1

Curs 1 Dreptu comertului international (are numai 11 cursuri materia) 29.02.2012

Examen: ne da din curs, test grila are 12 intrebari 0,5 p, punctaj partial, 3 variante, problema teoretica
din curs, 9 prezente la seminar, examenu dureaza 1 ora.

DCI Notiune, obiect specific

Dci e o materie pluridisciplinara care reuneste in principal norme de drept civil, drept procesual civil,
norme materiale (..?) si norme conflictuale prin care se reglementeaza r.j. patrimoniale intre
persoanele fizice sau juridice, persoane si stat, raporturi juridice ce prezita caractere de
internationalitate si comercialitate. Alaturi de r. j. mentionate pot sa se includa in DCI, in functie de
obiectul lor, norme constitutionale (ex. Disp art. 135 al. 2 lit. a din Consti referitoare la libertatea
comertului si a protectiei concurentei loiale), norme de drept administrativ (licente import/export),
norme de drept international public.

Dupa cum reiese din diferenta data, DCI are ca obiect, raporturile juridice patrimoniale care prezinta
caractere de internationabilitate si de comercialitate.

Internationalitate caracter al raportului juridic de comert international

In numeroase situatii acest caracter al raportului juridic este stabilit fie in functie de un criteriu
subiectiv, fie in functie de un criteriu obiectiv.

Potrivit criteriului subiectiv se considera ca sunt internationale raporturile juridice care se stabilesc
intre parti ce isi au sediul sau domiciliul (resedinta) in state diferite. Acest criteriu a fost retinut de
exemplu in cuprinsul conventiei natiunilor unite asupra contractelor de vanzare internationala de
marfuri incheiata la Viena in anul 80. Conform art. 1 al. 1 din Conventie, aceasta se aplica
contractelor de vanzare de marfuri intre parti care isi au sediul in state diferite.

Corespunzator criteriului obiectiv se considera ca au caracter international raporturile juridice care

intereseaza economia a cel putin 2 state. In cadrul acestui criteriu accentul este pus pe aspectele de
ordin economic, astfel se va considera ca este vorba de un raport juridic cu caracter international in
situatia in care marfa lucrarea, sau serviciul avut in vedere se afla in circuit international. Intr-o
formulare mai restrictiva, in cadrul acestui criteriu s-a apreciat ca este vorba de un contract
international in ipoteza in care marfa, obiect al contractului, traverseaza cel putin o frontiera pentru
executarea acestuia. Formula aratata este insa prea restrictiva, unele operatiuni economice avand
caracter international pe motivul ca intereseaza economia mai multor state, desi marfa lucrarea sau
serviciul avut in vedere nu traverseaza cel putin o frontiera. Criteriul obiectiv este consacrat de pilda
in cuprinsul art. 1 din Regulamentul de Arbitraj al Camerei Internationale de Comert din Paris (cea
mai smekera, exista si Curtea de Arbitraj Bucuresti, si facem si din ea, partile in schimb pot alege si
alte camera de arbitraj).

In legatura cu regulamentele institutiilor de arbitraj precizam ca potrivit art. IV par. 1 lit. a din
Conventia Europeana de Arbitraj Comercial International, incheiata la Geneva in 61 (Romania a
ratificat-o). In cazul in care partile la o conventie de arbitraj au prevazut ca litigiile lor sunt supuse unei
institutii permanente de arbitraj arbitrajul se va desfasura in conformitate cu Regulamentul
 2

institutiei desemnate !!! Dupa cum se observa, Conventia de la Geneva nu solicita aplicarea nici
macar cu titlu subsidiar a legii statului unde se afla sediul institutiei arbitrale. Prin urmare, procedura
arbitrara se poate desfasura numai in conformitate cu regulamentul de arbitraj al institutiei care a
fost aleasa de catre parti.

In legatura cu criteriul subiectiv si cel obiectiv, se poate pune problema de a stii daca aceste criterii
trebuie sau nu sa fie intrunite cumulativ pentru ca raportul juridic analizat are caracter international.
Raspunsul la aceasta intrebare este acela ca in principiu, cele 2 criterii mentionate au caracter
ALTERNATIV. Prin urmare este suficient ca unul dintre aceste criterii sa fie indeplinit pentru ca
raportul juridic examinat sa aiba caracter international.

In consecinta, va putea fi calificat ca fiind international un contract incheiat intre 2 societati ce isi au
sediul in state diferite, in conditiile in care marfa, obiect al contractului nu traverseaza nici o frontiera.
(ex. O soc com italiana cumpara marfa din Romania, si o depoziteaza in Ro, cand pretul a crescut dupa
cateva luni, a vandut-o unei SC. Din Ro, angajandu-se sa o aduca la poarta depozitului, marfa nu
traverseaza nici o frontiera, dar contractul este international -> exemplu al criteriului subiectiv).

Pe de alta parte, un contract va fi international in eventualitatea in care el este incheiat intre 2

societati ce isi au sediul in aceeasi tara, iar marfa obiect al contractului, traverseaza cel putin o
frontiera pentru executarea acestuia (criteriu obiectiv contract incheiat intre o soc de la CJ si una de
la Bucuresti, pentru ca societatea sa vireze marfa, trebuie sa o aduca din Ungaria, are acolo marfa
depozitata, si o aduce din Ungaria sa o livreze la Bucuresti). Nu e exclus ca intr-un stat un contract sa
fie privit ca unul international, iar in alt stat ca unul intern (acelasi contract).

In raport cu cele mentionate mai sus retinem totusi ca in unele imprejurari, criteriul subiectiv si cel
obiectiv sunt avute in vedere IMPREUNA ! De exemplu, art. I, par. 1, lit. a, Geneva, 61, prevede ca
aceasta conventie se aplica conventiilor de arbitraj incheiate pentru reglementarea litigiilor nascute
sau care se vor naste din operatii de comert international (criteriul obiectiv dupa parerea Deleanu)
intre persoane fizice sau juridice avand in momentul incheierii conventiei de arbitraj resedinta lor
obisnuita sau sediul in state contractante diferite (criteriul subiectiv opinia Deleanu).

O alta problema care se pune in legatura cu cele 2 criterii aratate este de a stii daca acestea sunt
limitative sau exemplificative. Raspunsul la aceasta chestiune este ca, in lipsa unor reglementari
legale IMPERATIVE IN SENS CONTRAR, criteriile mentionate sunt EXEMPLIFICATIVE. Criteriile la care
ne-am referit sunt utilizate adesea pentru a se stabili ca un anumit raport juridic are caracter
international. Pe planul dreptului comparat, nu exista insa o definitie unanim acceptata a notiunii de
CONTRACT COMERCIAL INTERNATIONAL. De altminteri putem sa observam ca potrivit art. 1096 al. 1
din NCPC-Ro (similar art. 369 CPC actual) un litigiu arbitral care se desfasoara in Romania este socotit
international daca s-a nascut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. In cuprinsul
acestui text legal, accentul este pus pe criteriile de ordin juridic, dupa cum se poate observa, sintagma
folosita are o acceptiune larga, dispozitiile art. 1096 al. 1 nefiind marginite la raporturile de drept
privat stabilite intre parti ce isi au sediul in state diferite.

La modul general, am putea sa afirmam ca un raport juridic are caracter international daca
izvoraste dintr-un contract ce prezinta cel putin un element de extraneitate care are relevanta ca
element de internationalitate (in sensul dreptului comertului international).
 3

Comercialitate caracter

In general, in cadrul dreptului comertului international acest caracter al raportului juridic este
interpretat in sens larg, fiind vorba despre operatiuni economice, nu de operatiuni comerciale
intelese in acceptiunea lor restransa. Prin urmare nu s-ar putea sustine ca o anumita operatiune are
caracter comercial numai daca aceasta este determinata de catre un act sau un fapt de comert. Dupa
cum am mentionat, Conventia de la Geneva din anul 1961 se refera la arbitrajul comercial
international dar art. I par. 1 lit. a, din Conventie precizeaza ca ea se aplica operatiilor de comert
international. In cuprinsul art. I alin. 3 conventia de la Viena din anul 1980 se stipuleaza in mod expres
ca nici nationalitatea partilor, nici caracterul civil sau comercial al partilor sau al contractului nu sunt
luate in considerare pt aplicarea acestei conventii. Regulamentul de arbitraj al C. de C. I. Paris se
aplica in scopul rezolvarii prin arbitraj a diferendelor care intervin in domeniul afacerilor, fara sa aiba
insemnatate daca este vorba sau nu de operatiuni comerciale in sens strict. Totusi, o diferenta fata de
cele mentionate anterior apare in cuprinsul conventiei pt recunoasterea si executarea sentintelor
arbitrale straine incheiata la N.Y. in 58. Potr. Art. I, par. 1, al. 3 orice stat poate sa declare, la mom
ratificarii ei, ca va aplica conventia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept contractuale
sau necontractuale care sunt considerate comerciale de catre legea sa nationala. Prin urmare art. I
par. 3, permite exprimarea unei rezerve privind comercialitatea iar aceasta notiune este inteleasa aici
in sens strict. Romania a aderat la conventia de la N.Y. prin decretul nr. 186/1961 si s-a prevalat de
rezerva de comercialitate permisa de art. I par. 3 din conventia N.Y.

In raport cu evolutiile recente din dreptul nostru intern este insa de asteptat ca aceasta rezerva sa fie
retrasa, dupa cum se cunoaste, C. civ. actual se aplica potrivit art. 3 din cod, indiferent daca este
vorba sau nu de raporturi juridice comerciale intelese in sens strict. Astfel, dupa ce art. 2 al. 2 din C.
civ. stipuleaza ca acest cod constituie dreptul comun in materia dreptului privat, art. 3 din Cod arata
ca dispozitiile codului se aplica si raporturilor dintre profesionisti precum si raporturilor dintre acestia
si orice alte subiecte de drept civil.

Sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza o intreprindere. Al. 3 constituie exploatarea a
unei intreprinderi, exercitarea sistematica de catre una sau mai multe persoane a unei activitati
organizate ce consta in producerea, administrarea, ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de
servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ. Dupa cum se remarca inclusiv in dreptul intern
notiunea de comercialitate inteleasa in sens strict isi pierde din importanta. Asa fiind, ni se pare
surprinzator ca in cuprinsul art. 3 din regulile de procedura arbitrala ale Curtii de Arbitraj Comercial
International de la Bucuresti s-a mai simtit nevoia sa se precizeze ca aceasta curte organizeaza si
administreaza solutionarea unor litigii intre comerciale si civile. O simpla referire la litigii nascute din
operatiuni economice credem ca ar fi fost suficienta. In fine, in legatura cu cele aratate, amintim ca
inclusiv in cadrul dreptului european al afacerilor notiunea de comercialitate este inteleasa in sens
larg, regulile privind libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor, cele privind libera circulatie
a persoanelor precum si regulile referitoare la libera concurenta aplicandu-se in principiu fara sa se
faca distinctie intre operatiuni civile si comerciale in acceptiunea lor restransa.
 4

Curs 2 Dreptul comertului international 07.03.2012

Prin normele aplicabile operatiunilor economice internationale se urmareste asigurarea

celeritatii acestori operatiuni si ocrotirea creditului. Asigurarea celeritatii operatiunilor economice
internationale se impune intrucat conditiile de pe piata se pot modifica, iar intarzierile in luarea unor
decizii pot sa antreneze pierderi. In acest sens, art. 49, 64 Conventia de la Viena din 1980, prevad ca
rezolutiunea contractului nu este judiciara, cumparatorul, respectiv vanzatorul putand sa declare
contractul rezolvit in conditiile precizate de aceste texte legale.

De asemenea, se poate retine ca arbitrajul reprezinta principalul mod de rezolvare a litigiilor izvorate
din contractele comertului international, iar in scopul favorizarii desfasurarii arbitrajului, art. V, par. III,
Conv. Geneva, 1961, consacra autonomia clauzei compromisorii in raport cu contractul principal.

Potrivit art. V par. III, sub rezerva controlului judiciar ulterior prevazut prin legea forului, arbitrul a
carui competenta este contestata nu trebuie sa se desesizeze de proces; el are dreptul de a hotari
asupra propriei sale competente si asupra existentei/valabilitatii conventiei de arbitraj sau a
contractului din care aceasta conventie face parte.

Avand in vedere ca arbitrul poate sa se pronunte cu privire la existenta/valabilitatea contractului din

care face parte clauza compromisorie (varietate a conventiei de arbitraj) se poate afirma ca este
autonoma clauza compromisorie in raportul cu contractul comercial international.

Controlul judiciar se face doar dupa darea hotararii arbitrale.

Ocrotirea creditului este necesara intrucat numeroase operatiuni economice internationale se

desfasoara pe baza unor credite. In mod specific, mai multe prevederi legale vizeaza ocrotirea
creditorilor.

De pilda, art. 45 alin. 3 si art. 61 alin 3, Conventia de la Viena din 1980 stipuleaza ca nici un termen de
gratie nu poate sa fie acordat de judecator/arbitru, cand cumparatorul/vanzatorul se prevaleaza de
unul din mijloacele de care dispune in caz de contraventie la contract.

De asemenea, art. 59 Conventia de la Viena prevede ca NU este necesara punerea in intarziere a

cumparatorului pt plata pretului.

IZVOARELE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL

In cadrul acestei discipline avem in vedere mai multe izvoare:

CONVENTIILE INTERNATIONALE

In functie de numarul statelor participante, acestea se clasifica in conventii multilaterale/bilaterale.

Fireste, conventiile multilaterale au in principiu o importanta mai mare decat conventiile bilaterale.
 5

Intre conventiile multilaterale se detaseaza prin semnificatia lor cele care contin norme materiale
uniforme. In categoria conventiilor multilaterale, mentionam Conventia New York pentru
recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine (1958), Conventia Geneva pentru arbitrajul
comercial international (1961), Conventia Washington pentru reglementarea diferendelor relative la
investitii intre state si persoanele altor state (1965).

Conventia New York si conventia Geneva contin atat norme materiale cat si norme
conflictuale. Conventia Washington cuprinde preponderent norme materiale.

Conventia de la Viena asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri (1980) care

cuprinde preponderent norme materiale. In categoria conventiilor bilaterale mentionam cu titlu
exemplificativ conventiile incheiate in scopul promovarii si garantarii reciproce a investitiilor,
conventiile incheiate pentru evitarea dublei impuneri, tratatele de asistenta juridica in materie
comerciala si civila.

IZVOARELE DREPTULUI UE

Dupa cum se cunoaste dreptul UE are prioritate in raport cu dreptul intern al Statelor
Membre. In acest sens este declaratia cu privire la suprematie anexata Tratatului de la Lisabona
(Declaratia nr. 17) si jurisprudenta CJUE.

Astfel, in cauza Costa c. Enel, Curtea a precizat ca fiind izvorat dintr-o sursa autonoma ,
dreptul nascut din tratat nu ar putea sa i se opuna, data fiind natura sa specifica originala, un text
intern indiferent de natura acestuia, fara a-si pierde caracterul comunitar si fara a fi contestat chiar
fundamentul juridic al Comunitatii.

In cauza Simmenthal, Curtea a retinut ca judecatorul national insarcinat sa aplice, in cadrul

competentei sale, dispozitiile dreptului european, are obligatia de a asigura realizarea efectului deplin
al acestor norme lasand la nevoie, din proprie initiativa, orice dispozitie contrara apartinand
legislatiei nationale prin propria putere de decizie, fara a solicita/astepta eliminarea prealabila a
acestuia pe cale legislativa sau prin orice alt procedeu constitutional.

Prioritatea dreptului european este afirmata in Constitutia Romaniei la art. 148 alin 2 si 3. In
cuprinsul art. 5 din C. civ., se stipuleaza ca in materiile reglementate de acest cod, normele dreptului
UE se aplica in mod prioritar indiferent de calitatea/statutul partilor.

ACTELE NORMATIVE INTERNE

In aceasta categorie intra C. civ si C. proc. Civ. In contextul mentionat, subliniem ca in prezent
C. civ cuprinde dispozitii de DIP (Cartea a VII-a), iar CPC contine prevederi consacrate aribitrajului si
arbitrajului international. O pozitie aparte o au normele constitutionale. Unele dintre acestea, ne
intereseaza in cadrul DCI. De exemplu, art. 135 Constitutie prevede ca economia Romaniei este o
economie de piata si statul trebuie sa asigure libertatea comertului si protectia concurentei loiale.
 6

UZANTELE

Acestea pot sa prezinte un caracter de izvor de drept. Cea mai importanta clasificare se
realizeaza dupa forta lor juridica. In functie de acest criteriu distingem intre uzante normative si
uzante conventionale. Cele normative pot sa constituie izvor de drept. Ele reprezinta practici sociale
mai bine conturate, mai vechi, cu grad sporit de continuitate si repetabilitate. Uzantele conventionale
nu sunt izvoare de drept. Acestea sunt obisnuintze stabilite intre anumite parti contractante.

Aplicarea uzantelor este prevazuta atat in cadrul unor izvoare internationale cat si in cadrul
unor izvoare interne ale DCI. Astfel, art. VII par I, Conventia Geneva 1961, prevede ca partile sunt
libere sa determine legea pe care arbitrii trebuie sa o aplice fondului litigiului. In lipsa indicarii de
catre parti a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnata de norma conflictuala pe care ei o vor
considera potrivita in speta. In amandoua cazurile, arbitrii vor tine seama de stipulatiile contractuale
si de uzantele comerciale.

Art. 360 CPC si respectiv, art. 1105 alin.1 NCPC prevad ca tribunalul arbitral tine seama de
uzante in scopul rezolvarii litigiului. Sub aspectul aratat formula utilizata de art. 1105 alin. 1 NCPC este
mai transanta, intrucat in cuprinsul textului se stipuleaza ca tribunalul arbitral tine seama in toate
situatiile de uzante si reguli profesionale.

In cuprinsul art. 1 NCC, uzantele sunt mentionate in cadrul izvoarelor dreptului civil. Potrivit
art. 1 alin 1 sunt izvoare ale dreptului legea, uzantele, si principiile generale de drept.

Alin. 2 in cazurile neprevazute de lege se aplica uzantele, iar in lipsa acestora dispozitiile
legale privitoare la situatii asemanatoare, iar cand nu exista asemenea dispozitii, principiile generale
ale dreptului

Alin. 3 in materiile reglementate prin lege, uzantele se aplica numai in masura in care legea
trimite in mod expres la acestea

Alin. 4 numai uzantele conforme ordinii publice si bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept

Alin. 5 partea interesata trebuie sa faca dovada

Alin. 6 in sensul dispozitiilor codului, prin uzante se inteleg obiceiuri (cutuma) si uzurile
profesionale

Aplicarea uzantelor este prevazuta si in cuprinsul Regulamentului institutiilor de arbitraj. De

pilda prevederile art. 21 alin 1 din Regulamentul de Arbitraj al Camerei de Comert International din
Paris (aplicabil de la 1.01.2012) si disp. Art. 75 alin. 1 din Regulile de procedura arbitrala ale CAB
(Bucuresti).

Conventia Viena 1980 se refera si ea la uzante. In cuprinsul art. 9 din Conventie sunt avute
insa in vedere, in opinia noastra, uzantele conventionale. Potrivit art. 9 alin. 1, partile sunt legate prin
uzantele la care ele au consimtit si de obisnuintzele care s-au stabilit intre ele. Conform alin. 2
 7

aceluiasi art., in afara de conventie contrara a partilor, acestea sunt considerate ca s-au referit in mod
tacit in contract si pentru formarea sa, la orice uzanta pe care o cunosteau sau ar fi trebuit sa o
cunoasca si care in comertul international este larg cunoscuta si in mod regulat respectata de catre
partile la contracte de acelasi tip, in ramura comerciala avuta in vedere.

Asadar, corespunzator alin. 2 opereaza o prezumtie de vointa a partilor, in sensul aplicarii

uzantelor.

Daca partile o doresc, ele pot sa convina insa, ca uzantele in domeniu sa nu li se aplice.

Tinand seama de cele mentionate anterior putem sa aducem in atentie cateva ipoteze si
solutii privind conflictele intre uzante sau intre uzante si anumite legi.

Bunaoara, conflictul intre o uzanta conventionala si o uzanta normativa -> aplica uzanta conventionala
intrucat, de regula, uzanta normativa are forta juridica a unei legi supletive;

conflict uzanta conventionala c. lege supletiva -> aplica uzanta conventionala;

conflict - uzanta conventionala c. lege imperativa -> se aplica legea imperativa;

conflictul intre o uzanta conventionala/normativa c. conventia expresa a partilor -> se aplica

conventia expresa a partilor;

conflict uzanta conventionala/normativa c. dispozitii ce tin de ordinea publica -> se aplica dispozitiile
ce tin de ordinea publica avand insa in vedere ca pe planul relatiilor economice internationale luam in
considerare notiunea de ordine publica de DIP (privat) ordine publica internationala sau de ordine
publica transnationala (acestea din urma, in cazul arbitrilor, sunt chiar obligati sa le invoce).

Ordinea publica de DIP <-> antagonie <-> Ordinea publica transnationala.

PRINCIPIILE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL

Unele dintre aceste principii au fost evidentiate in jurisprudenta arbitrala, ele fiind apoi
preluate in cadrul unor conventii internationale.

De exemplu, poate sa fie considerata un principiu al DCI lex voluntatis (acest principiu este
prevazut la art. VII par I, Conventia Geneva) sau principiul corespunzator caruia creditorul are
obligatia de a-si modera prejudiciul care poate sa apara datorita neexecutarii de catre debitor a
prestatiei sale (acest principiu este prevazut in materia vanzarii internationale la art. 77 Conventia
Viena).

Alte principii ale DCI sunt, de pilda pact sunt servanda sau principiul competentei
profesionale a participantilor la raporturile juridice de DCI. In legatura cu principiile DCI si cu uzantele
 8

comertului international, poate sa fie analizata problema existentei lex mercatoria (legea
comerciantilor). Ne vom referi insa la lex mercatoria in contextul examinarii aspectelor pe care le
implica stabilirea legii care guverneaza contractele comerciale internationale.

UZANTELE COMERCIALE STANDARDIZATE. REGULILE INCOTERMS

(TERMENI COMERCIALI INTERNATIONALI)

INCOTERMS au fost standardizate de CCI PARIS. In prezent, exista mai multe editii ale Incoterms.
Termenii din cuprinsul acestor editii pot sa fie diferiti, dupa cum de la o editie la alta semnificatia
acelorasi termeni poate sa cunoasca unele deosebiri.

Ca atare, este recomandabil ca partile sa indice editia pe care au avut-o in vedere. Incoterms
se aplica in cazul contractelor de vanzare internationala de marfuri. Partile interesate pot sa aplice
Incoterms ca atare sau pot sa aduca unele modificari termenului pe care il au in vedere. Incoterms se
refera la aspecte precum transmiterea riscurilor intre parti (chestiune care este in legatura cu
momentul livrarii marfurilor), obtinerea de licente de import/export sau a autorizatiilor de tranzit,
ambalarea si marcarea marfurilor, inspectarea marfurilor, incheierea unor contracte subsecvente
de transport si de asigurare a marfurilor. Mentionam insa ca nu toti termenii Incoterms acopera
integral aspectele la care ne-am referit.

EXW franco fabrica sarcini minime pt vanzare

DPP delivery duty pay livreaza in tara cumparatoare

- Sarcini maxime pt vanzare

Atentie termenii din Grupa C (riscurile se transmit in tara vanzatorului)

Incoterms nu se refera la aspecte privind cantitatea, calitatea si pretul marfurilor, penalitati, rezilierea
contractelor, solutionarea eventualelor litigii intre part, etc. La modul general, nu se poate sustine ca
Incoterms ar constitui izvor de drept. De altminteri, dupa cum am mentionat exista diferente intre
diferitele editii ale Incoterms, uneori chiar cu privire la acelasi termen. Se poate observa ca in editiile
recente, unele prevede ale Incoterms constituie solutii doctrinare nefiind uzante comerciale
standardizate propriu-zis. Totusi, in ceea ce ne priveste, credem ca nu este exclus sa se poata afirma
in cazul unor termeni care se caracterizeaza prin constantza si repetabilitate ca ei exprima uzante in
materia vanzarii internationale de marfuri.

De exemplu, EXW poate sa fie considerata un asemenea termen -> astfel de termeni ar putea
sa fie avuti in vedere daca ei pot sa fie coroborati cu elementele de fapt semnificative. Asadar o
livrare la fabrica/ depozitul vanzatorului ar putea sa se realizeze conform regulilor pe care le implica
EXW daca se accepta ca acesta exprima reguli larg cunoscute in cadrul comertului international.

Curs 3 Dreptul comertului international 14.03.2012

 9

Participantii la raporturile juridice de comert international

Principalii participanti sunt:

STATELE care constituie subiecte originare ale ordinii juridice internationale.

- Tinand seama de acest aspect in cuprinsul art. 2 Conventia de la Geneva din 1961, se prevede ca
persoanele juridice calificate, prin legea care le este aplicabila, drept persoanele juridice de drept
public, au posibilitatea de a incheia in mod valabil conventii de arbitraj. De asemenea, art. 25
Conventia Washington din 1965, stipuleaza ca competenta Centrului International pentru
Reglementarea diferendelor relative la Investitii, cuprinde diferendele de ordin juridic intre un
stat contractant si persoanele unui stat contractant care sunt in relatie directa cu o investitie.

- Statele pot sa participe si la alte raporturi juridice de comert international in afara celor care
implica realizarea unei investitii. De exemplu, in cazul incheierii unui contract de imprumut
extern.

