Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Examen: ne da din curs, test grila are 12 intrebari 0,5 p, punctaj partial, 3 variante, problema teoretica
din curs, 9 prezente la seminar, examenu dureaza 1 ora.
Dci e o materie pluridisciplinara care reuneste in principal norme de drept civil, drept procesual civil,
norme materiale (..?) si norme conflictuale prin care se reglementeaza r.j. patrimoniale intre
persoanele fizice sau juridice, persoane si stat, raporturi juridice ce prezita caractere de
internationalitate si comercialitate. Alaturi de r. j. mentionate pot sa se includa in DCI, in functie de
obiectul lor, norme constitutionale (ex. Disp art. 135 al. 2 lit. a din Consti referitoare la libertatea
comertului si a protectiei concurentei loiale), norme de drept administrativ (licente import/export),
norme de drept international public.
Dupa cum reiese din diferenta data, DCI are ca obiect, raporturile juridice patrimoniale care prezinta
caractere de internationabilitate si de comercialitate.
In numeroase situatii acest caracter al raportului juridic este stabilit fie in functie de un criteriu
subiectiv, fie in functie de un criteriu obiectiv.
Potrivit criteriului subiectiv se considera ca sunt internationale raporturile juridice care se stabilesc
intre parti ce isi au sediul sau domiciliul (resedinta) in state diferite. Acest criteriu a fost retinut de
exemplu in cuprinsul conventiei natiunilor unite asupra contractelor de vanzare internationala de
marfuri incheiata la Viena in anul 80. Conform art. 1 al. 1 din Conventie, aceasta se aplica
contractelor de vanzare de marfuri intre parti care isi au sediul in state diferite.
In legatura cu regulamentele institutiilor de arbitraj precizam ca potrivit art. IV par. 1 lit. a din
Conventia Europeana de Arbitraj Comercial International, incheiata la Geneva in 61 (Romania a
ratificat-o). In cazul in care partile la o conventie de arbitraj au prevazut ca litigiile lor sunt supuse unei
institutii permanente de arbitraj arbitrajul se va desfasura in conformitate cu Regulamentul
2
institutiei desemnate !!! Dupa cum se observa, Conventia de la Geneva nu solicita aplicarea nici
macar cu titlu subsidiar a legii statului unde se afla sediul institutiei arbitrale. Prin urmare, procedura
arbitrara se poate desfasura numai in conformitate cu regulamentul de arbitraj al institutiei care a
fost aleasa de catre parti.
In legatura cu criteriul subiectiv si cel obiectiv, se poate pune problema de a stii daca aceste criterii
trebuie sau nu sa fie intrunite cumulativ pentru ca raportul juridic analizat are caracter international.
Raspunsul la aceasta intrebare este acela ca in principiu, cele 2 criterii mentionate au caracter
ALTERNATIV. Prin urmare este suficient ca unul dintre aceste criterii sa fie indeplinit pentru ca
raportul juridic examinat sa aiba caracter international.
In consecinta, va putea fi calificat ca fiind international un contract incheiat intre 2 societati ce isi au
sediul in state diferite, in conditiile in care marfa, obiect al contractului nu traverseaza nici o frontiera.
(ex. O soc com italiana cumpara marfa din Romania, si o depoziteaza in Ro, cand pretul a crescut dupa
cateva luni, a vandut-o unei SC. Din Ro, angajandu-se sa o aduca la poarta depozitului, marfa nu
traverseaza nici o frontiera, dar contractul este international -> exemplu al criteriului subiectiv).
In raport cu cele mentionate mai sus retinem totusi ca in unele imprejurari, criteriul subiectiv si cel
obiectiv sunt avute in vedere IMPREUNA ! De exemplu, art. I, par. 1, lit. a, Geneva, 61, prevede ca
aceasta conventie se aplica conventiilor de arbitraj incheiate pentru reglementarea litigiilor nascute
sau care se vor naste din operatii de comert international (criteriul obiectiv dupa parerea Deleanu)
intre persoane fizice sau juridice avand in momentul incheierii conventiei de arbitraj resedinta lor
obisnuita sau sediul in state contractante diferite (criteriul subiectiv opinia Deleanu).
O alta problema care se pune in legatura cu cele 2 criterii aratate este de a stii daca acestea sunt
limitative sau exemplificative. Raspunsul la aceasta chestiune este ca, in lipsa unor reglementari
legale IMPERATIVE IN SENS CONTRAR, criteriile mentionate sunt EXEMPLIFICATIVE. Criteriile la care
ne-am referit sunt utilizate adesea pentru a se stabili ca un anumit raport juridic are caracter
international. Pe planul dreptului comparat, nu exista insa o definitie unanim acceptata a notiunii de
CONTRACT COMERCIAL INTERNATIONAL. De altminteri putem sa observam ca potrivit art. 1096 al. 1
din NCPC-Ro (similar art. 369 CPC actual) un litigiu arbitral care se desfasoara in Romania este socotit
international daca s-a nascut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. In cuprinsul
acestui text legal, accentul este pus pe criteriile de ordin juridic, dupa cum se poate observa, sintagma
folosita are o acceptiune larga, dispozitiile art. 1096 al. 1 nefiind marginite la raporturile de drept
privat stabilite intre parti ce isi au sediul in state diferite.
La modul general, am putea sa afirmam ca un raport juridic are caracter international daca
izvoraste dintr-un contract ce prezinta cel putin un element de extraneitate care are relevanta ca
element de internationalitate (in sensul dreptului comertului international).
3
Comercialitate caracter
In general, in cadrul dreptului comertului international acest caracter al raportului juridic este
interpretat in sens larg, fiind vorba despre operatiuni economice, nu de operatiuni comerciale
intelese in acceptiunea lor restransa. Prin urmare nu s-ar putea sustine ca o anumita operatiune are
caracter comercial numai daca aceasta este determinata de catre un act sau un fapt de comert. Dupa
cum am mentionat, Conventia de la Geneva din anul 1961 se refera la arbitrajul comercial
international dar art. I par. 1 lit. a, din Conventie precizeaza ca ea se aplica operatiilor de comert
international. In cuprinsul art. I alin. 3 conventia de la Viena din anul 1980 se stipuleaza in mod expres
ca nici nationalitatea partilor, nici caracterul civil sau comercial al partilor sau al contractului nu sunt
luate in considerare pt aplicarea acestei conventii. Regulamentul de arbitraj al C. de C. I. Paris se
aplica in scopul rezolvarii prin arbitraj a diferendelor care intervin in domeniul afacerilor, fara sa aiba
insemnatate daca este vorba sau nu de operatiuni comerciale in sens strict. Totusi, o diferenta fata de
cele mentionate anterior apare in cuprinsul conventiei pt recunoasterea si executarea sentintelor
arbitrale straine incheiata la N.Y. in 58. Potr. Art. I, par. 1, al. 3 orice stat poate sa declare, la mom
ratificarii ei, ca va aplica conventia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept contractuale
sau necontractuale care sunt considerate comerciale de catre legea sa nationala. Prin urmare art. I
par. 3, permite exprimarea unei rezerve privind comercialitatea iar aceasta notiune este inteleasa aici
in sens strict. Romania a aderat la conventia de la N.Y. prin decretul nr. 186/1961 si s-a prevalat de
rezerva de comercialitate permisa de art. I par. 3 din conventia N.Y.
In raport cu evolutiile recente din dreptul nostru intern este insa de asteptat ca aceasta rezerva sa fie
retrasa, dupa cum se cunoaste, C. civ. actual se aplica potrivit art. 3 din cod, indiferent daca este
vorba sau nu de raporturi juridice comerciale intelese in sens strict. Astfel, dupa ce art. 2 al. 2 din C.
civ. stipuleaza ca acest cod constituie dreptul comun in materia dreptului privat, art. 3 din Cod arata
ca dispozitiile codului se aplica si raporturilor dintre profesionisti precum si raporturilor dintre acestia
si orice alte subiecte de drept civil.
Sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza o intreprindere. Al. 3 constituie exploatarea a
unei intreprinderi, exercitarea sistematica de catre una sau mai multe persoane a unei activitati
organizate ce consta in producerea, administrarea, ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de
servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ. Dupa cum se remarca inclusiv in dreptul intern
notiunea de comercialitate inteleasa in sens strict isi pierde din importanta. Asa fiind, ni se pare
surprinzator ca in cuprinsul art. 3 din regulile de procedura arbitrala ale Curtii de Arbitraj Comercial
International de la Bucuresti s-a mai simtit nevoia sa se precizeze ca aceasta curte organizeaza si
administreaza solutionarea unor litigii intre comerciale si civile. O simpla referire la litigii nascute din
operatiuni economice credem ca ar fi fost suficienta. In fine, in legatura cu cele aratate, amintim ca
inclusiv in cadrul dreptului european al afacerilor notiunea de comercialitate este inteleasa in sens
larg, regulile privind libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor, cele privind libera circulatie
a persoanelor precum si regulile referitoare la libera concurenta aplicandu-se in principiu fara sa se
faca distinctie intre operatiuni civile si comerciale in acceptiunea lor restransa.
4
De asemenea, se poate retine ca arbitrajul reprezinta principalul mod de rezolvare a litigiilor izvorate
din contractele comertului international, iar in scopul favorizarii desfasurarii arbitrajului, art. V, par. III,
Conv. Geneva, 1961, consacra autonomia clauzei compromisorii in raport cu contractul principal.
Potrivit art. V par. III, sub rezerva controlului judiciar ulterior prevazut prin legea forului, arbitrul a
carui competenta este contestata nu trebuie sa se desesizeze de proces; el are dreptul de a hotari
asupra propriei sale competente si asupra existentei/valabilitatii conventiei de arbitraj sau a
contractului din care aceasta conventie face parte.
De pilda, art. 45 alin. 3 si art. 61 alin 3, Conventia de la Viena din 1980 stipuleaza ca nici un termen de
gratie nu poate sa fie acordat de judecator/arbitru, cand cumparatorul/vanzatorul se prevaleaza de
unul din mijloacele de care dispune in caz de contraventie la contract.
CONVENTIILE INTERNATIONALE
Intre conventiile multilaterale se detaseaza prin semnificatia lor cele care contin norme materiale
uniforme. In categoria conventiilor multilaterale, mentionam Conventia New York pentru
recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine (1958), Conventia Geneva pentru arbitrajul
comercial international (1961), Conventia Washington pentru reglementarea diferendelor relative la
investitii intre state si persoanele altor state (1965).
Conventia New York si conventia Geneva contin atat norme materiale cat si norme
conflictuale. Conventia Washington cuprinde preponderent norme materiale.
IZVOARELE DREPTULUI UE
Dupa cum se cunoaste dreptul UE are prioritate in raport cu dreptul intern al Statelor
Membre. In acest sens este declaratia cu privire la suprematie anexata Tratatului de la Lisabona
(Declaratia nr. 17) si jurisprudenta CJUE.
Astfel, in cauza Costa c. Enel, Curtea a precizat ca fiind izvorat dintr-o sursa autonoma ,
dreptul nascut din tratat nu ar putea sa i se opuna, data fiind natura sa specifica originala, un text
intern indiferent de natura acestuia, fara a-si pierde caracterul comunitar si fara a fi contestat chiar
fundamentul juridic al Comunitatii.
Prioritatea dreptului european este afirmata in Constitutia Romaniei la art. 148 alin 2 si 3. In
cuprinsul art. 5 din C. civ., se stipuleaza ca in materiile reglementate de acest cod, normele dreptului
UE se aplica in mod prioritar indiferent de calitatea/statutul partilor.
In aceasta categorie intra C. civ si C. proc. Civ. In contextul mentionat, subliniem ca in prezent
C. civ cuprinde dispozitii de DIP (Cartea a VII-a), iar CPC contine prevederi consacrate aribitrajului si
arbitrajului international. O pozitie aparte o au normele constitutionale. Unele dintre acestea, ne
intereseaza in cadrul DCI. De exemplu, art. 135 Constitutie prevede ca economia Romaniei este o
economie de piata si statul trebuie sa asigure libertatea comertului si protectia concurentei loiale.
6
UZANTELE
Acestea pot sa prezinte un caracter de izvor de drept. Cea mai importanta clasificare se
realizeaza dupa forta lor juridica. In functie de acest criteriu distingem intre uzante normative si
uzante conventionale. Cele normative pot sa constituie izvor de drept. Ele reprezinta practici sociale
mai bine conturate, mai vechi, cu grad sporit de continuitate si repetabilitate. Uzantele conventionale
nu sunt izvoare de drept. Acestea sunt obisnuintze stabilite intre anumite parti contractante.
Aplicarea uzantelor este prevazuta atat in cadrul unor izvoare internationale cat si in cadrul
unor izvoare interne ale DCI. Astfel, art. VII par I, Conventia Geneva 1961, prevede ca partile sunt
libere sa determine legea pe care arbitrii trebuie sa o aplice fondului litigiului. In lipsa indicarii de
catre parti a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnata de norma conflictuala pe care ei o vor
considera potrivita in speta. In amandoua cazurile, arbitrii vor tine seama de stipulatiile contractuale
si de uzantele comerciale.
Art. 360 CPC si respectiv, art. 1105 alin.1 NCPC prevad ca tribunalul arbitral tine seama de
uzante in scopul rezolvarii litigiului. Sub aspectul aratat formula utilizata de art. 1105 alin. 1 NCPC este
mai transanta, intrucat in cuprinsul textului se stipuleaza ca tribunalul arbitral tine seama in toate
situatiile de uzante si reguli profesionale.
In cuprinsul art. 1 NCC, uzantele sunt mentionate in cadrul izvoarelor dreptului civil. Potrivit
art. 1 alin 1 sunt izvoare ale dreptului legea, uzantele, si principiile generale de drept.
Alin. 2 in cazurile neprevazute de lege se aplica uzantele, iar in lipsa acestora dispozitiile
legale privitoare la situatii asemanatoare, iar cand nu exista asemenea dispozitii, principiile generale
ale dreptului
Alin. 3 in materiile reglementate prin lege, uzantele se aplica numai in masura in care legea
trimite in mod expres la acestea
Alin. 4 numai uzantele conforme ordinii publice si bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept
Alin. 6 in sensul dispozitiilor codului, prin uzante se inteleg obiceiuri (cutuma) si uzurile
profesionale
Conventia Viena 1980 se refera si ea la uzante. In cuprinsul art. 9 din Conventie sunt avute
insa in vedere, in opinia noastra, uzantele conventionale. Potrivit art. 9 alin. 1, partile sunt legate prin
uzantele la care ele au consimtit si de obisnuintzele care s-au stabilit intre ele. Conform alin. 2
7
aceluiasi art., in afara de conventie contrara a partilor, acestea sunt considerate ca s-au referit in mod
tacit in contract si pentru formarea sa, la orice uzanta pe care o cunosteau sau ar fi trebuit sa o
cunoasca si care in comertul international este larg cunoscuta si in mod regulat respectata de catre
partile la contracte de acelasi tip, in ramura comerciala avuta in vedere.
Daca partile o doresc, ele pot sa convina insa, ca uzantele in domeniu sa nu li se aplice.
Tinand seama de cele mentionate anterior putem sa aducem in atentie cateva ipoteze si
solutii privind conflictele intre uzante sau intre uzante si anumite legi.
Bunaoara, conflictul intre o uzanta conventionala si o uzanta normativa -> aplica uzanta conventionala
intrucat, de regula, uzanta normativa are forta juridica a unei legi supletive;
conflict uzanta conventionala/normativa c. dispozitii ce tin de ordinea publica -> se aplica dispozitiile
ce tin de ordinea publica avand insa in vedere ca pe planul relatiilor economice internationale luam in
considerare notiunea de ordine publica de DIP (privat) ordine publica internationala sau de ordine
publica transnationala (acestea din urma, in cazul arbitrilor, sunt chiar obligati sa le invoce).
Unele dintre aceste principii au fost evidentiate in jurisprudenta arbitrala, ele fiind apoi
preluate in cadrul unor conventii internationale.
De exemplu, poate sa fie considerata un principiu al DCI lex voluntatis (acest principiu este
prevazut la art. VII par I, Conventia Geneva) sau principiul corespunzator caruia creditorul are
obligatia de a-si modera prejudiciul care poate sa apara datorita neexecutarii de catre debitor a
prestatiei sale (acest principiu este prevazut in materia vanzarii internationale la art. 77 Conventia
Viena).
Alte principii ale DCI sunt, de pilda pact sunt servanda sau principiul competentei
profesionale a participantilor la raporturile juridice de DCI. In legatura cu principiile DCI si cu uzantele
8
comertului international, poate sa fie analizata problema existentei lex mercatoria (legea
comerciantilor). Ne vom referi insa la lex mercatoria in contextul examinarii aspectelor pe care le
implica stabilirea legii care guverneaza contractele comerciale internationale.
INCOTERMS au fost standardizate de CCI PARIS. In prezent, exista mai multe editii ale Incoterms.
Termenii din cuprinsul acestor editii pot sa fie diferiti, dupa cum de la o editie la alta semnificatia
acelorasi termeni poate sa cunoasca unele deosebiri.
Ca atare, este recomandabil ca partile sa indice editia pe care au avut-o in vedere. Incoterms
se aplica in cazul contractelor de vanzare internationala de marfuri. Partile interesate pot sa aplice
Incoterms ca atare sau pot sa aduca unele modificari termenului pe care il au in vedere. Incoterms se
refera la aspecte precum transmiterea riscurilor intre parti (chestiune care este in legatura cu
momentul livrarii marfurilor), obtinerea de licente de import/export sau a autorizatiilor de tranzit,
ambalarea si marcarea marfurilor, inspectarea marfurilor, incheierea unor contracte subsecvente
de transport si de asigurare a marfurilor. Mentionam insa ca nu toti termenii Incoterms acopera
integral aspectele la care ne-am referit.
