elementara, ca de pilda, manifestarea sacrului intr-un lucru oarecare,
o piatra ori un copac, pana la hierofania suprema care este, pentru un crestin, intruparea lui
Dumnezeu in Iisus Hristos, nu exista ruptura. Este mereu aceeasi taina: manifestarea a ceva
care este altfel, a unei realitati care nu apartine lumii noastre, in lucruri care fac parte
integranta din lumea noastra maturala, profana. Occidentalul modern se simte oarecum
stanjenit in fata anumitor forme de manifestare a sacrului, neputand crede ca acesta s-ar putea
manifesta, pentru unele fiinte omenesti, in pietre sau in arbori. Or, asa cum vom vedea in cele
ce urmeaza, , nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a copacului in ele insele.
Piatra sacra, arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru ca sunt niste hierofanii, pentru
ca arata ceva care nu mai este piatra si nici arbore, ci sacru.

S-a aratat in numeroase randuri si se cuvine subliniat din nou faptul ca orice hierofanie, chiar
si cea mai elementara, reprezinta un paradox. Manifestand sacrul, un obiect oarecare devine
altceva, fara a inceta insa sa fie el insusi, deoarece continua sa faca parte din mediul sau
cosmic. O piatra sacra este tot o piatra; in aparenta, nimic n o deosebeste de celelalte pietre.
Pentru cei carora o piatra li s-a aratat sacra, realitatea sa imediata se preschimba insa in
realitate supranatrala. Cu alte cvinte, pentr cei care a o experienta religioasa, intrega natura se
poate infatisa ca sacralitate cosmica. Cosmosul, in totalitatea sa, poate deveni o hierofanie.
Omul societatilor arhaice tinde sa traiasca in sacru in preajma obiectelor consacrate cat mai
mult timp. Tendinta este lesne de inteles: pentru primitivi, ca si pentru omul tuturor
societatilor premoderne, sacrul inseamna putere si, in cele din urma, realitate. Sacrul este
saturat de fiinta. Puterea sacra inseamna deopotriva realitate, perenitate si eficienta. Opozitia
sacru-profan este adesea inteleasa ca opozitie intre real si ireal sau pseudoreal. Sa nu ne
asteptam sa gasim in limbile arhaice terminologia proprie filosofilor, adica real-ireal si asa
mai departe; dar ideea exista. Dorinta omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a
se simti saturat de putere este, prin urmare, cat se poate de fireasca. Cum incearca omul
religios sa ramana cat mai mult intr-un univers sacru; cum se infatiseaza experienta sa totala
de viata in raport cu experienta omului lipsit de sentimentul religios, a omului care traieste sau
care doreste sa traiasca intr-o lume desacralizata: iata principala tema abordata in paginile
care urmeaza. Trebuie sa aratam inca de la inceput ca lumea profana in totalitate, cosmosul
total desacralizat este o descoperire recenta a mintii omenesti. Nu ne propunem sa aratam prin
ce procese istorice si in urma caror schimbari ale comportamentului spiritual omul modern si-
a desacralizat lumea si si-a asumat o existenta profana. Ajunge sa constatam ca desacralizarea
este proprie experientei totale a omului nereligios al societatilor moderne, caruia ii este prin
urmare din ce in ce mai greu sa regaseasca dimensiunile existentiale ale omului religios al
societatilor arhaice. Cu toate ca este istoric al religiilor, autorul acestei carti de dimensiuni
modeste isi propune sa abordeze subiectul nu doar din perspectiva disciplinei sale. Omul
societatilor traditionale este, desigur, un homo religiosus, dar comportamentul sau se inscrie
in comportamentul general al omului, prezentand asadar interes pentru antropologia
filosofica, fenomenologie, psihologie. Spre a pune mai bine in evidenta trasaturile
caracteristice ale existentei intr-o lume care poate deveni sacra, vom cita exemple preluate
dintr-un mare numar de religii, din epoci si culturi diferite. Nimic nu este mai folositor ca
exemplul, faptul concret. Ar fi de-a dreptul inutil sa abordam structura spatiului sacru fara a
arata, prin exemple clare, cum anume se construieste un asemenea spatiu si de ce devine el
calitativ diferit de spatiul profan inconjurator. Vom alege exemple de la mesopotamieni,
indieni, chinezi, tribul kwakiutl si alte populatii primitive. Din perspectiva istorico-
culturala, o asemenea juxtapunere de fapte religioase, preluate de la popoare situate la distante
atat de mari in timp si in spatiu, nu este lipsita de riscuri. Pentru ca oricine poate repeta
greselile facute in secolul al XIX-lea, crezand, ca Tylor sau Frazer, ca mintea omeneasca
reactioneaza uniform la fenomenele naturale. Progresele facute de etnologia culturala si de
istoria religiilor au aratat insa ca lucrurile nu stau tocmai asa, ca reactiile omului in fata
naturii sunt indeobste conditionate de cultura, deci de istorie.