- Din dispozitiile conventiei de la Geneva si Washington nu trebuie sa se inteleaga totusi ca in toate

situatiile in care statele participa la raporturi juridice de comert international, ele pot sa incheie
conventii de arbitraj. Intr-adevar in aceasta privinta, reglementarile legale si jurisprudenta
instantelor poate sa fie diferita de la un stat la altul.

ORGANIZATIILE INTERGUVERNAMENTALE

- Care sunt constituite de mai multe state in scopul realizarii unor obiective comune acestora. (O.N.
a Comertului). Participarea acestora la raporturi juridice de comert international depinde de
prevederile actului lor constitutiv.

SOCIETATILE TRANSNATIONALE

- Care constituie o forma de colaborare a statelor in domeniul economic.

- Aceste societati au la baza un tratat international incheiat intre 2 sau mai multe state.

- Prin dispozitiile tratatului, statele participante convin sa se implice in operatiuni economice

precum transportul aerian, transportul pe calea ferata, construirea si exploatarea unui baraj,
tunel etc.

- In acest scop, statele constituie o societate pe actiuni sau un SRL. Capitalul social este format prin
aporturile statelor participante

- Solutionarea litigiilor generate de interpretarea actului constitutiv al societatii infiintate sau de

lacunele acestuia se realizeaza de catre organe internationale de jurisdictie CIJ HAGA, institutii
de arbitraj CCI PARIS, sau in cadrul unui arbitraj ad-hoc.

- Litigiile obisnuite (de exemplu, litigiile de munca) se rezolva de catre instantele de judecata
competente. In cazul unor societati transnationale se aplica doar prevederile actului constitutiv al
acestora => dispozitiile din dreptul intern al statelor participante nu se aplica in scopul
interpretarii prevederilor actului constitutiv, nici macar cu caracter subsidiar. In acest sens,
 10

mentionam cu titlu exemplificativ, societatea de transport aerian SAS constituita de Danemarca +

Norvegia + Suedia si are sedii cu valoare juridica egala in capitalele celor 3 tari aratate.

- In alte ipoteze, prevederile Actului Constitutiv pot sa fie interpretate sau eventual acoperite
avand in vedere principiile de drept comune sistemelor juridice ale statelor participante la
societatile transnationale. Societatea de transport aerian Air Afrique constituita de 11 state
africane, reprezinta un exemplu in acest sens.

SOCIETATEA EUROPEANA

- Supusa dispozitiilor Regulamentului nr. 2157/2001 si Directivei nr. 2001/86. Aceasta societate se
poate constitui in mai multe modalitati:

Prin fuziune (aceasta modalitate poate sa fie folosita numai de SA din statele membre

Prin crearea unei societati de tip holding (aceasta modalitate poate sa fie utilizata
numai de SA si/sau SRL din statele membre)

Prin constituirea unei filiale comune (aceasta modalitate poate sa fie folosita de orice
entitate cu personalitate juridica si are o legatura cu un stat mebru, in sensul precizat
in cuprinsul Regulamentului)

Prin transformarea unei SA intr-o societate europeana (o SA constituita in

conformitate cu legea unui stat membru care are sediul statutar si administratia
centrala in cadrul UE se poate transforma intr-o societate europeana daca are de cel
putin 2 ani o filiala intr-o alta tara a UE). In acest caz transformarea intr-o societate
europeana determina contopirea a 2 societati de nationalitati diferite.

Prin crearea unei societati europene sub forma de filiala a unei alte societati
europene.

- Regimul juridic aplicabil societatii europene nu este insa stabilit in mod exclusiv prin prevederile
legale europene. Astfel, legea statului unde se afla sediul statutar si administratia centrala a
societatii europene se aplica in scopul completarii dispozitiilor Regulamentului nr. 2157/2001.

GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC EUROPEAN (supus disp. Regulamentului nr.

2137/85)

- Acesta se poate constitui pentru desfasurarea unor activitati economice care au caracter auxiliar
in raport cu activitatile realizate de persoanele fizice/juridice apartinand unor state membre
diferite care iau initiativa crearii unui asemenea grup.

- Legea de la locul inregistrarii grupului de interes economic reglementeaza functionarea acestuia

si arata daca el are sau nu personalitate juridica.

SOCIETATILE COMERCIALE

- Participa intr-o masura importanta la relatiile economice internationale. Legea aplicabila

societatilor comerciale se determina in general in functie de criteriul locului de inregistrare (de
regula in functie de criteriul sediului statutar) sau in functie de criteriului sediului real. In dreptul
 11

nostru, art. 2571 C. civ. prevede ca persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui
teritoriu si-a stabilit potrivit actului constitutiv, sediul social. Daca persoana juridica are sedii in
mai multe state se tine seama de sediul ei real. Prin sediul real se intelege locul unde se afla
centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare chiar daca hotararile organului
respectiv sunt adoptate potrivit Directivelor (?) transmise de actionari sau asociati din alte state.
Cu toate acestea daca dreptul strain astfel determinat retrimite la dreptul statului in conformitate
cu care a fost constituita persoana juridica, este aplicabil dreptul acestui din urma stat. Conform
art. 2580 C. civ., legea nationala a persoanei juridice guverneaza statutul organic al acesteia, adica
constituirea, functionarea, dizolvarea si lichidarea persoanei juridice.

GRUPURILE DE SOCIETATI

- In cadrul carora distingem, in functie de gradul lor de integrare, trusturile, holdingurile si

grupurile de interes economic. Trust-ul presupune reunirea unui grup de intreprinderi sub o
conducere unica sau reunirea mai multor societati in cadrul unei structuri care implica integrarea
lor totala. Holding-urile sunt SC care, de regula, nu au activitate economica proprie si care
controleaza alte SC. Grupurile de interes economic se constituie pentru inlesnirea activitatii
economice a asociatilor care pot sa fie persoane juridice/ persoane fizice.

Intr-o masura redusa pot sa participe la relatiile economice internationale: asociatii, fundatii,
persoane fizice. In legatura cu persoanele fizice mentionam ca, in principiu, capacitatea acestora
este supusa lex patriae sau lex domicili. In dreptul nostru, art. 2572 C. civ. se aplica norma
conflictuala lex patriae. Subliniem insa ca, in conformitate cu art. 2579 alin. 1 C. civ., persoana
care, potrivit legii nationale, este lipsita de capacitate sau are capacitate de exercitiu restransa,
nu poate sa opuna aceasta cauza de nevalabilitate celui care, de buna credinta la momentul
incheierii actului Si conform legii locului unde actul a fost incheiat, a considerat-o ca fiind deplin
capabila. Aceasta regula nu se aplica actelor juridice referitoare la familie, mostenire si la drepturi
reale asupra imobilelor situate in alt stat decat cel al locului incheierii actului. Dispozitiile
mentionate au menirea de a ocroti buna credinta a cocontractantului, ele apar ca o exceptie de la
regula conform careia capacitatea persoanei fizice este supusa legii ei nationale. Conceptia la care
ne referim s-a conturat mai intai in jurisprudenta franceza in cauza Lizardi sub denumirea de
teoria interesului national. In prezent, teoria aratata este consacrata si in cuprinsul art. 13 din
Regulamentul Roma 1.

Formarea contractului de comert international

Incheierea contractelor de comert international este de regula precedata de anumite

demersuri precontractuale. Acestea au fost sintetizate in doctrina dupa cum urmeaza:

- demersuri exploratorii in aceasta etapa se desfasoara activitati de prospectare, de informare, si

de investigare a pietei avuta in vedere. In acest scop se pot distribui pliante, cataloage, mostre,
pot sa fie realizate emisiuni publicitare la radio sau TV

- initierea dialogului contractual in imprejurarea in care pe piata avuta in vedere s-a starnit
interesul fata de produsele sau serviciile oferite ori solicitate, poate sa fie initiat dialogul
contractual printr-o oferta publicitara ori printr-o cerere sau solicitare de oferta. In principiu,
 12

oferta publicitara, respectiv cererea sau solicitarea de oferta nu pot sa conduca la incheierea
contractului. Astfel, art. 14 al. 2 Conv. Viena din anul 1980, prevede ca o propunere adresata unor
persoane nedeterminate este considerata numai ca o invitatie de a oferta inafara de cazul in care,
persoana care a facut propunerea nu a indicat in mod clar contrariul. Dispozitiile art. 1189 al. 1 si
1190 C. civ. roman sunt similare. Potrivit 1189 al. 1 C. civ. propunerea adresata unor persoane
nedeterminate, chiar daca este precisa, nu valoreaza oferta, ci dupa imprejurari, solicitare de
oferta sau intentie de negociere. De la aceasta regula, al. 2 al aceluiasi articol, stabileste insa o
serie de exceptii, astfel: propunerea valoreaza oferta daca aceasta rezulta din lege, din uzante,
sau in mod neindoielnic din imprejurari. Art. 1190 C. civ dispune ca solicitarea de a formula oferte
adresata uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie prin ea insasi oferta de a
contracta.

- Desfasurarea dialogului contractual se realizeaza pe baza ofertei ferme a exportatorului sau a

unei comenzi a importatorului. Desfasurarea dialogului contractual poate sa presupuna aplicarea
mai multor reguli sau strategii care guverneaza negocierea: pregatirea temeinica a tratativelor
(formularea clara a obiectivelor in cursul negocierii, reunirea unor date privind caracteristicile
tehnice ale produsului, ce va forma obiectul contractului, preturile practicate, clauzele care
necesita o atentie deosebita cum sunt cele referitoare la legea aplicabila contractului, livrarea si
transmiterea riscurilor, inspectarea marfurilor, penalitati, solutionarea eventualelor litigii, precum
si a unor date suplimentare care pot sa vizeze capacitatea potentialului cocontractant de a-si
indeplini obligatiile, contractele similare incheiate de acesta, nivelul de concurenta existent pe
piata); partea care se afla sub presiunea trecerii timpului nu trebuie totusi sa dea impresia ca se
grabeste intrucat partenerul de negociere ar putea sa foloseasca in avantajul sau o asemenea
situatie; in cazul negocierilor care nu prezinta un grad ridicat de complexitate, nu este
recomandabil ca aspectele asupra carora s-au pus de acord, sa fie retinute imediat in scris,
intrucat in acest mod poate sa apara o atmosfera de suspiciune intre partenerii care negociaza.
Negocierea este recomandabil sa inceapa cu aspecte esentiale, nu cu chestiuni de detaliu. Dintre
acestea vor fi preferate aspectele asupra carora partile pot sa ajunga mai usor la un acord. Astfel
tratativele vor avansa, si se va instaura o atmosfera de incredere intre partenerii care negociaza;
uneori negocierile pot sa fie dramatizate sau chiar rupte, dandu-se insa de inteles, celeilalte parti
ca este posibila reluarea lor daca aceasta accepta sa isi modereze pretentiile. In legatura cu
regulile sau strategiile care guverneaza negocierea, subliniem insa ca, modul de desfasurarea al
tratativelor depinde in primul rand de aptitudinile persoanei care negociaza, fiind mai putin o
chestiune de tehnica

Subtitlu: Scrisoriile de intentii

Pe parcursul negocierii unui contract, partile pot sa schimbe intre ele o serie de documente
care sunt analizate in doctrina sub denumirea de scrisori de intentie. In practica, aceste documente
pot sa poarte denumiri diverse precum: scrisoare de intentii, acord de principiu, protocol de acord,
angajament de onoare. In literatura de specialitate, documentele la care ne referim au fost clasificate
dupa cum urmeaza:
 13

- Scrisori de intentii care intervin in cursul negocierii contractului, acesta este domeniul specific
al scrisorilor de intentii. In cazul unei negocieri, care se desfasoara pe o perioada mai lunga de
timp, partile obisnuiesc sa retina prin documentele pe care le elaboreaza punctele asupra carora
au ajuns la un acord si aspectele care urmeaza sa fie negociate in viitor. Negocierea dintre parti,
trebuie sa se desfasoare cu buna credinta. Aceasta nu inseamna totusi ca partea care se implica
intr-o negociere ar fi obligata sa incheie contractul. Dupa cum s-a retinut in doctrina si
jurisprudenta, obligatia de a negocia cu buna credinta presupune mai multe aspecte, precum:

transmiterea catre partenerul de negociere a tuturor informatiilor in scopul evaluarii

pertinente a contractului proiectat, abtinerea de la orice propuneri vadit inacceptabile
care ar conduce la ruperea tratativelor;
anuntarea prompta a hotararii de a pune capat tratativelor, colaborarea partilor pentru ca
negocierea sa nu depaseasca o durata rezonabila de timp;
interdictia folosirii unei negocieri numai ca etalon, in cadrul unei alte negocieri;
pastrarea confidentialitatii datelor cu caracter secret transmise in cursul tratativelor,
evitarea repunerii in discutie fara motive temeinice a unor chestiuni care au fost deja
negociate (ENUMERAREA NU ESTE LIMITATIVA).

La unele dintre aspectele mentionate se refera si principiile UNIDROIT aplicabile contractelor

comerciale internationale la articolele 2.1.15 si 2.1.16 intitulate negocierile cu rea-credinta si
respectiv obligatiile de confidentialitate. De asemenea, art. 1183, 1184 C. civ. roman se refera la buna
credinta in negocieri, respectiv la obligatia de confidentialitate in negocierile precontractuale. Aceste
texte sunt apropiate de prevederile mentionate, din cadrul principiilor Unidroit. Obligatia de a
negocia cu buna credinta este analizata cu rigoare sporita pe masura ce negocierile progreseaza
intrucat astfel se intareste ideea partenerului de negociere ca tratativele se vor incheia cu succes.
Ruperea abuziva a negocierilor antreneaza raspunderea juridica a partii in culpa deoarece negocierea
presupune angajarea unor sume de bani, iar timpul afectat tratativelor care nu s-au incheiat cu succes
putea sa fie folosit pentru alte negocieri care sa fie avantajoase.

- Scrisori de intentii care nu produc efecte juridice. In cuprinsul unor asemenea documente se
mentioneaza in mod expres ca ele nu genereaza efecte juridice, prin urmare astfel de documente
dau nastere numai unor obligatii de ordin moral. Totusi in unele situatii, astfel de formulari nu
inlatura raspunderea juridica a partilor (de exemplu, in domeniul concurentei).

- Scrisori de intentii care contin angajamente juridice ferme cu privire la anumite aspecte
particulare implicate de procesul tratativelor. Astfel, in cursul negocierii contractului principal
pot sa fie elaborate de catre parti, documente care sunt intitulate scrisori de intentii si care au
semnificatia unor veritabile contracte (de exemplu, un angajament de confidentialitate, un
contract incheiat pentru realizarea unui anumit studiu necesar in cursul negocierii contractului
principal, un contract prin care se prevede ca obligatie de mijloace sau de rezultat ca negocierile
se vor incheia intr-o perioada de timp determinata.

- Scrisori de intentii care exprima categorii juridice traditionale, adica, oferta, acceptare, contract
principal. Pentru a se evita incertitudinile legate de momentul incheierii contractului este
recomandabil ca partile sa precizeze in mod clar care va fi acest moment. Art. 2.1.13 din
Principiile UNIDROIT prevede ca atunci cand in timpul negocierilor, una dintre parti insista ca
respectivul contract sa nu fie incheiat pana nu se ajunge la o intelegere asupra unor anumite
 14

probleme sau a unei anumite forme, nu se va incheia un contract pana nu se ajunge la intelegere,
in ceea ce priveste acele probleme sau acea forma. Dispozitiile art. 1185 C. civ. roman sunt
similare.

LEGEA APLICABILA CONTRACTULUI DE COMERT INTERNATIONAL

Legea care guverneaza contractul de comert international poate sa fie determinata prin
acordul partilor. In absenta acordului partilor, aceasta va fi stabilita de catre organul de jurisdictie
competent, instanta de judecata sau tribunal artibral, intrucat nu este posibil ca un contract sa nu fie
supus nici unei legi.

Un prim subtitlu:

Determinarea legii aplicabile prin acordul partilor

Corespunzator normei conflictuale lex voluntatis, partile pot sa stabileasca prin consens,
legea care va guverna contractul dintre ele. In acest sens, sunt de pilda, prevederile art. 7 par. 1 Conv.
Geneva din 1961, cele ale art. 42 din Conv. Washington din 1965, cele ale art. 3 din Regulamentul
Roma 1, cele ale art. 21 din Regulamentul de Arbitraj al CCI, cele ale art. 96 din regulile de procedura
arbitrala ale Curtii de Arbitraj Bucuresti (CAB). Conventia de la Geneva, Regulamentul Roma 1, si
regulamentul de arbitraj al CCI nu solicita ca optiunea partilor in ceea priveste legea aplicabila sa fie
exprimata intr-o anumita forma.

Potrivit art. 96 din regulile de procedura arbitrala ale CAB, partile trebuie sa determina insa, legea
aplicabila fondului litigiului printr-o intelegere scrisa. Aceste prevederi credem ca se interpreteaza in
sens larg, de exemplu, inclusiv in situatia in care in fata tribunalului arbitral, partile convin asupra legii
aplicabile, si cele convenite de catre acestea sunt retinute in incheierea de sedinta, exigentele art. 96
sunt respectate.

Curs 4 Dreptul comertului international 21.03.2012

Reamintim ca dupa numarul de saptamani acesta este cursul 5, dar in prima saptamana nu s-a tinut
DCI.

In cuprinsul art. 1203 din C. civ. roman se stipuleaza referitor la alegerea legii aplicabile ca in
situatia in care o clauza standard prevede in folosul celui care face propunerea, legea aplicabila, o
astfel de clauza nu produce efecte decat daca ea este acceptata in mod expres in scris de cealalta
 15

parte. Aceasta chestiune se subsumeaza temei generale privind determinarea clauzelor standard (a
conditiilor generale) ale contractului. Legea aplicabila contractului va arata sistemul care va fi luat in
considerare, intrucat in domeniu sunt posibile mai multe solutii. In ipoteza in care legea aplicabila
contractului este legea romana, urmeaza sa fie avute in vedere pentru o astfel de clauza standard
dispozitiile art. 1203 C. civ.

Situatia in care partile aleg legea aplicabila contractului se deosebeste de ipoteza in care
partile incorporeaza prevederi ale unei anumite legi in cuprinsul contractului dintre ele
(receptioneaza pe cale contractuala dispozitii ale unei anumite legi). In eventualitatea unui conflict
intre prevederile imperative ale legii contractului si dispozitii ale legii incorporate in contract, vor avea
prioritate prevederile imperative ale legii contractului.

Instantele de judecata in calitate de organe de jurisdictie ale statului care le-a instituit, aplica
normele de drept international privat ale statului caruia ii apartin. Prin urmare, instantele de judecata
romane aplica in scopul identificarii legii care guverneaza contractul, dispozitiile regulamentului Roma
1. Conform art. 2 din acest Regulament, legea desemnata de prevederile sale se aplica indiferent daca
este sau nu legea unui stat membru.

In ceea ce priveste tribunalele arbitrale, tendinta dominanta in doctrina si in practica este

aceea de a considera ca ele nu au o lege a forului. Asadar, tribunalele arbitrale nu sunt obligate sa
aplice normele de drept international privat ale tarii unde se afla sediul arbitrajului. Arbitrajul
constituie o forma de justitie privata, el avand o dubla natura contractuala si jurisdictionala. Aplicarea
constanta de catre tribunalele arbitrale a normelor de drept international privat ale tarii unde se
desfasoara arbitrajul ar conduce la apropierea pozitiei arbitrilor de cea a judecatorilor, in conditiile in
care natura arbitrajului este diferita de natura jurisdictiei statale. De altminteri, in imprejurarea in
care partile decid ca litigiile dintre ele sa fie solutionate prin arbitraj, acestea nu tin seama in general
de normele de drept international privat ale statului unde se afla sediul arbitrajului, ci de alte aspecte
precum, prestigiul institutiei de arbitraj care este aleasa, distanta geografica care se separa partenerii
contractuali. In acest context amintim ca in conformitate cu jurisprudenta CJUE, tribunalele arbitrale
nu pot sa foloseasca actiunea preliminara, ele nefiind considerate asadar organe de jurisdictie
apartinand statelor membre unde isi desfasoara activitatea (Nordsee 23.03. 1982, Denuit
27.01.2005). Subliniem insa ca, pozitia CEDO este diferita corespunzator jurisprudentei CEDO,
tribunalele arbitrale fiind considerate instante in sensul prevederilor CEDO (Lithgow 08.07.1986).

Pana in prezent, o pozitie particulara in aceasta privinta, a avut-o CAB (Bucuresti). Astfel, in timp ce se
accepta ca, in cazul unui arbitraj ad-hoc nu exista o lege a forului, in ipoteza arbitrajului institutional
se considera ca in calitate de organ national roman, CAB (Bucuresti) trebuie sa aplice normele
dreptului international privat roman. Aceasta practica credem ca este susceptibila de rezerve. Astfel,
la modul general, art. VII din Conventia de la Geneva din anul 1961, prevede ca in lipsa indicarii de
catre parti a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnata de norma conflictuala pe care ei o vor
considera potrivita in speta. Conventia de la Geneva se aplica in general in materia arbitrajului, art. I
par. 2 lit. b din Conventie, aratand ca, prin arbitraj se intelege reglementarea litigiilor nu numai de
catre arbitrii numiti pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc) ci si de catre institutii permanente de
arbitraj. In fine, art. 96 din Regulile de procedura arbitrala ale CAB (Bucuresti) nu solicita aplicarea
invariabila a normelor de drept international privat roman. Art. 96 din cuprinsul acestor reguli de
 16

procedura stipuleaza ca, in lipsa determinarii de catre parti a legii aplicabile fondului litigiului, aceasta
va fi stabilita de tribunalul arbitral pe baza normelor conflictuale pertinente.

Mai multe consecinte decurg din conceptia potrivit careia in arbitrajul international nu exista o lege
a forului:

arbitrii nu sunt obligati sa aplice normele conflictuale ale statului unde se desfasoara
arbitrajul;

notiunile din continutul si din cadrul punctului de legatura al normelor conflictuale pot sa fie
calificate in mod autonom;

legea straina se poate aplica in functie de optiunea arbitrilor, cu titlu de element de drept sau
cu titlu de element de fapt;

toate normele de aplicare imediata sunt, pentru tribunalul arbitral, norme de aplicare
imediata straine;

arbitrii se raporteaza la normele apartinand ordinii publice transnationale, iar nu in mod

obligatoriu la normele care apartin ordinii publice de drept international privat ale statului
unde se afla sediul arbitrajului.

Corespunzator art. 3 din Regulamentul Roma 1, legea aplicabila contractului poate sa fie stabilita de
catre parti in mod expres sau in mod implicit. De pilda, partile ar putea sa foloseasca in cuprinsul
contractului incheiat intre ele, notiuni care sunt cunoscute si reglementate numai in cadrul unui
sistem de drept determinat sau ele, ar putea sa se raporteze pe parcursul executarii contractului la
dispozitiile unei anumite legi. In asemenea imprejurari se poate considera ca alegerea partilor in ceea
ce priveste legea contractului rezulta corespunzator termenilor art. 3 din Regulamentul Roma 1 din
clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei. Potrivit pct. 12 din preambulul Regulamentului
Roma 1, pentru a determina daca a fost exprimata clar alegerea privind aplicarea unei anumite legi,
unul din factorii de care ar trebui sa se tina seama il reprezinta conventia partilor prin care se confera
uneia sau mai multor instante dintr-un stat membru competenta exclusiva de a judeca litigiile
rezultate din contract. In alte cuvinte incheierea unei conventii in scopul desemnarii forului (a
instantei de judecata competente) poate sa semnifice ca partile au ales in mod implicit legea
aplicabila contractului. Dispozitiile punctului 12 din preambulul Regulamentului Roma 1 sunt
discutabile,dar in orice caz desemnarea de catre parti a instantei de judecata competenta constituie
doar unul dintre factorii care pot sa fie avuti in vedere pentru a se decide daca partile au ales sau nu
legea aplicabila contractului. Asadar, alegerea instantei de judecata competenta nu inseamna in mod
automat ca legea aplicabila contractului este legea statului caruia ii apartine respectiva instanta.

Conform art. 3 din Regulamentul Roma 1, prin alegerea lor, partile pot desemna legea aplicabila
intregului contract sau numai unei parti din acesta. Prin parte a contractului se poate intelege un
grup de clauze contractuale, sau chiar o clauza contractuala. Desi este posibila multiplicarea
regimului juridic al contractului, nu este totusi recomandabila pentru cel putin urmatoarele motive:

in ipoteza in care prevederile legilor alese de catre parti pentru a guverna diferite parti
ale contractului nu se conciliaza, solutia este aceea de a nu tine seama de optiunea
partilor;
 17

in cadrul dreptului international privat, incheierea unui contract international poate sa

presupuna oricum aplicarea mai multor legi (de pilda, in ceea ce priveste capacitatea
partilor, forma contractului, efectele contractului) asa incat nu este de dorit ca partile sa
determine interventia unui numar si mai mare de sisteme juridice.

Potrivit art. 3 din Regulamentul Roma 1, legea aplicabila contractului poate sa fie schimbata de catre
parti cu conditia ca modificarea efectuata ulterior incheierii contractului sa nu aduca atingere
validitatii formei contractului si sa nu afecteze negativ drepturile tertilor. In cuprinsul art. 3 din
Regulament, nu este precizat momentul pana la care partile pot sa modifice legea aplicabila. In ceea
ce ne priveste, credem ca o asemenea modificare poate sa intervina pana cel mai tarziu la
momentul la care in fata organului de jurisdictie competent, partile pun concluzii privind fondul
cauzei.