Incoterms nu se refera la aspecte privind cantitatea, calitatea si pretul marfurilor, penalitati, rezilierea
contractelor, solutionarea eventualelor litigii intre part, etc. La modul general, nu se poate sustine ca
Incoterms ar constitui izvor de drept. De altminteri, dupa cum am mentionat exista diferente intre
diferitele editii ale Incoterms, uneori chiar cu privire la acelasi termen. Se poate observa ca in editiile
recente, unele prevede ale Incoterms constituie solutii doctrinare nefiind uzante comerciale
standardizate propriu-zis. Totusi, in ceea ce ne priveste, credem ca nu este exclus sa se poata afirma
in cazul unor termeni care se caracterizeaza prin constantza si repetabilitate ca ei exprima uzante in
materia vanzarii internationale de marfuri.
De exemplu, EXW poate sa fie considerata un asemenea termen -> astfel de termeni ar putea
sa fie avuti in vedere daca ei pot sa fie coroborati cu elementele de fapt semnificative. Asadar o
livrare la fabrica/ depozitul vanzatorului ar putea sa se realizeze conform regulilor pe care le implica
EXW daca se accepta ca acesta exprima reguli larg cunoscute in cadrul comertului international.
- Tinand seama de acest aspect in cuprinsul art. 2 Conventia de la Geneva din 1961, se prevede ca
persoanele juridice calificate, prin legea care le este aplicabila, drept persoanele juridice de drept
public, au posibilitatea de a incheia in mod valabil conventii de arbitraj. De asemenea, art. 25
Conventia Washington din 1965, stipuleaza ca competenta Centrului International pentru
Reglementarea diferendelor relative la Investitii, cuprinde diferendele de ordin juridic intre un
stat contractant si persoanele unui stat contractant care sunt in relatie directa cu o investitie.
- Statele pot sa participe si la alte raporturi juridice de comert international in afara celor care
implica realizarea unei investitii. De exemplu, in cazul incheierii unui contract de imprumut
extern.
ORGANIZATIILE INTERGUVERNAMENTALE
- Care sunt constituite de mai multe state in scopul realizarii unor obiective comune acestora. (O.N.
a Comertului). Participarea acestora la raporturi juridice de comert international depinde de
prevederile actului lor constitutiv.
SOCIETATILE TRANSNATIONALE
- Aceste societati au la baza un tratat international incheiat intre 2 sau mai multe state.
- In acest scop, statele constituie o societate pe actiuni sau un SRL. Capitalul social este format prin
aporturile statelor participante
- Litigiile obisnuite (de exemplu, litigiile de munca) se rezolva de catre instantele de judecata
competente. In cazul unor societati transnationale se aplica doar prevederile actului constitutiv al
acestora => dispozitiile din dreptul intern al statelor participante nu se aplica in scopul
interpretarii prevederilor actului constitutiv, nici macar cu caracter subsidiar. In acest sens,
10
- In alte ipoteze, prevederile Actului Constitutiv pot sa fie interpretate sau eventual acoperite
avand in vedere principiile de drept comune sistemelor juridice ale statelor participante la
societatile transnationale. Societatea de transport aerian Air Afrique constituita de 11 state
africane, reprezinta un exemplu in acest sens.
SOCIETATEA EUROPEANA
- Supusa dispozitiilor Regulamentului nr. 2157/2001 si Directivei nr. 2001/86. Aceasta societate se
poate constitui in mai multe modalitati:
Prin fuziune (aceasta modalitate poate sa fie folosita numai de SA din statele membre
Prin crearea unei societati de tip holding (aceasta modalitate poate sa fie utilizata
numai de SA si/sau SRL din statele membre)
Prin constituirea unei filiale comune (aceasta modalitate poate sa fie folosita de orice
entitate cu personalitate juridica si are o legatura cu un stat mebru, in sensul precizat
in cuprinsul Regulamentului)
Prin crearea unei societati europene sub forma de filiala a unei alte societati
europene.
- Regimul juridic aplicabil societatii europene nu este insa stabilit in mod exclusiv prin prevederile
legale europene. Astfel, legea statului unde se afla sediul statutar si administratia centrala a
societatii europene se aplica in scopul completarii dispozitiilor Regulamentului nr. 2157/2001.
- Acesta se poate constitui pentru desfasurarea unor activitati economice care au caracter auxiliar
in raport cu activitatile realizate de persoanele fizice/juridice apartinand unor state membre
diferite care iau initiativa crearii unui asemenea grup.
SOCIETATILE COMERCIALE
nostru, art. 2571 C. civ. prevede ca persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui
teritoriu si-a stabilit potrivit actului constitutiv, sediul social. Daca persoana juridica are sedii in
mai multe state se tine seama de sediul ei real. Prin sediul real se intelege locul unde se afla
centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare chiar daca hotararile organului
respectiv sunt adoptate potrivit Directivelor (?) transmise de actionari sau asociati din alte state.
Cu toate acestea daca dreptul strain astfel determinat retrimite la dreptul statului in conformitate
cu care a fost constituita persoana juridica, este aplicabil dreptul acestui din urma stat. Conform
art. 2580 C. civ., legea nationala a persoanei juridice guverneaza statutul organic al acesteia, adica
constituirea, functionarea, dizolvarea si lichidarea persoanei juridice.
GRUPURILE DE SOCIETATI
Intr-o masura redusa pot sa participe la relatiile economice internationale: asociatii, fundatii,
persoane fizice. In legatura cu persoanele fizice mentionam ca, in principiu, capacitatea acestora
este supusa lex patriae sau lex domicili. In dreptul nostru, art. 2572 C. civ. se aplica norma
conflictuala lex patriae. Subliniem insa ca, in conformitate cu art. 2579 alin. 1 C. civ., persoana
care, potrivit legii nationale, este lipsita de capacitate sau are capacitate de exercitiu restransa,
nu poate sa opuna aceasta cauza de nevalabilitate celui care, de buna credinta la momentul
incheierii actului Si conform legii locului unde actul a fost incheiat, a considerat-o ca fiind deplin
capabila. Aceasta regula nu se aplica actelor juridice referitoare la familie, mostenire si la drepturi
reale asupra imobilelor situate in alt stat decat cel al locului incheierii actului. Dispozitiile
mentionate au menirea de a ocroti buna credinta a cocontractantului, ele apar ca o exceptie de la
regula conform careia capacitatea persoanei fizice este supusa legii ei nationale. Conceptia la care
ne referim s-a conturat mai intai in jurisprudenta franceza in cauza Lizardi sub denumirea de
teoria interesului national. In prezent, teoria aratata este consacrata si in cuprinsul art. 13 din
Regulamentul Roma 1.
- initierea dialogului contractual in imprejurarea in care pe piata avuta in vedere s-a starnit
interesul fata de produsele sau serviciile oferite ori solicitate, poate sa fie initiat dialogul
contractual printr-o oferta publicitara ori printr-o cerere sau solicitare de oferta. In principiu,
12
oferta publicitara, respectiv cererea sau solicitarea de oferta nu pot sa conduca la incheierea
contractului. Astfel, art. 14 al. 2 Conv. Viena din anul 1980, prevede ca o propunere adresata unor
persoane nedeterminate este considerata numai ca o invitatie de a oferta inafara de cazul in care,
persoana care a facut propunerea nu a indicat in mod clar contrariul. Dispozitiile art. 1189 al. 1 si
1190 C. civ. roman sunt similare. Potrivit 1189 al. 1 C. civ. propunerea adresata unor persoane
nedeterminate, chiar daca este precisa, nu valoreaza oferta, ci dupa imprejurari, solicitare de
oferta sau intentie de negociere. De la aceasta regula, al. 2 al aceluiasi articol, stabileste insa o
serie de exceptii, astfel: propunerea valoreaza oferta daca aceasta rezulta din lege, din uzante,
sau in mod neindoielnic din imprejurari. Art. 1190 C. civ dispune ca solicitarea de a formula oferte
adresata uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie prin ea insasi oferta de a
contracta.
Pe parcursul negocierii unui contract, partile pot sa schimbe intre ele o serie de documente
care sunt analizate in doctrina sub denumirea de scrisori de intentie. In practica, aceste documente
pot sa poarte denumiri diverse precum: scrisoare de intentii, acord de principiu, protocol de acord,
angajament de onoare. In literatura de specialitate, documentele la care ne referim au fost clasificate
dupa cum urmeaza:
13
- Scrisori de intentii care intervin in cursul negocierii contractului, acesta este domeniul specific
al scrisorilor de intentii. In cazul unei negocieri, care se desfasoara pe o perioada mai lunga de
timp, partile obisnuiesc sa retina prin documentele pe care le elaboreaza punctele asupra carora
au ajuns la un acord si aspectele care urmeaza sa fie negociate in viitor. Negocierea dintre parti,
trebuie sa se desfasoare cu buna credinta. Aceasta nu inseamna totusi ca partea care se implica
intr-o negociere ar fi obligata sa incheie contractul. Dupa cum s-a retinut in doctrina si
jurisprudenta, obligatia de a negocia cu buna credinta presupune mai multe aspecte, precum:
- Scrisori de intentii care nu produc efecte juridice. In cuprinsul unor asemenea documente se
mentioneaza in mod expres ca ele nu genereaza efecte juridice, prin urmare astfel de documente
dau nastere numai unor obligatii de ordin moral. Totusi in unele situatii, astfel de formulari nu
inlatura raspunderea juridica a partilor (de exemplu, in domeniul concurentei).
- Scrisori de intentii care contin angajamente juridice ferme cu privire la anumite aspecte
particulare implicate de procesul tratativelor. Astfel, in cursul negocierii contractului principal
pot sa fie elaborate de catre parti, documente care sunt intitulate scrisori de intentii si care au
semnificatia unor veritabile contracte (de exemplu, un angajament de confidentialitate, un
contract incheiat pentru realizarea unui anumit studiu necesar in cursul negocierii contractului
principal, un contract prin care se prevede ca obligatie de mijloace sau de rezultat ca negocierile
se vor incheia intr-o perioada de timp determinata.
- Scrisori de intentii care exprima categorii juridice traditionale, adica, oferta, acceptare, contract
principal. Pentru a se evita incertitudinile legate de momentul incheierii contractului este
recomandabil ca partile sa precizeze in mod clar care va fi acest moment. Art. 2.1.13 din
Principiile UNIDROIT prevede ca atunci cand in timpul negocierilor, una dintre parti insista ca
respectivul contract sa nu fie incheiat pana nu se ajunge la o intelegere asupra unor anumite
14
probleme sau a unei anumite forme, nu se va incheia un contract pana nu se ajunge la intelegere,
in ceea ce priveste acele probleme sau acea forma. Dispozitiile art. 1185 C. civ. roman sunt
similare.
Legea care guverneaza contractul de comert international poate sa fie determinata prin
acordul partilor. In absenta acordului partilor, aceasta va fi stabilita de catre organul de jurisdictie
competent, instanta de judecata sau tribunal artibral, intrucat nu este posibil ca un contract sa nu fie
supus nici unei legi.
Un prim subtitlu:
Corespunzator normei conflictuale lex voluntatis, partile pot sa stabileasca prin consens,
legea care va guverna contractul dintre ele. In acest sens, sunt de pilda, prevederile art. 7 par. 1 Conv.
Geneva din 1961, cele ale art. 42 din Conv. Washington din 1965, cele ale art. 3 din Regulamentul
Roma 1, cele ale art. 21 din Regulamentul de Arbitraj al CCI, cele ale art. 96 din regulile de procedura
arbitrala ale Curtii de Arbitraj Bucuresti (CAB). Conventia de la Geneva, Regulamentul Roma 1, si
regulamentul de arbitraj al CCI nu solicita ca optiunea partilor in ceea priveste legea aplicabila sa fie
exprimata intr-o anumita forma.
Potrivit art. 96 din regulile de procedura arbitrala ale CAB, partile trebuie sa determina insa, legea
aplicabila fondului litigiului printr-o intelegere scrisa. Aceste prevederi credem ca se interpreteaza in
sens larg, de exemplu, inclusiv in situatia in care in fata tribunalului arbitral, partile convin asupra legii
aplicabile, si cele convenite de catre acestea sunt retinute in incheierea de sedinta, exigentele art. 96
sunt respectate.
Reamintim ca dupa numarul de saptamani acesta este cursul 5, dar in prima saptamana nu s-a tinut
DCI.
In cuprinsul art. 1203 din C. civ. roman se stipuleaza referitor la alegerea legii aplicabile ca in
situatia in care o clauza standard prevede in folosul celui care face propunerea, legea aplicabila, o
astfel de clauza nu produce efecte decat daca ea este acceptata in mod expres in scris de cealalta
15
parte. Aceasta chestiune se subsumeaza temei generale privind determinarea clauzelor standard (a
conditiilor generale) ale contractului. Legea aplicabila contractului va arata sistemul care va fi luat in
considerare, intrucat in domeniu sunt posibile mai multe solutii. In ipoteza in care legea aplicabila
contractului este legea romana, urmeaza sa fie avute in vedere pentru o astfel de clauza standard
dispozitiile art. 1203 C. civ.
Situatia in care partile aleg legea aplicabila contractului se deosebeste de ipoteza in care
partile incorporeaza prevederi ale unei anumite legi in cuprinsul contractului dintre ele
(receptioneaza pe cale contractuala dispozitii ale unei anumite legi). In eventualitatea unui conflict
intre prevederile imperative ale legii contractului si dispozitii ale legii incorporate in contract, vor avea
prioritate prevederile imperative ale legii contractului.
Instantele de judecata in calitate de organe de jurisdictie ale statului care le-a instituit, aplica
normele de drept international privat ale statului caruia ii apartin. Prin urmare, instantele de judecata
romane aplica in scopul identificarii legii care guverneaza contractul, dispozitiile regulamentului Roma
1. Conform art. 2 din acest Regulament, legea desemnata de prevederile sale se aplica indiferent daca
este sau nu legea unui stat membru.
Pana in prezent, o pozitie particulara in aceasta privinta, a avut-o CAB (Bucuresti). Astfel, in timp ce se
accepta ca, in cazul unui arbitraj ad-hoc nu exista o lege a forului, in ipoteza arbitrajului institutional
se considera ca in calitate de organ national roman, CAB (Bucuresti) trebuie sa aplice normele
dreptului international privat roman. Aceasta practica credem ca este susceptibila de rezerve. Astfel,
la modul general, art. VII din Conventia de la Geneva din anul 1961, prevede ca in lipsa indicarii de
catre parti a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnata de norma conflictuala pe care ei o vor
considera potrivita in speta. Conventia de la Geneva se aplica in general in materia arbitrajului, art. I
par. 2 lit. b din Conventie, aratand ca, prin arbitraj se intelege reglementarea litigiilor nu numai de
catre arbitrii numiti pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc) ci si de catre institutii permanente de
arbitraj. In fine, art. 96 din Regulile de procedura arbitrala ale CAB (Bucuresti) nu solicita aplicarea
invariabila a normelor de drept international privat roman. Art. 96 din cuprinsul acestor reguli de
16
procedura stipuleaza ca, in lipsa determinarii de catre parti a legii aplicabile fondului litigiului, aceasta
va fi stabilita de tribunalul arbitral pe baza normelor conflictuale pertinente.
Mai multe consecinte decurg din conceptia potrivit careia in arbitrajul international nu exista o lege
a forului:
arbitrii nu sunt obligati sa aplice normele conflictuale ale statului unde se desfasoara
arbitrajul;
notiunile din continutul si din cadrul punctului de legatura al normelor conflictuale pot sa fie
calificate in mod autonom;
legea straina se poate aplica in functie de optiunea arbitrilor, cu titlu de element de drept sau
cu titlu de element de fapt;
toate normele de aplicare imediata sunt, pentru tribunalul arbitral, norme de aplicare
imediata straine;
Corespunzator art. 3 din Regulamentul Roma 1, legea aplicabila contractului poate sa fie stabilita de
catre parti in mod expres sau in mod implicit. De pilda, partile ar putea sa foloseasca in cuprinsul
contractului incheiat intre ele, notiuni care sunt cunoscute si reglementate numai in cadrul unui
sistem de drept determinat sau ele, ar putea sa se raporteze pe parcursul executarii contractului la
dispozitiile unei anumite legi. In asemenea imprejurari se poate considera ca alegerea partilor in ceea
ce priveste legea contractului rezulta corespunzator termenilor art. 3 din Regulamentul Roma 1 din
clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei. Potrivit pct. 12 din preambulul Regulamentului
Roma 1, pentru a determina daca a fost exprimata clar alegerea privind aplicarea unei anumite legi,
unul din factorii de care ar trebui sa se tina seama il reprezinta conventia partilor prin care se confera
uneia sau mai multor instante dintr-un stat membru competenta exclusiva de a judeca litigiile
rezultate din contract. In alte cuvinte incheierea unei conventii in scopul desemnarii forului (a
instantei de judecata competente) poate sa semnifice ca partile au ales in mod implicit legea
aplicabila contractului. Dispozitiile punctului 12 din preambulul Regulamentului Roma 1 sunt
discutabile,dar in orice caz desemnarea de catre parti a instantei de judecata competenta constituie
doar unul dintre factorii care pot sa fie avuti in vedere pentru a se decide daca partile au ales sau nu
legea aplicabila contractului. Asadar, alegerea instantei de judecata competenta nu inseamna in mod
automat ca legea aplicabila contractului este legea statului caruia ii apartine respectiva instanta.