Scopul este insa sa definim trasaturile specifice ale experientei religioase, si nu sa ne oprim
asupra numeroaselor ei varietati si diferente determinate de istorie. Demersul seamana
intrucatva cu cel care, pentru a ajuta la intelegerea fenomenului poetic, ar recurge la exemple
disperate, citand alaturi de Homer, Virgiliu si Dante poeme hinduse, chineze sau mexicane,
adica prezentand poetici istoriceste solidare (Homer, Virgiliu, Dante), dar si creatii care tin de
alte estetici. In limitele istoriei literare, asemenea juxtapuneri sunt destul de indoielnice, insa
ele se dovedesc valabile daca se are in vedere descrierea fenomenului poetic ca atare, daca
scopul este de a arata deosebirea esentiala dintre limbajul poetic si limbajul obisnuit, de zi cu
zi. Este limpede ca sistemele de simboluri si cultele legate de pamantul mama, de fecunditatea
umana si agrara, de sacralitatea femeii si altele nu s-au putut dezvolta spre a alcatui un sistem
religios bogat articulat decat datorita descoperirii agriculturii; este tot asa de limpede ca o
societate preagricola, specializata in vanatoare, nu poate percepe in acelasi mod si cu aceeasi
intensitate sacralitatea Pamantului-Mama. Deosebirea de experienta este data de diferentele de
economie, de cultura si de organizare sociala, adica de Istorie. i totusi, exista intre vanatorii
nomazi si agricultorii sedentari o asemanare de comportament care ni se pare cu mult mai
importanta decat deosebite: si unii si altii traiesc intr-un Cosmos sacralizat, fac parte dintr-o
sacralitate cosmica, manifestata atat in lumea animala, cat si in lumea vegetala.

Ajunge sa comparam situatiile lor existentiale cu aceea a unui om al societatilor moderne,

care traieste intr-un cosmos desacralizat, ca sa ne dam seama cat de mare este deosebirea. In
telegem in acelasi timp temeinicia comparatiilor intre fapte religioase apartinand unor culturi
diferite, pentru ca toate aceste fapte tin de unul si acelasi comportament, cel al lui homo
religiosus. Pentru omul religios, spatiul nu este omogen, ci prezinta rupturi si sparturi; unele
portiuni de spatiu sunt calitativ diferite de celelalte. Nu te apropia aici, ii spune Dumnezeu
lui Moise, ci scoate-ti incaltamintea din piciarele tale, ca locul pe care calci este pamant
sfant (Iesire 3; 5). Exista, asadar, un spatiu sacru, deci puternic, semnificativ, si alte spatii,
neconsacrate, lipsite prin urmare de structura si de consistenta, cu alte cuvinte amorfe. Mai
mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spatiala se reflecta in experienta unei opozitii
intre spatiul sacru, singurul care este real, care exista cu adevarat, si restul spatiului, adica
intinderea informa care-l inconjoara. Trebuie spus ca experienta religioasda a spatiului
neomogen este primordiala si poate fi omologata unei intemeieri a lumii. Nu este nicidecum
vorba de o speculatie teoretica, ci de o experienta religioasa primara, anterioara oricarei
reflectii asupra lumii. Constituirea lumii este posibila datorita rupturii produse punctul fix,
axul central al oricarei orientari viitoare.

Cand sacrul se manifesta printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptura in spatiul
omogen, ci si revelatia unei realitati absolute, care se opune non-realitatii imensei intinderi
inconjuratoare. Manifestarea sacrului intemeiaza ontologic Lumea. In intinderea omogena si
nemarginita, unde nu exista nici un punct de reper si nici o posibilitate de orientare, hierofania
dezvaluie un punct fixabsolut, un Centru. Se poate asadar vedea cum anume descoperirea,
adica revelatia spatiului sacru, are pentru omul religios o valoare existentiala; nimic nu poate
incepe, nimic nu se poate face fara o orientare prealabila, si orice orientare presupune
dobandirea unui punct fix. Iata de ce omul religios s-a straduit s-a se aseze in Centrul lumii.
Ca sa traiesti in Lume, trebuie mai intai s-o intemeiezi, si nici o lume nu se poate naste in
haosul spatiului profan, care este omogen si relativ.

Descoperirea sau proiectia unui punct fix -Centrul Lumii- echivaleaza cu Facerea Lumii;
exemplele ce urmeaza vor demonstra cat se poate de limpede valoarea cosmogonica a
orientarii rituale si a construirii spatiului sacru. Pentru experienta profana, spatiul este omogen
si neutru; nu exista nici o ruptura care sa determine deosebiri calitative intre diversele parti ale
masei sale. Spatiul geometric poate fi impartit si delimitat intre orice directie, dar structura sa
nu determina nici o diferentiere calitativa si nici o orientare. Conceptul de spatiu geometric,
omogen si neutru nu trebuie nicidecum confundat cu experienta spatiului profan, care se
opune experientei spatiului sacru, singura care ne intereseaza in acest caz.

Conceptul de spatiu omogen si istoria acestui concept (cunoscut in gandirea filosofica si

stiinta inca din antichitate) reprezinta o alta tema, pe care nu ne propunem s-o abordam.
Subiectul cercetarii noastre este experienta spatiului, asa cum este ea traita de omul religios,
de omul care respinge sacralitatea Lumii, asumand doar o existenta profana, purificata de
orice presupozitie religioasa. Aceasta existenta profana nu se intalneste niciodata in stare pura.
Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viata
profana nu reuseste sa aboleasca total comportamentul religios. Pana si existenta cea mai
desacralizata pastreaza inca urmele unei valorizari religioase a Lumii.

Dezvaluirea unui spatiu sacru permite dobandirea unui punct fix, orientarea in haosul
omogen, intemeierea lumii si trairea reala. Dimpotriva, experienta profana mentine
omogenitatea si deci relativitatea spatiului. Orientarea adevarata dispare, deoarece punctul
fix nu mai are un statut ontologic unic, aparand si disparand in functie de nevoile zilnice. De
fapt, nu mai exista nici un fel de Lume, ci doar niste fragmente ale unui univers sfaramat, o
masa amorfa alcatuita dintr-un numar infinit de locuri mai mult sau mai putin neutre, in
care omul se misca, manat de obligatiile unei existente integrate intr-o societate industriala.