Conform unui text introdus prin Regulamentul Roma 1 (text care nu aparea in Conventia de la Roma
din anul 1980 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale), in cazul in care toate elementele
relevante pentru situatia avuta in vedere, in momentul in care are loc alegerea legii aplicabile, se afla
in unul sau mai multe state membre, alegerea de catre parti a unei legi aplicabile alta decat cea a
unui stat membru, nu aduce atingere aplicarii in mod corespunzator a dispozitiilor dreptului european
de la care nu se poate deroga prin conventie, dupa caz, astfel cum au fost transpuse in statul membru
al instantei competente. In alte cuvinte, in situatia in care toate elementele relevante ale contractului
international au legatura numai cu state membre, partile nu pot sa aleaga, in calitate de lege
aplicabila contractului, o lege diferita de legea unui stat membru.

In opinia noastra, legea aplicabila contractului poate sa fie desemnata, in principiu, de catre parti
nu numai pe baza unor criterii obiective,ci si in functie de criterii pur subiective. Bunaoara, partile
ar putea sa aleaga o anumita lege in calitate de lege aplicabila pe considerentul ca ea contine
reglementari moderne in domeniul care interseaza partile si ambele parti cunosc foarte bine
dispozitiile respectivei legi.

Corespunzator unei teorii mai vechi, care a avut ecou atat in practica arbitrala a CCI (Paris) cat si in
practica arbitrala a CAB (Bucuresti), in situatia in care legea aleasa de catre parti este improprie sa
reglementeze contractul nu ar trebui sa se tina seama de optiunea partilor. Privitor la aceasta
chestiune, ne atasam, in ceea ce ne priveste, tendintei majoritare potrivit careia alegerea partilor
nu poate sa ramana fara efect. Dezvoltarea insuficienta a unui sistem juridic nu inseamna ca acel
sistem de drept nu poate sa guverneze contractul. In consecinta, in eventualitatea evocata, arbitrii
vor putea sa aplice principiile de drept ale sistemului juridic ales de catre parti, sa asimileze la
nevoie o anumita maxima sau un anumit adagiu.

In cazul contractelor incheiate de catre persoane juridice de drept public cu alti parteneri de afaceri,
legea desemnata in calitate de legea aplicabila este, de regula, legea statului caruia ii apartin
persoana juridica de drept public. Pentru a evita modificarea legii aplicabile pe parcursul executarii
contractului intr-un sens care ar fi dezavantajos cocontractantului persoanei juridice de drept public
(partenerului de afaceri), in unele contracte internationale se introduce o clauza prin care partile
ingheatza legea aplicabila la data perfectarii contractului. Valabilitatea unei astfel de clauze a fost
acceptata de unele tribunale arbitrale invocandu-se in sprijinul unei asemenea solutii chiar existenta
unor reguli apartinand lex mercatoria. Dupa parerea noastra, in imprejurarea aratata fiind vorba de
un conflict intern, el urmeaza sa fie solutionat pe baza regulilor in materie ale legii aleasa de catre
 18

parti. Totusi, pentru ca partenerul de afaceri al persoanei juridice de drept public sa se poata
proteja, acesta ar putea solicita introducerea in contracta unei clauze de hardship sau de
impreviziune. Modificarea dispozitiilor legii aplicabile poate constitui pentru partenerul de afaceri
al persoanei juridice de drept public un eveniment exterior, imprevizibil, care determina ruperea
echilibrului contractual si care face necesara renegocierea contractului in scopul modificarii
acestuia, astfel incat sa fie restabilit echilibrul contractual anterior.

Un alt subtitlu:

Problema alegerii de catre parti in calitate de lege aplicabila a lex mercatoria.

Unii autori au sustinut existenta unui drept transnational format din principiile dreptului comertului
international si din uzantele comerciale internationale care ar putea sa fie avute in vedere de catre
parti sub denumirea de lex mercatoria. In cadrul arbitrajului desfasurat sub egida CCI (Paris), unele
sentinte au fost date pe baza lex mercatoria. Se poate insa remarca ca, in raport cu numarul total al
sentintelor arbitrale al CCI (Paris), sentintele pronuntate pe baza lex mercatoria sunt putine. Pozitia
instantelor de judecata este diferita in ceea ce priveste investirea cu formula executorie sentintelor
arbitrale pronuntate pe temeiul lex mercatoria. Daca in unele tari nu este refuzat execvaturul
(formula executorie) unor asemenea sentinte, in alte state, instantele au apreciat ca nu exista o lege
universala a comerciantilor sau ca existenta acestora este incerta. Tendinta dominanta in doctrina si in
practica noastra arbitrala pare sa fie in continuare aceea de a considera ca nu exista o lege a
comerciantilor. In cuprinsul regulamentului Roma 1, s-a evitat in mod deliberat sa se prevada ca
partile ar putea sa aleaga lex mercatoria in calitate de lege aplicabila contractului, considerandu-se ca
este dificil sa se precizeze continutul lex mercatoria. Punctul 13 din preambulul Regulamentului Roma
1, prevede ca acest regulament nu inlatura posibilitatea partilor de a include printr-o mentiune de
trimitere in contractul lor, un corp de norme nestatale sau o conventie internationala. Se intelege
asadar ca, in situatia in care partile se refera la lex mercatoria, regulile lex mercatoria sunt incluse in
contractul partilor, sunt receptionate, incorporatein contractul perfectat de catre parti. Acel contract
va fi insa guvernat de legea unui anumit stat.

Intre regulile care au fost mentionate in practica ca reguli apartinand lex mercatoria, retinem cu titlu
exemplificativ:

regula conform careia contractele trebuie negociate cu buna credinta;

prezumtia ca la operatiunile economice internationale participa profesionisti, persoane

avizate;

pact sunt servanda;

regula conform careia creditorul trebuie sa incerce sa isi reduca prejudiciul pe care il sufera ca
urmare a neexecutarii de catre debitor a obligatiilor asumate;

regula potrivit careia contractele se interpreteaza conform principiului bunei credinte;

regula autonomiei clauzei compromisorii, ca varietate a conventiei de arbitraj, in raport cu

contractul in care ea este inclusa.
 19

In ceea ce ne priveste, credem ca lex mercatoriaeste in curs de formare. Procesele de integrare

economica desfasurate in diferite zone ale lumii, contribuie la evidentierea unor reguli comune
sistemelor de drept. Oricum, in fata tribunalelor arbitrale, uzantele dobandesc valoare normativa,
Conventia de la Geneva din anul 1961 si Regulamentele diferitelor institutii de arbitraj solicitand
arbitrilor ca, ori de cate ori este cazul, ei sa tina seama pentru solutionarea litigiului de uzantele
existente. Pe de alta parte, in practica pare sa se admita mai lesne ca partile ar putea sa supuna
contractul pe care il incheie principiilor Unidroit aplicabile contractelor comerciale internationale. In
legatura cu aceste principii, in doctrina s-a sustinut ca regulamentul Roma 1 permite alegerea lor in
calitate de lege aplicabila contractului. In practica arbitrala a CAB (Bucuresti) pot sa fie evidentiate
hotarari in cuprinsul carora s-a acceptat ca un contract international poate sa fie guvernat de
principiile Unidroit. In ceea ce ne priveste, preferam sa adoptam in aceasta chestiune o conceptie
nuantata. Principiile Unidroit nu pot sa fie reduse la semnificatia unui studiu de drept comparat,
dar ele nici nu reprezinta o conventie internationala. In esenta, principiile Unidroit constituie o
opera doctrinara. In cuprinsul lor pot sa fie regasite reguli care ar putea sa fie subsumate lex
mercatoria, totusi, nu se poate sustine in mod global ca aceste principii ar da expresie unui drept
transnational. De exemplu, in cadrul principiilor Unidroit este reglementata impreviziunea (art.
6.2.2 si 6.2.3).Or, pe planul relatiilor economice internationale, regula pacta sunt servanda are
prioritate in raport cu regula rebus sic stantibus.

Alt subtitlu:

DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI DE CATRE ORGANUL DE JURISDICTIE

COMPETENT

In situatia in care partile nu au stabilit legea aplicabila contractului, aceasta trebuie sa fie determinata
de catre organul de jurisdictie competent intrucat nu poate sa existe un contract care nu fie supus nici
unei legi. In scopul stabilirii legii competente, instantele de judecata aplica normele de drept
international privat ale statului caruia ele ii apartin. Instantele de judecata romane vor lua in
considerare dispozitiile art. 4 din Regulamentul Roma 1. In scopul stabilirii legii aplicabile, in absenta
optiunii partilor, art. 4 contine mai multe reguli:(cursul urmator)

Curs 5 Dreptul comertului international 28.03.2012

Pentru anumite tipuri de contracte, din motive de siguranta juridica se arata la art. 4 alin. 1
care este legea aplicabila. De exemplu:
contractul de vanzare-cumparare de bunuri este reglementat de legea tarii in care isi are
resedinta obisnuita vanzatorul;
contractul de prestari de servicii este reglementat de legea tarii in care isi are resedinta
obisnuita prestatorul de serviciu;
contractul de distributie este reglementat de legea tarii in care isi are resedinta obisnuita
distribuitorul. Notiunea de resedinta obisnuita este definita la art. 19 din Regulament astfel
conform art. 19: resedinta obisnuita a societatilor si altor organisme constituite sau nu ca
persoane juridice este situata la sediul administratiilor centrale, resedinta obisnuita a unei
 20

persoane fizice actionand in exercitarea activitatii sale profesionale este locul unde aceasta
persoana isi are sediul principal de activitate; in cazul in care contractul este incheiat in cadrul
activitatii unei sucursale, a unei agentii sau a oricarei alte unitati sau in cazul in care potrivit
contractului executarea acestuia incumba unei astfel de sucursale, agentii sau unitati, locul
unde se afla sucursala, agentia sau oricare alta unitate este considerat resedinta obisnuita. In
scopul determinarii locului unde se afla resedinta obisnuita, momentul relevant il constituie
data incheierii contractului. Aceasta ultima precizare este utila daca se pune problema unui
conflict mobil de legi (poate sa apara in cazul punctelor de legatura care se pot modifica
cetatenia, domiciliul, locul unde se gaseste sediul, locul unde se afla un bun mobil), in situatia
in care se schimba punctul de legatura se pune problema aplicarii legii, e vorba de 2 legi,
ambele legi fiind in vigoare, apartinand unor state diferite, problema care se pune este de a
stii daca se aplica legea noua sau legea veche => la conflict mobil, dupa cum am vazut se
aplica legea veche.
In ipoteza in care nu este vorba de unul dintre tipurile de contracte aratate la alineatul 1, sau
in cazul in care contractul e analizat i se pot aplica mai multe dintre regulile de la alineatul 1 ( de
exemplu, un contract de distributie care implica specializarea personalului distribuitorului de
catre producator). Contractul este reglementat de legea tarii in care isi are resedinta obisnuita
debitorul prestatiei caracteristice. Prestatia caracteristica este prestatia care deosebeste un
anumit tip de contract de un alt tip de contract. In alte cuvinte se poate afirma ca prestatia
caracteristica este prestatia pentru care e datorata plata.
Corespunzator alin. 3 al art. 4, in cazul in care din ansamblul circumstantelor cauzei rezulta ca
respectivul contract are in mod vadit o legatura mai stransa cu o alta tara decat cea mentionata la
alin. 1 sau 2, se aplica legea din acea alta tara. Prin urmare, intr-o prima etapa instanta de
judecata determina legea aplicabila contractului in functie de una dintre cele 2 reguli aratate
anterior. Intr-o etapa ulterioara, instanta de judecata verifica daca legea astfel determinata este
sau nu corespunzatoare. In eventualitatea in care, din ansamblul circumstantelor cauzei rezulta ca
respectivul contract are o legatura mai stransa cu legea altui stat se va aplica legea acelui stat. De
exemplu, in cuprinsul punctului 20 din preambulul Regulamentului Roma 1 se arata ca ar trebui
sa se tina seama printre altele de faptul daca contractul in cauza este strans legat de un alt
contract sau de alte contracte. Astfel, un contract de distributie ar putea sa fie legat de un
contract de imprumut al producatorului catre distribuitorul sau. Intr-o alta situatie, s-ar putea
observa de pilda, in cazul unui contract de vanzare-cumparare ca majoritatea indiciilor de
localizare a contractului converg spre legea statului unde isi are resedinta obisnuita cumparatorul
(contractul a fost incheiat in tara cumparatorului, in contract se prevede ca marfurile vor fi livrate
in tara cumparatorului, moneda de plata si limba contractului apartin tarii cumparatorului).
In cazul in care legea aplicabila contractului nu poate sa fie determinata in temeiul alin. 1 sau
2, contractul este reglementat de legea tarii cu care are cele mai stranse legaturi. Aceasta regula,
de la alin. 4 al art. 4 se aplica atat in situatia in care este vorba de un contract in cadrul caruia nu
exista o prestatie caracteristica (de exemplu, in cadrul contractului de schimb) cat si in ipoteza in
care s-a facut aplicarea alin. 3 al art. 4

Indiferent daca partile aleg legea aplicabila contractului sau aceasta este determinata de catre
instanta de judecata competenta, potrivit art. 20 din regulamentul Roma 1, retrimiterea este exclusa.
In general, in materie contractuala, retrimiterea este exclusa intrucat in situatia in care partile aleg
legea aplicabila, se considera ca ele au avut in vedere numai normele de drept material, iar in
eventualitatea in care legea aplicabila este determinata de catre instanta de judecata, aceasta este
 21

legea statului cu care contractul are cele mai stranse legaturi.IN MATERIE CONTRACTUALA, REGULA
RETRIMITERII, INDIFERENT DACA SE APLICA REGULAMENTUL ROMA 1 SAU NU, NU OPEREAZA !
In legatura cu cele mentionate anterior, subliniem insa ca situatia este diferita daca se aplica
dispozitiile Conventiei de la Washington din anul 1965. Potrivit art. 42 din aceasta conventie, in lipsa
unui acord intre parti, tribunalul aplica dreptul statului contractant, parte in diferend, inclusiv regulile
referitoare la conflictele de legi, precum si principiile dreptului international in domeniul respectiv.
Aplicarea regulilor referitoare la conflictele de legi face posibila retrimiterea.

Regulamentul Roma 1 contine de asemenea dispozitii consacrate statelor cu mai multe sisteme
juridice. Astfel, in cazul in care un stat cuprinde mai multe unitati teritoriale fiecare avand propriile
sale norme de drept in materie de obligatii contractuale, fiecare unitate teritoriala se considera o tara
in scopul de a identifica legea aplicabila in temeiul regulamentului. Aceasta solutie de la art. 22 din
Regulamentul Roma 1 este diferit de conceptia retinuta cu caracter general la art. 2560 din C. civ.
Roman.

In arbitrajul international, neexistand o lege a forului, tribunalele arbitrale nu sunt obligate sa

aplice dispozitiile Regulamentului Roma 1. Potrivit art. VII din Conventia de la Geneva din anul 1961,
in lipsa indicarii de catre parti a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea determinata de norma
conflictuala pe care ei o vor considera potrivita in cauza. Conform art. 21 din Regulamentul de Arbitraj
al CCI (Paris), in absenta alegerii de catre parti a regulilor de drept aplicabile, arbitrul va aplica
regulile de drept pe care le va considera corespunzatoare. In conformitate cu art. 96 din cadrul
regulilor de procedura arbitrala ale CAB (Bucuresti), in lipsa determinarii de catre parti a legii
aplicabile fondului litigiului se aplica legea stabilita de tribunalul arbitral pe baza normelor
conflictuale pertinente. Urmarind sa stabileasca legea care va guverna contractul, tribunalul arbitral
va cauta sa identifice legea statului cu care contractul are legaturile cele mai stranse. In practica
arbitrala a CCI (Paris) pot sa fie evidentiate mai multe tendinte SEMNIFICATIVE in ceea ce priveste
determinarea legii aplicabile. Astfel, ori de cate ori este posibil, legea aplicabila este stabilita prin
luare in considerare in mod cumulativ a normelor conflictuale in prezenta. De pilda, in situatia in care
un contract are legatura cu tara noastra si cu Maroc, tribunalul arbitral ar putea sa observe ca norma
conflictuala romana aplicabila si norma conflictuala din cadrul dreptului international privat al
Marocului trimit la aceeasi lege, in calitate de lege care sa guverneze contractul. In consecinta, legea
respectiva va carmui contractul dintre parti (este o solutie buna pt ca se demonstreaza ca in final
rezultatul va fi acelasi, arbitrii nu se ataseaza in mod special la un anumit sistem de drept). Intr-o alta
varianta, arbitrii pot sa invoce principii generale ale DIP (privat) in scopul determinarii legii aplicabile.
Acest demers se apropie de conceptia corespunzator careia pe plan international ar exista o lex
mercatoria. In fine, potrivit unei alte tendinte semnificative, arbitrii localizeaza uneori in mod direct
contractul analizat in cadrul unui anumit sistem juridic observand ca majoritatea indiciilor de
localizare a contractului converg spre acel sistem juridic. (de exemplu, in situatia in care un contract a
fost incheiat in RFG, marfa este livrata in aceasta tara in functie de specificatiile de ordin tehnic ale
cumparatorului german, iar sediul arbitrajului se afla in RFG, tribunalul arbitral ar putea sa stabileasca
in mod direct ca legea aplicabila contractului este legea germana).

In contextul aceste analize, mai mentionam dispozitiile art. 1105 alin. 1 din NCPC. Prevederile din
cod consacrate arbitrajului international se aplica conform art. 1096 daca sediul instantei arbitrale se
 22

afla in Romania, si cel putin una dintre parti nu avea la data incheierii conventiei arbitrale domiciliul
sau resedinta obisnuita, respectiv sediul, in Romania, daca partile nu au exclus prin conventia
arbitrala sau ulterior incheierii acesteia, dar numai prin inscris, aplicarea regulilor din acest cod.
Conform art. 1105 din NCPC, tribunalul arbitral aplica litigiului, legea stabilita de parti, iar daca partile
nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o considera adecvata in toate situatiile, tinand seama
de uzante si reguli profesionale. Dupa parerea noastra, reglementarea de la art. 1105 din NCPC,
permite localizarea directa a contractului de catre tribunalul arbitral, ceea ce inseamna ca arbitrii
nu sunt obligati sa ia in considerare in prealabil o anumita norma conflictuala. Expresia folosita in
cuprinsul art. 1105 (legea pe care o considera adecvata), nu exclude totusi posiblitatea aplicarii
de catre tribunalul arbitral a normei conflictuale pe care o apreciaza corespunzatoare in cauza ori a
utilizarii altor metode (de pilda, aplicarea cumulativa a normelor conflictuale in prezenta).

TITLUL UNUI ALT PARAGRAF:

DOMENIUL DE APLICARE A LEGII CONTRACTULUI

Intr-o formula concentrata, se poate sustine ca legea contractului guverneaza conditiile de

fond, de forma si efectele contractului. Desigur in ceea ce priveste conditiile de fond, legea
contractului carmuieste doar consimtamantul, obiectul si cauza. Legea aplicabila capacitatii partilor
este guvernata de lex personalis. Amintim aici totusi ca, art. 13 din Regulamentul Roma 1 prevede
aplicarea teoriei interesului national.

Conform art. 10 din Regulament, existenta si validitate contractului sau a oricarei clauze
contractuale sunt determinate de legea care le-ar reglementa in temeiul acestui regulament daca
contractul sau clauza respectiva ar fi valabile. Asadar, in situatia in care una dintre parti afirma ca a
fost incheiat contractul, iar cealalta parte considera ca respectivul contract nu a fost perfectat,
problema este solutionata in conformitate cu dispozitiile legii care ar guverna contractul daca acesta
ar fi valabil. Totusi, pentru a stabili faptul ca nu si-a dat consimtamantul, o parte poate sa invoce legea
tarii in care isi are resedinta obisnuita daca din circumstantele respective reiese faptul ca nu ar fi
rezonabil sa se stabileasca efectul comportamentului sau corespunzator legii mentionata anterior. De
pilda, efectele juridice ale tacerii unei parti care a primit o oferta de a contracta, pot sa fie analizate in
functie de dispozitiile legii tarii unde destinatarul ofertei are resedinta obisnuita.

Legea aplicabila contractului poate sa fie avuta in vedere si in cazul conflictului intre clauzele
standard sau intre conditiile generale in scopul determinarii clauzelor standard care vor fi luate in
considerare.

Art. 1202 din C. civ. defineste clauzele standard ca fiind stipulatii stabilite in mod prealabil de
una dintre parti pentru a fi utilizate in mod general si repetat si care sunt incluse in contract fara sa fi
fost negociate cu cealalta parte.

In situatia in care fiecare parte utilizeaza propriile clauze standard si intre acestea exista
neconcordante se pune problema stabilirii clauzelor pe baza carora a fost incheiat contractul.
Referitor la aceasta chestiune, pot sa fie avute in vedere mai multe solutii. De pilda, s-ar putea
 23

considera ca stipulatiile contradictorii se anihileaza reciproc sau s-ar putea considera ca prevaleaza
ultima oferta necontestata. Potrivit art. 1202 alin. 4 din C. civ. Roman, atunci cand ambele parti
folosesc clauze standard si nu ajung la o intelegere cu privire la acestea, contractul se incheie totusi
pe baza clauzelor convenite si a oricaror clauze standard comune in substanta lor cu exceptia cazului
in care una dintre parti notifica celeilalte parti, fie anterior momentului incheierii contractului, fie
ulterior si de indata ca nu intentioneaza sa fie tinuta de un astfel de contract. Asadar, in principiu,
conform art. 1202, clauzele contradictorii se anihileaza reciproc. Totusi, potrivit art. 1203 C. civ. o
serie de clauze standard nu produc efecte decat daca sunt acceptate in mod expres in scris de cealalta
parte. Intre clauzele standard aratate la art. 1203 retinem pe cele care prevad in folosul celui care le
propune limitarea raspunderii, sau care prevad in detrimentul celeilalte parti decaderea din drepturi
ori din beneficiul termenului, restrangerea libertatii de a contracta cu alte persoane, legea aplicabila,
clauze compromisorii sau prin care se deroga de la normele privitoare la competenta instantelor
judecatoresti.

Conventia de la Viena din anul 1980 retine un sistem diferit in materie. Astfel, potrivit art. 19,
un raspuns care tinde sa fie acceptarea unei oferte, dar care contine completari, limitari sau alte
modificari, este o respingere a ofertei si constituie o contraoferta. Totusi, un raspuns care tinde sa fie
acceptarea unei oferte, dar care contine elemente complementare sau diferite care nu altereaza in
mod substantial termenii ofertei, constituie o acceptare in afara de cazul in care ofertantul fara
intarziere nejustificata a relevat verbal diferentele sau a adresat un aviz in acest scop. Daca nu a facut-
o, termenii contractului sunt cei ai ofertei cu modificarile cuprinse in acceptare. Asadar, in sistemul
Conventiei de la Viena, in principiu prevaleaza termenii destinatarului ofertei. Aceasta solutie poate
sa fie avuta in vedere inclusiv in ipoteza unui conflict intre clauzele standard ale ofertantului si
clauzele standard ale destinatarului ofertei. In cuprinsul al. 3 al art. 19 sunt aratate in cadrul unei
enumerari ce nu are caracter limitativ, elementele ce altereaza in mod substantial termenii ofertei. De
pilda, aspectele privind rezolvarea litigiilor altereaza in mod substantial termenii ofertei si constituie o
contraoferta. Legea aplicabila contractului poate sa guverneze forma acestuia. In acest sens sunt
dispozitiile art. 11 din Regulamentul Roma 1. In mod traditional, se considera ca din punct de vedere
al formei se poate tine seama de legea care guverneaza fondul contractului sau de regula locus regit
actum. Dispozitiile art. 11 din Regulamentul Roma 1, au caracter liberal referitor la forma
contractului.

De asemenea, legea aplicabila contractului guverneaza:

Interpretarea contractului in materia arbitrajului international este totusi posibil ca arbitrii sa ia

in considerare reguli de interpretare ce nu sunt atasate unui sistem de drept determinat. Astfel,
se accepta fara dificultate ca o regula cum este cea care solicita ca un contract sa fie interpretat
potrivit principiului bunei credinte poate sa fie intalnita in orice sistem juridic. Aceasta regula este
prevazuta la art. 1.7 din principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internationale si la
art. 7 alin. 1 din Conventia de la Viena din anul 1980. De asemenea in aceasta materie pot sa fie
avute in vedere si alte reguli din cuprinsul principiilor Unidroit.
De exemplu:
contractul va fi interpretat conform intelesului dat acestuia, de persoane rezonabile
din aceeasi categorie ca si partile in circumstante identice (art. 4.1);
contractul va fi interpretat in functie de uzante (art. 4.3);
clauzele contractuale se interpreteaza in sensul in care pot produce un efect iar nu
in sensul in care nu pot ave anici un efect (art. 4.5);
 24

in caz de neclaritate clauzele unui conrtact se interpreteaza de preferinta impotriva

partii care le-a propus (Regula contra proferentem de la art. 4.6).

Seminar 28.03.2012

Grupul de interes economic reprezinta o asociere intre 2 sau mai multe persoane fizice sau
juridice constituita pe o perioada determinata in scopul inlesnirii sau dezvoltarii activitatii economice
a membrilor sai precum si al imbunatatirii rezultatelor activitatii respective. Regulamentul european
prevede ca legiuitorul national poate sa aleaga daca sa aiba personalitate juridica sau nu. Potrivit legii
noastre i se recunoaste personalitate juridica. Regulamentul european lasa sa stabileasca numarul
membrilor (max. 20 la noi).

GIE din legea de la noi se poate constitui fara capital.