Conform art. 3 din Regulamentul Roma 1, prin alegerea lor, partile pot desemna legea aplicabila
intregului contract sau numai unei parti din acesta. Prin parte a contractului se poate intelege un
grup de clauze contractuale, sau chiar o clauza contractuala. Desi este posibila multiplicarea
regimului juridic al contractului, nu este totusi recomandabila pentru cel putin urmatoarele motive:
in ipoteza in care prevederile legilor alese de catre parti pentru a guverna diferite parti
ale contractului nu se conciliaza, solutia este aceea de a nu tine seama de optiunea
partilor;
17
Potrivit art. 3 din Regulamentul Roma 1, legea aplicabila contractului poate sa fie schimbata de catre
parti cu conditia ca modificarea efectuata ulterior incheierii contractului sa nu aduca atingere
validitatii formei contractului si sa nu afecteze negativ drepturile tertilor. In cuprinsul art. 3 din
Regulament, nu este precizat momentul pana la care partile pot sa modifice legea aplicabila. In ceea
ce ne priveste, credem ca o asemenea modificare poate sa intervina pana cel mai tarziu la
momentul la care in fata organului de jurisdictie competent, partile pun concluzii privind fondul
cauzei.
Conform unui text introdus prin Regulamentul Roma 1 (text care nu aparea in Conventia de la Roma
din anul 1980 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale), in cazul in care toate elementele
relevante pentru situatia avuta in vedere, in momentul in care are loc alegerea legii aplicabile, se afla
in unul sau mai multe state membre, alegerea de catre parti a unei legi aplicabile alta decat cea a
unui stat membru, nu aduce atingere aplicarii in mod corespunzator a dispozitiilor dreptului european
de la care nu se poate deroga prin conventie, dupa caz, astfel cum au fost transpuse in statul membru
al instantei competente. In alte cuvinte, in situatia in care toate elementele relevante ale contractului
international au legatura numai cu state membre, partile nu pot sa aleaga, in calitate de lege
aplicabila contractului, o lege diferita de legea unui stat membru.
In opinia noastra, legea aplicabila contractului poate sa fie desemnata, in principiu, de catre parti
nu numai pe baza unor criterii obiective,ci si in functie de criterii pur subiective. Bunaoara, partile
ar putea sa aleaga o anumita lege in calitate de lege aplicabila pe considerentul ca ea contine
reglementari moderne in domeniul care interseaza partile si ambele parti cunosc foarte bine
dispozitiile respectivei legi.
Corespunzator unei teorii mai vechi, care a avut ecou atat in practica arbitrala a CCI (Paris) cat si in
practica arbitrala a CAB (Bucuresti), in situatia in care legea aleasa de catre parti este improprie sa
reglementeze contractul nu ar trebui sa se tina seama de optiunea partilor. Privitor la aceasta
chestiune, ne atasam, in ceea ce ne priveste, tendintei majoritare potrivit careia alegerea partilor
nu poate sa ramana fara efect. Dezvoltarea insuficienta a unui sistem juridic nu inseamna ca acel
sistem de drept nu poate sa guverneze contractul. In consecinta, in eventualitatea evocata, arbitrii
vor putea sa aplice principiile de drept ale sistemului juridic ales de catre parti, sa asimileze la
nevoie o anumita maxima sau un anumit adagiu.
In cazul contractelor incheiate de catre persoane juridice de drept public cu alti parteneri de afaceri,
legea desemnata in calitate de legea aplicabila este, de regula, legea statului caruia ii apartin
persoana juridica de drept public. Pentru a evita modificarea legii aplicabile pe parcursul executarii
contractului intr-un sens care ar fi dezavantajos cocontractantului persoanei juridice de drept public
(partenerului de afaceri), in unele contracte internationale se introduce o clauza prin care partile
ingheatza legea aplicabila la data perfectarii contractului. Valabilitatea unei astfel de clauze a fost
acceptata de unele tribunale arbitrale invocandu-se in sprijinul unei asemenea solutii chiar existenta
unor reguli apartinand lex mercatoria. Dupa parerea noastra, in imprejurarea aratata fiind vorba de
un conflict intern, el urmeaza sa fie solutionat pe baza regulilor in materie ale legii aleasa de catre
18
parti. Totusi, pentru ca partenerul de afaceri al persoanei juridice de drept public sa se poata
proteja, acesta ar putea solicita introducerea in contracta unei clauze de hardship sau de
impreviziune. Modificarea dispozitiilor legii aplicabile poate constitui pentru partenerul de afaceri
al persoanei juridice de drept public un eveniment exterior, imprevizibil, care determina ruperea
echilibrului contractual si care face necesara renegocierea contractului in scopul modificarii
acestuia, astfel incat sa fie restabilit echilibrul contractual anterior.
Un alt subtitlu:
Unii autori au sustinut existenta unui drept transnational format din principiile dreptului comertului
international si din uzantele comerciale internationale care ar putea sa fie avute in vedere de catre
parti sub denumirea de lex mercatoria. In cadrul arbitrajului desfasurat sub egida CCI (Paris), unele
sentinte au fost date pe baza lex mercatoria. Se poate insa remarca ca, in raport cu numarul total al
sentintelor arbitrale al CCI (Paris), sentintele pronuntate pe baza lex mercatoria sunt putine. Pozitia
instantelor de judecata este diferita in ceea ce priveste investirea cu formula executorie sentintelor
arbitrale pronuntate pe temeiul lex mercatoria. Daca in unele tari nu este refuzat execvaturul
(formula executorie) unor asemenea sentinte, in alte state, instantele au apreciat ca nu exista o lege
universala a comerciantilor sau ca existenta acestora este incerta. Tendinta dominanta in doctrina si in
practica noastra arbitrala pare sa fie in continuare aceea de a considera ca nu exista o lege a
comerciantilor. In cuprinsul regulamentului Roma 1, s-a evitat in mod deliberat sa se prevada ca
partile ar putea sa aleaga lex mercatoria in calitate de lege aplicabila contractului, considerandu-se ca
este dificil sa se precizeze continutul lex mercatoria. Punctul 13 din preambulul Regulamentului Roma
1, prevede ca acest regulament nu inlatura posibilitatea partilor de a include printr-o mentiune de
trimitere in contractul lor, un corp de norme nestatale sau o conventie internationala. Se intelege
asadar ca, in situatia in care partile se refera la lex mercatoria, regulile lex mercatoria sunt incluse in
contractul partilor, sunt receptionate, incorporatein contractul perfectat de catre parti. Acel contract
va fi insa guvernat de legea unui anumit stat.
Intre regulile care au fost mentionate in practica ca reguli apartinand lex mercatoria, retinem cu titlu
exemplificativ:
regula conform careia creditorul trebuie sa incerce sa isi reduca prejudiciul pe care il sufera ca
urmare a neexecutarii de catre debitor a obligatiilor asumate;
Alt subtitlu:
In situatia in care partile nu au stabilit legea aplicabila contractului, aceasta trebuie sa fie determinata
de catre organul de jurisdictie competent intrucat nu poate sa existe un contract care nu fie supus nici
unei legi. In scopul stabilirii legii competente, instantele de judecata aplica normele de drept
international privat ale statului caruia ele ii apartin. Instantele de judecata romane vor lua in
considerare dispozitiile art. 4 din Regulamentul Roma 1. In scopul stabilirii legii aplicabile, in absenta
optiunii partilor, art. 4 contine mai multe reguli:(cursul urmator)
Pentru anumite tipuri de contracte, din motive de siguranta juridica se arata la art. 4 alin. 1
care este legea aplicabila. De exemplu:
contractul de vanzare-cumparare de bunuri este reglementat de legea tarii in care isi are
resedinta obisnuita vanzatorul;
contractul de prestari de servicii este reglementat de legea tarii in care isi are resedinta
obisnuita prestatorul de serviciu;
contractul de distributie este reglementat de legea tarii in care isi are resedinta obisnuita
distribuitorul. Notiunea de resedinta obisnuita este definita la art. 19 din Regulament astfel
conform art. 19: resedinta obisnuita a societatilor si altor organisme constituite sau nu ca
persoane juridice este situata la sediul administratiilor centrale, resedinta obisnuita a unei
20
persoane fizice actionand in exercitarea activitatii sale profesionale este locul unde aceasta
persoana isi are sediul principal de activitate; in cazul in care contractul este incheiat in cadrul
activitatii unei sucursale, a unei agentii sau a oricarei alte unitati sau in cazul in care potrivit
contractului executarea acestuia incumba unei astfel de sucursale, agentii sau unitati, locul
unde se afla sucursala, agentia sau oricare alta unitate este considerat resedinta obisnuita. In
scopul determinarii locului unde se afla resedinta obisnuita, momentul relevant il constituie
data incheierii contractului. Aceasta ultima precizare este utila daca se pune problema unui
conflict mobil de legi (poate sa apara in cazul punctelor de legatura care se pot modifica
cetatenia, domiciliul, locul unde se gaseste sediul, locul unde se afla un bun mobil), in situatia
in care se schimba punctul de legatura se pune problema aplicarii legii, e vorba de 2 legi,
ambele legi fiind in vigoare, apartinand unor state diferite, problema care se pune este de a
stii daca se aplica legea noua sau legea veche => la conflict mobil, dupa cum am vazut se
aplica legea veche.
In ipoteza in care nu este vorba de unul dintre tipurile de contracte aratate la alineatul 1, sau
in cazul in care contractul e analizat i se pot aplica mai multe dintre regulile de la alineatul 1 ( de
exemplu, un contract de distributie care implica specializarea personalului distribuitorului de
catre producator). Contractul este reglementat de legea tarii in care isi are resedinta obisnuita
debitorul prestatiei caracteristice. Prestatia caracteristica este prestatia care deosebeste un
anumit tip de contract de un alt tip de contract. In alte cuvinte se poate afirma ca prestatia
caracteristica este prestatia pentru care e datorata plata.
Corespunzator alin. 3 al art. 4, in cazul in care din ansamblul circumstantelor cauzei rezulta ca
respectivul contract are in mod vadit o legatura mai stransa cu o alta tara decat cea mentionata la
alin. 1 sau 2, se aplica legea din acea alta tara. Prin urmare, intr-o prima etapa instanta de
judecata determina legea aplicabila contractului in functie de una dintre cele 2 reguli aratate
anterior. Intr-o etapa ulterioara, instanta de judecata verifica daca legea astfel determinata este
sau nu corespunzatoare. In eventualitatea in care, din ansamblul circumstantelor cauzei rezulta ca
respectivul contract are o legatura mai stransa cu legea altui stat se va aplica legea acelui stat. De
exemplu, in cuprinsul punctului 20 din preambulul Regulamentului Roma 1 se arata ca ar trebui
sa se tina seama printre altele de faptul daca contractul in cauza este strans legat de un alt
contract sau de alte contracte. Astfel, un contract de distributie ar putea sa fie legat de un
contract de imprumut al producatorului catre distribuitorul sau. Intr-o alta situatie, s-ar putea
observa de pilda, in cazul unui contract de vanzare-cumparare ca majoritatea indiciilor de
localizare a contractului converg spre legea statului unde isi are resedinta obisnuita cumparatorul
(contractul a fost incheiat in tara cumparatorului, in contract se prevede ca marfurile vor fi livrate
in tara cumparatorului, moneda de plata si limba contractului apartin tarii cumparatorului).
In cazul in care legea aplicabila contractului nu poate sa fie determinata in temeiul alin. 1 sau
2, contractul este reglementat de legea tarii cu care are cele mai stranse legaturi. Aceasta regula,
de la alin. 4 al art. 4 se aplica atat in situatia in care este vorba de un contract in cadrul caruia nu
exista o prestatie caracteristica (de exemplu, in cadrul contractului de schimb) cat si in ipoteza in
care s-a facut aplicarea alin. 3 al art. 4
Indiferent daca partile aleg legea aplicabila contractului sau aceasta este determinata de catre
instanta de judecata competenta, potrivit art. 20 din regulamentul Roma 1, retrimiterea este exclusa.
In general, in materie contractuala, retrimiterea este exclusa intrucat in situatia in care partile aleg
legea aplicabila, se considera ca ele au avut in vedere numai normele de drept material, iar in
eventualitatea in care legea aplicabila este determinata de catre instanta de judecata, aceasta este
21
legea statului cu care contractul are cele mai stranse legaturi.IN MATERIE CONTRACTUALA, REGULA
RETRIMITERII, INDIFERENT DACA SE APLICA REGULAMENTUL ROMA 1 SAU NU, NU OPEREAZA !
In legatura cu cele mentionate anterior, subliniem insa ca situatia este diferita daca se aplica
dispozitiile Conventiei de la Washington din anul 1965. Potrivit art. 42 din aceasta conventie, in lipsa
unui acord intre parti, tribunalul aplica dreptul statului contractant, parte in diferend, inclusiv regulile
referitoare la conflictele de legi, precum si principiile dreptului international in domeniul respectiv.
Aplicarea regulilor referitoare la conflictele de legi face posibila retrimiterea.
Regulamentul Roma 1 contine de asemenea dispozitii consacrate statelor cu mai multe sisteme
juridice. Astfel, in cazul in care un stat cuprinde mai multe unitati teritoriale fiecare avand propriile
sale norme de drept in materie de obligatii contractuale, fiecare unitate teritoriala se considera o tara
in scopul de a identifica legea aplicabila in temeiul regulamentului. Aceasta solutie de la art. 22 din
Regulamentul Roma 1 este diferit de conceptia retinuta cu caracter general la art. 2560 din C. civ.
Roman.
In contextul aceste analize, mai mentionam dispozitiile art. 1105 alin. 1 din NCPC. Prevederile din
cod consacrate arbitrajului international se aplica conform art. 1096 daca sediul instantei arbitrale se
22
afla in Romania, si cel putin una dintre parti nu avea la data incheierii conventiei arbitrale domiciliul
sau resedinta obisnuita, respectiv sediul, in Romania, daca partile nu au exclus prin conventia
arbitrala sau ulterior incheierii acesteia, dar numai prin inscris, aplicarea regulilor din acest cod.
Conform art. 1105 din NCPC, tribunalul arbitral aplica litigiului, legea stabilita de parti, iar daca partile
nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o considera adecvata in toate situatiile, tinand seama
de uzante si reguli profesionale. Dupa parerea noastra, reglementarea de la art. 1105 din NCPC,
permite localizarea directa a contractului de catre tribunalul arbitral, ceea ce inseamna ca arbitrii
nu sunt obligati sa ia in considerare in prealabil o anumita norma conflictuala. Expresia folosita in
cuprinsul art. 1105 (legea pe care o considera adecvata), nu exclude totusi posiblitatea aplicarii
de catre tribunalul arbitral a normei conflictuale pe care o apreciaza corespunzatoare in cauza ori a
utilizarii altor metode (de pilda, aplicarea cumulativa a normelor conflictuale in prezenta).
Conform art. 10 din Regulament, existenta si validitate contractului sau a oricarei clauze
contractuale sunt determinate de legea care le-ar reglementa in temeiul acestui regulament daca
contractul sau clauza respectiva ar fi valabile. Asadar, in situatia in care una dintre parti afirma ca a
fost incheiat contractul, iar cealalta parte considera ca respectivul contract nu a fost perfectat,
problema este solutionata in conformitate cu dispozitiile legii care ar guverna contractul daca acesta
ar fi valabil. Totusi, pentru a stabili faptul ca nu si-a dat consimtamantul, o parte poate sa invoce legea
tarii in care isi are resedinta obisnuita daca din circumstantele respective reiese faptul ca nu ar fi
rezonabil sa se stabileasca efectul comportamentului sau corespunzator legii mentionata anterior. De
pilda, efectele juridice ale tacerii unei parti care a primit o oferta de a contracta, pot sa fie analizate in
functie de dispozitiile legii tarii unde destinatarul ofertei are resedinta obisnuita.
Legea aplicabila contractului poate sa fie avuta in vedere si in cazul conflictului intre clauzele
standard sau intre conditiile generale in scopul determinarii clauzelor standard care vor fi luate in
considerare.
Art. 1202 din C. civ. defineste clauzele standard ca fiind stipulatii stabilite in mod prealabil de
una dintre parti pentru a fi utilizate in mod general si repetat si care sunt incluse in contract fara sa fi
fost negociate cu cealalta parte.
In situatia in care fiecare parte utilizeaza propriile clauze standard si intre acestea exista
neconcordante se pune problema stabilirii clauzelor pe baza carora a fost incheiat contractul.
Referitor la aceasta chestiune, pot sa fie avute in vedere mai multe solutii. De pilda, s-ar putea
23
considera ca stipulatiile contradictorii se anihileaza reciproc sau s-ar putea considera ca prevaleaza
ultima oferta necontestata. Potrivit art. 1202 alin. 4 din C. civ. Roman, atunci cand ambele parti
folosesc clauze standard si nu ajung la o intelegere cu privire la acestea, contractul se incheie totusi
pe baza clauzelor convenite si a oricaror clauze standard comune in substanta lor cu exceptia cazului
in care una dintre parti notifica celeilalte parti, fie anterior momentului incheierii contractului, fie
ulterior si de indata ca nu intentioneaza sa fie tinuta de un astfel de contract. Asadar, in principiu,
conform art. 1202, clauzele contradictorii se anihileaza reciproc. Totusi, potrivit art. 1203 C. civ. o
serie de clauze standard nu produc efecte decat daca sunt acceptate in mod expres in scris de cealalta
parte. Intre clauzele standard aratate la art. 1203 retinem pe cele care prevad in folosul celui care le
propune limitarea raspunderii, sau care prevad in detrimentul celeilalte parti decaderea din drepturi
ori din beneficiul termenului, restrangerea libertatii de a contracta cu alte persoane, legea aplicabila,
clauze compromisorii sau prin care se deroga de la normele privitoare la competenta instantelor
judecatoresti.