Teofanie si semne

Pentru a evidentia lipsa de omogenitate a spatiului, asa cum este ea traita de catre omul
religios, putem recurge la un exemplu cat se poate de banal, si anume o biserica dintr-un oras
modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr-un spatiu diferit de strada pe care se
gaseste. Usa care se deschide spre interiorul bisericii marcheaza o ruptura. Pragul care
desparte cele doua spatii arata in acelasi timp distanta dintre cele doua moduri de existenta,
cel profan si cel religios. Pragul este totodata granita care deosebeste si desparte doua lumi si
locul paradoxal de comunicare dintre ele, puntul in care se face trecerea de la lumea profana
la lumea sacra. Pragul din locuintele omenesti indeplineste aceeasi functie rituala; asa se
explica si consideratia de care se bucura. Trecerea pragului casei este insotita de numeroase
rituri: oamenii se inchina ori ingenuncheaza dinaintea lui, il ating smerit cu mana si asa mai
departe.

Pragul are paznici: zei si spirite care apara intrarea atat de rautatea oamenilor, cat si de
puterile diavolesti ori de boli. Jertfele catre paznici sunt facute de prag, si tot aici se faceau
si judecatile, in unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, usa arata in chip
nemijlocit si concret continuitatea spatiului; de aici decurge marea lor importanta religioasa,
care se explica prin faptul ca reprezinta simboluri si vehicule ale trecerii. Putem intelege,
asadar, de ce biserica face parte dintr-un spatiu deosebit de aglomerarile umane care o
inconjoara. In interiorul incintei sacre, lumea profana este depasita. Aceasta posibilitate de
transcendenta este exprimata, la nivelurile de cultura mai arhaice, prin diferitele imagini ale
unei deschideri: aici, in incinta sacra, comunicarea cu zeii devine posibila; in consecinta,
trebuie sa existe o poarta catre inalt, pe unde zeii pot cobora pe pamant si pe unde omul
poate urca simbolic in cer.

Vom vedea in cele ce urmeaza ca asa s-a intamplat in multe religii: templul este de fapt o
deschidere spre inalt si asigura comunicarea cu lumea zeilor. Orice spatiu sacru implica o
hierofanie, o izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic
inconjurator si la transformarea lui colectiva. Iacov a visat, la Haran, ca era o scara, sprijinita
de pamant, iar cu varful atingea cerul, iar ingerii lui Dumnezeu se suiau si se pogorau pe ea.
Apoi s-a aratat Domnul in capul scarii si i-a zis: <<Eu sunt Domnul, Dumnezeu lui Avraam ,
tatal tau>>, s-a desteptat din somn si, spaimantandu-se, a zis: <<Cat de infricosator este locul
acesta! Aceasta nu e alta fara numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!>> si a luat
piatra ce si-o pusese capatai, a pus-o stalp si a turnat pe varful ei untdelemn. Iacov a pus
locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu) (Facere 28; 12-19).
Simbolismul cuprins in expresia Poarta Cerurilor este deosebit de bogat si de complex:
teofania consacra un loc prin simplu fapt ca-l face deschis catre inalt, adica asigura
comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod de existenta la altul. Vom
intalni exemple si mai clare in acest sens: sanctuarele, care sunt Porti ale Cerurilor, locuri
de trecere intre Cer si Pamant. Adesea nu este nici nevoie de o teofanie sau de o hierofanie
propriu-zise: un semn oarecare poate arata sacralitatea unui loc. Legenda spune ca vrajitorul
care a intemeiat El-Hemel la sfarsitul veacului al XVI-lea s-a oprit sa innopteze langa izvor si
a infipt un bat in pamant. A doua zi a vrut sa-l ia si sa-si urmeze calea, dar a vazut ca batul
prinsese radacini si inmugurise. Vazand in aceasta vointa Domnului, a hotarat sa se aseze in
acel loc. Semnul purtator de semnificatie religioasa introduce, asadar, un element absolut si
pune capat relativitatii si confuziei. Ceva ce nu tine de aceasta lume s-a manifestat in chip
apodictic si a stabilit astfel o orientare ori o comportare.

Cand nu se arata nici un semn in imprejurimi, acesta este provocat. Se practica, de pilda, un
soi de evocatio cu ajutorul animalelor, care arata in care loc anume se poate innalta un
sanctuar ori intemeia un sat. Sunt evocate forte sau figuri sacre, in scopul imediat al orientarii
in spatiul omogen. Este cerut un semn care sa puna capat incordarii provocate de relativitate si
nelinisti create de dezorientare, pentru a se gasi un punct de sprijin absolut. De exemplu, este
urmarita o fiara salbatica si, in locul in care aceasta este ucisa, e ridicat sanctuarul; sau i se da
drumul unui animal domestic de pilda un taur- apoi este cautat dupa cateva zile si sacrificat
in locul unde este gasit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va fi construit de jur-imprejur.