Intotdeauna societatea europeana e SOCIETATE PE ACTIUNI, cu Capitalsocialminim 120000 de

euro

Societate europae - Fuziunea sa fie vorba de 2 societati din 2 state membre diferite (cu 2
legislatii diferite)

Curs 6 Dreptul comertului international 04.04.2012

Exceptia neexecutarii obligatiilor nascuta din contract

Astfel, legea contractului se aplica in ceea ce priveste momentul si locul executarii obligatiilor,

Transmiterea riscurilor intre parti,

Moneda contractului.

Consecintele neexecutarii totale/partiale a obligatiilor

Legea contractului guverneaza raspunderea contractuala,

de asemenea aceasta lege se aplica in ceea ce priveste regimul dobanzilor. Totusi, in arbitrajul
international pot sa fie intalnite situatii in care referitor la dobanzi s-a aplicat o alta lege, cum ar
fi, de exemplu, legea statului unde se afla sediul creditorului sau legea statului caruia ii apartinea
moneda de plata. In unele ipoteze, arbitrii stabilesc rata dobanzii pe care o considera adecvata
fara sa se raporteze la dispozitiile unei anumite legi:

Diferitele moduri de stingere a obligatiei, precum si prescriptia si decaderea din drepturi

Efectele nulitatii contractului (exemplu, restituirea prestatiilor executate)

Corespunzator art. 12 (2) din Regulamentul Roma 1, in ceea ce priveste modalitatea de

executare si masurile care pot fi luate in cazul unei executari defectuoase, se va avea in vedere legea
 25

tarii in care are loc executarea. Astfel, legea tarii in care are loc executarea se aplica referitor la
inspectarea marfurilor, reclamatiile privind cantitatea sau calitatea, masurile de conservare a
marfurilor, moneda de plata.

LIMITELE APLICARII LEGII CONTRACTULUI

In cadrul acestei teme avem in vedere urmatoarele aspecte:

A. NORMA DE APLICARE IMEDIATA SAU NECESARA.

Acestea sunt definite in cuprinse in art.9 alin. 1 din Regulamentul Roma 1. Potrivit art.9 alin.1
normele de aplicare imediat sunt norme a caror respectare este privita drept esentiala de catre o
anumita tara, pentru salvgardarea interselor sale publice, precum organizarea politica, sociala sau
economica in asemenea masura incat aceste norme sunt aplicabile oricarei situatii care intra in
domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabila contractului in temeiul dispozitiilor
Regulamentului Roma 1.

Conform punctului 37 din Regulamentul Roma 1, consideratii de interes public justifica

acordarea posibilitatii instantelor statelor membre sa aplice in situatii exceptionale anumite exceptii
justificate de ratiuni de ordine publica si de anumite norme de aplicare imediata. La norme de
aplicare imediata se refera si art. 2566 din NCC Romania.

Normele de aplicare imediata (sau necesare) sunt norme materiale cu grad accentuat de
imperativitate care inlatura conflictul de legi. Ele se aplica imediat (in mod necesar) in cazul situatiilor
juridice la care ele se refera.

Exemplu: numeroase reglementari din dreptul concurentei, pot sa fie integrate datorita
caracterului lor tehnic pronuntat in categoria normelor de aplicare imediata.

De asemenea, pot sa fie socotitie norme de aplicare imediata, norme ce vizeaza modul de
derulare a operatiunilor de export si de import, protectia consumatorilor, protectia lucrarilor.

In cadrul dreptului UE, motive ce stau la baza unor norme de aplicare imediata, pot sa fie
analizate cu titlu de exigente sau motive imperative de interes general.

Potrivit art. 9 alin. 2 din Regulamentul Roma 1, acest regulament nu restrange aplicarea
normelor de aplicare imediata din legea instantei sesizate. In alte cuvinte, normele de aplicare
imediata apartinand legii forului, au prioritate in raport cu normele de aplicare imediata pe care le
contine legea contractului precum si in raport cu alte norme de aplicare imediata.

Conform alin. 3 din art. 9 este posibila aplicarea normelor de aplicare imediata cuprinse in
legea tarii in care obligatiile care rezulta din contract trebuie sa fie sau au fost executate in masura in
care aceste norme de aplicare imediata antreneaza nelegalitatea executarii contractului. Pentru a
 26

decide daca aceste dispozitii sa fie puse in executare se tine cont de natura si obiectul acestora,
precum si de consecintele aplicarii sau neaplicarii lor.

Formula utilizata in cuprinsul art. 2566 alin. 2 NCC este mai larga intrucat se stabileste in
general ca organul de jurisdictie sesizat poate sa ia in aplicare norme de aplicare imediata straine.

In arbitrajul international, neexistand o lege a forului pentru tribunalul arbitral toate normele
de aplicare imediata sunt norme de aplicare imediata straine. Arbitrii sunt obligati sa tina seama de
norme de aplicare imediata apartinand legii contractului. In ceea ce priveste alte norme de aplicare
imediata in general, arbitrii refuza sa le ia in considerare. Totusi, in cuprinsul unor sentinte arbitrale,
arbitrii au avut in vedere norme de aplicare imediata apartinand dreptului concurentei si care nu era
integrate in cuprinsul legii contractului.

Dispozitiile art. 9 alin. 3 din Regulamentul Roma 1 si prevederile art. 2566 alin. 2 NCC pot sa ii
orienteze pe arbitri pentru a decide daca este sau nu cazul sa ia in considerare norme de aplicare
imediata ce nu apartin legii contractului.

B. NORME DE ORDINE PUBLICA

Conform art. 21 din Regulamentul Roma 1, aplicarea unei dispoztii din legea oricarei tari,
determinate in temeiul acestui regulament, nu poate fi inlaturata decat daca o astfel de aplicare este
vadit incompatibila cu ordinea publica a instantei sesizate. Luarea in considerare a art. 21 trebuie sa
se faca tinand seama inclusiv de norma apartinand ordinii publice europene (ex, norme europene din
domeniul concurentei).

Daca se accepta ideea ca in arbitrajul international nu exista o lege a forului inseamna ca

tribunalele arbitrale nu se raporteaza la ordinea publica de DIP a unui anumit stat (exemplu, ordinea
publica de DIP a tarii unde se desfasoara arbitrajul) ci la regulile apartinand unei ordini publice
transnationale. Arbitrii au dreptul si chiar obligatia sa invoce din oficiu regulile apartinand ordinii
publice transnationale. Bunaoara, regulile de baza din cadrul dreptului european al concurentei, pot
sa fie subsumate ordinii publice transnationale. In schimb, nu s-ar putea pune sub semnul
echivalentei intre orice norme de aplicare imediata din dreptul concurentei si normei apartinand
ordinii publice transnationale.

Regulile din TFUE pot sa fie integrate normelor apartinand ordinii publice transnationale. In
cadrul normelor apartinand ordinii publice transnationale pot sa existe valori recunoscute in general
pe plan international (exemplu, interzicerea sclaviei, sa integreze aspecte care tin de lupta impotriva
fortei, protectia concurentei, de interzicerea comertului cu droguri sau cu anumite bunuri culturale
nationale.

Continutul ordinii publice transnationale poate sa fie stabilit pe baza dispozitiilor tratatelor
internationale incheiate de state, a rezolutiilor, declaratiilor si recomandarilor organizatiilor cu vocatie
universala (exemplu: ONU), sau regionala (Consiliul Europei).

C. Fraudarea LEGII APLICABILE

 27

In general in aceasta materie fraudarea legii aplicabile este rar intalnita intrucat partile pot sa
stabileasca legea care sa guverneze contractul numai in functie de criterii de ordin subiectiv. Totusi,
subliniem ca art. 3 alin. 4 din Regulamentul Roma 1, vizeaza o situatie in care se poate pune problema
fraudarii dreptului european.

Clauze generale ale contractului de comert international

CLAUZE DE MENTINERE A VALORII

Acestea se clasifica in urmatoarele categorii:

I. Clauze de consolidare valutara

II. Clauze care confera anumite optiuni creditorului
III. Clauze prin care poate fi prevenita escaladarea pretului marfii, serviciilor sau
manoperei

I. Clauzele de consolidare valutara sunt:

Clauza monovalutara,
Clauza aur,
Clauza plurivalutara

In cadrul clauzei monovalutare, moneda de plata este raportata la o moneda de cont relativ
stabila. Moneda de cont indica valoarea obligatiei monetare. Moneda de plata este moneda in care se
va libera debitorul de obligatiile asumate. In calitate de moneda de cont, poate sa fi avut in vedere
Euro, Dolarul SUA, Francul Elvetian. O asemenea clauza poate sa fie folosita inclusiv in situatia in care
s-ar considera ca principiul nominalismului monetar este prevazut in cuprinsul unei norme de drept
intern. O asemenea norma nu este in orice caz o norma de ordine publica de drept international
privat. Folosirea clauzei monovalutare asigura mentinerea valorii contractului in conditiile
devalorizarii sau a intaririi monedei de plata. Intr-o varianta a acestei clauze, partile pot sa prevada ca
pretul va fi modificat numai in situatia in care la momentul platii, raportul dintre moneda de plata si
moneda de cont, se schimba cu cel putin un anumit procent (de exemplu, cu cel putin 10 %) fata de
momentul incheierii contractului. Potrivit acestei clauze, in circumstantele aratate in cuprinsul ei,
modificarea pretului se realizeaza in mod automat.

Problema care staruie totusi in legatura cu aceasta clauza este de a stii daca va fi avut in
vedere cursul de schimb oficial din ziua platii din tara de sediu a debitorului sau din tara de sediu a
creditorului. In absenta unor precizari exprese ale partilor, in doctrina s-a opinat ca ar trebui sa se tina
seama de cursul de schimb din tara de sediu a debitorului. Totusi, art. 6.1.6 din principiile Unidroit
aplicabile contractelor comerciale internationale prevede ca in ipoteza unei obligatii de a plati o suma
de bani, plata trebuie facuta la sediu creditorului. In acelasi sens, sunt dispozitiile art. 57 alin. 1 lit. a
din Conventia de la Viena din anul 1980, text ce arata ca plata pretului este portabila.

In cazul clauzei aur, moneda de plata este raportata la valoarea AURULUI. In eventualitatea in
care valoarea aurului se modifica pretul va fi schimbat in mod corespunzator.
 28

In unele situatii, partile prefera sa includa in contract o clauza plurivalutara. In ipoteza unei
clauze plurivalutare, moneda de plata este raportata la o moneda compozita a carei valoare este
stabilita in functie de un cos valutar. Nimic nu impiedica partile sa imagineze un cos valutar si formula
matematica care va fi luata in considerare. Totusi, de regula partile prefera sa se raporteze la o
moneda compozita existenta cum este de pilda DST (drepturi speciale de tragere), care e moneda
compozita a FMI. Cursul DST este anuntat de BNR dar de DST nu are circulatie pe piata.

In raport cu celelalte aratate, clauza plurivalutara asigura cel mai bine mentinerea valorii
contractului (euro, dolarul, chiar si francul sunt monede relativ stabile, dar inregistreaza si ele
fluctuatii pe piata, DST are stabilitate mai bine asigurata pe baza unui cos valutar, se folosesc procente
din anumite monede euro, dolar, yen japonez si e greu ca toate sa aiba scaderi).

II. Clauzele care confera anumite optiuni creditorului sunt:

Clauza de optiune a monedei liberatorii si

Clauza de optiune a locului de plata

In cazul clauzei de optiune a monedei liberatorii, partile prevad 2 sau mai multe monede,
fiecare dintre acestea fiind atat moneda de cont cat si moneda de plata. La scadenta, creditorul va
solicita plata in moneda care s-a intarit de la momentul incheierii contractului. De pilda, in cadrul unei
clauze de optiuni a monedei liberatorii, partile pot stipula ca la scadenta, debitorul va plati in functie
de optiunea exprimata de creditor, 10000 Euro sau 13000 dolari SUA.

In ipoteza unei clauze de optiune a locului de plata, partile prevad o moneda de cont si2 sau
mai multe locuri de plata. La scadenta, creditorul va alege locul de plata, iar plata se va realiza in
moneda locala in functie de cursul oficial la data si locul platii. In acest sens, art. 6.1.9 alin. 3 din
principiile Unidroit stipuleaza ca plata in moneda locului platii trebuie efectuata conform cursului de
schimb care prevaleaza acolo in vigoare la data scadentei. De exemplu, in cazul unei clauze de optiune
a locului de plata, partile pot sa prevada ca debitorul va plati la scadenta echivalentul a 10000 Euro, la
Londra sau la Bucuresti in functie de optiunea creditorului.

III. Clauzele prin care poate fi prevenita escaladarea pretului marfii, serviciului sau
manoperei sunt:

Clauzele de recalculare si
Clauzele de postcalculare a pretului

In cazul unei clauze de recalculare a pretului, pretul este raportat la valoarea unei materii prime
sau a mai multor materii prime si materiale (de exemplu, in functie de valoarea barilului de petrol).
Daca valoarea materiei prime aleasa de catre parti se modifica, pretul se schimba in mod
corespunzator.

In cuprinsul unei clauze de postcalculare a pretului, sunt aratate cheltuielile in natura si pe de

alta parte, cheltuielile cu salariile si beneficiile debitorului lucrarii, pretul urmand sa fie definitivat la
momentul incheierii lucrarii. Asemenea clauze pot sa fie de exemplu, in domeniul constructiilor,
 29

creditorul lucrarii poate solicita realizarea acesteia cu ajutorul unor mijloace tehnice moderne, si el
poate verifica documentele comerciale ale debitorului lucrarii. Totusi o astfel de clauza, este
dezavantajoasa pentru creditorul lucrarii intrucat el va suporta INTEGRAL sporirea costurilor cu
materiile prime, cu materialele si cu forta de munca.

CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

Prin aceasta clauza, o parte contractanta denumita promitent se angajeaza ca in situatia in care
pe parcursul executarii contractului, partenerul sau de afaceri denumit beneficiar, va primi de la un
tert cunoscut si serios, o oferta continand un pret mai avantajos fata de cel din contract, celelalte
elemente ale ofertei, fiind similare elementelor din contract (in special, in ceea ce priveste cantitatea,
calitatea si termenele de livrare) sa modifice pretul din contract in functie de pretul din oferta sau sa
accepte rezilierea contractului. Referirile din cuprinsul clauzei la un tert cunoscut si serios au menirea
de a evita prezentarea unor oferte de complezenta.

Dezvaluirea de catre beneficiar a ofertei concurente promitentului poate sa conduca la deteriorea

raporturilor dintre beneficiar si tertul care a formulat oferta intrucat tertul este un concurent al
promitentului. Pentru a se evita o astfel de situatie, apare recomandabil ca promitentul si beneficiarul
sa desemneze un expert care sa consulte cu deplina discretie oferta tertului si sa certifice
promitentului existenta acesteia si caracterul ei mai avantajos.

Clauza ofertei concurente este susceptibila de o serie de variante:

De exemplu, partile pot sa stipuleze ca in eventualitatea in care promitentul refuza adaptarea

contractului, acesta va fi suspendat pe o anumita perioada de timp (de exemplu, pe o perioada de
6 luni). Pe perioada suspendarii contractului, beneficiarul va putea sa incheie un nou contract cu
tertul pentru a profita de oferta mai avantajoasa a acestuia.

Corespunzator unor alte variante, partile pot stabili ca o oferta mai avantajoasa nu va determina
adaptarea pretului din contract, decat daca pretul din oferta este inferior cu cel putin un anumit
procent fata de pretul din contract;

Ca o oferta concurenta nu va putea sa fie invocata in primul sau in ultimul an de executare a

contractului; cao oferta concurenta nu poate sa fie invocata decat pana la o anumita data a
fiecarui an calendaristic (de pilda, numai pana la 1 februarie a fiecarui an calendaristic);

Ca in ipoteza in care promitentul accepta adaptarea contractului, o noua oferta concurenta nu va

putea sa fie invocata inainte de implinirea unui termen determinat.

CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT

Potrivit acestei clauze, o parte contractanta denumita promitent se angajeaza fata de

partenerul ei de afaceri denumit beneficiar ca in situatia in care pe parcursul executarii contractului
va consimti unui tert intr-un contract subsecvent, un pret mai avantajos fata de pretul de contractul
initial, celelalte elemente ale contractului subsecvent fiind similare celor din contractul initial (in
 30

special, in ceea ce priveste cantitatea, calitatea, termenele de livrare sa acorde conditiile mai
avantajoase si cocontractantului initial. De regula, adaptarea contractului dintre promitent si
beneficiar opereaza automat. Intrucat promitentul consimte un pret mai avantajos unui tert cu care
incheie ulterior un contract, apare necesar ca promitentul si beneficiarul sa convina asupra unui
mecanism de control astfel incat beneficiarul sa aiba siguranta ca promitentul isi respecta
angajamentele asumate. In acest scop, promitentul si beneficiarul pot sa desemneze un expert care
sa consulte documentele comerciale ale promitentului si sa certifice beneficiarului ca promitentul isi
respecta angajamentele luate.

Atat clauza ofertei concurente, cat si clauza clientului cel mai favorizat, permite
beneficiarului sa profite de pe urma schimbarii conditiilor de pe piata, intr-un sens in care ii este
favorabil. Intre cele 2 clauze exista insa o serie de deosebiri:

La clauza ofertei concurente, adaptarea contractului intervine ca urmare a unei oferte; in cazul
clauzei clientului cel mai favorizat modificarea contractului este determinata de un contract
ulterior incheiat de promitent;
La clauza ofertei concurente, promitentul are posibilitatea sa adapteze contractul sau sa accepte
rezilierea acestuia; in cazul clauzei clientului cel mai favorizat, promitentul este obligat sa
adapteze contractul, considerandu-se ca in imprejurarea in care el a putut sa consimta unui alt
partener de afaceri conditii mai avantajoase, acesta are posibilitatea sa ofere respectivele conditii
si cocontractantului initial.
Clauza clientului cel mai favorizat necesita instituirea unui mecanism de control pentru ca
beneficiarul sa poata verifica respectarea de catre promitent a angajamentelor asumate; fireste
instituirea unui mecanism de control nu se justifica in cazul clauzei ofertei concurente, oferta mai
avantajoasa fiind adresata beneficiarului clauzei

Clauza ofertei concurente Clauza clientului cel mai favorizat

P (contract) B P (contract)B
X------------------X X---------------X
I I
Tert (oferta) Tert (contract)

CLAUZA DE HARDSHP sau de IMPREVIZIUNE

Termenul hardship desemneaza o situatie grea. Printr-o asemenea clauza, se prevede ca in

situatia in care datorita unui eveniment exterior si imprevizibil la momentul incheierii contractului,
prestatia uneia dintre parti devine excesiv de oneroasa, partile vor negocia modificarea contractului,
in vederea restabilirii echilibrului contractual initial.

Clauza de hardship poate sa fie inclusa intr-un contract in cazul in care legea contractului nu
reglementeaza impreviziunea sau o reglementeaza in conditii ce sunt apreciate de parti ca fiind prea
restrictive sau dimpotriva prea suple. In materie, prevederile legale avand caracter supletiv, partile
 31

pot sa includa o clauza de hardship in cuprinsul contractului pe care il incheie. Evenimentele de

hardship pot sa fie evenimente de natura economica, financiara, juridica, tehnica, etc. In scopul
invocarii clauzei de hardship se solicita ca ulterior momentului incheierii contractuluisa se produca un
eveniment exterior partii ce se prevaleaza de aceasta clauza si imprevizibil la momentul incheierii
contractului. Evenimentul intervenit va fi considerat un eveniment imprevizibil chiar daca partile au
fost constiente de posibilitatea producerii lui; important este faptul ca ele nu au cunoscut
momentul aparitiei respectivului eveniment, intinderea si consecintele acestuia.

Totodata, in scopul invocarii clauzei de hardship se solicita ca evenimentul aparut sa

determine ruperea echilibrului contractual, sa determine ca prestatia uneia dintre parti sa devina
excesiv de oneroasa. Prin urmare, semnificativa este nu atat gravitatea evenimentului care s-a produs,
cat consecintele acestuia asupra prestatiei uneia dintre parti. In cazul in care prestatia uneia dintre
parti devine excesiv de oneroasa, partea afectata va putea solicita modificarea contractului. Asadar,
invocarea clauzei de hardship, nu este posibila numai pe motivul ca o parte nu obtine profitul scontat
sau pe motivul ca ea suporta anumite pierderi. Ruperea echilibrului contractual va fi analizata in
raport cu intregul contract, iar nu doar in functie de una sau mai multe prestatii (daca e vorba
despre un contract care se executa in mai multe transe, ar fi posibil ca in executarea ultimei transe,
pretul la bunul obiect al contractului sa creasca, sa zicem ca creste cu 40 %, trebuie sa vedem
aceasta situatia nu doar legata de o transa, ci in functie de intregul contract, acest 40 % ar insemna
per ansamblu, pe intreg contractul, sa zicem doar 5 %, deci una dintre parti nu va fi afectata de un
eveniment de hardship).

Partea afectata de evenimentul de hardship cocontractantului ei. Cererea de adaptarea a

contractului nu suspenda executarea acestuia. Primind notificarea partii afectata de situatia de
hardship, cocontractantul are urmatoarele variante:

El poate sa accepte ca a intervenit un eveniment de hardship si sa fie de acord cu propunerile de

adaptare a contractului facute de partea afectata. In aceasta imprejurare, contractul va fi
modificat pe baza propunerilor partii afectata de evenimentul de hardship.
El ar putea sa nu accepte interventia unei situatii de hardship. In aceasta ipoteza, organul de
jurisdictie competent, va decide daca s-a produs sau nu un eveniment de hardship. In
eventualitatea in care raspunsul este afirmativ, partile vor negocia adaptarea contractului.
El poate sa accepte ca a intervenit o situatie de hadship, dar sa nu fie de acord cu propunerile
formulate de partea afectata. In aceasta imprejurare, partile vor purta negocieri in vederea
modificarii contractului.

Curs 7 Dreptul comertului international 05.04.2012

Anterecuperarea pentru data de 9 mai

Tot cu privire la clauza de hardship:

 32

In ipoteza in care dupa negocierile purtate cu buna-credinta, partile nu ajung intr-un termen
rezonabil sa se inteleaga cu privire la o solutie reciproc acceptabila, apare recomandabil, ca in
cuprinsul clauzei de hardship sa se arate solutia aplicabila. Astfel, s-ar putea prevedea:

incetarea contractului dupa un preaviz;

suspendarea contractului pe o anumita perioada de timp in ideea ca pe parcursul
acesteia imprejurarea de hardship va inceta si contractul va putea continua
conform termenilor sai initiali;
adaptarea contractului de catre un tert agreat de ambele parti (expertul propune
partilor o solutie, in vederea acceptarii sau refuzului; mult mai eficace este ca
expertul sa stabileasca o opinie care sa fie obligatorie pentru parti, adica un expert in
care partile sa aiba incredere);
adaptarea contractului de catre instanta de judecata sau de catre tribunalul
arbitral.

Clauza de hardship este guvernata de legea contractului. In imprejurarea in care nu se arata in

cuprinsul clauzei care va fi soarta contractului in eventualitatea in care tratativele dintre parti
esueaza, se va tine seama de dispozitiile legale aplicabile. In dreptul nostru, impreviziunea este
reglementata la art. 1271 C. civ. Conform acestui text, in cazul in care executarea contractului devine
excesiv de oneroasa, instanta poate sa dispuna: a) adaptarea contractului pentru a distribui in mod
echitabil intre parti pierderile si beneficiile ce rezulta din schimbarea imprejurarilor; b) incetarea
contractului la momentul si in conditiile pe care le stabileste. Din cuprinsul acestui text, intelegem ca
instanta poate utiliza una dintre variantele mentionate, DAR ea ar putea sa se opreasca si asupra
unei variante diferite. Totodata, notam ca distribuirea in mod echitabil intre parti a pierderilor si a
beneficiilor nu inseamna in toate situatiile o distribuire egala a acestora intre parti. In concret,
solutia poate sa depinda de riscurile asumate de fiecare parte. In fine, pentru a o opta intre cele 2
solutii aratate la art. 1271 C. civ., instanta va tine seama de circumstantele cauzei. Astfel, in unele
imprejurari singura solutie rezonabila ar putea sa fie aceea a INCETARII CONTRACTULUI.

CLAUZELE LIMITATIVE DE RASPUNDERE

Degrevarea de raspundere se poate realiza prin modificarea in acest scop fie a conditiilor care
o definesc, fie a efectelor care ii sunt specifice. Degrevarea de raspundere prin modificarea
conditiilorcare o definesc se poate realiza pe mai multe cai.

1. Astfel, de exemplu, o obligatie de rezultat poate sa fie transformata intr-o

obligatie de mijloace. La art. 1481 alin. 3 lit. a C. civ. Roman, se stipuleaza ca
pentru a stabili daca o obligatie este de mijloace sau de rezultat se va tine seama
de modul in care obligatia este stipulata in contract. Prevederile art 5.1.5 lit. a din
cuprinsul principiilor UNIDROIT sunt similare. Bunaoara, obligatia de
confidentialitate este in mod obisnuit o obligatie de rezultat, partile pot sa ii
confere insa prin stipulatiile lor caracteristicile unei obligatii de mijloace.
2. Intr-o alta varianta, partile pot stabili anumite exigente particulare pentru
valabilitatea revendicarilor creditorului nemultumit. De exemplu, partile pot
 33

stipula un termen de decadere in cuprinsul caruia creditorul nemultumit trebuie sa

formuleze reclamatia sa. Corespunzator art. 2545 C. civ. Roman, neexercitarea
dreptului subiectiv inauntrul termenului stabilit atrage pierderea lui. Termenele de
decadere se pot stabili sau prin vointa partilor.
3. In alte imprejurari, partile ar putea prevedea ca revendicarile creditorului
nemultumit pot sa fie luate in considerare numai daca marfa primita de acesta
nu a fost inca introdusa in procesul de productie (bare metalice care nu au fost
inca sectionate, creditorul spune ca nu a primit cantitatea prevazute in contract,
cerinta este sa nu fie folosite in procesul de productie).