Conventia de la Viena din anul 1980 retine un sistem diferit in materie. Astfel, potrivit art. 19,
un raspuns care tinde sa fie acceptarea unei oferte, dar care contine completari, limitari sau alte
modificari, este o respingere a ofertei si constituie o contraoferta. Totusi, un raspuns care tinde sa fie
acceptarea unei oferte, dar care contine elemente complementare sau diferite care nu altereaza in
mod substantial termenii ofertei, constituie o acceptare in afara de cazul in care ofertantul fara
intarziere nejustificata a relevat verbal diferentele sau a adresat un aviz in acest scop. Daca nu a facut-
o, termenii contractului sunt cei ai ofertei cu modificarile cuprinse in acceptare. Asadar, in sistemul
Conventiei de la Viena, in principiu prevaleaza termenii destinatarului ofertei. Aceasta solutie poate
sa fie avuta in vedere inclusiv in ipoteza unui conflict intre clauzele standard ale ofertantului si
clauzele standard ale destinatarului ofertei. In cuprinsul al. 3 al art. 19 sunt aratate in cadrul unei
enumerari ce nu are caracter limitativ, elementele ce altereaza in mod substantial termenii ofertei. De
pilda, aspectele privind rezolvarea litigiilor altereaza in mod substantial termenii ofertei si constituie o
contraoferta. Legea aplicabila contractului poate sa guverneze forma acestuia. In acest sens sunt
dispozitiile art. 11 din Regulamentul Roma 1. In mod traditional, se considera ca din punct de vedere
al formei se poate tine seama de legea care guverneaza fondul contractului sau de regula locus regit
actum. Dispozitiile art. 11 din Regulamentul Roma 1, au caracter liberal referitor la forma
contractului.
Seminar 28.03.2012
Grupul de interes economic reprezinta o asociere intre 2 sau mai multe persoane fizice sau
juridice constituita pe o perioada determinata in scopul inlesnirii sau dezvoltarii activitatii economice
a membrilor sai precum si al imbunatatirii rezultatelor activitatii respective. Regulamentul european
prevede ca legiuitorul national poate sa aleaga daca sa aiba personalitate juridica sau nu. Potrivit legii
noastre i se recunoaste personalitate juridica. Regulamentul european lasa sa stabileasca numarul
membrilor (max. 20 la noi).
Societate europae - Fuziunea sa fie vorba de 2 societati din 2 state membre diferite (cu 2
legislatii diferite)
Astfel, legea contractului se aplica in ceea ce priveste momentul si locul executarii obligatiilor,
Moneda contractului.
de asemenea aceasta lege se aplica in ceea ce priveste regimul dobanzilor. Totusi, in arbitrajul
international pot sa fie intalnite situatii in care referitor la dobanzi s-a aplicat o alta lege, cum ar
fi, de exemplu, legea statului unde se afla sediul creditorului sau legea statului caruia ii apartinea
moneda de plata. In unele ipoteze, arbitrii stabilesc rata dobanzii pe care o considera adecvata
fara sa se raporteze la dispozitiile unei anumite legi:
tarii in care are loc executarea. Astfel, legea tarii in care are loc executarea se aplica referitor la
inspectarea marfurilor, reclamatiile privind cantitatea sau calitatea, masurile de conservare a
marfurilor, moneda de plata.
Acestea sunt definite in cuprinse in art.9 alin. 1 din Regulamentul Roma 1. Potrivit art.9 alin.1
normele de aplicare imediat sunt norme a caror respectare este privita drept esentiala de catre o
anumita tara, pentru salvgardarea interselor sale publice, precum organizarea politica, sociala sau
economica in asemenea masura incat aceste norme sunt aplicabile oricarei situatii care intra in
domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabila contractului in temeiul dispozitiilor
Regulamentului Roma 1.
Normele de aplicare imediata (sau necesare) sunt norme materiale cu grad accentuat de
imperativitate care inlatura conflictul de legi. Ele se aplica imediat (in mod necesar) in cazul situatiilor
juridice la care ele se refera.
Exemplu: numeroase reglementari din dreptul concurentei, pot sa fie integrate datorita
caracterului lor tehnic pronuntat in categoria normelor de aplicare imediata.
De asemenea, pot sa fie socotitie norme de aplicare imediata, norme ce vizeaza modul de
derulare a operatiunilor de export si de import, protectia consumatorilor, protectia lucrarilor.
In cadrul dreptului UE, motive ce stau la baza unor norme de aplicare imediata, pot sa fie
analizate cu titlu de exigente sau motive imperative de interes general.
Potrivit art. 9 alin. 2 din Regulamentul Roma 1, acest regulament nu restrange aplicarea
normelor de aplicare imediata din legea instantei sesizate. In alte cuvinte, normele de aplicare
imediata apartinand legii forului, au prioritate in raport cu normele de aplicare imediata pe care le
contine legea contractului precum si in raport cu alte norme de aplicare imediata.
Conform alin. 3 din art. 9 este posibila aplicarea normelor de aplicare imediata cuprinse in
legea tarii in care obligatiile care rezulta din contract trebuie sa fie sau au fost executate in masura in
care aceste norme de aplicare imediata antreneaza nelegalitatea executarii contractului. Pentru a
26
decide daca aceste dispozitii sa fie puse in executare se tine cont de natura si obiectul acestora,
precum si de consecintele aplicarii sau neaplicarii lor.
Formula utilizata in cuprinsul art. 2566 alin. 2 NCC este mai larga intrucat se stabileste in
general ca organul de jurisdictie sesizat poate sa ia in aplicare norme de aplicare imediata straine.
In arbitrajul international, neexistand o lege a forului pentru tribunalul arbitral toate normele
de aplicare imediata sunt norme de aplicare imediata straine. Arbitrii sunt obligati sa tina seama de
norme de aplicare imediata apartinand legii contractului. In ceea ce priveste alte norme de aplicare
imediata in general, arbitrii refuza sa le ia in considerare. Totusi, in cuprinsul unor sentinte arbitrale,
arbitrii au avut in vedere norme de aplicare imediata apartinand dreptului concurentei si care nu era
integrate in cuprinsul legii contractului.
Dispozitiile art. 9 alin. 3 din Regulamentul Roma 1 si prevederile art. 2566 alin. 2 NCC pot sa ii
orienteze pe arbitri pentru a decide daca este sau nu cazul sa ia in considerare norme de aplicare
imediata ce nu apartin legii contractului.
Conform art. 21 din Regulamentul Roma 1, aplicarea unei dispoztii din legea oricarei tari,
determinate in temeiul acestui regulament, nu poate fi inlaturata decat daca o astfel de aplicare este
vadit incompatibila cu ordinea publica a instantei sesizate. Luarea in considerare a art. 21 trebuie sa
se faca tinand seama inclusiv de norma apartinand ordinii publice europene (ex, norme europene din
domeniul concurentei).
Regulile din TFUE pot sa fie integrate normelor apartinand ordinii publice transnationale. In
cadrul normelor apartinand ordinii publice transnationale pot sa existe valori recunoscute in general
pe plan international (exemplu, interzicerea sclaviei, sa integreze aspecte care tin de lupta impotriva
fortei, protectia concurentei, de interzicerea comertului cu droguri sau cu anumite bunuri culturale
nationale.
Continutul ordinii publice transnationale poate sa fie stabilit pe baza dispozitiilor tratatelor
internationale incheiate de state, a rezolutiilor, declaratiilor si recomandarilor organizatiilor cu vocatie
universala (exemplu: ONU), sau regionala (Consiliul Europei).
In general in aceasta materie fraudarea legii aplicabile este rar intalnita intrucat partile pot sa
stabileasca legea care sa guverneze contractul numai in functie de criterii de ordin subiectiv. Totusi,
subliniem ca art. 3 alin. 4 din Regulamentul Roma 1, vizeaza o situatie in care se poate pune problema
fraudarii dreptului european.
Clauza monovalutara,
Clauza aur,
Clauza plurivalutara
In cadrul clauzei monovalutare, moneda de plata este raportata la o moneda de cont relativ
stabila. Moneda de cont indica valoarea obligatiei monetare. Moneda de plata este moneda in care se
va libera debitorul de obligatiile asumate. In calitate de moneda de cont, poate sa fi avut in vedere
Euro, Dolarul SUA, Francul Elvetian. O asemenea clauza poate sa fie folosita inclusiv in situatia in care
s-ar considera ca principiul nominalismului monetar este prevazut in cuprinsul unei norme de drept
intern. O asemenea norma nu este in orice caz o norma de ordine publica de drept international
privat. Folosirea clauzei monovalutare asigura mentinerea valorii contractului in conditiile
devalorizarii sau a intaririi monedei de plata. Intr-o varianta a acestei clauze, partile pot sa prevada ca
pretul va fi modificat numai in situatia in care la momentul platii, raportul dintre moneda de plata si
moneda de cont, se schimba cu cel putin un anumit procent (de exemplu, cu cel putin 10 %) fata de
momentul incheierii contractului. Potrivit acestei clauze, in circumstantele aratate in cuprinsul ei,
modificarea pretului se realizeaza in mod automat.
Problema care staruie totusi in legatura cu aceasta clauza este de a stii daca va fi avut in
vedere cursul de schimb oficial din ziua platii din tara de sediu a debitorului sau din tara de sediu a
creditorului. In absenta unor precizari exprese ale partilor, in doctrina s-a opinat ca ar trebui sa se tina
seama de cursul de schimb din tara de sediu a debitorului. Totusi, art. 6.1.6 din principiile Unidroit
aplicabile contractelor comerciale internationale prevede ca in ipoteza unei obligatii de a plati o suma
de bani, plata trebuie facuta la sediu creditorului. In acelasi sens, sunt dispozitiile art. 57 alin. 1 lit. a
din Conventia de la Viena din anul 1980, text ce arata ca plata pretului este portabila.
In cazul clauzei aur, moneda de plata este raportata la valoarea AURULUI. In eventualitatea in
care valoarea aurului se modifica pretul va fi schimbat in mod corespunzator.
28
In unele situatii, partile prefera sa includa in contract o clauza plurivalutara. In ipoteza unei
clauze plurivalutare, moneda de plata este raportata la o moneda compozita a carei valoare este
stabilita in functie de un cos valutar. Nimic nu impiedica partile sa imagineze un cos valutar si formula
matematica care va fi luata in considerare. Totusi, de regula partile prefera sa se raporteze la o
moneda compozita existenta cum este de pilda DST (drepturi speciale de tragere), care e moneda
compozita a FMI. Cursul DST este anuntat de BNR dar de DST nu are circulatie pe piata.
In raport cu celelalte aratate, clauza plurivalutara asigura cel mai bine mentinerea valorii
contractului (euro, dolarul, chiar si francul sunt monede relativ stabile, dar inregistreaza si ele
fluctuatii pe piata, DST are stabilitate mai bine asigurata pe baza unui cos valutar, se folosesc procente
din anumite monede euro, dolar, yen japonez si e greu ca toate sa aiba scaderi).
In cazul clauzei de optiune a monedei liberatorii, partile prevad 2 sau mai multe monede,
fiecare dintre acestea fiind atat moneda de cont cat si moneda de plata. La scadenta, creditorul va
solicita plata in moneda care s-a intarit de la momentul incheierii contractului. De pilda, in cadrul unei
clauze de optiuni a monedei liberatorii, partile pot stipula ca la scadenta, debitorul va plati in functie
de optiunea exprimata de creditor, 10000 Euro sau 13000 dolari SUA.
In ipoteza unei clauze de optiune a locului de plata, partile prevad o moneda de cont si2 sau
mai multe locuri de plata. La scadenta, creditorul va alege locul de plata, iar plata se va realiza in
moneda locala in functie de cursul oficial la data si locul platii. In acest sens, art. 6.1.9 alin. 3 din
principiile Unidroit stipuleaza ca plata in moneda locului platii trebuie efectuata conform cursului de
schimb care prevaleaza acolo in vigoare la data scadentei. De exemplu, in cazul unei clauze de optiune
a locului de plata, partile pot sa prevada ca debitorul va plati la scadenta echivalentul a 10000 Euro, la
Londra sau la Bucuresti in functie de optiunea creditorului.
III. Clauzele prin care poate fi prevenita escaladarea pretului marfii, serviciului sau
manoperei sunt:
Clauzele de recalculare si
Clauzele de postcalculare a pretului
In cazul unei clauze de recalculare a pretului, pretul este raportat la valoarea unei materii prime
sau a mai multor materii prime si materiale (de exemplu, in functie de valoarea barilului de petrol).
Daca valoarea materiei prime aleasa de catre parti se modifica, pretul se schimba in mod
corespunzator.
creditorul lucrarii poate solicita realizarea acesteia cu ajutorul unor mijloace tehnice moderne, si el
poate verifica documentele comerciale ale debitorului lucrarii. Totusi o astfel de clauza, este
dezavantajoasa pentru creditorul lucrarii intrucat el va suporta INTEGRAL sporirea costurilor cu
materiile prime, cu materialele si cu forta de munca.
Prin aceasta clauza, o parte contractanta denumita promitent se angajeaza ca in situatia in care
pe parcursul executarii contractului, partenerul sau de afaceri denumit beneficiar, va primi de la un
tert cunoscut si serios, o oferta continand un pret mai avantajos fata de cel din contract, celelalte
elemente ale ofertei, fiind similare elementelor din contract (in special, in ceea ce priveste cantitatea,
calitatea si termenele de livrare) sa modifice pretul din contract in functie de pretul din oferta sau sa
accepte rezilierea contractului. Referirile din cuprinsul clauzei la un tert cunoscut si serios au menirea
de a evita prezentarea unor oferte de complezenta.
Corespunzator unor alte variante, partile pot stabili ca o oferta mai avantajoasa nu va determina
adaptarea pretului din contract, decat daca pretul din oferta este inferior cu cel putin un anumit
procent fata de pretul din contract;
special, in ceea ce priveste cantitatea, calitatea, termenele de livrare sa acorde conditiile mai
avantajoase si cocontractantului initial. De regula, adaptarea contractului dintre promitent si
beneficiar opereaza automat. Intrucat promitentul consimte un pret mai avantajos unui tert cu care
incheie ulterior un contract, apare necesar ca promitentul si beneficiarul sa convina asupra unui
mecanism de control astfel incat beneficiarul sa aiba siguranta ca promitentul isi respecta
angajamentele asumate. In acest scop, promitentul si beneficiarul pot sa desemneze un expert care
sa consulte documentele comerciale ale promitentului si sa certifice beneficiarului ca promitentul isi
respecta angajamentele luate.
Atat clauza ofertei concurente, cat si clauza clientului cel mai favorizat, permite
beneficiarului sa profite de pe urma schimbarii conditiilor de pe piata, intr-un sens in care ii este
favorabil. Intre cele 2 clauze exista insa o serie de deosebiri:
La clauza ofertei concurente, adaptarea contractului intervine ca urmare a unei oferte; in cazul
clauzei clientului cel mai favorizat modificarea contractului este determinata de un contract
ulterior incheiat de promitent;
La clauza ofertei concurente, promitentul are posibilitatea sa adapteze contractul sau sa accepte
rezilierea acestuia; in cazul clauzei clientului cel mai favorizat, promitentul este obligat sa
adapteze contractul, considerandu-se ca in imprejurarea in care el a putut sa consimta unui alt
partener de afaceri conditii mai avantajoase, acesta are posibilitatea sa ofere respectivele conditii
si cocontractantului initial.
Clauza clientului cel mai favorizat necesita instituirea unui mecanism de control pentru ca
beneficiarul sa poata verifica respectarea de catre promitent a angajamentelor asumate; fireste
instituirea unui mecanism de control nu se justifica in cazul clauzei ofertei concurente, oferta mai
avantajoasa fiind adresata beneficiarului clauzei
Clauza de hardship poate sa fie inclusa intr-un contract in cazul in care legea contractului nu
reglementeaza impreviziunea sau o reglementeaza in conditii ce sunt apreciate de parti ca fiind prea
restrictive sau dimpotriva prea suple. In materie, prevederile legale avand caracter supletiv, partile
31
In ipoteza in care dupa negocierile purtate cu buna-credinta, partile nu ajung intr-un termen
rezonabil sa se inteleaga cu privire la o solutie reciproc acceptabila, apare recomandabil, ca in
cuprinsul clauzei de hardship sa se arate solutia aplicabila. Astfel, s-ar putea prevedea:
Degrevarea de raspundere se poate realiza prin modificarea in acest scop fie a conditiilor care
o definesc, fie a efectelor care ii sunt specifice. Degrevarea de raspundere prin modificarea
conditiilorcare o definesc se poate realiza pe mai multe cai.
In ceea ce priveste degrevarea de raspundere prin modificarea efectelor care ii sunt specifice,
adesea, partile introduc, in cadrul contractului, un plafon al despagubirilor. Daca paguba este
inferioara plafonului stipulat, debitorul va datora despagubiri pentru paguba pe care a cauzat-o. In
cazul in care paguba depaseste plafonul stipulat, debitorul va datora despagubiri numai pana la limita
acestui plafon. Aidoma unor numeroase reglementari legale din diferite state, in cuprinsul art. 1355
C. civ. se prevede ca nu se poate exclude sau limita prin conventii raspunderea pentru prejudiciul
material cauzat altuia printr-o fapta savarsita cu intentie sau din culpa grava.
executare a profitat creditorului, precum si daca penalitatea este vadit excesiva fata de prejudiciul ce
putea fi prevazut de parti la incheierea contractului. Penalitatea astfel redusa trebuie insa sa ramana
superioara obligatiei principale.