In toate aceste cazuri, sacralitatea locului este aratata de animale: oamenii nu au asadar
libertatea de a alege locul sacru; ei nu fac decat sa-l caute si sa-l descopere cu ajutorul unor
semne misterioase. Aceste cateva exemple infatiseaza diferitele mijloace prin care omul
religios are revelatia unui loc sacru. In fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat
omogenitatea spatiului, dezvaluind acel punct fix. De vreme ce omul religios nu poate trai
decat intr-o atmosfera patrunsa de sacru, este cat se poate de limpede ca spatiul va fi consacrat
printr-o multime de tehnici. Sacrul inseamna, cum am vazut, realul prin excelenta, adica
putere, eficienta, izvorul vietii si al fecunditatii. Dorinta omului religios de a trai in sacru
inseamna de fapt dorinta lui de a se situa in realitatea obiectiva, de a nu se lasa paralizat de
relativitatea fara sfarsit a experientelor pur subiective, de a trai intr-o lume reala si eficienta si
nu intr-o iluzie. Acest comportament se verifica pe toate planurile existentei sale, fiind evident
mai ales in dorinta omului religios de a se misca intr-o lume sanctificata, adica intr-un spatiu
sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decat
tehnici de construire a spatiului sacru.

Preot David Marian, parohia Nuntasi, Constanta

http://www.crestinortodox.ro/credinta/sacrul-profanul-mircea-eliade-144526.html

Teologia - stiinta suprema despre om

Teologia - stiinta suprema despre om

Mareste imaginea.

Teologia - stiinta suprema despre om

Constantin Noica, filosoful prin excelenta al generatiei lui Mircea Eliade si unul dintre cei mai
autentici si insemnati ganditori romani si europeni ai secolului trecut, ne-a lasat una din
capodoperele sale sub forma si dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuita de calugarirea
fiului sau, englez dupa mama si traind in Marea Britanie, in timp ce parintele isi implinea
destinul chinuit, dar atat de rodnic, in mijlocul nostru.
Publicata sub titlul "Scrisoare catre Rafail" in penultimul numar aparut din revista
"Prodromos" (numar dublu, 8-9 din 1968) editata de Paul Miron si Ioan Cusa in Germania
Federala si Franta, ea se incheia cu o veritabila marturisire de credinta. O marturisire care
venea la sfarsitul unei profunde analize a lumii in care traim si pe care Constantin Noica o
definea ca lume a cunoasterii si nu a iubirii, cum era aceea in care pasea fiul sau.

Tocmai de aceea gestul acestuia ii aparea oarecum anacronic, in sensul strict al cuvantului - de
asezare in afara timpului. "Dar nu te dezaprob - scria Constantin Noica - si nu i-as dezaproba
nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singuratici. Nu va dezaprob chiar daca
m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta si care nu mai are ce face. Pentru ca aveti -
sublinierea ii apartine - ce face. Aveti tocmai pe linia cunoasterii.

Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor
incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice.
Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui
Mircea Eliade?).

Voua va este data fiinta omului - sublinierea ii apartine. E datoria voastra sa spuneti despre om
ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si
biata istorie.

Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe
care le-a aruncat teologia candva. Veti consimti voi sa faceti din comunitatea voastra de
dragoste comunitate de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa
spuneti ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu n-am a-ti da lectii. Spre capatul vietii vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e
bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza.
Omul a facut bucuria, si a vazut ca e buna." incheia Constantin Noica, imitand referatul biblic
despre facerea lumii. Dar ca un neteolog ce a fost si a ramas, el uita ca nu omul, ci tot
Dumnezeu a facut si bucuria, dand-o si cainelui care-si regaseste stapanul.

Singurul lucru pe care l-a inventat intr-adevar omul a fost placerea de a-i rapi semenului sau
bucuria si mai ales imbecilitatea de a si-o distruge in propriul suflet!

Dar e de retinut ca simtindu-se "spre capatul vietii" si gresind, de data aceasta in avantajul
sau, fiindca mai avea in fata doua decenii intregi, care-i vor vedea marile impliniri (a doua
oara va gresi mai putin fericit, cand ma va anunta, foarte increzator in sine si in ratiunea sa, ca
mai are de trait vreo patru sute si nu mai tin minte cate zile, dar nu mai avea inainte decat trei
saptamani, curmate de un biet soricel), Constantin Noica lasa fiului sau o singura invatatura
despre "fiinta omului": omul este o faptura a lui Dumnezeu daruita cu insusirea de a se
bucura. Adica ceea ce cu aproape doua milenii in urma le ceruse Mantuitorul femeilor venite
la mormantul gasit gol si pe cel inviat spunandu-le "Bucurati-va!". Si ceea ce Sfantul Apostol
Pavel le scria filipenilor: "Bucurati-va pururi intru Domnul, si iarasi zic: bucurati-va"(IV, 4).

Nici unul dintre semenii nostri n-a reusit sa dea acestei insusiri a fiintelor create de
Dumnezeu, si a omului mai mult decat toate, puterea de a se comunica celorlalti si de a face
ca bucuria sa tasneasca in suflete ca apa din gheizere la ascultarea muzicii sale, precum a
reusit Ludwig van Beethoven. El a atins sublimul in finalul Simfoniei a IX-a, pentru care a
simtit nevoia sa imbine sunetele cu versurile lui Friedrich Schiller. Oda bucuriei din acest
grandios final a fost aleasa ca imn al Uniunii Europene, dar izvorul insusi al bucuriei, care se
afla in religia iubirii lui Dumnezeu pentru om si a omului pentru Dumnezeu si semenii sai, a
fost aruncat din Constitutia menita a consacra astfel o Europa iara Dumnezeu si mai ales iara
Hristos; un ciot de Europa, o mizera UE imbrancita in "era post-crestina".