In ceea ce priveste degrevarea de raspundere prin modificarea efectelor care ii sunt specifice,
adesea, partile introduc, in cadrul contractului, un plafon al despagubirilor. Daca paguba este
inferioara plafonului stipulat, debitorul va datora despagubiri pentru paguba pe care a cauzat-o. In
cazul in care paguba depaseste plafonul stipulat, debitorul va datora despagubiri numai pana la limita
acestui plafon. Aidoma unor numeroase reglementari legale din diferite state, in cuprinsul art. 1355
C. civ. se prevede ca nu se poate exclude sau limita prin conventii raspunderea pentru prejudiciul
material cauzat altuia printr-o fapta savarsita cu intentie sau din culpa grava.

CLAUZA PENALA (care are mai multe forme)

Clauzele penale sunt frecvent folosite in cuprinsul contractelor interne si a celor

internationale deoarece stimuleaza executarea acestora, iar creditorul cunoaste suma de bani pe care
o va obtine in ipoteza in care debitorul sau nu isi respecta angajamentele asumate. Principiile
UNIDROIT se refera la penalitati aratand la art. 7.4.13 ca in situatia in care in contract se prevede ca o
parte care nu isi executa obligatiile trebuie sa plateasca o anumita suma pentru aceasta neexecutare,
partea prejudiciata are dreptul la aceasta suma indiferent de prejudiciile suferite in mod real de
aceasta. Totusi, in ciuda oricarei intelegeri contrare, suma specificata poate fi redusa la una
rezonabila, atunci cand este exagerat de mare fata de prejudiciul rezultat si avand in vedere celelalte
circumstante. Din cuprinsul acestui text se intelege ca o clauza penala poate sa aiba o nota
sanctionatoare nu doar finalitate indemnitara.

Clauza penala este guvernata de legea contractului, in pofida prevederilor principiilor

UNIDROIT, credem ca partile trebuie sa fie prudente si sa analizeze dispozitiile legii contractului
intrucat in aceasta materie, ni se pare dificil sa se afirme ca ar exista reguli ce ar putea sa fie
subsumate lex mercatoria.Art. 1538 din C. civ. arata ca printr-o clauza penala, debitorul se obliga la o
anumita prestatie in cazul neexecutarii obligatiei principale (nu este vorba neaparat de o suma de
bani). Creditorul poate cere executarea clauzei penale fara a fi tinut sa dovedeasca vreun prejudiciu.
Ca atare, suma prevazuta la clauza penala va trebui sa fie platita chiar daca prejudiciul este nul.
Desigur o asemenea suma nu este datorata, in cazul in care opereaza exonerarea de
raspundere.Conform art. 1539 C. civ., creditorul nu poate cere atat executarea in natura a obligatiei
principale, cat si plata penalitatii afara de cazul in care penalitatea a fost stipulata pentru
neexecutarea obligatiilor la timp sau in locul stabilit. In fine, art. 1541 C. civ, prevede ca instanta
poate reduce penalitatea in situatia in care obligatia principala a fost executata in parte si aceasta
 34

executare a profitat creditorului, precum si daca penalitatea este vadit excesiva fata de prejudiciul ce
putea fi prevazut de parti la incheierea contractului. Penalitatea astfel redusa trebuie insa sa ramana
superioara obligatiei principale.

CLAUZA DE FORTA MAJORA

Forta majora este supusa dispozitiilor legii contractului. Cu toate ca in general, in cadrul
sistemelor de drept este reglementata exonerarea de raspundere pe motiv de forta majora, partile
prefera sa introduca in contractele internationale pe care le incheie, o clauza de forta majora in
scopul atenuarii criteriile fortei majore si pentru reglementarea efectelor acesteia.

In situatia in care potrivit legii contractului, forta majora este definita in termeni rigurosi,
partile pot sa prefere atenuarea criteriilor fortei majore, de exemplu, art. 1351 alin. 2 din C. civ
defineste forta majora ca un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil, si inevitabil. Asadar,
analizarea fortei majore se realizeaza cu rigoare sporita in functie de comportamentul unei persoane
foarte capabile. In schimb, conform art. 7.1.7. din cadrul principiilor UNIDROIT, forta majora
constituie un impediment pe care debitorul nu l-a putut controla si pe care nu l-ar fi putut lua in
considerare in mod rezonabil la momentul incheierii contractului sau pe care nu l-ar fi putut evita ori
depasi. In cuprinsul unei clauze de forta majora, partile pot sa defineasca un asemenea eveniment, ca
orice eveniment extern, in mod rezonabil imprevizibil la momentul incheierii contractului si in mod
rezonabil insurmontabil. De asemenea, partile pot sa indice cu titlu exemplificativ, o serie de
imprejurari care constituie forta majora.

In ceea ce priveste efectele fortei majore, partile pot stipula, in cuprinsul clauzei de forta
majora, ca aparitia unui asemenea eveniment va determina suspendarea contractului, nu incetarea
acestuia. In cadrul relatiilor economice internationale, suspendarea contractului este preferabila
deoarece gasirea unui partener de afaceri poate sa fie dificila, negocierile cu acesta pot sa se
desfasoare pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, iar noul partener de afaceri ar putea sa fie
afectat si el la un anumit moment de un eveniment de forta majora.

In cuprinsul Conventiei de la Viena din anul 1980, forta majora este definita in mod autonom.
Potrivit art. 79 par. 1 din Conventie, o parte nu este raspunzatoare de neexecutarea oricarei obligatii
ale sale daca dovedeste ca aceasta neexecutare este determinata de o piedica independenta de
vointa sa si ca nu se putea astepta in mod rezonabil din partea ei sa o ia in considerare la momentul
incheierii contractului, sa o previna ori depaseasca, sau sa previna ori sa ii depaseasca consecintele.
Dupa cum se observa, in cuprinsul art. 79 par. 1, forta majora este definita prin folosirea unor criterii
atenuate ale acesteia. In legatura cu textul mentionat staruie totusi chestiunea de a stii daca el se
refera sau nu atat la forta majora cat si la impreviziune. Astfel, s-ar putea sustine ca stipulatiile art. 79
par. 1 referitoare la o piedica independenta acopera nu numai forta majora ci si impreviziunea. In
ceea ce ne priveste, credem ca in cuprinsul Conventiei de la Viena nu este reglementata
impreviziunea, de altminteri, art. 29 din Conventiei stipuleaza ca uncontract poate fi modificat doar
prin acordul amiabil al partilor, chiar daca s-ar accepta ca art. 79 par. 1 face referire inclusiv la
 35

impreviziune se poate observa ca in cadrul acestui text nu este prevazut un mecanism care sa fie
aplicabil daca intervine un eveniment de hardship.

Partea afectata de evenimentul de forta majora trebuie sa notifice de urgenta aparitia

acestuia eveniment cocontractantului ei pentru ca partenerul de afaceri sa poata lua masuri in
vederea reducerii prejudiciului pe care il sufera. In caz contrar, partea afectata de evenimentul de
forta majora datoreaza daune interese. In acest sens, sunt dispozitiile 7.1.7 din principiile Unidroit si
prevederile art. 79 par. 4 din cadrul Conventiei de la Viena.

Dovezile in sprijinul invocarii evenimentului de forta majora vor putea sa fie transmise
ulterior.

PACTUL DE PREFERINTA SI CLAUZA PRIMULUI REFUZ

Printr-un pact de preferinta, o parte contractanta denumita promitent se angajeaza fata de

partenerul ei de afaceri, denumit beneficiar, ca in situatia in care va dori sa incheie in viitor un nou
contract, sa se adreseze cu prioritate beneficiarului. Pactul de preferinta intervine intre parti ce au
relatii statornice de a face si care se considera parteneri privilegiati pentru operatiuni economice
internationale viitoare.

In domeniul industrial, pactul de preferinta este intalnit sub denumirea de clauza a primului
refuz. Aceasta denumire, se justifica prin faptul ca incheierea unui contract de catre promitent cu un
tert, depinde de refuzul de a contracta al beneficiarului clauzei. Pactul de preferinta sau clauza
primului refuz se distinge fata de promisiunea de a contracta sub mai multe aspecte. Astfel, prin
pactul de preferinta sau prin clauza primului refuz promitentul nu se angajeaza sa incheie in viitor un
nou contract, el se obliga doar ca in situatia in care va dori sa incheie in viitor un nou contract, sa se
adreseze cu prioritate beneficiarului. In circumstantele aratate, se intelege ca in cuprinsul pactului de
preferinta sau a clauzei primului refuz, nu sunt mentionate elementele care ar permite incheierea in
viitor a unui nou contract. Conform art. 1279, din C. civ., promisiunea de a contracta trebuie sa
contina toate acele clauze ale contractului promis in lipsa carora partile nu ar putea executa
promisiunea.

Mai retinem ca, spre deosebire de promisiunea de a contracta, in cadrul relatiilor economice
internationale, se considera ca pactul de preferinta si clauza primului refuz au caracter intuitu
personae.In practica arbitrala, s-a pus problema de a stii daca o clauza a primului refuz, permite sau
nu sondarea de catre promitent a pietei, astfel incat acesta sa formuleze o optiune in deplina
cunostinta de cauza. Raspunsul dat a fost acela ca, sondarea pietei tarii beneficiarului este permisa,
promitentul neputand insa sa adreseze o oferta unui tert carear conduce la incheierea contractului.

In situatia in care promitentul decide sa incheie un nou contract, el adreseaza o oferta

beneficiarului, iar acesta refuza oferta, promitentul nu este obligat sa faca o oferta identica unui tert.
Totusi, in eventualitatea in care negocierile dintre promitent si tert tind sa conduca la consimtirea
unor conditii mai avantajoase tertului, inainte de a incheia contractul cu tertul, promitentul va trebui
sa faca o noua oferta beneficiarului, daca s-ar adopta o alta solutie, pactul de preferinta sau clauza
 36

primului refuz ar fi golite de continut (promitentul va face oferta vadit inacceptabila, si va incheia
contractul cu un tert).

Pactul de preferinta sau clauza primului refuz este incompatibila cu promisiunea de a

contracta vizand acelasi bun, deoarece promisiunea de a contracta se analizeaza ca un act generator
de preferinta.

UN ALT TITLU

CLAUZE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE COMERT INTERNATIONAL

ANGAJAMENTUL SAU CLAUZA DE CONFIDENTIALITATE

In situatia in care una dintre parti transmite pe parcursul tratativelor sau a executarii
contractului, informatii cu caracter secret celeilalte parti, apare preferabila incheierea unui
angajament sau a unei clauze de confidentialitate chiar daca mentinerea caracterului secret al
informatiilor transmise corespunde principiului bunei credinte. In cuprinsul unui angajament de
confidentialitate, partile vor putea sa reglementeze in mod detaliat o serie de aspecte, precum:

definirea informatiilor secrete,

persoanele care au acces la datele secrete,

masurile de protectie a datelor secrete,

durata obligatiei de confidentialitate,

sanctiunile aplicabile.

Definind informatiile cu caracter secret apare indicat ca partile sa nu aiba in vedere doar
documentele marcate in mod specific deoarece astfel, nu ar fi protejate datele transmise pe cale
orala (daca se spune doar: se pastreaza caracterul confidential al documentelor cu caracter secret)

Intre masurile de protectiea informatiilor secrete, partile pot stipula pastrarea datelor
secrete sub cheie, interzicerea copiilor, pastrarea evidentei persoanelor care au acces la datele
secrete.

Mentionarea duratei obligatiei de confidentialitate este importanta intrucat aceasta durata

poate sa depaseasca durata de valabilitate a contractului principal. In fine, stipularea unei clauze
penale este recomandata aici deoarece in unele situatii, evaluarea prejudiciului va fi dificila daca au
fost dezvaluite informatii cu caracter secret.

Clauza de confidentialitate este guvernata de legea contractului. Prestatia caracteristica este

prestatia partii care comunica informatiile secrete (asadar legea aplicabila va fi legea resedintei celui
care comunica informatiile secrete).
 37

CLAUZA SOLVE ET REPETE

Potrivit acestei clauze, mai intai trebuie platit pretul, iar apoi se pot ridica orice obiectiuni
privind neexecutarea obligatiei de cealalta parte, cu posibilitatea celui care a platit de a recupera
suma respectiva (repete). In alte cuvinte, debitorul nu poate inainte de plata pretului sa ceara
desfiintarea contractului sau sa opuna o exceptie bazata pe neexecutarea obligatiilor corelative de
catre cealalta parte. Cumparatorul nu va putea refuza sau amana plata pe motiv ca a formulat o
reclamatie referitoare la cantitatea ori calitatea marfurilor.

CLAUZELE DE EXCLUSIVITATE

Acestea sunt intalnite in cadrul acordurilor verticale. Prin unele clauze de exclusivitate,
furnizorul se angajeaza sa nu il aprovizioneze decat pe distribuitor in limitele teritoriului concedat. De
regula, exclusivitatea este stabilita pe criterii geografice. Totusi, nu este exclusa stabilirea exclusivitatii
pe categorii de produse sau pe categorii de clienti. In oricare dintre aceste imprejurari se ajunge la
impartirea pietelor, ceea ce poate sa contravina regulilor in domeniul concurentei.

Clauzele de exclusivitate pot sa apara si in alta forma. Astfel, printr-o clauza de exclusivitate,
distribuitorul se poate angaja sa se aprovizioneze pentru totalitatea sau cea mai mare parte a
nevoilor sale de la un singur furnizor (impunerea marcii unice). In general, restrictiile verticale au
consecinte mai nocive in domeniul concurentei daca ele limiteaza concurenta:

intre produsele cu marca;

in situatia in care ele limiteaza concurenta intre produsele cu marci diferite;

in cazul in care ele limiteaza concurenta intre produse finite (ultimele, adesea se
adreseaza consumatorilor).

CLAUZELE BEST EFFORTS, REASONABLE CARE, DUE DILLIGENCE

Aceste clauze au semnificatii apropiate. Prin clauza best efforts, debitorul se obliga sa dea
dovada de o diligenta profesionala, sa asigure o prestatie calificata.

In cazul clauzei reasonable care, prestatia este analizata in functie de cea a unei persoane
rezonabile, apreciata insa IN ABSTRACT.
 38

Prin clauza due diligence, debitorul se angajeaza sa dea dovada de prudenta si diligenta unei
persoane rezonabile, care are aceeasi calitate si este plasata in aceeasi situatie.

In general, asemenea clauze solicita debitorului sa actioneze aidoma unei persoane

experimentate, prudenta, rapida si eficienta. In aceste conditii, ele pot conduce la agravarea
raspunderii juridice a debitorului. Totusi, utilizarea unei astfel de clauze ar putea sa determine in
unele imprejurari atenuarea raspunderii debitorului daca obligatia de rezultat este astfel transformata
in obligatie de diligenta (mijloace).

ALT TITLU

ARBITRAJUL INTERNATIONAL

In sens larg, se poate afirma ca arbitrajul comercial international prezinta 2 caractere:

internationalitatea si comercialitatea.

a) Caracterul international al arbitrajului

In doctrina si in practica au fost propuse mai multe criterii in functie de care ar urma sa fie
determinat caracterul international al arbitrajului:

Potrivit unei conceptii, caracterul international al arbitrajului ar fi determinat de caracterul

national sau strain al organului de jurisdictie. Asadar, in situatia in care organul de jurisdictie ar
avea caracter strain, ne-am afla in prezenta unui arbitraj international. Caracterul national sau
strain al organului de jurisdictie ar fi stabilit fie in functie de legea care guverneaza arbitrajul fie in
functie de locul unde se desfasoara arbitrajul. Organul de jurisdictie analizat ar avea caracter
strain daca legea care guverneaza arbitrajul este o lege straina sau daca arbitrajul se desfasoara in
strainatate.

Corespunzator unei alte conceptii, internationalitatea organului arbitral ar fi determinata de

autonomia sa fata de structurile nationale. Corespunzator acestei conceptii, are de exemplu un
astfel de caracter Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investitii,
instituit prin conventia de la Washington din anul 1965.

Corespunzator unei a treia conceptii, care este conceptia DOMINANTA, pe planul dreptului
comparat, caracterul international al arbitrajului este determinat de caracterul international al
situatiei litigioase. Aceasta conceptie este consacrata in cuprinsul art. I par. 1 lit. a din Conventia
de la Geneva din anul 1961 (v-am mai dat acest text). Art. 369 C. pr. Civ. (art. 1096 alin. 1 NCPC)

In consecinta, un arbitraj care se desfasoara in tara noastra va fi un arbitraj international daca

situatia litigioasa are un asemenea caracter. Conceptia aratata este retinuta inclusiv in cuprinsul
Regulamentelor diferitelor institutii de arbitraj.

Curs 8 Dreptul comertului international 10.04.2012

 39

b) Caracterul comercial al arbitrajului

In mod traditional, caracterul comercial al arbitrajului este determinat de caracterul comercial al

litigiului. Potrivit art. 3 din Cuprinsul Regulilor de Procedura arbitrala ale CAB, Curtea de Arbitraj
organizeaza si administreaza solutionarea unor litigii comerciale si civile, interne sau internationale pe
calea arbitrajului institutionalizat sau ad-hoc. Litigiul comercial este orice litigiu care decurge dintr-un
contract comercial inclusiv referitor la incheierea, executarea sau desfiintarea lui, ca si din alte
raporturi juridice comerciale arbitrabile.

In cuprinsul reglementarilor consacrate arbitrajului international nu se face insa referire in numeroase

situatii la caracterul comercial al arbitrajului. De exemplu, dispozitiile din actualul CPC Roman, sunt
consacrate arbitrajului international (art. 369-art.369 ind.5), iar reglementarile din NCPC Roman
vizeaza arbitrajul international si efectele hotararilor arbitrale straine. Chiar in situatia in care se
face referire la arbitrajul comercial international, notiunea analizata este inteleasa in sens larg fiind
vorba de litigii nascute din operatiuni economice internationale (in acest sens sunt de pilda,
dispozitiile art. I par. I lit. a din Conventia de la Geneva din anul 1961).

Din cele mentionate nu trebuie sa se inteleaga totusi ca in materia arbitrajului international,

caracterul comercial al arbitrajului inteles in acceptiunea sa restransa, nu ar mai avea in nici o
imprejurare vreo semnificatie (de pilda art. 1 par. 3 New York, permite formularea unei rezerve
privind comercialitatea....am mentionat deja cand am vorbit de comert international,
comercialitatea...).

Avantaje si inconveniente ale arbitrajului international

Arbitrajul international prezinta o serie de avantaje care pot sa fie intalnite in cazul oricarui arbitraj
(intern sau international).

Astfel,

Partile pot sa isi aleaga arbitrii, si in consecinta ele pot sa desemneze in calitate de arbitrii,
persoane in carui profesionalism si onestitate au deplina incredere
Arbitrajul are caracterul confidential, asigurandu-se astfel mentinerea reputatiei comerciale a
partilor in litigiu
In cazul arbitrajului nu exista mai multe grade de jurisdictie, cum se intalneste in ceea ce priveste
justitia etatica
Partile pot sa stabileasca termenul in care arbitrii vor trebui sa pronunte hotararea arbitrala. In
absenta deciziei partilor in acest sens, arbitrii pronunta hotararea arbitrala in termenul aratat in
cuprinsul regulilor de procedura aplicabile. In orice caz, termenul prevazut pentru pronuntarea
hotararii arbitrale asigura solutionarea cu celeritate, rapiditate, a litigiului dintre parti
Arbitrajul cunoaste organizare mult mai flexibila fata de cea specifica instantelor etatice
In situatia in care partile o doresc, ele pot sa decida ca litigiul ivit sa fie rezolvat printr-un arbitraj
in echitate (arbitraj realizat de mediatori amiabili)
Ambianta din cadrul arbitrajului este mai putin solemna decat cea din fata unei instante de
judecata ceea ce poate sa favorizeze gasirea unei solutii tranzactionale pentru parti
 40

Alaturi de aceste avantaje generale, pot sa fie evidentiate o serie de avantaje specifice in ceea ce
priveste arbitrajul international. Astfel,

in situatia in care partile se adreseaza unei institutii de arbitraj, art. IV par. 1, lit. a, din
Conventia de la Geneva din anul 1961 permite ca arbitrajul sa se desfasoare numai pe baza
regulamentului de arbitraj a institutiei aleasa de catre parti. In arbitrajul international,
aceasta constituie un avantaj important, intrucat regulamentele de arbitraj ale diferitelor
institutii de arbitraj sunt usor accesibile partilor si ele au posibilitati de informare egala.
Partile pot sa aleaga prin acordul lor, sediul arbitrajului si prin urmare ele pot sa determine in
calitate de loc al arbitrajului, un loc care prin situatia sa geografica sa se afla la o distanta
acceptabila pentru fiecare dintre ele (de exemplu, prevederile art. 18 din Regulamentul de
Arbitraj al CCI sunt in acest sens
Dezbaterea litigiului in fata tribunalului arbitral se poate face in limba sau in limbile stabilite
prin Conventiile arbitrale; in absenta optiunii partilor, tribunalul arbitral stabileste limba sau
limbile in care va avea loc dezbaterea litigiului, tinand seama de toate circumstantele
pertinente inclusiv de limba contractului (de exemplu, prevederile art. 20 CCI sunt in acest
sens)
Executarea pe cale silita a hotararilor arbitrale se obtine mai usor decat executarea
hotararilor judecatoresti datorita conventiilor internationale incheiate intre state. Aici avem
in vedere in special, dispozitiile conventiei de la New York din anul 1958.

Arbitrajul poate prezenta insa si incoveniente:

Prin arbitraj,

partile renunta la garantiile oferite de justitia etatica; in cazul arbitrajului nu exista mai multe
grade jurisdictie;
in fata tribunalului arbitral martorii si expertii sunt ascultati fara juramant;
caracterul confidential al arbitrajului este limitat (de pilda, art. 7 din Regulile de procedura
CAB prevede o obligatie de confidentialitate, numai in sarcina curtii de arbitraj, a tribunalului
arbitral, si a personalului Camerei de Comert si Industrie a Romaniei);
costurile arbitrajului pot sa fie ridicate

NATURA JURIDICA A ARBITRAJULUI

Orice arbitraj are o natura juridica CONTRACTUALA SI UNA JURISDICTIONALA.

Arbitrajul are o natura contractuala intrucat sursa puterilor arbitrilor o constituie Conventia de
arbitraj. Arbitrajul este o justitie privata, realizata de catre de particulari (arbitri) pentru alti particulari
in temeiul si in limitele conventiei de arbitraj incheiata de parti. Arbitrajul are si natura jurisdictionala,

intrucat arbitrii trebuie sa fie independenti si impartiali, tribunalul arbitral este un organ de
jurisdicte;
litigiul este rezolvat in cadrul unei proceduri care se caracterizeaza prin respectarea
principiului egalitatii partilor, a dreptului la aparare, si a principiului contradictorialitatii;
litigiul este solutionat prin pronuntarea unei hotarari arbitrale care este susceptibila sa fie
pusa in executare pe cale silita
 41

PRINCIPALELE FORME DE ARBITRAJ

Arbitrajul poate sa fie clasificat dupa mai multe criterii:

1. in functie de structura organizatorica, distingem intre arbitrajul institutional sau institutionalizat

si arbitrajul ad-hoc.

Arbitrajul institutional are loc sub egida unei institutii de arbitraj. Potrivit art. 607 din NCPC Roman,
arbitrajul institutionalizat este acea forma de jurisdictie arbitrala care se constituie si functioneaza in
mod permanent pe langa o organizatie sau o institutie interna ori internationala sau ca organizatie
neguvernamentala de interes public de sine statatoare in conditiile legii, pe baza unui regulament
propriu aplicabil, in cazul tuturor litigiilor supuse ei spre solutionare potrivit unei conventii arbitrale.
Conform art. 608 alin. 2 NCPC, in caz de contrarietate intre conventia arbitrala si regulamentul
arbitrajului institutionalizat, la care acesta trimite, va prevala conventia arbitrala. Arbitrajul
institutionalizat prezinta avantajul existentei unui regulament de arbitraj al institutiei in cauza, al
existentei unei liste de arbitrii si al existentei unui personal al institutiei de arbitraj care indeplineste
sarcinile de ordin administrativ. Inainte ca partile sa se adreseze unei institutii de arbitraj, este insa
recomandabil ca ele sa analizeze regulamentul de arbitraj al institutiei luata in considerare si sa tina
seama in mod special de o serie de aspecte specifice, cum ar fi de pilda, aspectele referitoare la
prerogativele pe care le are autoritatea de nominare (de regula, autoritatea de nominare este
presedintele curtii de arbitraj, care in absenta optiunii partilor, poate sa intervina si sa aleaga arbitrul,
sau daca partile nu se inteleg, tot asa, intervine presedintele).

In cazul unui arbitraj ad-hoc, regulile de procedura aplicabile pot sa fie diferite de la un litigiu la altul,
potrivit art. IV par. 1 lit. b, Conventia de la Geneva, din anul 1961, in ipoteza unui arbitraj ad-hoc,
partile au in special posibilitatea:
sa desemneze arbitrii sau stabileasca modalitatile conform carora vor fi desemnati arbitrii in caz
de litigiu
sa determine locul arbitrajului
sa fixeze regulile de procedura pe care le vor urma arbitri

Arbitrajul institutional, prezinta avantajul competentei profesionale al arbitrilor care sunt alesi in mod
obisnuit de pe lista de arbitri a institutiei desemnata; a existentei unei reguli de procedura a institutie
arbitrale, care sunt usor accesibile si care permit acoperirea lacunelor conventiei de arbitraj, al
experientei institutiilor de arbitraj in vederea rezolvarii dificultatilor generate de conceptii juridice
diferite pe care le pot impartasi partile, si de inconvenientele de ordin birocratic; al suportului oferit
pe plan administrativ de catre secretariatul institutiei de arbitraj.