Forta majora este supusa dispozitiilor legii contractului. Cu toate ca in general, in cadrul
sistemelor de drept este reglementata exonerarea de raspundere pe motiv de forta majora, partile
prefera sa introduca in contractele internationale pe care le incheie, o clauza de forta majora in
scopul atenuarii criteriile fortei majore si pentru reglementarea efectelor acesteia.
In situatia in care potrivit legii contractului, forta majora este definita in termeni rigurosi,
partile pot sa prefere atenuarea criteriilor fortei majore, de exemplu, art. 1351 alin. 2 din C. civ
defineste forta majora ca un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil, si inevitabil. Asadar,
analizarea fortei majore se realizeaza cu rigoare sporita in functie de comportamentul unei persoane
foarte capabile. In schimb, conform art. 7.1.7. din cadrul principiilor UNIDROIT, forta majora
constituie un impediment pe care debitorul nu l-a putut controla si pe care nu l-ar fi putut lua in
considerare in mod rezonabil la momentul incheierii contractului sau pe care nu l-ar fi putut evita ori
depasi. In cuprinsul unei clauze de forta majora, partile pot sa defineasca un asemenea eveniment, ca
orice eveniment extern, in mod rezonabil imprevizibil la momentul incheierii contractului si in mod
rezonabil insurmontabil. De asemenea, partile pot sa indice cu titlu exemplificativ, o serie de
imprejurari care constituie forta majora.
In ceea ce priveste efectele fortei majore, partile pot stipula, in cuprinsul clauzei de forta
majora, ca aparitia unui asemenea eveniment va determina suspendarea contractului, nu incetarea
acestuia. In cadrul relatiilor economice internationale, suspendarea contractului este preferabila
deoarece gasirea unui partener de afaceri poate sa fie dificila, negocierile cu acesta pot sa se
desfasoare pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, iar noul partener de afaceri ar putea sa fie
afectat si el la un anumit moment de un eveniment de forta majora.
In cuprinsul Conventiei de la Viena din anul 1980, forta majora este definita in mod autonom.
Potrivit art. 79 par. 1 din Conventie, o parte nu este raspunzatoare de neexecutarea oricarei obligatii
ale sale daca dovedeste ca aceasta neexecutare este determinata de o piedica independenta de
vointa sa si ca nu se putea astepta in mod rezonabil din partea ei sa o ia in considerare la momentul
incheierii contractului, sa o previna ori depaseasca, sau sa previna ori sa ii depaseasca consecintele.
Dupa cum se observa, in cuprinsul art. 79 par. 1, forta majora este definita prin folosirea unor criterii
atenuate ale acesteia. In legatura cu textul mentionat staruie totusi chestiunea de a stii daca el se
refera sau nu atat la forta majora cat si la impreviziune. Astfel, s-ar putea sustine ca stipulatiile art. 79
par. 1 referitoare la o piedica independenta acopera nu numai forta majora ci si impreviziunea. In
ceea ce ne priveste, credem ca in cuprinsul Conventiei de la Viena nu este reglementata
impreviziunea, de altminteri, art. 29 din Conventiei stipuleaza ca uncontract poate fi modificat doar
prin acordul amiabil al partilor, chiar daca s-ar accepta ca art. 79 par. 1 face referire inclusiv la
35
impreviziune se poate observa ca in cadrul acestui text nu este prevazut un mecanism care sa fie
aplicabil daca intervine un eveniment de hardship.
Dovezile in sprijinul invocarii evenimentului de forta majora vor putea sa fie transmise
ulterior.
In domeniul industrial, pactul de preferinta este intalnit sub denumirea de clauza a primului
refuz. Aceasta denumire, se justifica prin faptul ca incheierea unui contract de catre promitent cu un
tert, depinde de refuzul de a contracta al beneficiarului clauzei. Pactul de preferinta sau clauza
primului refuz se distinge fata de promisiunea de a contracta sub mai multe aspecte. Astfel, prin
pactul de preferinta sau prin clauza primului refuz promitentul nu se angajeaza sa incheie in viitor un
nou contract, el se obliga doar ca in situatia in care va dori sa incheie in viitor un nou contract, sa se
adreseze cu prioritate beneficiarului. In circumstantele aratate, se intelege ca in cuprinsul pactului de
preferinta sau a clauzei primului refuz, nu sunt mentionate elementele care ar permite incheierea in
viitor a unui nou contract. Conform art. 1279, din C. civ., promisiunea de a contracta trebuie sa
contina toate acele clauze ale contractului promis in lipsa carora partile nu ar putea executa
promisiunea.
Mai retinem ca, spre deosebire de promisiunea de a contracta, in cadrul relatiilor economice
internationale, se considera ca pactul de preferinta si clauza primului refuz au caracter intuitu
personae.In practica arbitrala, s-a pus problema de a stii daca o clauza a primului refuz, permite sau
nu sondarea de catre promitent a pietei, astfel incat acesta sa formuleze o optiune in deplina
cunostinta de cauza. Raspunsul dat a fost acela ca, sondarea pietei tarii beneficiarului este permisa,
promitentul neputand insa sa adreseze o oferta unui tert carear conduce la incheierea contractului.
primului refuz ar fi golite de continut (promitentul va face oferta vadit inacceptabila, si va incheia
contractul cu un tert).
UN ALT TITLU
In situatia in care una dintre parti transmite pe parcursul tratativelor sau a executarii
contractului, informatii cu caracter secret celeilalte parti, apare preferabila incheierea unui
angajament sau a unei clauze de confidentialitate chiar daca mentinerea caracterului secret al
informatiilor transmise corespunde principiului bunei credinte. In cuprinsul unui angajament de
confidentialitate, partile vor putea sa reglementeze in mod detaliat o serie de aspecte, precum:
sanctiunile aplicabile.
Definind informatiile cu caracter secret apare indicat ca partile sa nu aiba in vedere doar
documentele marcate in mod specific deoarece astfel, nu ar fi protejate datele transmise pe cale
orala (daca se spune doar: se pastreaza caracterul confidential al documentelor cu caracter secret)
Intre masurile de protectiea informatiilor secrete, partile pot stipula pastrarea datelor
secrete sub cheie, interzicerea copiilor, pastrarea evidentei persoanelor care au acces la datele
secrete.
Potrivit acestei clauze, mai intai trebuie platit pretul, iar apoi se pot ridica orice obiectiuni
privind neexecutarea obligatiei de cealalta parte, cu posibilitatea celui care a platit de a recupera
suma respectiva (repete). In alte cuvinte, debitorul nu poate inainte de plata pretului sa ceara
desfiintarea contractului sau sa opuna o exceptie bazata pe neexecutarea obligatiilor corelative de
catre cealalta parte. Cumparatorul nu va putea refuza sau amana plata pe motiv ca a formulat o
reclamatie referitoare la cantitatea ori calitatea marfurilor.
CLAUZELE DE EXCLUSIVITATE
Acestea sunt intalnite in cadrul acordurilor verticale. Prin unele clauze de exclusivitate,
furnizorul se angajeaza sa nu il aprovizioneze decat pe distribuitor in limitele teritoriului concedat. De
regula, exclusivitatea este stabilita pe criterii geografice. Totusi, nu este exclusa stabilirea exclusivitatii
pe categorii de produse sau pe categorii de clienti. In oricare dintre aceste imprejurari se ajunge la
impartirea pietelor, ceea ce poate sa contravina regulilor in domeniul concurentei.
Clauzele de exclusivitate pot sa apara si in alta forma. Astfel, printr-o clauza de exclusivitate,
distribuitorul se poate angaja sa se aprovizioneze pentru totalitatea sau cea mai mare parte a
nevoilor sale de la un singur furnizor (impunerea marcii unice). In general, restrictiile verticale au
consecinte mai nocive in domeniul concurentei daca ele limiteaza concurenta:
in cazul in care ele limiteaza concurenta intre produse finite (ultimele, adesea se
adreseaza consumatorilor).
Aceste clauze au semnificatii apropiate. Prin clauza best efforts, debitorul se obliga sa dea
dovada de o diligenta profesionala, sa asigure o prestatie calificata.
In cazul clauzei reasonable care, prestatia este analizata in functie de cea a unei persoane
rezonabile, apreciata insa IN ABSTRACT.
38
Prin clauza due diligence, debitorul se angajeaza sa dea dovada de prudenta si diligenta unei
persoane rezonabile, care are aceeasi calitate si este plasata in aceeasi situatie.
ALT TITLU
ARBITRAJUL INTERNATIONAL
In doctrina si in practica au fost propuse mai multe criterii in functie de care ar urma sa fie
determinat caracterul international al arbitrajului:
Corespunzator unei a treia conceptii, care este conceptia DOMINANTA, pe planul dreptului
comparat, caracterul international al arbitrajului este determinat de caracterul international al
situatiei litigioase. Aceasta conceptie este consacrata in cuprinsul art. I par. 1 lit. a din Conventia
de la Geneva din anul 1961 (v-am mai dat acest text). Art. 369 C. pr. Civ. (art. 1096 alin. 1 NCPC)
Arbitrajul international prezinta o serie de avantaje care pot sa fie intalnite in cazul oricarui arbitraj
(intern sau international).
Astfel,
Partile pot sa isi aleaga arbitrii, si in consecinta ele pot sa desemneze in calitate de arbitrii,
persoane in carui profesionalism si onestitate au deplina incredere
Arbitrajul are caracterul confidential, asigurandu-se astfel mentinerea reputatiei comerciale a
partilor in litigiu
In cazul arbitrajului nu exista mai multe grade de jurisdictie, cum se intalneste in ceea ce priveste
justitia etatica
Partile pot sa stabileasca termenul in care arbitrii vor trebui sa pronunte hotararea arbitrala. In
absenta deciziei partilor in acest sens, arbitrii pronunta hotararea arbitrala in termenul aratat in
cuprinsul regulilor de procedura aplicabile. In orice caz, termenul prevazut pentru pronuntarea
hotararii arbitrale asigura solutionarea cu celeritate, rapiditate, a litigiului dintre parti
Arbitrajul cunoaste organizare mult mai flexibila fata de cea specifica instantelor etatice
In situatia in care partile o doresc, ele pot sa decida ca litigiul ivit sa fie rezolvat printr-un arbitraj
in echitate (arbitraj realizat de mediatori amiabili)
Ambianta din cadrul arbitrajului este mai putin solemna decat cea din fata unei instante de
judecata ceea ce poate sa favorizeze gasirea unei solutii tranzactionale pentru parti
40
Alaturi de aceste avantaje generale, pot sa fie evidentiate o serie de avantaje specifice in ceea ce
priveste arbitrajul international. Astfel,
in situatia in care partile se adreseaza unei institutii de arbitraj, art. IV par. 1, lit. a, din
Conventia de la Geneva din anul 1961 permite ca arbitrajul sa se desfasoare numai pe baza
regulamentului de arbitraj a institutiei aleasa de catre parti. In arbitrajul international,
aceasta constituie un avantaj important, intrucat regulamentele de arbitraj ale diferitelor
institutii de arbitraj sunt usor accesibile partilor si ele au posibilitati de informare egala.
Partile pot sa aleaga prin acordul lor, sediul arbitrajului si prin urmare ele pot sa determine in
calitate de loc al arbitrajului, un loc care prin situatia sa geografica sa se afla la o distanta
acceptabila pentru fiecare dintre ele (de exemplu, prevederile art. 18 din Regulamentul de
Arbitraj al CCI sunt in acest sens
Dezbaterea litigiului in fata tribunalului arbitral se poate face in limba sau in limbile stabilite
prin Conventiile arbitrale; in absenta optiunii partilor, tribunalul arbitral stabileste limba sau
limbile in care va avea loc dezbaterea litigiului, tinand seama de toate circumstantele
pertinente inclusiv de limba contractului (de exemplu, prevederile art. 20 CCI sunt in acest
sens)
Executarea pe cale silita a hotararilor arbitrale se obtine mai usor decat executarea
hotararilor judecatoresti datorita conventiilor internationale incheiate intre state. Aici avem
in vedere in special, dispozitiile conventiei de la New York din anul 1958.
Prin arbitraj,
partile renunta la garantiile oferite de justitia etatica; in cazul arbitrajului nu exista mai multe
grade jurisdictie;
in fata tribunalului arbitral martorii si expertii sunt ascultati fara juramant;
caracterul confidential al arbitrajului este limitat (de pilda, art. 7 din Regulile de procedura
CAB prevede o obligatie de confidentialitate, numai in sarcina curtii de arbitraj, a tribunalului
arbitral, si a personalului Camerei de Comert si Industrie a Romaniei);
costurile arbitrajului pot sa fie ridicate
Arbitrajul are o natura contractuala intrucat sursa puterilor arbitrilor o constituie Conventia de
arbitraj. Arbitrajul este o justitie privata, realizata de catre de particulari (arbitri) pentru alti particulari
in temeiul si in limitele conventiei de arbitraj incheiata de parti. Arbitrajul are si natura jurisdictionala,
intrucat arbitrii trebuie sa fie independenti si impartiali, tribunalul arbitral este un organ de
jurisdicte;
litigiul este rezolvat in cadrul unei proceduri care se caracterizeaza prin respectarea
principiului egalitatii partilor, a dreptului la aparare, si a principiului contradictorialitatii;
litigiul este solutionat prin pronuntarea unei hotarari arbitrale care este susceptibila sa fie
pusa in executare pe cale silita
41
Arbitrajul institutional are loc sub egida unei institutii de arbitraj. Potrivit art. 607 din NCPC Roman,
arbitrajul institutionalizat este acea forma de jurisdictie arbitrala care se constituie si functioneaza in
mod permanent pe langa o organizatie sau o institutie interna ori internationala sau ca organizatie
neguvernamentala de interes public de sine statatoare in conditiile legii, pe baza unui regulament
propriu aplicabil, in cazul tuturor litigiilor supuse ei spre solutionare potrivit unei conventii arbitrale.
Conform art. 608 alin. 2 NCPC, in caz de contrarietate intre conventia arbitrala si regulamentul
arbitrajului institutionalizat, la care acesta trimite, va prevala conventia arbitrala. Arbitrajul
institutionalizat prezinta avantajul existentei unui regulament de arbitraj al institutiei in cauza, al
existentei unei liste de arbitrii si al existentei unui personal al institutiei de arbitraj care indeplineste
sarcinile de ordin administrativ. Inainte ca partile sa se adreseze unei institutii de arbitraj, este insa
recomandabil ca ele sa analizeze regulamentul de arbitraj al institutiei luata in considerare si sa tina
seama in mod special de o serie de aspecte specifice, cum ar fi de pilda, aspectele referitoare la
prerogativele pe care le are autoritatea de nominare (de regula, autoritatea de nominare este
presedintele curtii de arbitraj, care in absenta optiunii partilor, poate sa intervina si sa aleaga arbitrul,
sau daca partile nu se inteleg, tot asa, intervine presedintele).
In cazul unui arbitraj ad-hoc, regulile de procedura aplicabile pot sa fie diferite de la un litigiu la altul,
potrivit art. IV par. 1 lit. b, Conventia de la Geneva, din anul 1961, in ipoteza unui arbitraj ad-hoc,
partile au in special posibilitatea:
sa desemneze arbitrii sau stabileasca modalitatile conform carora vor fi desemnati arbitrii in caz
de litigiu
sa determine locul arbitrajului
sa fixeze regulile de procedura pe care le vor urma arbitri
Arbitrajul institutional, prezinta avantajul competentei profesionale al arbitrilor care sunt alesi in mod
obisnuit de pe lista de arbitri a institutiei desemnata; a existentei unei reguli de procedura a institutie
arbitrale, care sunt usor accesibile si care permit acoperirea lacunelor conventiei de arbitraj, al
experientei institutiilor de arbitraj in vederea rezolvarii dificultatilor generate de conceptii juridice
diferite pe care le pot impartasi partile, si de inconvenientele de ordin birocratic; al suportului oferit
pe plan administrativ de catre secretariatul institutiei de arbitraj.
Arbitrajul ad-hoc este mai flexibil decat arbitrajul institutional, derularea corespunzatoare a acestuia
presupune insa o buna colaborare a partilor si a avocatilor lor. In numeroase situatii in care una dintre
partile litigante este un STAT, se recurge la aceasta forma a arbitrajului:
2. dupa puterile conferite arbitrilor, distingem intre arbitrajul desfasurat pe baza normelor juridice
si arbitrajul in echitate. Prima forma de arbitraj constituie regula, cea de-a doua exceptia. Potrivit
42
art. VII par. 2 Conventia de la Geneva, arbitrii hotarasc ca mediatori amiabil, daca aceasta este
vointa partilor si daca legea care reglementeaza arbitrajul permite acest lucru. Art. 1105 alin. 2
din NCPC Roman retine la randul sau ca, tribunalul arbitral poate statua in echitate numai cu
autorizarea expresa a partilor.
Imprejurarea ca partile nu au optat pentru desfasurarea unui arbitraj pe baza normelor de drept, nu
inseamna ca ele au dorit ca eventualele litigii dintre ele sa fie solutionate printr-un arbitraj in echitate.