Din nefericire, trebuie sa luam act ca "lumea care urca" dupa aproape sase decenii de la
Scrisoarea catre Rafail este o lume tot mai pustiita de bucurie si mai golita de iubire. O lume
in care "cararea de la om la om" de care vorbea un pustnic din muntii nostri atunci cand
prevestea ca sfarsitul lumii va veni cand ea se va sterge, devine pe zi ce trece mai greu de
pastrat, acolo unde sufletele se inchircesc si cad din om. Este lumea in care se intreba
scriitorul grec Filip Drakondaitis chiar in anul in care Constantin Noica ne parasea: "Ce
sentimente vor umple existenta inexistenta a oamenilor timpului nostru?".

Peste aceasta lume, Oda bucuriei rasuna ca sa acopere uriasul geamat de suferinta al
Umanitatii strivite de saracie, bantuita de foamete si boli si incrancenata sistematic, pentru a
putea fi condusa ca o turma muta si nauca de catre noii "cavaleri ai apocalipsei" deveniti din
cei patru inchipuiti de Albrecht Durer o intreaga legiune, ca demonii din indracitii
ghergheseni, alungati de Mantuitorul intr-o turma de porci care s-a aruncat, innebunita, in
mare. Din nefericire, noi nu beneficiem de minunea exorcismului divin, asa incat cei goniti
spre valurile catastrofei finale, a naturii si omului, suntem noi insine.

Dar tocmai de aceea, astazi mai mult ca oricand, stiinta suprema despre om, care este in
viziunea lui Constantin Noica TEOLOGIA, trebuie sa contribuie la declansarea unei veritabile
palingeneze, in absenta careia soarta planetei Terra va fi de cimitir ratacitor prin spatii. Ea
trebuie sa fie smulsa din ghearele unei specii noi, desprinsa din om si pastrand semnalmentele
lui fizice, dar fiind in realitate specia anti-omului.

Aceasta specie, nu de extra-terestri creati de imaginatia autorilor de povestiri stiintifico-

fantastice, ci reprezentand o cumplit de terestra realitate, a fost identificata si descrisa, dar
numai intr-unui din regnurile sale, de catre genialul nostru compatriot Emil Cioran, in
cuvintele: "Le Monde Occidental - quelle malediction a frappe le monde occidental pour qu
'au terme ie son essor ii ne produise que ces hommes d affaires, ces epiciers, ces combinara
aux regards nuls et aux sourires atrophies, que Von rencontre partout, en Italie, comme en
France, en Angleterre de mane qu'en Allemagne" (Lumea occidentala - ce blestem a lovit
lumea occidentala pentru ca la capatul avantului ei sa nu mai produca decat pe acesti oameni
de afaceri, pe acesti bacani, pe icesti combinagii cu priviri nule si surasuri atrofiate, de care
dai peste tot, in Italia ca si in Franta, in Anglia ca si in Germania).

Exact acestia sunt cei ce l-au sfidat pe Papa Ioan Paul II-lea si au refuzat consemnarea
radacinilor crestine in Constitutia unei Europe cladite astfel pe nisip, de nu cumva pe bomba.

II.

Aflata in plin asalt pentru hegemonia mondiala, dupa scufundarea in neant a pretendentilor la
aceeasi hegemonie care au chinuit omenirea secolului trecut, aceasta specie de anti-oameni,
care aseaza pretutindeni capistile vitelului de aur visand sa le substituie cu totul altarelor lui
Hristos, are insa o singura mare slabiciune, pe care o imparte cu defunctii secolului douazeci:
este lipsita de adevarata cunoastere a omului. Adica exact de ceea ce Constantin Noica
socotea ca ii confera teologiei rangul de stiinta suprema despre om.

Eroarea fatala a comunismului, care l-a dus la esec si prabusire in Europa, a fost tocmai
nesocotirea omului european adevarat, adica a omului structurat de mesajul crestin timp de
aproape doua milenii. Cauza acestei optici false a fost conceptia marxista care a vazut in om
doar rezultanta factorilor externi, si in primul rand a celor economici, exiland in asa-zisa
"suprastructura" conditionata si depinzand de "baza", tot ceea ce noi consideram a fi "chipul
lui Dumnezeu" din fiinta umana.

Desfasurarea lucrurilor avea sa dovedeasca insa - din nefericire dupa ce omenirea va plati
teribil de scump eroarea - ca tocmai "suprastructura" spirituala si morala va fi aceea care va
arunca in aer camasa de forta croita din minciuna, crima si teroare. in care o mare parte din
omenire a fost tinuta trei sferturi de veac si in care au fost varate cu forta, in urma
aranjamentelor dintre "cei mari", popoarele si tarile care n-au putut scapa de ea decat dupa 45
de ani.
Beneficiarul targului ce ne-a randuit si pe noi intre sclavii sai, si unul dintre cei mai teribili
reprezentanti ai speciei anti-om, daca nu chiar cel mai - l-am numit evident pe I. V. Stalin - a
fost pedepsit sa priveasca - de-i vor fi ingaduit paznicii cazanelor cu smoala sa mai ia aminte
la cele terestre! - cum imperiul intemeiat de el se destrama de o maniera ce-i raspundea, peste
aproape jumatate de veac, la intrebarea pusa convivilor sai de la Ialta, care-i cerusera sa fie
invitat si Papa la masa la care se discuta viitorul lumii: "Papa? Cate divizii?!".

Nici una! Doar "Sabia Duhului" cu care Sfantul Apostol Pavel invinsese legiunile Imperiului
Roman, fondand pe ruinele acestuia lumea crestina. La fel, Papa Ioan Paul al II-lea a facut
neputincioase de data aceasta diviziile lui Stalin, care calcasera in senile, fara crutare, Berlinul
in 1953, Budapesta in 1956 si Praga in 1968.