Arbitrajul ad-hoc este mai flexibil decat arbitrajul institutional, derularea corespunzatoare a acestuia
presupune insa o buna colaborare a partilor si a avocatilor lor. In numeroase situatii in care una dintre
partile litigante este un STAT, se recurge la aceasta forma a arbitrajului:

2. dupa puterile conferite arbitrilor, distingem intre arbitrajul desfasurat pe baza normelor juridice
si arbitrajul in echitate. Prima forma de arbitraj constituie regula, cea de-a doua exceptia. Potrivit
 42

art. VII par. 2 Conventia de la Geneva, arbitrii hotarasc ca mediatori amiabil, daca aceasta este
vointa partilor si daca legea care reglementeaza arbitrajul permite acest lucru. Art. 1105 alin. 2
din NCPC Roman retine la randul sau ca, tribunalul arbitral poate statua in echitate numai cu
autorizarea expresa a partilor.
Imprejurarea ca partile nu au optat pentru desfasurarea unui arbitraj pe baza normelor de drept, nu
inseamna ca ele au dorit ca eventualele litigii dintre ele sa fie solutionate printr-un arbitraj in echitate.
Alegerea lex mercatoria de catre parti, in calitate de lege care sa guverneze contractul, nu semnifica
rezolvarea litigiilor printr-un arbitraj in echitate. In cazul unui asemenea arbitraj, tribunalul arbitral va
pronunta solutia in diferendul dintre parti, potrivit exigentelor echitatii, fara sa aplice in mod necesar
o anumita lege, fie aceasta chiar transnationala. In cuprinsul NCPC Roman, aidoma vechiului CPC se
face referire numai la arbitrajul in echitate, art. VII par. 2 din Conventia de la Geneva, vizeaza
arbitrajul realizat de mediatori amiabili. Ca atare, se pune problema de a stii daca cele 2 sintagme
mentionate sunt sau nu echivalente. Unii autori considera ca ar trebui sa se distinga intre arbitrajul
realizat de mediatori amiabili, si arbitrajul in echitate. Potrivit acestora, in cazul unui arbitraj realizat
de mediatori amiabili, arbitrii ar trebui sa porneasca de la dispozitiile legii contractului si ale
conventiei incheiata de parti pentru a modera efectele socotite prea riguroase. In ipoteza unui arbitraj
in echitate, arbitrii ar abandona orice reguli de drept, chiar imperative, in scopul pronuntarii unei
solutii, numai in functie de exigentele echitatii. In ceea ce ne priveste, impartasim conceptia
corespunzator careia cele 2 sintagme mentionate sunt similare. Arbitrajul in echitate nu semnifica
inlaturarea tuturor regulilor de drept. Pe de alta parte, in unele situatii, cea mai stricta echitate ar
putea sa determine aplicarea numai a unor reguli de drept.
In practica arbitrala, s-a retinut ca nu exista incompatibilitate intre stipulatiile prin care arbitrii
ar fi autorizati sa statueze in echitate si alegerea de catre parti a unei legi care sa guverneze
contractul. In legatura cu aceasta chestiune, se impune totusi precizarea pozitiei pe care o vor avea
arbitrii in scopul solutionarii litigiului dintre parti. Intr-o varianta, s-ar putea afirma ca in
circumstantele mentionate, arbitrii nu vor tine seama de normele supletive ale legii contractului
aplicand insa dispozitiile cu caracter imperativ ale acestora. Intr-o alta varianta, se poate sustine ca
drepturile si obligatiile partilor vor fi analizate in functie de dispozitiile legii contractului si daca este
cazul, arbitrii nu vor tine seama de unele prevederi chiar daca acestea au caracter imperativ. In opinia
noastra, ultima abordare este cea adecvata pentru ca in cadrul unui arbitraj in echitate, tribunalul
arbitral trebuie sa pronunte solutia cea mai justa in cauza. Aplicarea dispozitiilor imperative ale
legii contractului ar putea conduca in unele ipoteze la rezultate contrare criteriilor echitatii si
asteptarilor partilor.
In cadrul arbitrajului in echitate, arbitrii dispun de prerogative largi in ceea ce priveste sensul pe care
il confera notiunii de echitate, mai ales ca membri tribunalului arbitral pot sa apartine unor state
unde sunt impartasite valori juridice si etice diferite. Pentru a se conforma misiunii incredintate de
catre parti si in scopul indeplinirii rolul explicativ al hotararii arbitral, tribunalul arbitral va trebui insa
sa arate ca prevederile legale care le-a aplicat corespund exigentelor echitatii. (deci arbitrii au
prerogative largi in ceea ce priveste determinarea continutului notiunii de echitate, solutiile trebuie
motivate, de ce corespund echitatii definita de ei).
In unele situatii, arbitrii pot sa nu tina seama de stipulatii conventionale ale partilor sau le pot
modera consecintele. Arbitrii nu ar putea insa stabileasca noi obligatii. Arbitrajul in echitate nu este
detasat de orice regula de drept, normele de aplicare imediata, normele de ordine publica de drept
substantial, si principiile esentiale de procedura intervin inclusiv in cazul acestui arbitraj. Pe de alta
parte, desfasurarea unui arbitraj pe baza normelor juridice, nu inseamna ignorarea principiilor
 43

echitatii. Aceasta idee poate sa fie evidentiata mai pregnant, in situatia in care legea ce guverneaza
contractul este lex mercatoria.
Partile care au optat initial pentru un arbitraj pe baza normelor juridice, pot conveni apoi ca litigiul
dintre ele sa fie solutionat printr-un arbitraj in echitate, si invers. Dupa parerea noastra, autorizarea
expresa a partilor in acest sens, poate sa intervina pana la momentul punerii concluziilor in fond,
nefiind vorba de solicitari ale unei singure parti, care in principiu, trebuie aduse in atentia
tribunalului arbitral pana la primul termen de judecata la care partile au fost legal citate.

LEGEA APLICABILA ARBITRABILITATII

In doctrina si in practica se distinge intre arbitrabilitatea subiectiva (ratione personae) si

arbitrabilitatea obiectiva (ratione materiae).

In ceea ce priveste arbitrabilitatea subiectiva, potrivit art. II din Conventia de la Geneva,

persoanele juridice, calificate prin legea care le este aplicabila drept persoane juridice de drept public,
au facultatea de a incheia in mod valabil, conventii de arbitraj. Conform art. 1097 alin. 2 din NCPC
Roman, daca una dintre partile conventiei arbitrale este un stat, o intreprindere de stat sau o
organizatie controlata de stat, aceasta parte nu poate invoca propriul sau drept pentru a contesta
arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte in procesul arbitral. Dispozitiile aratate, au
caracterul unor dispozitii de ordine publica de drept international privat roman. In context, subliniem
insa, ca prevederile art. 1096 pana la 1108 din NCPC se aplica numai daca sunt intrunite cerintele
alin. 2 al art. 1096 din NCPC. Potrivit art. 1096 alin. 2, dispozitiile capitolului consecrate procesului
arbitral international se aplica oricarui arbitraj international daca sediul instantei arbitrale se afla in
Romania si cel putin una dintre parti nu avea la data incheierii conventii arbitrale, domiciliul sau
resedinta obisnuita, respectiv sediul in Romania, daca partile nu au exclus prin conventia arbitrala sau
ulterior incheierii acesteia, dar numai prin inscris, aplicarea acestora.
Conceptia corespunzator careia, statele si dezmembramintele lor pot fi subiecte intr-un raport juridic
de arbitrabilitate, apare integrata in cuprinsul unor sentinte arbitrale ale CCI, ordinii juridice
transnationale. Totusi, reglementarile legale aplicabile si practica in materie pot sa fie diferite de la un
stat la altul.

Referitor la arbitrabilitatea obiectiva, mentionam cu caracter general ca pe planul dreptului

comparat sunt utilizate mai multe criterii. Aceste criterii le regasim si in cadrul dreptului roman. Ele
sunt urmatoarele:
Criteriul drepturilor disponibile. Potrivit art. 1097 alin. 1 din NCPC Roman, orice cauza de
natura patrimoniala poate face obiectul arbitrajului daca ea priveste drepturi asupra carora
partile pot dispune liber iar legea statului de sediu al instantei arbitrale nu rezerva
competenta exclusiva, instantelor judecatoresti
Criteriul naturii patrimoniale a cauzei. Si acest criteriu este consacrat la art. 1097 alin. 1 din
NCPC Roman. Prin urmare, nu pot sa fie supuse arbitrajului, drepturi care privesc existenta si
integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei, drepturi care decurg
din creatia intelectuala.
Criteriul competentei exclusiv a instantelor de judecata. Criteriul mentionat apare consacrat
in art. 1097 alin. 1 din NCPC.
Criteriul ordinii publice.In dreptul nostru acest criteriu este avut in vedere de exemplu in
contextul reglementarii actiunii in anularea hotararii arbitrale (art. 599 alin. 1 lit. h din NCPC).
 44

In consecinta, nu pot sa fie supuse arbitrajului, litigii cu privire la starea si

capacitatea persoanei fizice, litigiile de natura penala, contenciosul administrativ, litigiile in
materie fiscala.

Intre unele dintre aceste criterii, poate sa exista legatura. De pilda, incalcarea competentei
exclusive a instantelor de judecata poate sa fie analizata in raport cu exigentele ordinii publice de DIP.
Pentru a stabili daca un litigiu este sau nu arbitrabil, se impune determinarea legii aplicabila
arbitrabilitatii obiective. Situatia este analizata diferit dupa cum problema determinarii legii aplicabile
arbitrabilitatii obiective se pune in fata instantei de judecata sau in fata tribunalului arbitral:

a) In fata instantei de judecata putem sa distingem sub acest aspect, mai multe ipoteze: -
o in imprejurarea in care problema aratata este ridicata ca o exceptie referitoare la
existenta unei conventii de arbitraj valabile. Art. 6 par. 2 alin. Ultim din Conventia de
la Geneva stipuleaza in mod expres ca legea aplicabila arbitrabilitatii obiective este
legea forului. Conventia de la New York, nu contine dispozitii in cuprinsul carora sa se
arate in mod expres care este legea aplicabila. Art. 2 par. 3 din Conventia de la New
York, prevede ca tribunalul unui stat contractant sesizat cu un litigiu privind o
problema asupra careia partile au incheiat o conventie de arbitraj, va indruma partile
la arbitraj, la cererea uneia din ele daca nu constata ca acea conventie este caduca,
inoperanta sau nesusceptibila de a fi aplicata. Pe temeiul art. 2 par. 3 se poate totusi
considera ca legea aplicabila este legea forului, intrucat chestiunea aratata
influenteaza competenta instantei de judecata.
o In etapa actiunii in anulare, legea aplicabila este legea forului deoarece fiecare stat
poate sa reglementeze activitatile care se pot desfasura pe teritoriul sau. (art. 599
alin. 1 lit. a NCPC)
o In etapa recunoasterii si executarii hotararii arbitrale straine se aplica de asemenea
legea forului. In acest sens, sunt dispozitiile art. V par. 2 lit. a Conventia de la New
York, precum si cele ale art. 1110 din NCPC.
b) In fata tribunalului arbitral, legea ce guverneaza arbitrabilitatea obiectiva s-a propus sa fie legea
ce carmuieste conventia de arbitraj, intrucat aceasta se aplica inclusiv obiectului conventiei de
arbitraj; legea statului unde se desfasoara arbitrajul pentru a se asigura eficacitatea hotararii
arbitrale; legea statului unde va fi recunoscuta si executata hotararea arbitrala, pentru a se putea
obtine execvaturul. De asemenea, ar fi posibila aplicarea in mod cumulativ a unora dintre aceste
legi. Tendinta majoritara in practica arbitrala este de a lua in considerare legea statului unde se
desfasoara arbitrajul pentru a se evita anularea hotararii arbitrale in tara unde ea a fost data. Art.
1097 alin. 1 din NCPC face referire in contextul reglementarii arbitrabilitatii litigiului la legea
statului de sediu al instantei arbitrale.
In orice caz, legea statului unde va fi recunoscuta si executata hotararea arbitrala, nu poate sa fie
avuta in vedere intrucat recunoasterea si executarea hotararii constituie o problema ulterioara care
nu are legatura cu arbitrabilitatea litigiului.

Titlul unui alt paragraf

CONVENTIA DE ARBITRAJ
 45

In scopul desfasurarii unui arbitraj, partile trebuie sa incheie in mod valabil o conventie de
arbitraj. Dupa cum am aratat, conventia de arbitraj constituie sursa puterilor arbitrilor, tribunalul
arbitral pronuntandu-se pe baza si in limitele conventiei de arbitraj incheiata de parti.
Conventia de arbitraj poate sa ia forma clauzei compromisorii sau a compromisului.

O clauza compromisorie este suficienta pentru organizarea si desfasurarea arbitrajului, ea

neimpunandu-se ca ea sa fie urmata de incheierea unui compromis. In esenta, prin clauza
compromisorie, partile convin ca litigiile ce se vor naste din contractul incheiat sau in legatura cu
acesta sa fie solutionate prin arbitraj.
Prin compromis partile stabilesc ca litigiul ivit intre ele sa fie solutionat prin arbitraj aratand
sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului.
Principala deosebire intre clauza compromisorie si compromis este aceea ca, o clauza
compromisorie e incheiata inainte de ivirea litigiului dintre parti, in timp ce compromisul este
perfectat dupa ce s-a nascut litigiul intre parti. Prin urmare, clauza compromisorie este elaborata in
termeni generali, iar compromisul este redactat in termeni concreti, specifici. In arbitrajul
international distinctia intre clauza compromisorie si compromis pare sa se estompeze, cel putin in
ceea ce priveste regulile de drept aplicabile, art. II conventia de la New York si ar.t I alin. 2 lit. a din
Conventia de la Geneva utilizeaza sintagma de conventie de arbitraj. Art. 25 din Conventia de la
Washington se limiteaza sa se refere la diferende pe care partile au consimtit in scris sa le supuna
CIRD (centrul international pentru reglementarea diferendelor relative la investitii). De asemenea
regulamentele diferitelor institutii de arbitraj utilizeaza expresia generica conventie de arbitraj.

Curs 9 Dreptul comertului international 25.04.2012

Conventia de arbitraj poate sa ia dupa cum am mentionat forma clauzei compromisorii sau a
compromisului. Art. 542 din NCPC arata ca prin clauza compromisorie, partile convin ca litigiile ce se
vor naste din contractul in care este stipulata sau in legatura cu acesta sa fie solutionate pe calea
arbitrajului, aratandu-se sub sanctiunea nulitatii, numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
In cazul arbitrajului institutionalizat este suficienta referirea la regulile de procedura ale institutiei
care organizeaza arbitrajul.

Intr-adevar in cuprinsul regulilor de procedura ale institutiilor de arbitraj se precizeaza modalitatea de

numire a arbitrilor daca numele arbitrilor nu a fost aratat de catre parti.

Conform art. 543 din NCPC, prin compromis partile convin ca un litigiu intervenit intre ele sa fie
solutionat pe calea arbitrajului aratandu-se sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului si numele
arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Referitor la arbitri, dispozitiile art. 542 NCPC vor fi luate in considerare in mod adecvat in cazul
arbitrajului institutionalizat.

Titlul unui alt paragraf

Autonomia clauzei compromisorii fata de contractul in care a fost inscrisa

 46

Aceasta regula este larg acceptata in arbitrajul intern si in cel international. Conventia de la
NY din anul 1958 nu o consacra, dar aceasta conventie priveste numai recunoasterea si executarea
sentintelor arbitrale straine. Regula mentionata poate sa fie dedusa din prev. Art. V par. 3 ale
conventiei de la Geneva. Potrivit art. V par. 3, sub rezerva controlului judiciar ulterior, prevazut prin
legea forului, arbitrul a carei competenta este contestata nu trebuie sa se desesizeze de proces; el are
dreptul de a hotara asupra propriei sale competente si asupra existentei sau valabilitatii conventiei de
arbitraj sau a contractului din care aceasta conventie face parte. In alte cuvinte, competenta
tribunalului arbitral poate fi apreciata in functie de criterii diferite fata de cele care sunt luate in
considerare pentru a se examina valabilitatea contractului principal.

Autonomia clauzei compromisorii in raport cu contractul principal este prevazuta in mod

expres la art. 1098 alin. 3 NCPC in contextul procesului arbitral international. De asemenea, regula
mentionata este stipulata indeobste in cuprinsul regulamentelor institutiilor de arbitraj.

Autonomia clauzei compromisorii fata de contractul principal semnifica cel putin

urmatoarele:

Afirmarea de catre o parte a inexistentei contractului principal sau a nulitatii acestuia,

rezilierea, rezolutiunea, incetarea contractului principal nu afecteaza valabilitatea conventiei
de arbitraj (ex. In caz de inexistenta contractului - daca una dintre parti afirma ca nu a fost
incheiat contractul, cealalta parte contesta, tribunalul arbitral se poate pronunta, in functie
de legea care ar fi aplicabila contractului daca ar fi fost incheiat). Totusi in unele situatii,
aceeasi cauza de nulitate poate afecta contractul principal si clauza compromisorie (de
exemplu, se poate pune o problema care tine de capacitatea uneia dintre parti sau ar fi
posibil ca un viciu de consimtamant sa afecteze contractul principal si clauza compromisorie
Legea aplicabila conventiei de arbitraj poate sa fie diferita fata de legea care guverneaza
contractul principal

Titlul unui alt paragraf

Autonomia conventiei de arbitraj fata de orice lege

Aceasta conceptie a fost dezvoltata in dreptul francez, in general ea nu a fost preluata in cadrul
altor sisteme juridice. Conceptia aratata se bazeaza pe ideea evidentierii in practica a unor reguli
materiale speciale destinate sa se aplice situatiilor internationale. Aceste reguli se aplica independent
de solutia care ar putea sa fie avuta in vedere pe planul rezolvarii conflictelor de legi. Asadar, in cazul
unei situatii internationale, instanta franceza sesizata aplica regula franceza in materie fara sa ia in
considerare in prealabil o anumita norma conflictuala.

Referitor la conventia de arbitraj, corespunzator unei reguli materiale franceze aplicabile in

arbitrajul international, eficacitatea conventiei se analizeaza in functie de vointa comuna a partilor
sub rezerva ordinii publice internationale. Prin urmare, analizarea eficacitatii conventiei de arbitraj nu
depinde de luare in considerare a dispozitiilor unei anumite legi.

Titlul unui alt paragraf

Legea aplicabila conventiei de arbitraj

 47

Dupa cum se cunoaste, in ceea ce priveste capacitatea persoanelor fizice, pe planul dreptului
comparat, este luata in considerare, in principiu fie norma conflictuala lex patriae fie norma
conflictuala lex domicilii. Art. 2568 alin. 1 din C. civ. stipuleaza ca legea nationala este legea statului a
carui cetatenie o are persoana fizica sau dupa caz, legea statului a carui nationalitate o are persoana
juridica. Potrivit art. 2572 alin. 1 C. civ. starea civila si capacitatea persoanei fizice sunt carmuite de
legea sa nationala, daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel. In cazul persoanelor juridice, art.
2571 alin. 1 C. civ. prevede ca persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a
stabilit corespunzator actului constitutiv sediul social. In situatia in care persoana juridica are sedii in
mai multe state, conform alin. 2 al aceluiasi art. se tine seama de sediul ei real. Cu toate acestea
potrivit alin. 4 al art. 2571 C. civ, daca dreptul strain astfel determinat retrimite la dreptul statului in
conformitate cu care a fost constituita persoana juridica, este aplicabil dreptul acestui din urma stat.

Admitand retrimiterea, art. 2571 C. civ. tine seama de faptul ca in ceea ce priveste capacitatea
persoanei juridice, pe planul dreptului comparat este avut in vedere fie sistemul stabilirii legii
aplicabile persoanei juridice, in functie de sediul real, fie sistemul determinarii legii aplicabile in
functie de sediul statutar, de tara unde s-a inregistrat persoana juridica.

Potrivit art. 2580 C. civ. statutul organic al persoanei juridice este carmuit de legea sa nationala.
(in art. 2581 scrie si ce inseamna statutul organic)

In cuprinsul conventiei de la NY si Geneva, se evita in mod deliberat sa se adopte o pozitie in ceea

ce priveste legea aplicabila capacitatii in cazul persoanelor fizice si a persoanelor juridice. (art. V par. I
lit. a din Conventia de la NY, art. VI par. 2 si art. IX par. I lit a din conventia de la Geneva).

Fireste, instanta de judecata romana va aplica reglementarile de DIP roman in situatia in care va
trebui sa determine legea ce carmuieste capacitatea unei persoane fizice sau a unei persoane
juridice.

Daca se admite ideea ca in arbitrajul international nu exista o lege a forului, in scopul determinarii
legii care guverneaza capacitatea persoanei fizice sau a persoanei juridice, se poate tine seama fie de
norma conflictuala a tarii unde se afla sediul arbitrajului, fie de norma conflictuala a tarii unde se va
solicita recunoasterea si executarea sentintei arbitrale. Prima solutie are menirea de a evita anularea
hotararii arbitrale, in statul unde ea a fost pronuntata. Acestei solutii, i s-ar putea insa reprosa ca ea
face sa depinda problema capacitatii de vointa partilor, intrucat partile stabilesc sediul arbitrajului.
Cea de-a doua solutie favorizeaza recunoasterea si executarea hotararii arbitrale straine. Ea are totusi
inconvenientul de a face ca modul de rezolvare a problemei capacitatii partii sa depinda de locul unde
debitorul are anumite bunuri. In principiu, solutia aleasa va depinde de optiunea concertata a
arbitrilor. Prima varianta, pare preferabila in scopul asigurarii eficacitatii hotararii arbitrale. Aceasta
varianta este avuta in vedere si de catre art. 1114 lit. a NCPC, in contextul reglementarii motivelor de
refuz a recunoasterii sau executarii hotararilor arbitrale straine.

Distinct, urmeaza sa precizam modul in care se determina legea aplicabila celorlalte conditii de
fond ale conventiei de arbitraj. Referitor la acestea, se admite ca partile pot sa aleaga legea care va
guverna conventia de arbitraj. Principiul mentionat este aratat in cuprinsul art. V, par I lit. a din
Conventia de la NY, a art. VI par. II lit. a din Conventia de la Geneva, a art. 1098 alin. 2 lit. a NCPC.
 48

In situatia in care, clauza de electio-juris este redactata in cuprinsul unui contract international in
termeni generali se considera indeobste ca aceeasi lege guverneaza atat contractul principal cat si
clauza compromisorie inclusa in cuprinsul contractului principal (profu adera la aceasta). Mentionam
totusi ca, in doctrina a fost exprimata si ideea corespunzator careia in ipoteza adusa in atentie ar fi
excesiv sa se aprecieze ca aceeasi lege trebuie sa se aplice contractului principal si clauzei
compromisorii din cadrul acesteia. Pe aceasta linie de gandire, legea aleasa de parti ar carmui numai
contractul principal considerandu-se ca partile nu au avut in vedere determinarea legii aplicabile
clauzei compromisorii.

In cazul in care partile nu au ales legea aplicabila conventiei de arbitraj se pune problema
determinarii acesteia. Conventia de la NY si Conventia de la Geneva contin solutii in aceasta privinta.
Astfel, potr. Art V par. I lit. a din Conventia de la NY si a art. VI par. II lit. b din Conventia de la Geneva,
in imprejurarea in care partile nu au ales legea aplicabila conventiei de arbitraj, aceasta va fi
guvernata de legea tarii unde a fost data sentinta arbitrala (legea statului unde se afla sediul
arbitrajului). Art. VI par. II lit. c din Conventia de la Geneva face precizarea suplimentara ca in situatia
in care problema este supusa unei instante judecatoresti si nu este posibil sa se prevada tara unde va
fi pronuntata sentinta arbitrala, legea aplicabila conventiei de arbitraj va fi stabilita corespunzator
normelor conflictuale ale instantei de judecata sesizate. Aceasta ipoteza se intalneste insa rar in
practica.

In circumstantele in care legea aplicabila conventiei de arbitraj urmeaza sa fie determinata

potrivit regulilor de DIP privat obisnuite, credem ca este firesc sa se porneasca de la ideea potrivit
careia aceasta va fi legea statului cu care conventia de arbitraj are legaturile cele mai stranse. In
scopul identificarii legii statului cu care un contract ale legaturile cele mai stranse se tine seama in
numeroase situatii de criteriul debitorului prestatiei caracteristice. Asa fiind, legea aplicabila este
legea statului unde se afla domiciliul, resedinta, sau sediul social al debitorului prestatiei
caracteristice.

In ceea ce priveste conventia de arbitraj, nu poate sa fie evidentiata insa o prestatie caracteristica
intrucat fiecare dintre partile la conventie se angajeaza sa supuna arbitrajului un litigiu virtual sau
actual dintre ele. In consecinta, legea aplicabila trebuie sa fie stabilita pe baza unui alt punct de
legatura. Tinand seama de autonomia conventiei de arbitraj fata de contractul principal credem ca
accentul trebuie sa fie pus pe indicii de localizare specifici conventiei de arbitraj nu pe indicii de
localizare specifici contractului principal. In consecinta, dupa parerea noastra, in ipoteza de discutie
mentionata, legea aplicabila conventiei de arbitraj ar trebui sa fie legea statului in care se
desfasoara arbitrajul in calitate de lege a statului unde este executata conventia de arbitraj. Aceasta
solutie, are avantajul de a se armoniza cu solutiile prevazute in cuprinsul conventiilor de la NY si
Geneva.