Alegerea lex mercatoria de catre parti, in calitate de lege care sa guverneze contractul, nu semnifica
rezolvarea litigiilor printr-un arbitraj in echitate. In cazul unui asemenea arbitraj, tribunalul arbitral va
pronunta solutia in diferendul dintre parti, potrivit exigentelor echitatii, fara sa aplice in mod necesar
o anumita lege, fie aceasta chiar transnationala. In cuprinsul NCPC Roman, aidoma vechiului CPC se
face referire numai la arbitrajul in echitate, art. VII par. 2 din Conventia de la Geneva, vizeaza
arbitrajul realizat de mediatori amiabili. Ca atare, se pune problema de a stii daca cele 2 sintagme
mentionate sunt sau nu echivalente. Unii autori considera ca ar trebui sa se distinga intre arbitrajul
realizat de mediatori amiabili, si arbitrajul in echitate. Potrivit acestora, in cazul unui arbitraj realizat
de mediatori amiabili, arbitrii ar trebui sa porneasca de la dispozitiile legii contractului si ale
conventiei incheiata de parti pentru a modera efectele socotite prea riguroase. In ipoteza unui arbitraj
in echitate, arbitrii ar abandona orice reguli de drept, chiar imperative, in scopul pronuntarii unei
solutii, numai in functie de exigentele echitatii. In ceea ce ne priveste, impartasim conceptia
corespunzator careia cele 2 sintagme mentionate sunt similare. Arbitrajul in echitate nu semnifica
inlaturarea tuturor regulilor de drept. Pe de alta parte, in unele situatii, cea mai stricta echitate ar
putea sa determine aplicarea numai a unor reguli de drept.
In practica arbitrala, s-a retinut ca nu exista incompatibilitate intre stipulatiile prin care arbitrii
ar fi autorizati sa statueze in echitate si alegerea de catre parti a unei legi care sa guverneze
contractul. In legatura cu aceasta chestiune, se impune totusi precizarea pozitiei pe care o vor avea
arbitrii in scopul solutionarii litigiului dintre parti. Intr-o varianta, s-ar putea afirma ca in
circumstantele mentionate, arbitrii nu vor tine seama de normele supletive ale legii contractului
aplicand insa dispozitiile cu caracter imperativ ale acestora. Intr-o alta varianta, se poate sustine ca
drepturile si obligatiile partilor vor fi analizate in functie de dispozitiile legii contractului si daca este
cazul, arbitrii nu vor tine seama de unele prevederi chiar daca acestea au caracter imperativ. In opinia
noastra, ultima abordare este cea adecvata pentru ca in cadrul unui arbitraj in echitate, tribunalul
arbitral trebuie sa pronunte solutia cea mai justa in cauza. Aplicarea dispozitiilor imperative ale
legii contractului ar putea conduca in unele ipoteze la rezultate contrare criteriilor echitatii si
asteptarilor partilor.
In cadrul arbitrajului in echitate, arbitrii dispun de prerogative largi in ceea ce priveste sensul pe care
il confera notiunii de echitate, mai ales ca membri tribunalului arbitral pot sa apartine unor state
unde sunt impartasite valori juridice si etice diferite. Pentru a se conforma misiunii incredintate de
catre parti si in scopul indeplinirii rolul explicativ al hotararii arbitral, tribunalul arbitral va trebui insa
sa arate ca prevederile legale care le-a aplicat corespund exigentelor echitatii. (deci arbitrii au
prerogative largi in ceea ce priveste determinarea continutului notiunii de echitate, solutiile trebuie
motivate, de ce corespund echitatii definita de ei).
In unele situatii, arbitrii pot sa nu tina seama de stipulatii conventionale ale partilor sau le pot
modera consecintele. Arbitrii nu ar putea insa stabileasca noi obligatii. Arbitrajul in echitate nu este
detasat de orice regula de drept, normele de aplicare imediata, normele de ordine publica de drept
substantial, si principiile esentiale de procedura intervin inclusiv in cazul acestui arbitraj. Pe de alta
parte, desfasurarea unui arbitraj pe baza normelor juridice, nu inseamna ignorarea principiilor
43
echitatii. Aceasta idee poate sa fie evidentiata mai pregnant, in situatia in care legea ce guverneaza
contractul este lex mercatoria.
Partile care au optat initial pentru un arbitraj pe baza normelor juridice, pot conveni apoi ca litigiul
dintre ele sa fie solutionat printr-un arbitraj in echitate, si invers. Dupa parerea noastra, autorizarea
expresa a partilor in acest sens, poate sa intervina pana la momentul punerii concluziilor in fond,
nefiind vorba de solicitari ale unei singure parti, care in principiu, trebuie aduse in atentia
tribunalului arbitral pana la primul termen de judecata la care partile au fost legal citate.
Intre unele dintre aceste criterii, poate sa exista legatura. De pilda, incalcarea competentei
exclusive a instantelor de judecata poate sa fie analizata in raport cu exigentele ordinii publice de DIP.
Pentru a stabili daca un litigiu este sau nu arbitrabil, se impune determinarea legii aplicabila
arbitrabilitatii obiective. Situatia este analizata diferit dupa cum problema determinarii legii aplicabile
arbitrabilitatii obiective se pune in fata instantei de judecata sau in fata tribunalului arbitral:
a) In fata instantei de judecata putem sa distingem sub acest aspect, mai multe ipoteze: -
o in imprejurarea in care problema aratata este ridicata ca o exceptie referitoare la
existenta unei conventii de arbitraj valabile. Art. 6 par. 2 alin. Ultim din Conventia de
la Geneva stipuleaza in mod expres ca legea aplicabila arbitrabilitatii obiective este
legea forului. Conventia de la New York, nu contine dispozitii in cuprinsul carora sa se
arate in mod expres care este legea aplicabila. Art. 2 par. 3 din Conventia de la New
York, prevede ca tribunalul unui stat contractant sesizat cu un litigiu privind o
problema asupra careia partile au incheiat o conventie de arbitraj, va indruma partile
la arbitraj, la cererea uneia din ele daca nu constata ca acea conventie este caduca,
inoperanta sau nesusceptibila de a fi aplicata. Pe temeiul art. 2 par. 3 se poate totusi
considera ca legea aplicabila este legea forului, intrucat chestiunea aratata
influenteaza competenta instantei de judecata.
o In etapa actiunii in anulare, legea aplicabila este legea forului deoarece fiecare stat
poate sa reglementeze activitatile care se pot desfasura pe teritoriul sau. (art. 599
alin. 1 lit. a NCPC)
o In etapa recunoasterii si executarii hotararii arbitrale straine se aplica de asemenea
legea forului. In acest sens, sunt dispozitiile art. V par. 2 lit. a Conventia de la New
York, precum si cele ale art. 1110 din NCPC.
b) In fata tribunalului arbitral, legea ce guverneaza arbitrabilitatea obiectiva s-a propus sa fie legea
ce carmuieste conventia de arbitraj, intrucat aceasta se aplica inclusiv obiectului conventiei de
arbitraj; legea statului unde se desfasoara arbitrajul pentru a se asigura eficacitatea hotararii
arbitrale; legea statului unde va fi recunoscuta si executata hotararea arbitrala, pentru a se putea
obtine execvaturul. De asemenea, ar fi posibila aplicarea in mod cumulativ a unora dintre aceste
legi. Tendinta majoritara in practica arbitrala este de a lua in considerare legea statului unde se
desfasoara arbitrajul pentru a se evita anularea hotararii arbitrale in tara unde ea a fost data. Art.
1097 alin. 1 din NCPC face referire in contextul reglementarii arbitrabilitatii litigiului la legea
statului de sediu al instantei arbitrale.
In orice caz, legea statului unde va fi recunoscuta si executata hotararea arbitrala, nu poate sa fie
avuta in vedere intrucat recunoasterea si executarea hotararii constituie o problema ulterioara care
nu are legatura cu arbitrabilitatea litigiului.
CONVENTIA DE ARBITRAJ
45
In scopul desfasurarii unui arbitraj, partile trebuie sa incheie in mod valabil o conventie de
arbitraj. Dupa cum am aratat, conventia de arbitraj constituie sursa puterilor arbitrilor, tribunalul
arbitral pronuntandu-se pe baza si in limitele conventiei de arbitraj incheiata de parti.
Conventia de arbitraj poate sa ia forma clauzei compromisorii sau a compromisului.
Conventia de arbitraj poate sa ia dupa cum am mentionat forma clauzei compromisorii sau a
compromisului. Art. 542 din NCPC arata ca prin clauza compromisorie, partile convin ca litigiile ce se
vor naste din contractul in care este stipulata sau in legatura cu acesta sa fie solutionate pe calea
arbitrajului, aratandu-se sub sanctiunea nulitatii, numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
In cazul arbitrajului institutionalizat este suficienta referirea la regulile de procedura ale institutiei
care organizeaza arbitrajul.
Conform art. 543 din NCPC, prin compromis partile convin ca un litigiu intervenit intre ele sa fie
solutionat pe calea arbitrajului aratandu-se sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului si numele
arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Referitor la arbitri, dispozitiile art. 542 NCPC vor fi luate in considerare in mod adecvat in cazul
arbitrajului institutionalizat.
Aceasta regula este larg acceptata in arbitrajul intern si in cel international. Conventia de la
NY din anul 1958 nu o consacra, dar aceasta conventie priveste numai recunoasterea si executarea
sentintelor arbitrale straine. Regula mentionata poate sa fie dedusa din prev. Art. V par. 3 ale
conventiei de la Geneva. Potrivit art. V par. 3, sub rezerva controlului judiciar ulterior, prevazut prin
legea forului, arbitrul a carei competenta este contestata nu trebuie sa se desesizeze de proces; el are
dreptul de a hotara asupra propriei sale competente si asupra existentei sau valabilitatii conventiei de
arbitraj sau a contractului din care aceasta conventie face parte. In alte cuvinte, competenta
tribunalului arbitral poate fi apreciata in functie de criterii diferite fata de cele care sunt luate in
considerare pentru a se examina valabilitatea contractului principal.
Aceasta conceptie a fost dezvoltata in dreptul francez, in general ea nu a fost preluata in cadrul
altor sisteme juridice. Conceptia aratata se bazeaza pe ideea evidentierii in practica a unor reguli
materiale speciale destinate sa se aplice situatiilor internationale. Aceste reguli se aplica independent
de solutia care ar putea sa fie avuta in vedere pe planul rezolvarii conflictelor de legi. Asadar, in cazul
unei situatii internationale, instanta franceza sesizata aplica regula franceza in materie fara sa ia in
considerare in prealabil o anumita norma conflictuala.
Dupa cum se cunoaste, in ceea ce priveste capacitatea persoanelor fizice, pe planul dreptului
comparat, este luata in considerare, in principiu fie norma conflictuala lex patriae fie norma
conflictuala lex domicilii. Art. 2568 alin. 1 din C. civ. stipuleaza ca legea nationala este legea statului a
carui cetatenie o are persoana fizica sau dupa caz, legea statului a carui nationalitate o are persoana
juridica. Potrivit art. 2572 alin. 1 C. civ. starea civila si capacitatea persoanei fizice sunt carmuite de
legea sa nationala, daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel. In cazul persoanelor juridice, art.
2571 alin. 1 C. civ. prevede ca persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a
stabilit corespunzator actului constitutiv sediul social. In situatia in care persoana juridica are sedii in
mai multe state, conform alin. 2 al aceluiasi art. se tine seama de sediul ei real. Cu toate acestea
potrivit alin. 4 al art. 2571 C. civ, daca dreptul strain astfel determinat retrimite la dreptul statului in
conformitate cu care a fost constituita persoana juridica, este aplicabil dreptul acestui din urma stat.
Admitand retrimiterea, art. 2571 C. civ. tine seama de faptul ca in ceea ce priveste capacitatea
persoanei juridice, pe planul dreptului comparat este avut in vedere fie sistemul stabilirii legii
aplicabile persoanei juridice, in functie de sediul real, fie sistemul determinarii legii aplicabile in
functie de sediul statutar, de tara unde s-a inregistrat persoana juridica.
Potrivit art. 2580 C. civ. statutul organic al persoanei juridice este carmuit de legea sa nationala.
(in art. 2581 scrie si ce inseamna statutul organic)
Fireste, instanta de judecata romana va aplica reglementarile de DIP roman in situatia in care va
trebui sa determine legea ce carmuieste capacitatea unei persoane fizice sau a unei persoane
juridice.
Daca se admite ideea ca in arbitrajul international nu exista o lege a forului, in scopul determinarii
legii care guverneaza capacitatea persoanei fizice sau a persoanei juridice, se poate tine seama fie de
norma conflictuala a tarii unde se afla sediul arbitrajului, fie de norma conflictuala a tarii unde se va
solicita recunoasterea si executarea sentintei arbitrale. Prima solutie are menirea de a evita anularea
hotararii arbitrale, in statul unde ea a fost pronuntata. Acestei solutii, i s-ar putea insa reprosa ca ea
face sa depinda problema capacitatii de vointa partilor, intrucat partile stabilesc sediul arbitrajului.
Cea de-a doua solutie favorizeaza recunoasterea si executarea hotararii arbitrale straine. Ea are totusi
inconvenientul de a face ca modul de rezolvare a problemei capacitatii partii sa depinda de locul unde
debitorul are anumite bunuri. In principiu, solutia aleasa va depinde de optiunea concertata a
arbitrilor. Prima varianta, pare preferabila in scopul asigurarii eficacitatii hotararii arbitrale. Aceasta
varianta este avuta in vedere si de catre art. 1114 lit. a NCPC, in contextul reglementarii motivelor de
refuz a recunoasterii sau executarii hotararilor arbitrale straine.
Distinct, urmeaza sa precizam modul in care se determina legea aplicabila celorlalte conditii de
fond ale conventiei de arbitraj. Referitor la acestea, se admite ca partile pot sa aleaga legea care va
guverna conventia de arbitraj. Principiul mentionat este aratat in cuprinsul art. V, par I lit. a din
Conventia de la NY, a art. VI par. II lit. a din Conventia de la Geneva, a art. 1098 alin. 2 lit. a NCPC.
48
In situatia in care, clauza de electio-juris este redactata in cuprinsul unui contract international in
termeni generali se considera indeobste ca aceeasi lege guverneaza atat contractul principal cat si
clauza compromisorie inclusa in cuprinsul contractului principal (profu adera la aceasta). Mentionam
totusi ca, in doctrina a fost exprimata si ideea corespunzator careia in ipoteza adusa in atentie ar fi
excesiv sa se aprecieze ca aceeasi lege trebuie sa se aplice contractului principal si clauzei
compromisorii din cadrul acesteia. Pe aceasta linie de gandire, legea aleasa de parti ar carmui numai
contractul principal considerandu-se ca partile nu au avut in vedere determinarea legii aplicabile
clauzei compromisorii.
In cazul in care partile nu au ales legea aplicabila conventiei de arbitraj se pune problema
determinarii acesteia. Conventia de la NY si Conventia de la Geneva contin solutii in aceasta privinta.
Astfel, potr. Art V par. I lit. a din Conventia de la NY si a art. VI par. II lit. b din Conventia de la Geneva,
in imprejurarea in care partile nu au ales legea aplicabila conventiei de arbitraj, aceasta va fi
guvernata de legea tarii unde a fost data sentinta arbitrala (legea statului unde se afla sediul
arbitrajului). Art. VI par. II lit. c din Conventia de la Geneva face precizarea suplimentara ca in situatia
in care problema este supusa unei instante judecatoresti si nu este posibil sa se prevada tara unde va
fi pronuntata sentinta arbitrala, legea aplicabila conventiei de arbitraj va fi stabilita corespunzator
normelor conflictuale ale instantei de judecata sesizate. Aceasta ipoteza se intalneste insa rar in
practica.
In ceea ce priveste conventia de arbitraj, nu poate sa fie evidentiata insa o prestatie caracteristica
intrucat fiecare dintre partile la conventie se angajeaza sa supuna arbitrajului un litigiu virtual sau
actual dintre ele. In consecinta, legea aplicabila trebuie sa fie stabilita pe baza unui alt punct de
legatura. Tinand seama de autonomia conventiei de arbitraj fata de contractul principal credem ca
accentul trebuie sa fie pus pe indicii de localizare specifici conventiei de arbitraj nu pe indicii de
localizare specifici contractului principal. In consecinta, dupa parerea noastra, in ipoteza de discutie
mentionata, legea aplicabila conventiei de arbitraj ar trebui sa fie legea statului in care se
desfasoara arbitrajul in calitate de lege a statului unde este executata conventia de arbitraj. Aceasta
solutie, are avantajul de a se armoniza cu solutiile prevazute in cuprinsul conventiilor de la NY si
Geneva.
Referitor la problema analizata, art. 1098 NCPC alin. 2 prevede ca conventia arbitrala este
valabila daca indeplineste conditiile impuse de una dintre legile urmatoare: a) legea stabilita de parti,
b) legea care guverneaza obiectul litigiului, c) legea aplicabila contractului ce contine clauza
compromisorie, d) legea romana. Dispozitiile art. 1098 NCPC se aplica daca sunt intrunite cerintele
art. 1096 alin. 2 NCPC. Corespunzator art. 1096 alin. 2 dispozitiile referitoare la procesul arbitral
international (1096-1108 NCPC) se aplica oricarui arbitraj international daca sediul instantei arbitrale
se afla in Romania si cel putin una dintre parti nu avea la data incheierii conventiei arbitrale,
49
domiciliul sau resedinta obisnuita, respectiv sediul in Romania, daca partile nu au exclus prin
conventia arbitrala sau ulterior incheierii acesteia, dar numai prin inscris aplicarea acestora.
Dupa cum am precizat, in cazul in care partile stabilesc in termeni generali legea aplicabila
contractului, credem ca aceasta lege va guverna atat contractul principal cat si clauza
compromisorie din cuprinsul acestuia. Prin urmare, in imprejurarea aratata poate sa fie invocat art.