Handicapul congenital al concurentului capitalist, care se scalda acum in hybrisul victoriei si

se crede invingator prin calitatile sale si nu prin slabiciunile adversarului, il constituie aceeasi
viziune stramba despre om. Ea si-a gasit in Machiavelli, acum aproape o jumatate de mileniu,
expresia cea mai deplina.

Pentru oamenii banului si pentru insetatii de puterea in sine, obtinuta si pastrata cu orice pret,
omul este o fiinta mizerabila, manata numai de interes si stiind numai de frica, iar "homo sine
- pecunia imago mortis" - omul fara bani este imaginea mortii.

In consecinta, dispretul este singurul tratament ce i se cuvine si nu exista nici o opreliste, de

natura umana sau divina, in stare sa se opuna la comportamentul adecvat acestei viziuni
despre om. Machiavelli a facut inventarul stiintific al mijloacelor de folosit, punand un
adevarat geniu in spulberarea ultimelor ezitari la utilizarea panopliei sale.

Dupa aproape o jumatate de mileniu, am asistat in secolul trecut si asistam in zilele noastre la
apogeul terifiant al acestei mentalitati. Niciodata omul n-a fost sacrificat in atat de mare
numar si cu atata usurinta unor utopii, dar mai ales nebuniei sanguinare a speciei anti-om. De
la Lenin, Stalin si Hitler la Pol Pot.

Acum se confunda intentionat procesul obiectiv - determinat de progresul mijloacelor de

comunicare si de tot mai pronuntata interdependenta care transforma planeta intr-o corabie
unica, pe care ne aflam imbarcati cu totii, spre a naviga solidar sau a naufragia impreuna, cu
asa-zisa "globalizare" care nu este decat termenul ce desemneaza noua vointa si noua tentativa
de instituire a unei hegemonii planetare, similara cu aceea la care aspira Hitler cand proclama
"Reichul de 1000 de ani" si Uniunea Sovietica, pentru care "victoria finala a socialismului"
era insasi legea istoriei universale si se confunda cu propria suprematie mondiala.

A semana si a intretine in oameni ideea ca nu se pot opune unei puteri fara egal, cum credea
Hitler ca este propria masina de razboi, si cu atat mai putin "legilor evolutiei omenirii" care,
dupa cum sustinea marxism-leninismul, fac din libertate doar o "necesitate inteleasa" (dar a
carei intelegere poate fi impusa la nevoie prin gulag) a fost, cel putin in spatiul european,
tehnica unei presiuni psihologice exercitate sistematic, decenii in sir. Si totusi, azi ne aducem
aminte de ea cu un oftat de usurare.

Atunci insa cand auzim acelasi cantec si despre "globalizare", e bine sa staruim asupra temei
mai mult decat timpul unui oftat. Si sa luam aminte ca cele doua principale tentative de
hegemonie planetara din veacul trecut s-au sfaramat, precum Titanicul, de ghetarul
neprevazut, de ignorata si subestimata natura umana. Ea s-a dovedit a fi alta si decat cea
imaginata de Machiavelli si decat schema lui Karl Marx. Asistam, de altfel, la inceputul unei
noi demonstratii a faptului ca nu exista forta materiala pe lume in stare sa infranga vointa
umana si nici sa o corupa, atunci cand ea este inradacinata intr-o credinta si - ca pe vremea
primilor crestini - nu se teme de moarte.

Dar a face fata, astazi, cataclismului ecologic si uman programat de specia anti-om celor
ramasi oameni si planetei intregi, presupune o mobilizare "globala", ca si aceea care a risipit
visul urat, dar din nefericire real, impus lumii intregi de Hitler, ca si aceea care a invins
"Imperiul Raului".

Iar "punctul arhimedic" pe care se poate sprijini parghia in stare sa doboare noul cosmar in
mars si sa cucereasca Umanitatii alt viitor decat apocalipsul universal spre care mergem acum,
este - din nou -omul insusi. Iata de ce teologiei ii revine, potrivit conceptiei lui

Constantin Noica, tocmai aceasta misiune: de a ne spune despre otn ceea ce nimeni si nimic
altceva nu mai e in stare sa ne spuna, azi, spre salvarea lui.

III.

Dar carei teologii? in timpul nostru se aude tot mai des si mai insistent indemnul la
"deschiderea Crestinismului catre celelalte religii", mai ales catre cele doua mari religii
monoteiste, iudaismul si mahomedanismul.

Ioan Paul al II-lea a facut de altfel primii pasi in directia initierii unui dialog cu Islamul si a
fost primul Papa care a intrat intr-o sinagoga. El s-a rugat la zidul plangerii si a pus acolo un
bilet pentru interlocutorul ceresc. Urmasului recent ales si inscaunat i s-a sugerat ca de modul
cum va realiza antanta cu cele doua mari religii ne-crestine va depinde, in mare masura,
succesul pontificatului sau, ca si de modul in care va starui in refacerea unitatii crestine.

Chestiunea care se aduce insa in discutie mult mai putin este aceea a coeficientului de
reciprocitate pe care-l presupune un asemenea demers. Iar cel putin deocamdata nu-mi
amintesc - de nu cumva ma aflu in vinovata ignoranta - sa fi existat o intoarcere a vizitei
istorice, in lacasul Celui care se considera vicarul lui Iisus Hristos. Si este de asemenea greu
de profetit momentul cand Islamul va inceta sa mai vada in Crestinism o stavila in calea
expansiunii sale. Asa cum de altfel a fost stavila la aceasta expansiune, catastrofala cel putin
pentru crestinatatea bizantina si sud-slava, crestinismul romanesc asaltat de Semiluna!