Referitor la problema analizata, art. 1098 NCPC alin. 2 prevede ca conventia arbitrala este
valabila daca indeplineste conditiile impuse de una dintre legile urmatoare: a) legea stabilita de parti,
b) legea care guverneaza obiectul litigiului, c) legea aplicabila contractului ce contine clauza
compromisorie, d) legea romana. Dispozitiile art. 1098 NCPC se aplica daca sunt intrunite cerintele
art. 1096 alin. 2 NCPC. Corespunzator art. 1096 alin. 2 dispozitiile referitoare la procesul arbitral
international (1096-1108 NCPC) se aplica oricarui arbitraj international daca sediul instantei arbitrale
se afla in Romania si cel putin una dintre parti nu avea la data incheierii conventiei arbitrale,
 49

domiciliul sau resedinta obisnuita, respectiv sediul in Romania, daca partile nu au exclus prin
conventia arbitrala sau ulterior incheierii acesteia, dar numai prin inscris aplicarea acestora.

Dupa cum am precizat, in cazul in care partile stabilesc in termeni generali legea aplicabila
contractului, credem ca aceasta lege va guverna atat contractul principal cat si clauza
compromisorie din cuprinsul acestuia. Prin urmare, in imprejurarea aratata poate sa fie invocat art.
1098 alin. 2 lit. a NCPC. In circumstantele in care, partile nu au stabilit legea aplicabila conventiei de
arbitraj, urmeaza sa fie avute in vedere prevederile art. 1098 alin. 2 lit. b-d NCPC. Dupa cum se poate
observa, in cuprinsul art. 1098 alin. 2 NCPC se tine seama atat de indici de localizare specifici
conventiei de arbitraj cat si de indici de localizare specifici contractului principal. In opinia noastra,
solutiile de la art. 1098 alin. 2 lit. b-d NCPC nu trebuie intelese neaparat in ordinea in care ele sunt
stipulate. In scopul alegerii unei anumite solutii, credem ca trebuie sa se porneasca de la principiul
conform caruia conventia de arbitraj este supusa legii statului cu care are legaturile cele mai
stranse. De exemplu,

lit. b a alin. 2 a art. 1098 NCPC, ar putea sa fie invocata daca partile au incheiat un
compromis, dupa ivirea litigiului dintre ele;
lit. c ar putea sa fie invocata daca partile nu au ales nici legea aplicabila clauzei
compromisorii, nici legea aplicabila contractului principal;
lit. d ar putea sa fie invocata tinandu-se seama de locul executarii conventiei de arbitraj,
acesta aflandu-se corespunzator art. 1096 alin. 2 NCPC in Romania

Titlul unui alt paragraf

Legea aplicabila formei conventiei de arbitraj

In aceasta materie, pot sa fie avute in vedere atat dispozitii din cuprinsul conventiilor
internationale cat si prevederi din CPC. Potrivit art. II par. I din Conventia NY, fiecare din statele
contractante, recunoaste conventia scrisa prin care partile se obliga sa supuna unui arbitraj toate
diferendele sau anumite diferende care s-au ivit ori ar putea sa se iveasca intre ele privind un raport
de drept determinat, contractual sau necontractual referitor la o problema susceptibila de a fi
reglementata pe calea arbitrajului. Corespunzator par. II al aceluiasi articol, prin conventie scrisa se
intelege o clauza compromisorie inserata intr-un contract sau un compromis semnat de parti ori
cuprinse intr-un schimb de scrisori sau telegrame

Prevederile art. I par. II lit. a din Conventia de la Geneva sunt apropiate de dispozitile in
materie ale Conventiei de la NY. In legatura cu prevederile conventiei de la Geneva se impun insa 2
precizari, art. I par. II lit. a din Conventia de la Geneva face referire nu numai la un schimb de scrisori
sau de telegrame ci si la un schimb de comunicari prin telex. A doua precizare, mai importanta, se
refera la faptul ca in conformitate cu dispozitiile conventiei de la Geneva, se admite in raporturile
intre tari ale caror legi nu impun forma scrisa pentru conventiile de arbitraj incheierea conventiei de
arbitraj in forma orala. Conventia de la NY si Conventia de la Geneva, nu vizeaza comunicarile prin fax,
dar credem ca ele pot sa fie asimilate comunicarilor prin telegrame.

In doctrina si in practica, dispozitiile Conventiei de la NY privind forma scrisa a conventiei de

arbitraj au fost interpretate in numeroase imprejurari in sens strict. Astfel, s-a considerat ca cerinta
 50

formei scrise nu este indeplinita in eventualitatea existentei unei oferte scrise care contine o
conventie de arbitraj, urmata de catre o acceptare orala, intrucat art. II par. II din Conventia de la NY
se refera la un schimb de scrisori. Conventia de la NY, consacra totusi, in cuprinsul art. VII par. I,
regula normei mai favorabile. Potrivit art. VII par. I, dispozitiile acestei conventii nu aduc atingere
validitatii acordurilor multilaterale sau bilaterale incheiate de statele contractante in materie de
recunoastere si executare de sentinte arbitrale si nu priveaza nici o parte interesata de dreptul pe
care l-ar putea avea de a se prevala de o sentinta arbitrala in modul si in masura admisa de legislatia
sau tratatele tarii in care sentinta este invocata. Asadar, in situatia in care in materia recunoasterii si
executarii sentintelor arbitrale, exista prevederi mai avantajoase cuprinse intr-un tratat multilateral
sau bilateral, ori in dreptul intern al unui stat care a ratificat conventia de la NY, se vor aplica aceste
prevederi mai avantajoase, nu dispozitiile conventiei de la NY indiferent daca prevederile mai
avantajoase sunt anterioare sau au fost adoptate ulterior conventiei de la NY. Art. VII par. I vizeaza
recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine. Asa fiind, se pune problema de a sti daca in
ceea ce priveste forma conventiei de arbitraj, poate sau nu sa fie avuta in vedere regula normei mai
favorabile in circumstantele in care un stat a ratificat Conventia de la NY, dar a adoptat apoi in materia
formei conventiei de arbitraj, reglementari mai liberale decat cele ale art. II din Conventia de la NY.
Raspunsul la aceasta problema, credem ca este afirmativ intrucat in cuprinsul art. V par. I lit. a din
Conventia de la NY este stabilita o legatura intre recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale
straine si prevederile art. II din Conventia de la NY referitoare la conventia de arbitraj. Asadar,
regula normei mai favorabile de la art. VII par. I poate sa fie aplica inclusiv atunci cand este vorba
de forma conventiei de arbitraj. In alte cuvinte, dispozitiile art. II din Conventia de la NY nu
prevaleaza fata de reglementarile mai favorabile din dreptul intern consacrate formei conventiei de
arbitraj.

Dupa cum am mentionat, art. I par. II lit. a din Conventia de la Geneva admite forma orala a
conventiei de arbitraj in raporturile intre tari ale caror legi nu impun forma scrisa pentru conventiile
de arbitraj. Dispozitiile art. I par. II lit. a necesita insa precizarea tarilor care au fost avute in vedere
tinand seama de par. I lit. a a art. I al Conventiei de la Geneva, credem ca tarile avute in vedere sunt
tarile unde partile au sediul sau resedinta lor obisnuita la momentul incheierii conventiei de
arbitraj.

Art. 1098 alin. 1 NCPC contine reglementari cu caracter liberal in materia formei conventiei de
arbitraj, potrivit art. 1098 alin. 1 NCPC conventia arbitrala se incheie valabil in forma scrisa, prin
inscris, telegrama, telex, telecopiator, posta electronica sau orice alt mijloc de comunicare permitand
a-i stabili proba printr-un text. Asadar, forma scrisa a conventiei de arbitraj este ceruta ad
probationem. Existenta conventiei arbitrale poate sa fie dedusa inclusiv din anumite acte de
procedura realizate de parti. Art. 541 alin. 2 NCPC evoca aceasta posibilitate aratand ca existenta
conventiei arbitrale se prezuma daca reclamantul formuleaza o cerere de arbitrare, iar paratul nu
ridica la primul termen la care a fost legal citat, obiectiuni cu privire la aceasta. Dispozitiile art. 541
alin. 2 NCPC tin seama de practica in materie a CAB (Bucuresti) care in mai multe randuri s-a
considerat competenta in circumstantele in care reclamantul s-a adresat arbitrajului iar paratul nu s-a
opus ca litigiul sa fie rezolvat de tribunalul arbitral. Cele mentionate in cererea de arbitrare si in
incheierea de sedinta au satisfacut exigenta formei scrise a conventiei de arbitraj. De alminteri,
potrivit art. 565 alin. 2 NCPC, exceptiile si alte mijloace de aparare care nu au fost aratate prin
intampinare, trebuie invocate sub sanctiunea decaderii, cel mai tarziu la primul termen de judecata la
care partea a fost legal citata.
 51

Curs 10 Dreptul comertului international 02.05.2012

!Atentie! Unele dintre paranteze, si ma refer aici la toate cursurile, semnifica ceea ce profesorul
discuta atunci cand nu ne dicta, de aceea nu au limbaj juridic sau par incomplete.

Inca o chestiune la legea aplicabila formei de arbitraj:

La modul general, in ceea ce priveste forma contractelor se tine seama de 2 reguli traditionale, astfel,
conditiile de forma ale unui contract pot sa fie supuse legii fondului sau legii de la locul incheierii
actului juridic. Aceste reguli sunt aratate in cuprinsul art. 11 din Regulamentul Roma 1. Regulamentul
Roma 1 nu se aplica conventiilor de arbitraj (art. 1 alin. 2 lit. e din Regulament). Totusi, dispozitiile
sale pot sa orienteze practica in materie sub aspectul care ne intereseaza se poate avea in vedere ca
in conformitate cu art. 11 din Regulament, in cazul unui contract incheiat intre parti ce se afla in state
diferite, acesta este valabil referitor la forma sa, daca a fost respectata legea tarii in care isi avea
resedinta obisnuita oricare dintre partile contractante. Solutia mentionata se alatura celorlalte pe
care le-am aratat anterior.

Titlul unui alt paragraf

Efectele conventiei de arbitraj

Conventia de arbitraj produce un efect pozitiv si un efect negativ.

a) Efectul pozitiv al conventiei de arbitraj. Acesta se produce atat fata de parti cat si in ceea ce ii
priveste pe arbitri. Corespunzator efectului pozitiv al conventiei de arbitraj, partile sunt obligate sa
respecte dispozitiile acesteia. In acest sens, sunt prevederile art. II par. 1 din Conventia de la New York
pe care il aveti deja notat. Regula mentionata poate sa fie dedusa si din dispozitiile art. IV din
Conventia de la Geneva care reglementeaza organizarea arbitrajului. Mai retinem ca aceasta regula,
este avuta in vedere si in cuprinsul art. 546 alin. 1 din NCPC care stipuleaza ca nstanta
judecatoreasca sesizata cu o cauza cu privire la care s-a incheiat o conventiei arbitrala, isi va verifica
propria competenta si se va declara necompetenta numai daca partile sau una dintre ele solicita
aceasta invocand conventia arbitrala.
In cuprinsul unor clauze contractuale, partile stabilesc ca litigiile dintre ele vor solutionate
prin arbitraj sau de catre o instanta de judecata. Astfel de clauze, pun problema de a se sti daca ele
permit sau nu organizarea arbitrajului. Practica arbitrala a CAB (Bucuresti) nu este unitara in aceasta
privinta. In unele cauze, arbitrii au decis ca o astfel de clauza pune semnul egalitatii intre tribunalel
arbitrale si jurisdictia etatica, reclamantul avand posibilitatea la momentul unui litigiu, sa formuleze o
optiune, fie in favoarea instantei arbitrale, fie in favoarea instantei de judecata competente. Asadar,
clauza la care ne referim, indeplineste functiile unei conventii de arbitraj. Potrivit unei alte conceptii,
o asemenea clauza nu constituie o conventie de arbitraj, ea exprimand doar ideea generala ca un
litigiu poate sa fie rezolvat de catre instanta arbitrala. Pe aceasta linie de gandire, in scopul
desfasurarii arbitrajului, partile ar trebui la momentul ivirii litigiului dintre ele sa incheie un
compromis.
Fiind solicitata sa se pronunte intr-o cauza, instanta noastra suprema a hotarat ca arbitrajul a
fost organizat in mod valabil pe baza unei clauze in cadrul careia se arata ca litigiile ce ar putea sa
apara intre parti vor fi solutionate prin arbitraj sau de catre instanta de judecata la alegerea
 52

reclamantului. (hot. 2756/ 17 mai 2003 revista de drept comercial nr. 7-8 din 2004). In ceea ce ne
priveste, apreciem ca o clauza in cuprinsul careia se stipuleaza ca litigiile dintre parti vor fi rezolvate
prin arbitraj sau de catre instanta de judeata indeplineste functiile unei clauze compromisorii
deoarece prevederile partilor trebuie sa fie interpretate in sensul in care ele produc un efect.
Totusi, in circumstantele mentionate mai sus, apare recomandabil ca partile sa stipuleze in mod
expres ca la momentul ivirii litigiului, reclamantul are posiblitatea sa opteze intre instanta arbitrala
aratata de parti sau instanta de judecata.
Dupa cum am precizat, efectul pozitiv al conventiei de arbitraj se produce si in raport cu
tribunalul arbitral. In temeiul efectului pozitiv al conventiei de arbitraj, tribunalul arbitral are
competenta de a-si verifica propria competenta. Asadar, in situatia in care in fata tribunalului arbitral,
se pune problema competentei acestuia, arbitrii nu trebuie sa suspende cauza pentru ca instanta de
judecata sa decida in materie, ci ei se vor putea pronunta asupra propriei lor competente. Principiul
competenta competentei favorizeaza solutionarea cu rapiditate a litigiului dintre parti. (ar dura
mai mult, daca s-ar putea ori de catre ori o parte ar pune la indoiala competenta tribunalului arbitral).
Ulterior, in etapa actiunii in anulare (abia dupa ce a fost data hotararea arbitrala), instanta va verifica
insa, daca arbitrii erau sau nu competenti. Principiul competenta competentei, este cuprins in art. V
par. 3 din Conventia de la Geneva (l-am mai dat). De asemenea acest principiu apare stipulat, in
cadrul art. 571 din NCPC; potrivit art. 571 NCPC la primul termen de judecata, cu procedura legal
indeplinita, tribunalul arbitral isi verifica propria sa competenta de a solution litigiul. Alin. 2 Daca
tribunalul arbitral hotaraste ca este competenta, consemneaza acest lucru intr-o incheiere, care se
poate desfiinta numai prin actiunea in anulare introdusa impotriva hotararii arbitrale, conform art.
599. Alin. 3 Daca tribunalul arbitral hotaraste ca nu este competenta sa solutioneze litigiul cu care a
fost sesizat, isi declina competenta, printr-o hotarare impotriva careia nu se poate formula actiunea
in anulare prevazuta la art. 599. Art. 571 este inclus in cartea a IV-a, intitulata Despre arbitraj. Art.
1108 NCPC inclus in cartea a VII-a intitulata Procesul civil international trimite insa la aplicarea in
mod corespunzator a dispozitiilor cartii a IV-a pentru orice aspecte privind constituirea tribunalului
arbitral, procedura, hotararea arbitrala, completarea, comunicarea si efectele acesteia,
nereglementate de parti prin conventia arbitrala si neincredintate de acestea rezolvarii de catre
tribunalul arbitral. Prin urmare, in ceea ce priveste judecata arbitrala, principiul competenta-
competentei, de la art. 571 NCPC poate sa fie avut in avut in vedere si in cadrul procesului arbitral
international.
Conventia de la New York nu reglementeaza acest principiu, dar conventia aratata vizeaza
numai recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine. Principiul competenta-competentei
este stipulat in cuprinsul regulamentelor institutiilor de arbitraj.
Principiul autonomiei clauzei compromisorii poate sa justifice principiul competenta-
competentei afara daca s-ar invoca nulitatea conventiei de arbitraj. Asa fiind, se poate concluzia ca
principiul competenta-competentei poate sa fie adus in atentie in toate imprejurarile pe baza
regulilor aplicabile (ale unor institutii de arbitraj, imaginate de parti prin referire la o lege a unui
anumit stat, prin combinarea regulilor mai multor, reguli stabilite de arbitri, reguli stabilite de parti si
completate de arbitri, etc.), procedurii arbitrale.
Conventia de la Geneva si codul nostru de procedura civila cuprind prevederi referitoare la
competenta tribunalului arbitral, astfel, potrivit art. V par. I din Conventia de la Geneva, partea care
contesta competenta tribunalului arbitral trebuie sa ridice aceasta exceptie in fata arbitrilor. In
cuprinsul par. I al art. V din Conventia de la Geneva se face distinctie intre 2 situatii: - in ipoteza
inexistentei, nulitatii, sau caducitatii conventiei de arbitraj, partea interesata trebuie sa ridice exceptia
 53

cel mai tarziu in momentul prezentarii apararilor sale in fond. in ipoteza in care chestiunea litigioasa
ar depasi puterile arbitrilor, partea interesata trebuie sa ridice exceptia de indata ce in procedura
arbitrala se pune problema ce ar depasi aceste imputerniciri.
Corespunzator, par. II al art. V, in cazul in care este vorba de exceptii la care partile pot
renunta in mod valabil si care nu au fost ridicate in termenul aratat la par. I, ele nu vor putea fi
invocate ulterior, nici in cursul procedurii arbitrale, nici in cursul procedurii in fata instantei de
judecata competenta (in etapa actiunii in anulare) sa se pronunte asupra fondului sau a executarii
sentintei arbitrale. (ex. Viciu de consimtamant la incheierea conventiei de arbitraj)
In situatia in care este insa vorba de exceptii la care partile nu pot renunta in mod valabil, acestea vor
putea sa fie invocate in fata instantei de judecata competente. De exemplu, hotararea arbitrala poate
sa fie anulata de catre instanta de judecata chiar daca non-arbitrabilitatea litigiului nu a fost invocata
in fata arbitrului (ex. Cele intemeiate pe motive de ordine publica, o parte sa fie de acord sa fie
arbitrata de un arbitru care nu este independent si impartial chestiune de procedura; chestiune de
fond arbitrii sa se pronunte asupra unui divort; chiar daca in fata instantei de judecata partile nu
invoca non-arbitrabilitatea litigiului, instantei de judecata ii revine rolul in virtutea rolului sau activ sa
invoce din oficiu aceasta in virtutea rolului sau activ, pentru ca instanta trebuie sa asigure controlul
normelor de ordine publica, revenim asupra acestei chestiuni, discutia este cat de amanuntit trebuie
sa fie acest control al instantelor incalcare flagranta, manifesta, sau instanta trebuie sa faca un
control amanuntit unele texte din NCPC par sa sugereze ca nu ar trebui sa fie vorba de un control
amanuntit art. 1118 NCPC tribunalul nu poate examina hotararea arbitrala pe fondul diferendului
acest text pare sa sugereze ca este vorba de un control limitat, dar totusi nici nu se poate spune ca
ordinea publica nu poate fi examinata, chestiunea ramane deschisa asadar, 1182 recunoasterea
hotararii straine poate fi refuzata pentru urmatoarele cazuri: - hotararea este MANIFEST....incalca
ordinea publica; 1110 NCPC orice hotarare arbitrala este recunoscuta...si daca hotararea nu contine
prevederi contrare ordinii publice de drept international privat roman, nu mai contine termenul
MANIFEST; ramanem cu ideea ca instanta de judecata este obligata sa invoce dispozitiile de ordine
publica).
In NCPC, art. 567 alin. 2 solicita respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil
inclusiv in procedura arbitrala, iar art. 571 prevede verificarea competentei sale de catre tribunalul
arbitral la primul termen de judecata cu procedura legal indeplinita. In ceea ce priveste, partea
interesata, conform art. 565 alin. 2 din NCPC, exceptiile si alte mijloace de aparare care nu au fost
aratate prin intampinare trebuie invocate sub sanctiunea decaderii cel mai tarziu la primul termen de
judecata la care partea a fost legal citata. (e vorba de exceptii la care pot sa renunte in mod valabil).

b) Efectul negativ al conventiei de arbitraj. Corespunzator acestuia, instantele de judecata nu

sunt competente sa solutioneze litigiile la care se refera conventia de arbitraj. In materie, exista
dispozitii, in cuprinsul conventiei de la New York, Geneva, si in cadrul NCPC. Potrivit art. II par. III din
conventia de la NY, tribunalul unui stat contractant sesizat cu un litigiu privind o problema asupra
careia partile au incheiat o conventie de arbitraj, va indruma partile la arbitraj, la cererea uneia din
ele, daca nu constata ca acea conventie este caduca, inoperanta sau nesusceptibila de a fi aplicata.
Conform art. VI par. I din Conventia de la Geneva, exceptia intemeiata pe existenta unei conventii de
arbitraj si prezentata in fata instantei de judecata, sesizata de catre una din parti, la conventia de
arbitraj, trebuie sa fie ridicata de catre parat sub pedeapsa decaderii, inaintea sau in momentul
prezentarii apararior sale asupra fondului, dupa cum legea instantei sesizate, considera exceptia de
necompetenta ca o chestiune de procedura sau de fond. Corespunzator par. III al art. VI, cand inaintea
oricarui recurs la o instanta judecatoreasca, a fost introdusa o procedura de arbitraj, instantele
 54

judecatoresti ale statelor contractante, sesizate ulterior, cu o cerere referitoare la acelasi litigiu, intre
aceleasi parti sau cu o cerere in constatarea inexistentei, a nulitatii sau a caducitatii conventiei de
arbitraj, vor suspenda, afara de cazul cand exista motive grave, judecata asupra competentei
arbitrului, pana la pronuntarea hotararii arbitrale. Dupa cum se poate observa, atat Conventia de la
New York, cat si conventia de la Geneva solicita ca in fata instantei de judecata, partea interesata sa
ridice exceptia bazata pe existenta unei conventii de arbitraj. Potrivit art. II par. III din Conventia de la
New York indiferent daca primul sesizat a fost arbitrul sau judecatorul, instanta de judecata poate
controla existenta si valabilitatea conventiei de arbitraj. Conform art. VI par. 3 din Conventia de la
Geneva, arbitrul beneficiaza de prioritate in ipoteza in care acesta a fost primul sesizat. In aceste
circumstante, instanta de judecata suspenda solutionarea cauzei afara daca exista motive grave.
(afara daca s-ar putea produce un prejudiciu ireparabil). In cazul in care judecatorul este primul
sesizat, el se poate pronunta fara sa fie recunoscuta vreo prioritate arbitrului (conform art. VI par. 3).
Distinctia retinuta in cuprinsul Conventiei de la Geneva, este avuta in vedere si in cazul
codului nostru de procedura civila. Astfel, in situatia in care tribunalul arbitral a fost sesizat, legea nu
admite contestarea competentei sale, decat in etapa actiunii in anulare (art. 571 alin. 2 NCPC, pe care
il aveti deja).
In imprejurarea in care a fost sesizata mai intai instanta de judecata, se aplica art. 1054 NCPC.
Potrivit art. 1054 NCPC, daca partile au incheiat o conventie de arbitraj, vizand un litigiu arbitrabil,
conform legii romane, instanta romana sesizata isi va declina competenta, cu exceptia situatiilor in
care: a) paratul nu a invocat exceptia de arbitraj pana la primul termen la care a fost legal citat; b)
instanta constata ca respectiva conventie de arbitraj este caduca sau inoperanta; c) tribunalul arbitral
nu poate fi constituit sau arbitrul unic nu poate fi desemnat din motive vadit imputabile paratului.