1098 alin. 2 lit. a NCPC. In circumstantele in care, partile nu au stabilit legea aplicabila conventiei de
arbitraj, urmeaza sa fie avute in vedere prevederile art. 1098 alin. 2 lit. b-d NCPC. Dupa cum se poate
observa, in cuprinsul art. 1098 alin. 2 NCPC se tine seama atat de indici de localizare specifici
conventiei de arbitraj cat si de indici de localizare specifici contractului principal. In opinia noastra,
solutiile de la art. 1098 alin. 2 lit. b-d NCPC nu trebuie intelese neaparat in ordinea in care ele sunt
stipulate. In scopul alegerii unei anumite solutii, credem ca trebuie sa se porneasca de la principiul
conform caruia conventia de arbitraj este supusa legii statului cu care are legaturile cele mai
stranse. De exemplu,
lit. b a alin. 2 a art. 1098 NCPC, ar putea sa fie invocata daca partile au incheiat un
compromis, dupa ivirea litigiului dintre ele;
lit. c ar putea sa fie invocata daca partile nu au ales nici legea aplicabila clauzei
compromisorii, nici legea aplicabila contractului principal;
lit. d ar putea sa fie invocata tinandu-se seama de locul executarii conventiei de arbitraj,
acesta aflandu-se corespunzator art. 1096 alin. 2 NCPC in Romania
In aceasta materie, pot sa fie avute in vedere atat dispozitii din cuprinsul conventiilor
internationale cat si prevederi din CPC. Potrivit art. II par. I din Conventia NY, fiecare din statele
contractante, recunoaste conventia scrisa prin care partile se obliga sa supuna unui arbitraj toate
diferendele sau anumite diferende care s-au ivit ori ar putea sa se iveasca intre ele privind un raport
de drept determinat, contractual sau necontractual referitor la o problema susceptibila de a fi
reglementata pe calea arbitrajului. Corespunzator par. II al aceluiasi articol, prin conventie scrisa se
intelege o clauza compromisorie inserata intr-un contract sau un compromis semnat de parti ori
cuprinse intr-un schimb de scrisori sau telegrame
Prevederile art. I par. II lit. a din Conventia de la Geneva sunt apropiate de dispozitile in
materie ale Conventiei de la NY. In legatura cu prevederile conventiei de la Geneva se impun insa 2
precizari, art. I par. II lit. a din Conventia de la Geneva face referire nu numai la un schimb de scrisori
sau de telegrame ci si la un schimb de comunicari prin telex. A doua precizare, mai importanta, se
refera la faptul ca in conformitate cu dispozitiile conventiei de la Geneva, se admite in raporturile
intre tari ale caror legi nu impun forma scrisa pentru conventiile de arbitraj incheierea conventiei de
arbitraj in forma orala. Conventia de la NY si Conventia de la Geneva, nu vizeaza comunicarile prin fax,
dar credem ca ele pot sa fie asimilate comunicarilor prin telegrame.
formei scrise nu este indeplinita in eventualitatea existentei unei oferte scrise care contine o
conventie de arbitraj, urmata de catre o acceptare orala, intrucat art. II par. II din Conventia de la NY
se refera la un schimb de scrisori. Conventia de la NY, consacra totusi, in cuprinsul art. VII par. I,
regula normei mai favorabile. Potrivit art. VII par. I, dispozitiile acestei conventii nu aduc atingere
validitatii acordurilor multilaterale sau bilaterale incheiate de statele contractante in materie de
recunoastere si executare de sentinte arbitrale si nu priveaza nici o parte interesata de dreptul pe
care l-ar putea avea de a se prevala de o sentinta arbitrala in modul si in masura admisa de legislatia
sau tratatele tarii in care sentinta este invocata. Asadar, in situatia in care in materia recunoasterii si
executarii sentintelor arbitrale, exista prevederi mai avantajoase cuprinse intr-un tratat multilateral
sau bilateral, ori in dreptul intern al unui stat care a ratificat conventia de la NY, se vor aplica aceste
prevederi mai avantajoase, nu dispozitiile conventiei de la NY indiferent daca prevederile mai
avantajoase sunt anterioare sau au fost adoptate ulterior conventiei de la NY. Art. VII par. I vizeaza
recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine. Asa fiind, se pune problema de a sti daca in
ceea ce priveste forma conventiei de arbitraj, poate sau nu sa fie avuta in vedere regula normei mai
favorabile in circumstantele in care un stat a ratificat Conventia de la NY, dar a adoptat apoi in materia
formei conventiei de arbitraj, reglementari mai liberale decat cele ale art. II din Conventia de la NY.
Raspunsul la aceasta problema, credem ca este afirmativ intrucat in cuprinsul art. V par. I lit. a din
Conventia de la NY este stabilita o legatura intre recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale
straine si prevederile art. II din Conventia de la NY referitoare la conventia de arbitraj. Asadar,
regula normei mai favorabile de la art. VII par. I poate sa fie aplica inclusiv atunci cand este vorba
de forma conventiei de arbitraj. In alte cuvinte, dispozitiile art. II din Conventia de la NY nu
prevaleaza fata de reglementarile mai favorabile din dreptul intern consacrate formei conventiei de
arbitraj.
Dupa cum am mentionat, art. I par. II lit. a din Conventia de la Geneva admite forma orala a
conventiei de arbitraj in raporturile intre tari ale caror legi nu impun forma scrisa pentru conventiile
de arbitraj. Dispozitiile art. I par. II lit. a necesita insa precizarea tarilor care au fost avute in vedere
tinand seama de par. I lit. a a art. I al Conventiei de la Geneva, credem ca tarile avute in vedere sunt
tarile unde partile au sediul sau resedinta lor obisnuita la momentul incheierii conventiei de
arbitraj.
Art. 1098 alin. 1 NCPC contine reglementari cu caracter liberal in materia formei conventiei de
arbitraj, potrivit art. 1098 alin. 1 NCPC conventia arbitrala se incheie valabil in forma scrisa, prin
inscris, telegrama, telex, telecopiator, posta electronica sau orice alt mijloc de comunicare permitand
a-i stabili proba printr-un text. Asadar, forma scrisa a conventiei de arbitraj este ceruta ad
probationem. Existenta conventiei arbitrale poate sa fie dedusa inclusiv din anumite acte de
procedura realizate de parti. Art. 541 alin. 2 NCPC evoca aceasta posibilitate aratand ca existenta
conventiei arbitrale se prezuma daca reclamantul formuleaza o cerere de arbitrare, iar paratul nu
ridica la primul termen la care a fost legal citat, obiectiuni cu privire la aceasta. Dispozitiile art. 541
alin. 2 NCPC tin seama de practica in materie a CAB (Bucuresti) care in mai multe randuri s-a
considerat competenta in circumstantele in care reclamantul s-a adresat arbitrajului iar paratul nu s-a
opus ca litigiul sa fie rezolvat de tribunalul arbitral. Cele mentionate in cererea de arbitrare si in
incheierea de sedinta au satisfacut exigenta formei scrise a conventiei de arbitraj. De alminteri,
potrivit art. 565 alin. 2 NCPC, exceptiile si alte mijloace de aparare care nu au fost aratate prin
intampinare, trebuie invocate sub sanctiunea decaderii, cel mai tarziu la primul termen de judecata la
care partea a fost legal citata.
51
!Atentie! Unele dintre paranteze, si ma refer aici la toate cursurile, semnifica ceea ce profesorul
discuta atunci cand nu ne dicta, de aceea nu au limbaj juridic sau par incomplete.
La modul general, in ceea ce priveste forma contractelor se tine seama de 2 reguli traditionale, astfel,
conditiile de forma ale unui contract pot sa fie supuse legii fondului sau legii de la locul incheierii
actului juridic. Aceste reguli sunt aratate in cuprinsul art. 11 din Regulamentul Roma 1. Regulamentul
Roma 1 nu se aplica conventiilor de arbitraj (art. 1 alin. 2 lit. e din Regulament). Totusi, dispozitiile
sale pot sa orienteze practica in materie sub aspectul care ne intereseaza se poate avea in vedere ca
in conformitate cu art. 11 din Regulament, in cazul unui contract incheiat intre parti ce se afla in state
diferite, acesta este valabil referitor la forma sa, daca a fost respectata legea tarii in care isi avea
resedinta obisnuita oricare dintre partile contractante. Solutia mentionata se alatura celorlalte pe
care le-am aratat anterior.
a) Efectul pozitiv al conventiei de arbitraj. Acesta se produce atat fata de parti cat si in ceea ce ii
priveste pe arbitri. Corespunzator efectului pozitiv al conventiei de arbitraj, partile sunt obligate sa
respecte dispozitiile acesteia. In acest sens, sunt prevederile art. II par. 1 din Conventia de la New York
pe care il aveti deja notat. Regula mentionata poate sa fie dedusa si din dispozitiile art. IV din
Conventia de la Geneva care reglementeaza organizarea arbitrajului. Mai retinem ca aceasta regula,
este avuta in vedere si in cuprinsul art. 546 alin. 1 din NCPC care stipuleaza ca nstanta
judecatoreasca sesizata cu o cauza cu privire la care s-a incheiat o conventiei arbitrala, isi va verifica
propria competenta si se va declara necompetenta numai daca partile sau una dintre ele solicita
aceasta invocand conventia arbitrala.
In cuprinsul unor clauze contractuale, partile stabilesc ca litigiile dintre ele vor solutionate
prin arbitraj sau de catre o instanta de judecata. Astfel de clauze, pun problema de a se sti daca ele
permit sau nu organizarea arbitrajului. Practica arbitrala a CAB (Bucuresti) nu este unitara in aceasta
privinta. In unele cauze, arbitrii au decis ca o astfel de clauza pune semnul egalitatii intre tribunalel
arbitrale si jurisdictia etatica, reclamantul avand posibilitatea la momentul unui litigiu, sa formuleze o
optiune, fie in favoarea instantei arbitrale, fie in favoarea instantei de judecata competente. Asadar,
clauza la care ne referim, indeplineste functiile unei conventii de arbitraj. Potrivit unei alte conceptii,
o asemenea clauza nu constituie o conventie de arbitraj, ea exprimand doar ideea generala ca un
litigiu poate sa fie rezolvat de catre instanta arbitrala. Pe aceasta linie de gandire, in scopul
desfasurarii arbitrajului, partile ar trebui la momentul ivirii litigiului dintre ele sa incheie un
compromis.
Fiind solicitata sa se pronunte intr-o cauza, instanta noastra suprema a hotarat ca arbitrajul a
fost organizat in mod valabil pe baza unei clauze in cadrul careia se arata ca litigiile ce ar putea sa
apara intre parti vor fi solutionate prin arbitraj sau de catre instanta de judecata la alegerea
52
reclamantului. (hot. 2756/ 17 mai 2003 revista de drept comercial nr. 7-8 din 2004). In ceea ce ne
priveste, apreciem ca o clauza in cuprinsul careia se stipuleaza ca litigiile dintre parti vor fi rezolvate
prin arbitraj sau de catre instanta de judeata indeplineste functiile unei clauze compromisorii
deoarece prevederile partilor trebuie sa fie interpretate in sensul in care ele produc un efect.
Totusi, in circumstantele mentionate mai sus, apare recomandabil ca partile sa stipuleze in mod
expres ca la momentul ivirii litigiului, reclamantul are posiblitatea sa opteze intre instanta arbitrala
aratata de parti sau instanta de judecata.
Dupa cum am precizat, efectul pozitiv al conventiei de arbitraj se produce si in raport cu
tribunalul arbitral. In temeiul efectului pozitiv al conventiei de arbitraj, tribunalul arbitral are
competenta de a-si verifica propria competenta. Asadar, in situatia in care in fata tribunalului arbitral,
se pune problema competentei acestuia, arbitrii nu trebuie sa suspende cauza pentru ca instanta de
judecata sa decida in materie, ci ei se vor putea pronunta asupra propriei lor competente. Principiul
competenta competentei favorizeaza solutionarea cu rapiditate a litigiului dintre parti. (ar dura
mai mult, daca s-ar putea ori de catre ori o parte ar pune la indoiala competenta tribunalului arbitral).
Ulterior, in etapa actiunii in anulare (abia dupa ce a fost data hotararea arbitrala), instanta va verifica
insa, daca arbitrii erau sau nu competenti. Principiul competenta competentei, este cuprins in art. V
par. 3 din Conventia de la Geneva (l-am mai dat). De asemenea acest principiu apare stipulat, in
cadrul art. 571 din NCPC; potrivit art. 571 NCPC la primul termen de judecata, cu procedura legal
indeplinita, tribunalul arbitral isi verifica propria sa competenta de a solution litigiul. Alin. 2 Daca
tribunalul arbitral hotaraste ca este competenta, consemneaza acest lucru intr-o incheiere, care se
poate desfiinta numai prin actiunea in anulare introdusa impotriva hotararii arbitrale, conform art.
599. Alin. 3 Daca tribunalul arbitral hotaraste ca nu este competenta sa solutioneze litigiul cu care a
fost sesizat, isi declina competenta, printr-o hotarare impotriva careia nu se poate formula actiunea
in anulare prevazuta la art. 599. Art. 571 este inclus in cartea a IV-a, intitulata Despre arbitraj. Art.
1108 NCPC inclus in cartea a VII-a intitulata Procesul civil international trimite insa la aplicarea in
mod corespunzator a dispozitiilor cartii a IV-a pentru orice aspecte privind constituirea tribunalului
arbitral, procedura, hotararea arbitrala, completarea, comunicarea si efectele acesteia,
nereglementate de parti prin conventia arbitrala si neincredintate de acestea rezolvarii de catre
tribunalul arbitral. Prin urmare, in ceea ce priveste judecata arbitrala, principiul competenta-
competentei, de la art. 571 NCPC poate sa fie avut in avut in vedere si in cadrul procesului arbitral
international.
Conventia de la New York nu reglementeaza acest principiu, dar conventia aratata vizeaza
numai recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine. Principiul competenta-competentei
este stipulat in cuprinsul regulamentelor institutiilor de arbitraj.
Principiul autonomiei clauzei compromisorii poate sa justifice principiul competenta-
competentei afara daca s-ar invoca nulitatea conventiei de arbitraj. Asa fiind, se poate concluzia ca
principiul competenta-competentei poate sa fie adus in atentie in toate imprejurarile pe baza
regulilor aplicabile (ale unor institutii de arbitraj, imaginate de parti prin referire la o lege a unui
anumit stat, prin combinarea regulilor mai multor, reguli stabilite de arbitri, reguli stabilite de parti si
completate de arbitri, etc.), procedurii arbitrale.
Conventia de la Geneva si codul nostru de procedura civila cuprind prevederi referitoare la
competenta tribunalului arbitral, astfel, potrivit art. V par. I din Conventia de la Geneva, partea care
contesta competenta tribunalului arbitral trebuie sa ridice aceasta exceptie in fata arbitrilor. In
cuprinsul par. I al art. V din Conventia de la Geneva se face distinctie intre 2 situatii: - in ipoteza
inexistentei, nulitatii, sau caducitatii conventiei de arbitraj, partea interesata trebuie sa ridice exceptia
53
cel mai tarziu in momentul prezentarii apararilor sale in fond. in ipoteza in care chestiunea litigioasa
ar depasi puterile arbitrilor, partea interesata trebuie sa ridice exceptia de indata ce in procedura
arbitrala se pune problema ce ar depasi aceste imputerniciri.
Corespunzator, par. II al art. V, in cazul in care este vorba de exceptii la care partile pot
renunta in mod valabil si care nu au fost ridicate in termenul aratat la par. I, ele nu vor putea fi
invocate ulterior, nici in cursul procedurii arbitrale, nici in cursul procedurii in fata instantei de
judecata competenta (in etapa actiunii in anulare) sa se pronunte asupra fondului sau a executarii
sentintei arbitrale. (ex. Viciu de consimtamant la incheierea conventiei de arbitraj)
In situatia in care este insa vorba de exceptii la care partile nu pot renunta in mod valabil, acestea vor
putea sa fie invocate in fata instantei de judecata competente. De exemplu, hotararea arbitrala poate
sa fie anulata de catre instanta de judecata chiar daca non-arbitrabilitatea litigiului nu a fost invocata
in fata arbitrului (ex. Cele intemeiate pe motive de ordine publica, o parte sa fie de acord sa fie
arbitrata de un arbitru care nu este independent si impartial chestiune de procedura; chestiune de
fond arbitrii sa se pronunte asupra unui divort; chiar daca in fata instantei de judecata partile nu
invoca non-arbitrabilitatea litigiului, instantei de judecata ii revine rolul in virtutea rolului sau activ sa
invoce din oficiu aceasta in virtutea rolului sau activ, pentru ca instanta trebuie sa asigure controlul
normelor de ordine publica, revenim asupra acestei chestiuni, discutia este cat de amanuntit trebuie
sa fie acest control al instantelor incalcare flagranta, manifesta, sau instanta trebuie sa faca un
control amanuntit unele texte din NCPC par sa sugereze ca nu ar trebui sa fie vorba de un control
amanuntit art. 1118 NCPC tribunalul nu poate examina hotararea arbitrala pe fondul diferendului
acest text pare sa sugereze ca este vorba de un control limitat, dar totusi nici nu se poate spune ca
ordinea publica nu poate fi examinata, chestiunea ramane deschisa asadar, 1182 recunoasterea
hotararii straine poate fi refuzata pentru urmatoarele cazuri: - hotararea este MANIFEST....incalca
ordinea publica; 1110 NCPC orice hotarare arbitrala este recunoscuta...si daca hotararea nu contine
prevederi contrare ordinii publice de drept international privat roman, nu mai contine termenul
MANIFEST; ramanem cu ideea ca instanta de judecata este obligata sa invoce dispozitiile de ordine
publica).