Desigur, in ultima instanta, acela care detine puterea de a decide cum vor decurge lucrurile
este Cel ce - din Sfanta Treime - ne este comun tuturor. Noi suntem datori a spera in
implinirea profetiei despre o turma si un pastor. Iar speranta este - cum stim - o virtute
teologica.

Nu pe sperante insa, ci numai pe certitudini se poate intemeia o teologie ortodoxa romana a

secolului. O teologie capabila sa-si ajute neamul inca o data sa reziste unor provocari ale
Istoriei care-i pun sub semnul intrebarii de data asta nu numai existenta sufleteasca, ci si pe
cea fizica.

Teologia si Biserica Ortodoxa Romana au mai avut misiuni asemanatoare, chiar daca nu atat
de grele ca cele de azi, pe vremea Sfantului Nicodim de la Tismana, a lui Stefan Voda cel
Mare si Sfant, a lui Neagoe Basarab, a lui Coresi si preotilor din Scheii Brasovului, sau a
Vladicii Varlaam. Acesta din urma ne-a dat Cartea romaneasca de invatatura din care
"sementia romaneasca" de pretutindeni a invatat sa vorbeasca aceeasi "limba veche si-
nteleapta" admirata si turnata in forma noua de Mihail Eminescu si Mihail Sadoveanu.

Cuceriti de cuvantul de miere al Sfantului Vladica, romanii s-au straduit, secole in sir, sa-si
oranduiasca viata in acord cu mesajul Evangheliei si cu modelul hristic oferit, de la leagan la
mormant, de aceasta minunata carte. Ea fusese gandita si alcatuita in acelasi scop, de aparare
a sufletului romanesc crestin si inradacinat in Ortodoxie, pentru care se luptasera si marii
inaintasi, cu arma in mana pe campul de lupta sau cu mistria inaltarii de cetati ale Duhului
Sfant. "Cetati" in care preotii si monahii sa ceara ajutorul Cerului pentru biruinta "oamenilor
pamantului".

Suntem, noi, romanii, cei mai bine pregatiti spre a realiza dorita deschidere spre toate
credintele si mai ales spre cele ce se afla in atat de stransa legatura cu a noastra. Pentru ca
totdeauna am practicat nu toleranta - cuvant atat de nepotrivit, si de altfel patat de o conotatie
bine cunoscuta - ci respectul cuvenit - in conceptia noastra - oricarei credinte a semenilor.
Singurul tip de om fata de care ne-am rostit si manifestat mefienta a fost "omul fara nici un
Dumnezeu". Poate tocmai de aceea am daruit stiintei numite Istoria religiilor pe Mircea
Eliade.

Dar a invata din toate "credintele si ideile religioase" ale lumii - ca sa folosim titlul sintezei
finale a lui Eliade - tot ce ne pot descoperi si invata ele despre om si caile mantuirii lui, nu
inseamna a ceda o iota din certitudinea ca ne aflam, ca ortodocsi, in situatia privilegiata de a
beneficia de cea mai cuprinzatoare, mai roditoare si mai tonica invatatura despre om si despre
raporturile lui cu semenii, cu restul creatiei lui Dumnezeu si cu Dumnezeu insusi.

Convingerea noastra definitiva si nestramutata trebuie sa fie a zecilor de generatii ce ne-au

precedat pe acest pamant: ca traim in cuprinsul unei Biserici ale carei randuieli si ritualuri au
constituit nu numai izvoarele sufletului romanesc, alaturi de ale tuturor popoarelor ortodoxe,
ci insasi garantia pastrarii lui prin atatea invartejiri ale istoriei si aventuri intelectuale
omenesti.

Ortodoxia poseda acest nepretuit tezaur: poseda o anume incredere funciara, in acelasi timp
idealista si perfect realista, in fiinta umana si in menirea ei, care nu este egalata de nimeni si
de nimic. Este datoria celor ce o predau viitorilor slujitori ai altarelor sa semene adanc aceasta
certitudine in fiinta lor morala si intelectuala, de unde sa rodeasca pentru mantuirea neamului
nostru "din valul ce ne bantuie".

A fi constienti de aceasta realitate si a descoperi, alaturi de bogatia mostenirii patristice sporite

de geniul cugetatorilor moderni rusi, greci, sarbi, bulgari, aportul considerabil - si in unele
laturi unic - al neamului nostru, aport luminat, valorificat si sporit la inaltimea intelectuala a
contemporaneitatii de parintele Dumitru Staniloae, nu inseamna nici "fundamentalism" si cu
atat mai putin un fel de nationalism confesional, cum s-au grabit sa declare unii teologi de
ultima ora, aplaudati in mod penibil chiar de catre un inalt ierarh prefatator, care de altfel nu
se afla la prima poticneala a inalt Prea Sfintiei Sale. Inseamna exclusiv cunoastere exacta de
sine, pentru folosul propriu si pentru folosul lumii.

Inseamna a sti despre sufletul ortodox romanesc, chemat sa contribuie la edificarea unei
Umanitati viabile, ceea ce sunt obligati sa stie despre calitatea si rezistenta materialelor
proiectantii si constructorii de viaducte, de poduri si blocuri, raspunzatori de vietile a mii si
sute de mii de oameni.