Continuam cu o alta chestiune

Tribunalul Arbitral. Regulile aplicabile procedurii arbitrale

Persoanele care pot avea calitatea de arbitri

Dupa cum reiese din prevederile art. V par. I lit. d din Conventia de la New York si din cele ale
art. IV par. I din Conventia de la Geneva, partile pot sa desemneze arbitri fara sa fie necesara
solutionarea unui conflict de legi pentru determinarea legii care guverneaza procedura arbitrala. Art.
V par. I lit. d din Conventia de la NY, stipuleaza ca recunoasterea si executarea sentintei arbitrale, nu
vor fi refuzate la cererea partii contra careia ea este invocata, decat daca aceasta face dovada ca
constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conforma cu conventia partilor
sau in lipsa de conventie, ca ea nu a fost conforma cu legea tarii in care a avut loc arbitrajul. Dupa
cum se poate remarca, legea tarii in care a avut loc arbitrajul se aplica numai cu caracter subsidiar.
Art. IV par. I din Conventia de la Geneva nu face referire la legea tarii de la sediul arbitrajului
nici macar cu caracter subsidiar. In arbitrajul institutional se aplica regulile institutiei de arbitraj aleasa
de catre parti, iar in arbitrajul ad-hoc se subliniaza ca partile pot sa stabileasca in mod liber arbitri sau
modalitatea potrivit careia vor fi desemnati arbitri in caz de litigiu. Art. 542 NCPC si art. 543 NCPC,
solicita sub sanctiunea nulitatii, ca prin clauza compromisorie, respectiv prin compromis, partile sa
arate numele arbitrilor, sau modalitatea de numire a lor. In general, arbitri sunt persoane fizice. Art.
547 NCPC stipuleaza ca poate fi arbitru orice persoana fizica daca are capacitatea deplina de
exercitiu. In sistemul conventiei de la NY, s-a pus problema in legatura cu art. I par. II, daca persoanele
juridice ar putea sau nu sa fie desemnate in calitate de arbitri. Intrucat, potrivit art. I par. II, prin
 55

sentinte arbitrale se inteleg nu numai sentinte date de catre arbitri numiti pentru cazuri determinate
ci de asemenea si acelea care sunt date de catre organele de arbitraj permanente carora partile li s-
au supus. In orice caz, in arbitrajul institutional, institutia aleasa de parti nu are calitatea de arbitru,
nu pronunta o hotarare arbitrala, respectiva institutie organizand si administrand solutionarea unor
litigii. In acest sens, sunt prevederile art. I par. II din Regulamentul de arbitraj al CCI (Paris) si cele ale
art. 3 alin. 1 din Regulile de procedura arbitrala ale CAB (BUCURESTI).
Conventia de la NY si conventia de la Geneva nu stabilesc nici un fel de restrictii privind
cetatenia arbitrilor. Art. III din Conventia de la Geneva stipuleaza ca in arbitrajele supuse dispozitiilor
acesteia, strainii pot fi desemnati ca arbitri. Nici in NCPC nu sunt incluse restrictii privitoare la
cetatenia arbitrilor (exista restrictii doar in CPC actual art. 369 ind. 2 CPC, s-a renuntat din fericire la
acesta in NCPC). Fireste pe cale conventionala, partile pot sa instituie restrictii in ceea ce priveste
cetatenia arbitrilor, arbitrului unic sau a supraarbitrului.
De asemenea, nu se solicita ca arbitrii sa aiba o anumita calificarea profesionala (de exemplu,
nu se cere ca arbitrii, arbitrul unic, sau supraarbitrul sa fie jurist). Pe cale conventionala, partile pot
stabili insa ca arbitrii sa aiba o anumita calificare. Art. 1099 NCPC alin. 2 evoca aceasta chestiune
stipuland ca arbitrul poate fi recuzat: a) cand nu are calificarea stabilita de parti; b) cand exista o
cauza de recuzare dintre cele prevazute de regulile de procedura arbitrala adoptate de parti sau in
lipsa, de arbitri; c) cand imprejurarile induc o indoiala legitima cu privire la independenta si
impartialitatea sa.

Titlul unui alt subparagraf

Numarul arbitrilor

Conventia de la NY si conventia de la Geneva, nu contin prevederi referitoare la numarul

arbitrilor, partile putand stabili in mod liber, modul de constituire a tribunalului arbitral. Tribunalul
arbitral poate sa fie format din 1, 2 sau 3 arbitri. In numeroase situatii, partile prefera ca tribunalul
arbitral sa fie format din 3 arbitri, fiecare parte alegand un arbitru, iar cei 2 arbitri alesi desemnand
supraarbitrul (presedintele tribunalului arbitral).
In cuprinsul art. 548 din NCPC, se solicita ca numarul arbitrilor sa fie IMPAR. In acest sens, sunt si
dispozitiile art. 17 alin. 1 din Regulile de procedura arbitrala ale CAB (Bucuresti).

Curs 11 ULTIMUL ! Dreptul comertului international 16.05.2012

in continuare la numarul arbitrilor

Daca exista mai multi reclamanti sau mai multi parati, art. 548 alin. 3 din NCPC prevede ca
partile care au interese comune vor numi un singur arbitru. In acelasi sens sunt si dispozitiile art. 21
din cadrul regulilor de procedura arbitrala ale CAB. Aceste texte pot sa puna insa problema
respectarii principiului egalitatii partilor in ceea ce priveste desemnarea arbitrilor. Bunaoara in
Franta, Curtea de Casatie a hotarat ca numai dupa ivirea litigiului, mai multi reclamanti sau mai multi
parati pot sa decida sa desemneze impreuna un singur arbitru. Daca exista mai multi reclamanti sau
mai multi parati si acestia nu se inteleg in ceea ce priveste desemnarea arbitrului, iar tribunalul
arbitral trebuie sa fie constituit din 3 arbitri, solutia aplicabila este aceea a desemnarii tuturor
membrilor tribunalului arbitral, dupa caz, de catre instanta de judecata competenta sau de
 56

autoritatea de nominare (de pilda, presedintele Curtii de arbitraj). (exemplu de mai multi reclamanti:
societatea mama +filiala).

Acceptarea functiei de arbitru

Art. 551 NCPC solicita acceptarea functiei de arbitru in mod explicit si formal, aratand ca
aceasta trebuie sa fie facuta in scris si comunicata partilor. Momentul acceptarii functiei de arbitru
prezinta relevanta in ceea ce priveste constituirea tribunalului arbitral de la data constituirii
tribunalului arbitral incepe sa curga termenul prevazut pentru desfasurarea arbitrajului.
Conform art. 558 NCPC tribunalul arbitral se considera constituit la data acceptarii
insarcinarii de arbitru unic sau dupa caz a ultimei acceptari a insarcinarii de arbitru ori de
supraarbitru.Pe de alta parte, functia de arbitru poate sa fie refuzata fara nici o motivare intrucat
arbitrul este un judecator privat.

Titlul unui alt paragraf

Determinarea regulilor aplicabile procedurii arbitrale.

Acestea pot sa fie stabilite prin acordul partilor sau de catre tribunalul arbitral. Dupa cum
reiese din dispozitiile art. V par. I lit. d din Conventia New York, partile pot sa stabileasca regulile de
procedura aplicabile fara sa ia in considerare legea unui anumit stat. Art. V par. I lit. d din Conventia
de la New York, prevede aplicarea legii tarii unde a avut loc arbitrajul dar numai cu titlu subsidiar. In
ceea ce priveste conventia de la Geneva, referitor la arbitrajul ad-hoc, art. IV par. I lit. b recunoaste
partilor, dreptul de a determina regulile de procedura pe care le vor urma arbitri. Art. IV par. I lit. b din
Conventia de la Geneva nu se mai refera in materie la aplicarea vreunei legi, nici macar cu caracter
subsidiar.
Pentru arbitrajul institutionalizat, art IV par. I lit. a din Conventia de la Geneva stipuleaza ca
se aplica regulamentul institutiei de arbitraj aleasa de catre parti. Nici in aceasta situatie, Conventia
de la Geneva nu prevede aplicarea legii vreunui anumit stat. Totusi, in cuprinsul regulilor de
procedura arbitrala CAB, situatia este reglemantata mai nuantat. Astfel, potrivit art. 99 din regulile de
procedura arbitrala ale CAB, in cazul in care s-a incredintat acesteia organizarea unui arbitraj ele
capata caracter de arbitraj institutionalizat, si regulile CAB devin obligatorii pentru parti, chiar daca
conventia arbitrala contine alte prevederi. Conform art. 100 din regulile de procedura arbitrala ale
CAB, daca conventia arbitrala contine prevederi diferite, fata de dispozitiile cuprinse in partea I a
acestor reguli referitoare la arbitrajul institutionalizat, iar reclamantul nu intelege ca litigiul sa se
solutioneze corespunzator arbitrajului institutionalizat, organizarea si solutionarea litigiului se supun
normelor de procedura ale arbitrajului ad-hoc prevazute in partea a 2-a a regulilor de procedura
arbitrala ale CAB. Potrivit art. 103 din regulile de procedura arbitrala ale CAB, arbitrajul ad-hoc se
desfasoara conform dispozitiilor cuprinse in Codul roman de procedura civila si a dispozitiilor art. IV
din Conventia de la Geneva. Codul roman de procedura civila, recunoaste largi prerogative partilor in
scopul stabilirii regulilor de procedura aplicabile. Potrivit art. 1100 din NCPC partile pot stabili
procedura arbitrala, direct sau prin referire la regulamentul unei institutii de arbitraj, ori o pot supune
unei legi procedurale la alegerea lor. Alin. 2 art. 1100 daca partile nu au procedat conform celor
prevazute la alin. 1, tribunalul arbitral stabileste procedura pe calea uneia dintre modalitatile
prevazute la alin. 1 . Alin. 3 art. 1100 oricare ar fi procedura arbitrala stabilita, tribunalul arbitral
trebuie sa garanteze egalitatea partilor si dreptul lor de a fi ascultate in procedura contradictorie.
 57

Dupa cum se poate observa, conform art. 1100 NCPC, partile pot sa fixeze direct regulile de
procedura aplicabile, ele pot sa aiba in vedere regulile de procedura dintr-un anumit sistem de drept,
ele pot sa combine reguli de procedura apartinand unor sisteme de drept diferite sau ele se pot referi
la regulamentul unei institutii de arbitraj.
Art. 19 din Regulamentul de arbitraj al CCI PARIS recunoaste si el largi prerogative partilor in
ceea ce priveste stabilirea regulilor de procedura aplicabile. Art. 19 din regulamentul de arbitraj al CCI
nu prevede competenta subsidiara si imperativa a legii de la sediul arbitrajului.
Tinand seama de art. 1100 NCPC, se poate afirma ca arbitrii dispun de o libertate similara
celei recunoscuta partilor in ceea ce priveste determinarea regulilor aplicabile procedurii arbitrale.
Arbitrii vor putea reglementa procedura asa cum vor socoti mai potrivit, inclusiv corespunzator art. IV
par. III din Conventia de la Geneva, aplicabil in cazul arbitrajului ad-hoc. Ideea aratata poate sa fie
regasita in cuprinsul art. 19 din regulamentul de arbitraj al CCI PARIS. In acest context, amintim totusi
ca art. V par. I lit. d din Conventia de la New York, stipuleaza aplicarea cu caracter subsidiar in ceea ce
priveste procedura de arbitraj, a legii de la sediul arbitrajului. In fine, in legatura cu art. 1100 NCPC,
mentionam ca alin. 3 al acestuia nu are caracter exhaustiv. In cadrul procedurii arbitrale, trebuie sa
fie respectate toate garantiile procedurale fundamentale, in special cele care decurg din disp. Art. 6
par. I din CEDO (dreptul la un procesul echitabil, egalitatea armelor si a mijloacelor procesuale,
dreptul la un recurs efectiv).
E posibil ca partile sa fixeze cateva din regulile de procedura aplicabile, iar restul regulilor sa
fie determinate de arbitri.

Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine

Regulile aplicabile in materie sunt cuprinse in cadrul Conventiei de la New York si in cadrul
art. 1109-1118 NCPC. Conventia de la New York, nu defineste sentinta arbitrala. In consecinta,
aceasta notiune este inteleasa in conformitate cu prevederile legale si jurisprudenta din dreptul
nostru. Sentinta arbitrala (hotararea arbitrala) este actul prin care pe temeiul puterilor conferite prin
conventia de arbitraj, arbitrii transeaza chestiunile litigioase supuse lor spre rezolvare de catre parti.
Conventia de la New York se margineste sa prevada la art. I par. II ca prin sentinte arbitrale se
inteleg nu numai sentinte date de catre arbitri numiti pt. cazuri determinate, ci de asemenea si acelea
care sunt date de catre organe de arbitraj permanente carora partile li s-au supus. Conventia de la
New York si dispozitiile in materie din NCPC se aplica in cazul sentintelor arbitrale straine. Faptul ca
acestea au fost date intr-un arbitraj international sau intr-un arbitraj intern, nu prezinta insemnatate.
Art. I par. I din Conventia de la New York, si art. 1109 NCPC, utilizeaza 2 criterii in scopul stabilirii
caracterului strain al sentintei arbitrale: un criteriu principal si un criteriu subsidiar. Criteriul principal
este acela al sediului arbitrajului. Prin urmare, sentintele arbitrale straine sunt cele pronuntate intr-
un stat strain.
Conform criteriului subsidiar, sentintele arbitrale straine sunt cele date in statul in care se
solicita recunoasterea si executarea sentintei in conditiile in care in respectivul stat nu sunt
considerate ca sentinte nationale. O asemenea sentinta arbitrala ar trebui sa contina preponderent
elemente de extraneitate. Criteriul subsidiar este folosit extrem de rar. In acest context, mentionam
ca art. I par. III din Conventia de la New York, permite formularea unei rezerve de reciprocitate.
Astfel, orice stat poate pe baza de reciprocitate sa declara ca va aplica conventia, numai la
recunoasterea si executarea sentintelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. Prin decretul nr.
186/1961 de ratificare a conventiei de la New York, Romania a declarat ca va aplica conventia pentru
sentintele date pe teritoriul unor state necontractante, doar pe baza reciprocitatii stabilita prin
intelegere intre parti.
 58

Titlul unui alt paragraf

Semnificata notiunilor de recunoastere si executare a hotararilor arbitrale

Dupa cum reiese, din prevederile art. III din Conventia de la New York, recunoasterea are ca
obiect autoritatea unei sentinte arbitrale, adica in principal este vorba de puterea de lucru judecat.
In ceea ce priveste executarea sentintei arbitrale, aceasta vizeaza procedura de verificare a conditiilor
de regularitate internationala, nu executarea propriu-zisa. In cadrul sistemului conventiei de la New
York si a NCPC, nu se deosebeste intre conditiile pentru recunoasterea si cele pentru executarea
sentintelor arbitrale straine, asadar conditiile sunt aceleasi.

Titlul unui alt paragraf

Instanta competenta sa solutioneze cererea de recunoastere si incuviintare a executarii
hotararilor arbitrale straine

In aceasta privinta, art. V par. I din Conventia de la New York se limiteaza sa se refere la
autoritatea competenta a tarii unde recunoasterea si executarea sunt cerute. Prin urmare, instanta
competenta, este stabilita conform dispozitiilor legii forului. In dreptul nostru, art. 1111 NCPC
prevede ca solicitarea de recunoastere si executare a hotararii arbitrale straine se prezinta printr-o
cerere adresata tribunalului in circumscriptia caruia se afla domiciliul sau, dupa caz, sediul celui
caruia i se opune respectiva hotarare arbitrala. Alin. 2, In caz de imposibilitate de stabilire a
tribunalului prevazut la alin. 1, competenta apartine Tribunalului Bucuresti. Conform art. 1112, alin. 2
NCPC, cererea de recunoastere poate sa fie rezolvata si pe cale incidentala. Asadar, instanta de
judecata sesizata cu un proces avand un alt obiect, in fata careia se ridica exceptia puterii lucrului
judecat intemeiata pe hotararea arbitrala, va putea sa verifice respectarea conditiilor in materie
stipulate dupa caz, in conventia de la New York sau in Codul nostru de procedura civila.

Titlul unui alt paragraf

Motivele care pot justifica refuzul recunoasterii si a executarii sentintelor arbitrale straine,
conform art. V din Conventia de la New York

Art. V din Conventia de la New York cuprinde o enumerare cu caracter LIMITATIV a acestor
motive. Ele pot sa fie grupate in 2 categorii. Astfel, in cadrul par. I al art. V sunt aratate motivele care
trebuie sa fie probate de partea impotriva caruia sentina este data. Prin urmare, regularitatea
sentintei arbitrale straine este prezumata. Potrivit art. IV par. I din New York, partea care cere
recunoasterea si executarea, trebuie doar ca odata cu cererea sa prezinte originalul sentintei
autentificat in mod cuvenit sau o copie a acestui original intrunind conditiile cerute pentru
autenticitatea sa si sa prezinte originalul conventiei de arbitraj sau o copie intrunind conditiile cerute
pentru autenticitatea sa. Daca sentinta arbitrala, sau conventia de arbitraj nu sunt redactate in limba
tarii in care sentinta este invocata, ea va trebui tradusa in aceasta limba, traducerea urmand sa fie
certificata de un traducator oficial, de un agent diplomatic sau consular.
Motivele de la par. I al art. V din Conventia de la New York, sunt reluate cu unele nuantari in
cuprinsul art. 1114 NCPC. (Principala nuanta, am mentionat-o deja in New York nu se arata cum
anume trebuie determinata legea aplicabila capacitatii partilor in virtutea legii aplicabile partilor lor
insa nu se spune care este aceasta lege, in mod voit Conventia a luat aceasta pozitie; in schimb la art.
1114 se arata cum se stabileste aceasta lege stabilita potrivita potrivit normelor de DIP din tara
unde se afla sediul arbitrajul ex. Lex patriae, sau lex domicili)
 59

In cadrul par. II al art. V al Conventiei de la New York sunt aratate motive care justifica refuzul
recunoasterii si executarii unei sentinte arbitrale straine ce pot sa fie invocate din oficiu. Aceste
motive le regasim la art. 1110 NCPC.
Art. V din Conventia de la New York prevede urmatoarele motive care pot justifica refuzul
recunoasterii si executarii sentintei arbitrale straine:
Partile la conventia de arbitraj erau in virtutea legii aplicabila lor lovite de o incapacitate
sau conventia de arbitraj nu este valabila, in temeiul legii careia partile au subordonat-o, sau in lipsa
unor indicatii in acest sens, in virtutea legii tarii in care sentinta a fost data. (art. V par. I lit. A). Aceste
aspecte au fost analizate in legatura cu conditiile de fond ale conventiei de arbitraj.
Partea impotriva careia este invocata sentinta nu a fost informata in mod cuvenit despre
desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori i-a fost imposibil pentru un alt motiv sa isi
puna in valoare mijloacele sale de aparare. Art. V par. I lit. B, textul vizeaza in esenta incalcarea
principiului contradictorialitatii sau a dreptului la aparare. Principiul contradictorialitatii este in
legatura cu dreptul la aparare, fiecare concurand la realizarea celuilalt. Aceste dispozitii pot sa fie
invocate indiferent daca litigiul a fost solutionat pe baza normelor de drept sau in echitate. Principiul
contradictorialitatii se aplica in toate fazele si etapele procesului civil, exceptand etapa deliberarii si
cea a pronuntarii hotararii. Datorita gravitatii incalcarii acestui principiu, dispozitiile aratate pot sa fie
invocate fara a fi necesar sa se probeze ca prin incalcarea principiului contradictorialitatii s-a produs
un prejudiciu.
Sentinta arbitrala se refera la un diferend care nu este mentionat in compromis sau care
nu intra in prevederile clauzei compromisorii, ori ea contine hotarari care depasesc prevederile
compromisului sau ale clauzei compromisorii; totusi daca dispozitiile sentintei care au legatura cu
probleme supuse arbitrajului, pot fi disjunse de cele care au legatura cu probleme care nu sunt
supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute si executate.(art. V par. I lit. C). Acest text contine 2
categorii de motive. Astfel el poate sa fie invocat pe de-o parte daca tribunalul arbitral nu a tinut
seama de domeniul de aplicare ratione personae sau ratione materiae al conventiei de arbitraj, iar pe
de alta in cazul excesului de putere al arbitrilor. Art. V par. I lit. C nu se aplica insa daca arbitri s-au
pronuntat minus petita, adica ignorand unele dintre capetele cererii reclamantului. Partea finala a
textului contine o regula in favoarea validitatii. De exemplu, in situatia in care hotararea arbitrala ar
cuprinde unele dispozitii contrare ordinii publice din tara forului, disociabile insa de restul
prevederilor ei, prevederile ce nu incalca ordinea publica, vor putea sa fie recunoscute si executate.
Constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conforma cu conventia
partilor, sau in lipsa de conventie ea nu a fost conforma cu legea tarii in care a avut loc arbitrajul. (art.
V par. I lit.d ). Aceste aspecte au fost analizate in legatura cu tribunalul arbitral si cu determinarea
regulilor de procedura aplicabile arbitrajului.
Sentinta nu a devenit inca obligatorie pentru parti sau a fost anulata ori suspendata de o
autoritate competenta a tarii in care sau dupa legea careia a fost data sentinta. (art. V par. I lit. E).
Textul se refera la o sentinta obligatorie, nu la una definitiva indicand astfel ca nu este necesara
obtinerea execvaturului in statul de origine al sentinei. Aceasta reiese de altminteri si din prevederile
art. IV al Conventiei de la New York. Conditiile in care sentinta arbitrala dobandeste caracter
obligatoriu sunt determinate de legea statului de origine. Sentinta arbitrala nu va fi recunoscuta si
executata daca aceasta a fost anulata sau suspendata, insa singurele hotarari judecatoresti de anulare
care vor fi luate in considerare in statul solicitat sunt cele ale autoritatilor competente din tara in care
ori dupa legea careia sentinta a fost data. Art. 1106 alin. 3 din NCPC prevede in contextul
reglementarii procesului arbitral international ca hotararea arbitrala poate fi atacata numai cu
actiune in anulare pentru motivele si in regimuri stabilite in cartea a IV-a care se aplica in mod
 60

corespunzator. Conform art. 601, competenta de a judeca actiunea in anulare revine curtii de apel in
circumscriptia careia a avut loc arbitrajul. Potrivit art. 600 NCPC, partile nu pot renunta prin
conventia arbitrala la dreptul de a introduce actiunea in anulare impotriva hotararii arbitrale. Alin. 2
Renuntarea la acest drept se poate face numai dupa pronuntarea hotararii arbitrale.
Intrucat art. V. Par. I lit. E din Conventia de la New York se refera la o autoritate competenta a
tarii dupa legea careia a fost data sentinta arbitrala, trebuie sa se precizeze daca este avuta in vedere
legea procedurala sau legea de fond. Dupa parerea noastra se are in vedere legea care guverneaza
procedura arbitrala pentru ca in unele state (nu e cazul Romaniei) sentinta arbitrala poate fi anulata
de instanta de judecata din tara a carei lege s-a aplicat in aceasta materie. Romania este parte
contractanta atat la Conventia de la New York cat si la Conventia de la Geneva. Art. IX par. II din
Conventia de la Geneva, prevede ca motivele de anulare care pot sa fie luate in considerare in
contextul art. V par. I lit. e din Conventia de la New York, sunt numai cele reglementate la art. IX par. I
din conventia de la Geneva. Art. IX par. I din Conventia de la Geneva, contine dispozitii similare celor
de la art. V par. I lit. a-d din Conventia de la New York. Dispozitiile art. IX par. I din conventia de la
Geneva sunt mai restranse in raport cu prevederil art. 599 alin. 1 din NCPC, in cuprinsul caruia sunt
aratate motivele pentru care poate sa fie promovata actiunea in anulare.
Recunoasterea si executarea pot sa fie refuzate inclusiv in ipoteza in care sentinta arbitrala a
fost suspendata. Sentinta poate sa fie suspendata daca este susceptibila sa fie afectata de un viciu cu
privire la care se va pronunta instanta de judecata in cadrul actiunii in anulare.
Cererea de anulare sau de suspendare a unei sentinte arbitrale nu permite invocarea art. V
par. I lit. e, dar in conformitate cu art. VI din Conventia de la New York, instanta careia i se solicita
recunoasterea si executarea sentintei poate sa amane, sa hotarasca cu privire la aceasta chestiune.
Obiectul diferendului nu era susceptibil sa fie reglementat pe calea arbitrajului in
conformitate cu legea statului unde se solicita recunoasterea si executarea sentintei (art. V par. II lit.
a). Aceste aspecte au fost analizate in legatura cu legea aplicabila arbitrabilitatii.
Recunoasterea sau executarea sentintei ar fi contrara ordinii publice a statului solicitat.
(art. V part. II lit. b). Textul vizeaza ordinea publica din tara unde se solicita recunoasterea si
executarea sentintei, nu o ordine public transnationala. Acest text are in vedere atat componenta de
drept material cat si componenta de drept procesual a ordinii publice din statul solicitat.
Reglementand inlaturarea de la aplicare a legii straine, art. 2564 alin. 2 C. Civ., stipuleaza ca ordinea
publica de DIP roman este incalcata in masura in care se ajunge la un rezultat incompatibil cu
principiile fundamentale ale dreptului roman ori ale dreptului UE si cu drepturile fundamentale ale
omului. Art. 1118 NCPC prevede ca instanta de judecata nu poate examina hotararea arbitrala pe
fondul diferendului. Acest text semnifica faptul ca instanta de judecata nu poate rejudeca litigiul dar el
nu inseamna ca instanta nu ar putea sa examineze elementele de fapt si de drept, care au legatura cu
ordinea publica de DIP roman. Problema care staruie este totusi aceea de a sti daca controlul realizat
de instanta de judecata in raport cu normele ordinii publice este un control larg care poate sa vizeze
orice aspect sau un control restrans care se poate referi numai la incalcarile manifeste, flagrante ale
ordinii publice de DIP roman. In ceea ce ne priveste, preferam o conceptie intermediara asupra
acestei chestiuni corespunzator careia controlul instantei poate sa vizeze orice element de fapt si de
drept, tinand seama insa de natura si importanta ilegalitatii invocate, de probabilitatea ca ea sa fi
fost savarsita si de modul in care aspectul analizat a fost abordat de arbitri.

Exemple de probleme teoretice la examen: potrivit tendintei dominante, exista o lege a

forului a arbitrajului international, prezentati 4 consecinte ale acestei conceptii? (nu exista o lege
forului...aveti acolo cu argumente)
 61

Determinarea regulilor aplicabile procedurii arbitrale de catre parti si in absenta acestora, de

catre arbitri.

Comentariu pe art. V par. I lit. e

In cazul clauzei ofertei concurente adapt contractului

a) O oferta mai avantajoasa
b) Un contract
c) O oferta
d) Un contract...

In dreptul nostru regimul dobanzilor este guvernat de:

a) Se aplica legea contractului
In ceea ce priveste arbitrajul in echitate:
Poate sa presupuna aplicarea unor norme de drept material. Si intr-un arbitraj in echitate
trebuie respectate garantiile. (a si b e valabil, c nu e valabil)
Ny admite in materia recun...:
Dispozitii mai favorabil dintre dreptul intern, din tratate multilat, bilaterale.