Cei care se pregatesc, aici, spre a cladi o tara si a asigura "sementiei romanesti" o viata
luminata de bucurie si prosperitate, ca si cei ce invata si se calesc in stiinta apararii si infloririi
sufletului ei, pasesc alaturi si raspund solidar de mostenirea pe care o vor lasa propriilor copii
si generatiilor viitoare.

Un adevar care trebuie pus in lumina pe baza celei mai obiective explorari a universului
religios al omenirii - intreprindere inceputa de Mircea Eliade, dar departe de a fi dusa de el
pana la capat - este acela ca singura religie din cele cateva sute existente azi pe lume si
singura confesiune crestina in stare sa ofere omului chinuit, destramat si supus agresiunii
continue a anti-omului, un fir trainic de care sa se prinda pentru a se smulge din mlastina ce
ameninta sa-l inghita, este Crestinismul.

Iar in cuprinsul lui, azi in mod preponderent, Ortodoxia. Si anume, prin teologia
indumnezeirii omului si prin invatatura palamita despre energiile divine. Prin antropologia
care, fara sa ignore urmarile pacatului stramosesc, nu le hipertrofiaza; prin asigurarea si
promovarea legaturii directe a omului cu Dumnezeu dar in Biserica, si nu obligandu-l pe cel
dornic de aceasta comuniune sa iasa din ea si sa faramiteze camasa lui Hristos - deja sfasiata
in doua - in cateva sute de petice.
Ortodoxia este in momentul de fata cea mai bine plasata spre a-si asuma acea palingeneza
salvatoare. in cuprinsul Crestinismului, ea are avantajul de a fi preluat si transfigurat viziunea
antica greaca despre lume, considerand-o nu o "vale a plangerii" ci o "podoaba" faurita de
Dumnezeu si in care omul, ajutat de energiile divine, trebuie sa faca din viata sa de aici, o
arvuna a raiului.

Cosmologia si antropologia ortodoxa au fost traite si rodite in existenta milenara a taranului

roman mai deplin ca oriunde si suntem chemati tocmai de aceea sa dam omului contemporan,
din ce in ce mai dezradacinat si mai golit de bogatia naturii umane, atat busola calauzitoare
cat si foita launtrica cu care sa poata spulbera maldarul de ratiuni pentru care, acum doua
decenii, un locuitor al Islandei, recent zguduite de un teribil cutremur, raspundea la intrebarea
daca nu se gandeste sa-si paraseasca insula: "Unde sa ma duc, atunci cand pamantul intreg se
transforma intr-o anticamera a infernului?"

Pentru Ortodoxie, pamantul intreg si viata omeneasca trebuie sa devina o anticamera si o

arvuna a raiului! Ne-o cere insusi Creatorul, si ne ajuta sa o infaptuim, daca-l rugam facand uz
de libertatea de alegere cu care ne-a plasmuit.

A fi constienti, astazi, de atuurile teologiei ortodoxe, si in mod special de ale Ortodoxiei

romanesti, este una din sansele salvarii lumii. Si daca se mai poate spera un "nou umanism"
care sa faca din "restaurarea omului" obiectivul sau principal si sa-i asigure victoria asupra
anti-omului, acest nou umanism nu poate fi conceput decat in cuprinsul Ortodoxiei in general
si al Ortodoxiei romanesti cu precadere.

Iata de ce teologia romaneasca de astazi are neaparata nevoie sa mediteze la cuvintele

testamentare ale lui Constantin Noica, tragand din ele toate invatamintele. in clipa in care o va
face, a teologhisi in Romania mileniului trei va insemna a gasi caile supravietuirii noastre ca
neam, si poate ale supravietuirii lumii.

Constantin Noica - Scrisoare catre Rafail

"Istoria toata, poate, nu este decat o lenta moarte a stapanilor." (Constantin Noica)

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi - mi se
spune - care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura
lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si
tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga
despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se
primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este - si omul insusi, care
populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari
sporite.

Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care
mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat
oricare alta. Este cea a lui Augustin, "iubeste si fa ce vrei". Caci daca iubesti cu adevarat - s-a
spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita
pentru ca a despartit pe "fa ce vrei" de "iubeste". Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i
place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau
materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate - in timp ce un Brancusi, care-si
iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este - omul modern traieste
scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la
urma, dragoste catra Dumnezeu, sa-l restituim credintei. - Dar iata, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune:
iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo
trei veacuri asa simte omul modern, si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat,
asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr- adevar pe om in intimitate cu lucrurile - intr-o alta intimitate decat cea
magica, mitica ori religioasa - si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface
substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu "izotopii" lor si
lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme
atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam
deci comunitatea de dragoste. - Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat
cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor
irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a
devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului
Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si
pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii - oare ce ar pune in arca Noe? Ar
pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot - cateva
sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce.
Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea
Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a
supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei.
Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se
infratea cu firea, si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire.
Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara
pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea
uluitoare: "Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si
suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu
lacrimile tale, ca un pom il tineai".

Ce minune de gand si de vorba - pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca
acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine
stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a
departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de
departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar
unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu
singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta - si care nu
mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste
si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca
fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta
iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai
adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se
legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe
care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din
comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu
unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit irxdarat,
vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci
cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca era buna.

Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca
oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau,
daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a
umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele - daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, bau cu ele cu tot, exista o ordo
gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei !

Constantin Noica

Pe marginea Scrisorii catre Rafail de Constantin Noica

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/teologia-stiinta-suprema-despre-70296.html