In NCPC, art. 567 alin. 2 solicita respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil
inclusiv in procedura arbitrala, iar art. 571 prevede verificarea competentei sale de catre tribunalul
arbitral la primul termen de judecata cu procedura legal indeplinita. In ceea ce priveste, partea
interesata, conform art. 565 alin. 2 din NCPC, exceptiile si alte mijloace de aparare care nu au fost
aratate prin intampinare trebuie invocate sub sanctiunea decaderii cel mai tarziu la primul termen de
judecata la care partea a fost legal citata. (e vorba de exceptii la care pot sa renunte in mod valabil).
judecatoresti ale statelor contractante, sesizate ulterior, cu o cerere referitoare la acelasi litigiu, intre
aceleasi parti sau cu o cerere in constatarea inexistentei, a nulitatii sau a caducitatii conventiei de
arbitraj, vor suspenda, afara de cazul cand exista motive grave, judecata asupra competentei
arbitrului, pana la pronuntarea hotararii arbitrale. Dupa cum se poate observa, atat Conventia de la
New York, cat si conventia de la Geneva solicita ca in fata instantei de judecata, partea interesata sa
ridice exceptia bazata pe existenta unei conventii de arbitraj. Potrivit art. II par. III din Conventia de la
New York indiferent daca primul sesizat a fost arbitrul sau judecatorul, instanta de judecata poate
controla existenta si valabilitatea conventiei de arbitraj. Conform art. VI par. 3 din Conventia de la
Geneva, arbitrul beneficiaza de prioritate in ipoteza in care acesta a fost primul sesizat. In aceste
circumstante, instanta de judecata suspenda solutionarea cauzei afara daca exista motive grave.
(afara daca s-ar putea produce un prejudiciu ireparabil). In cazul in care judecatorul este primul
sesizat, el se poate pronunta fara sa fie recunoscuta vreo prioritate arbitrului (conform art. VI par. 3).
Distinctia retinuta in cuprinsul Conventiei de la Geneva, este avuta in vedere si in cazul
codului nostru de procedura civila. Astfel, in situatia in care tribunalul arbitral a fost sesizat, legea nu
admite contestarea competentei sale, decat in etapa actiunii in anulare (art. 571 alin. 2 NCPC, pe care
il aveti deja).
In imprejurarea in care a fost sesizata mai intai instanta de judecata, se aplica art. 1054 NCPC.
Potrivit art. 1054 NCPC, daca partile au incheiat o conventie de arbitraj, vizand un litigiu arbitrabil,
conform legii romane, instanta romana sesizata isi va declina competenta, cu exceptia situatiilor in
care: a) paratul nu a invocat exceptia de arbitraj pana la primul termen la care a fost legal citat; b)
instanta constata ca respectiva conventie de arbitraj este caduca sau inoperanta; c) tribunalul arbitral
nu poate fi constituit sau arbitrul unic nu poate fi desemnat din motive vadit imputabile paratului.
Dupa cum reiese din prevederile art. V par. I lit. d din Conventia de la New York si din cele ale
art. IV par. I din Conventia de la Geneva, partile pot sa desemneze arbitri fara sa fie necesara
solutionarea unui conflict de legi pentru determinarea legii care guverneaza procedura arbitrala. Art.
V par. I lit. d din Conventia de la NY, stipuleaza ca recunoasterea si executarea sentintei arbitrale, nu
vor fi refuzate la cererea partii contra careia ea este invocata, decat daca aceasta face dovada ca
constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conforma cu conventia partilor
sau in lipsa de conventie, ca ea nu a fost conforma cu legea tarii in care a avut loc arbitrajul. Dupa
cum se poate remarca, legea tarii in care a avut loc arbitrajul se aplica numai cu caracter subsidiar.
Art. IV par. I din Conventia de la Geneva nu face referire la legea tarii de la sediul arbitrajului
nici macar cu caracter subsidiar. In arbitrajul institutional se aplica regulile institutiei de arbitraj aleasa
de catre parti, iar in arbitrajul ad-hoc se subliniaza ca partile pot sa stabileasca in mod liber arbitri sau
modalitatea potrivit careia vor fi desemnati arbitri in caz de litigiu. Art. 542 NCPC si art. 543 NCPC,
solicita sub sanctiunea nulitatii, ca prin clauza compromisorie, respectiv prin compromis, partile sa
arate numele arbitrilor, sau modalitatea de numire a lor. In general, arbitri sunt persoane fizice. Art.
547 NCPC stipuleaza ca poate fi arbitru orice persoana fizica daca are capacitatea deplina de
exercitiu. In sistemul conventiei de la NY, s-a pus problema in legatura cu art. I par. II, daca persoanele
juridice ar putea sau nu sa fie desemnate in calitate de arbitri. Intrucat, potrivit art. I par. II, prin
55
sentinte arbitrale se inteleg nu numai sentinte date de catre arbitri numiti pentru cazuri determinate
ci de asemenea si acelea care sunt date de catre organele de arbitraj permanente carora partile li s-
au supus. In orice caz, in arbitrajul institutional, institutia aleasa de parti nu are calitatea de arbitru,
nu pronunta o hotarare arbitrala, respectiva institutie organizand si administrand solutionarea unor
litigii. In acest sens, sunt prevederile art. I par. II din Regulamentul de arbitraj al CCI (Paris) si cele ale
art. 3 alin. 1 din Regulile de procedura arbitrala ale CAB (BUCURESTI).
Conventia de la NY si conventia de la Geneva nu stabilesc nici un fel de restrictii privind
cetatenia arbitrilor. Art. III din Conventia de la Geneva stipuleaza ca in arbitrajele supuse dispozitiilor
acesteia, strainii pot fi desemnati ca arbitri. Nici in NCPC nu sunt incluse restrictii privitoare la
cetatenia arbitrilor (exista restrictii doar in CPC actual art. 369 ind. 2 CPC, s-a renuntat din fericire la
acesta in NCPC). Fireste pe cale conventionala, partile pot sa instituie restrictii in ceea ce priveste
cetatenia arbitrilor, arbitrului unic sau a supraarbitrului.
De asemenea, nu se solicita ca arbitrii sa aiba o anumita calificarea profesionala (de exemplu,
nu se cere ca arbitrii, arbitrul unic, sau supraarbitrul sa fie jurist). Pe cale conventionala, partile pot
stabili insa ca arbitrii sa aiba o anumita calificare. Art. 1099 NCPC alin. 2 evoca aceasta chestiune
stipuland ca arbitrul poate fi recuzat: a) cand nu are calificarea stabilita de parti; b) cand exista o
cauza de recuzare dintre cele prevazute de regulile de procedura arbitrala adoptate de parti sau in
lipsa, de arbitri; c) cand imprejurarile induc o indoiala legitima cu privire la independenta si
impartialitatea sa.
Numarul arbitrilor
autoritatea de nominare (de pilda, presedintele Curtii de arbitraj). (exemplu de mai multi reclamanti:
societatea mama +filiala).
Art. 551 NCPC solicita acceptarea functiei de arbitru in mod explicit si formal, aratand ca
aceasta trebuie sa fie facuta in scris si comunicata partilor. Momentul acceptarii functiei de arbitru
prezinta relevanta in ceea ce priveste constituirea tribunalului arbitral de la data constituirii
tribunalului arbitral incepe sa curga termenul prevazut pentru desfasurarea arbitrajului.
Conform art. 558 NCPC tribunalul arbitral se considera constituit la data acceptarii
insarcinarii de arbitru unic sau dupa caz a ultimei acceptari a insarcinarii de arbitru ori de
supraarbitru.Pe de alta parte, functia de arbitru poate sa fie refuzata fara nici o motivare intrucat
arbitrul este un judecator privat.
Acestea pot sa fie stabilite prin acordul partilor sau de catre tribunalul arbitral. Dupa cum
reiese din dispozitiile art. V par. I lit. d din Conventia New York, partile pot sa stabileasca regulile de
procedura aplicabile fara sa ia in considerare legea unui anumit stat. Art. V par. I lit. d din Conventia
de la New York, prevede aplicarea legii tarii unde a avut loc arbitrajul dar numai cu titlu subsidiar. In
ceea ce priveste conventia de la Geneva, referitor la arbitrajul ad-hoc, art. IV par. I lit. b recunoaste
partilor, dreptul de a determina regulile de procedura pe care le vor urma arbitri. Art. IV par. I lit. b din
Conventia de la Geneva nu se mai refera in materie la aplicarea vreunei legi, nici macar cu caracter
subsidiar.
Pentru arbitrajul institutionalizat, art IV par. I lit. a din Conventia de la Geneva stipuleaza ca
se aplica regulamentul institutiei de arbitraj aleasa de catre parti. Nici in aceasta situatie, Conventia
de la Geneva nu prevede aplicarea legii vreunui anumit stat. Totusi, in cuprinsul regulilor de
procedura arbitrala CAB, situatia este reglemantata mai nuantat. Astfel, potrivit art. 99 din regulile de
procedura arbitrala ale CAB, in cazul in care s-a incredintat acesteia organizarea unui arbitraj ele
capata caracter de arbitraj institutionalizat, si regulile CAB devin obligatorii pentru parti, chiar daca
conventia arbitrala contine alte prevederi. Conform art. 100 din regulile de procedura arbitrala ale
CAB, daca conventia arbitrala contine prevederi diferite, fata de dispozitiile cuprinse in partea I a
acestor reguli referitoare la arbitrajul institutionalizat, iar reclamantul nu intelege ca litigiul sa se
solutioneze corespunzator arbitrajului institutionalizat, organizarea si solutionarea litigiului se supun
normelor de procedura ale arbitrajului ad-hoc prevazute in partea a 2-a a regulilor de procedura
arbitrala ale CAB. Potrivit art. 103 din regulile de procedura arbitrala ale CAB, arbitrajul ad-hoc se
desfasoara conform dispozitiilor cuprinse in Codul roman de procedura civila si a dispozitiilor art. IV
din Conventia de la Geneva. Codul roman de procedura civila, recunoaste largi prerogative partilor in
scopul stabilirii regulilor de procedura aplicabile. Potrivit art. 1100 din NCPC partile pot stabili
procedura arbitrala, direct sau prin referire la regulamentul unei institutii de arbitraj, ori o pot supune
unei legi procedurale la alegerea lor. Alin. 2 art. 1100 daca partile nu au procedat conform celor
prevazute la alin. 1, tribunalul arbitral stabileste procedura pe calea uneia dintre modalitatile
prevazute la alin. 1 . Alin. 3 art. 1100 oricare ar fi procedura arbitrala stabilita, tribunalul arbitral
trebuie sa garanteze egalitatea partilor si dreptul lor de a fi ascultate in procedura contradictorie.
57
Dupa cum se poate observa, conform art. 1100 NCPC, partile pot sa fixeze direct regulile de
procedura aplicabile, ele pot sa aiba in vedere regulile de procedura dintr-un anumit sistem de drept,
ele pot sa combine reguli de procedura apartinand unor sisteme de drept diferite sau ele se pot referi
la regulamentul unei institutii de arbitraj.
Art. 19 din Regulamentul de arbitraj al CCI PARIS recunoaste si el largi prerogative partilor in
ceea ce priveste stabilirea regulilor de procedura aplicabile. Art. 19 din regulamentul de arbitraj al CCI
nu prevede competenta subsidiara si imperativa a legii de la sediul arbitrajului.
Tinand seama de art. 1100 NCPC, se poate afirma ca arbitrii dispun de o libertate similara
celei recunoscuta partilor in ceea ce priveste determinarea regulilor aplicabile procedurii arbitrale.
Arbitrii vor putea reglementa procedura asa cum vor socoti mai potrivit, inclusiv corespunzator art. IV
par. III din Conventia de la Geneva, aplicabil in cazul arbitrajului ad-hoc. Ideea aratata poate sa fie
regasita in cuprinsul art. 19 din regulamentul de arbitraj al CCI PARIS. In acest context, amintim totusi
ca art. V par. I lit. d din Conventia de la New York, stipuleaza aplicarea cu caracter subsidiar in ceea ce
priveste procedura de arbitraj, a legii de la sediul arbitrajului. In fine, in legatura cu art. 1100 NCPC,
mentionam ca alin. 3 al acestuia nu are caracter exhaustiv. In cadrul procedurii arbitrale, trebuie sa
fie respectate toate garantiile procedurale fundamentale, in special cele care decurg din disp. Art. 6
par. I din CEDO (dreptul la un procesul echitabil, egalitatea armelor si a mijloacelor procesuale,
dreptul la un recurs efectiv).
E posibil ca partile sa fixeze cateva din regulile de procedura aplicabile, iar restul regulilor sa
fie determinate de arbitri.
Dupa cum reiese, din prevederile art. III din Conventia de la New York, recunoasterea are ca
obiect autoritatea unei sentinte arbitrale, adica in principal este vorba de puterea de lucru judecat.
In ceea ce priveste executarea sentintei arbitrale, aceasta vizeaza procedura de verificare a conditiilor
de regularitate internationala, nu executarea propriu-zisa. In cadrul sistemului conventiei de la New
York si a NCPC, nu se deosebeste intre conditiile pentru recunoasterea si cele pentru executarea
sentintelor arbitrale straine, asadar conditiile sunt aceleasi.
In aceasta privinta, art. V par. I din Conventia de la New York se limiteaza sa se refere la
autoritatea competenta a tarii unde recunoasterea si executarea sunt cerute. Prin urmare, instanta
competenta, este stabilita conform dispozitiilor legii forului. In dreptul nostru, art. 1111 NCPC
prevede ca solicitarea de recunoastere si executare a hotararii arbitrale straine se prezinta printr-o
cerere adresata tribunalului in circumscriptia caruia se afla domiciliul sau, dupa caz, sediul celui
caruia i se opune respectiva hotarare arbitrala. Alin. 2, In caz de imposibilitate de stabilire a
tribunalului prevazut la alin. 1, competenta apartine Tribunalului Bucuresti. Conform art. 1112, alin. 2
NCPC, cererea de recunoastere poate sa fie rezolvata si pe cale incidentala. Asadar, instanta de
judecata sesizata cu un proces avand un alt obiect, in fata careia se ridica exceptia puterii lucrului
judecat intemeiata pe hotararea arbitrala, va putea sa verifice respectarea conditiilor in materie
stipulate dupa caz, in conventia de la New York sau in Codul nostru de procedura civila.
Art. V din Conventia de la New York cuprinde o enumerare cu caracter LIMITATIV a acestor
motive. Ele pot sa fie grupate in 2 categorii. Astfel, in cadrul par. I al art. V sunt aratate motivele care
trebuie sa fie probate de partea impotriva caruia sentina este data. Prin urmare, regularitatea
sentintei arbitrale straine este prezumata. Potrivit art. IV par. I din New York, partea care cere
recunoasterea si executarea, trebuie doar ca odata cu cererea sa prezinte originalul sentintei
autentificat in mod cuvenit sau o copie a acestui original intrunind conditiile cerute pentru
autenticitatea sa si sa prezinte originalul conventiei de arbitraj sau o copie intrunind conditiile cerute
pentru autenticitatea sa. Daca sentinta arbitrala, sau conventia de arbitraj nu sunt redactate in limba
tarii in care sentinta este invocata, ea va trebui tradusa in aceasta limba, traducerea urmand sa fie
certificata de un traducator oficial, de un agent diplomatic sau consular.
Motivele de la par. I al art. V din Conventia de la New York, sunt reluate cu unele nuantari in
cuprinsul art. 1114 NCPC. (Principala nuanta, am mentionat-o deja in New York nu se arata cum
anume trebuie determinata legea aplicabila capacitatii partilor in virtutea legii aplicabile partilor lor
insa nu se spune care este aceasta lege, in mod voit Conventia a luat aceasta pozitie; in schimb la art.
1114 se arata cum se stabileste aceasta lege stabilita potrivita potrivit normelor de DIP din tara
unde se afla sediul arbitrajul ex. Lex patriae, sau lex domicili)
59
In cadrul par. II al art. V al Conventiei de la New York sunt aratate motive care justifica refuzul
recunoasterii si executarii unei sentinte arbitrale straine ce pot sa fie invocate din oficiu. Aceste
motive le regasim la art. 1110 NCPC.
Art. V din Conventia de la New York prevede urmatoarele motive care pot justifica refuzul
recunoasterii si executarii sentintei arbitrale straine:
Partile la conventia de arbitraj erau in virtutea legii aplicabila lor lovite de o incapacitate
sau conventia de arbitraj nu este valabila, in temeiul legii careia partile au subordonat-o, sau in lipsa
unor indicatii in acest sens, in virtutea legii tarii in care sentinta a fost data. (art. V par. I lit. A). Aceste
aspecte au fost analizate in legatura cu conditiile de fond ale conventiei de arbitraj.
Partea impotriva careia este invocata sentinta nu a fost informata in mod cuvenit despre
desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori i-a fost imposibil pentru un alt motiv sa isi
puna in valoare mijloacele sale de aparare. Art. V par. I lit. B, textul vizeaza in esenta incalcarea
principiului contradictorialitatii sau a dreptului la aparare. Principiul contradictorialitatii este in
legatura cu dreptul la aparare, fiecare concurand la realizarea celuilalt. Aceste dispozitii pot sa fie
invocate indiferent daca litigiul a fost solutionat pe baza normelor de drept sau in echitate. Principiul
contradictorialitatii se aplica in toate fazele si etapele procesului civil, exceptand etapa deliberarii si
cea a pronuntarii hotararii. Datorita gravitatii incalcarii acestui principiu, dispozitiile aratate pot sa fie
invocate fara a fi necesar sa se probeze ca prin incalcarea principiului contradictorialitatii s-a produs
un prejudiciu.
Sentinta arbitrala se refera la un diferend care nu este mentionat in compromis sau care
nu intra in prevederile clauzei compromisorii, ori ea contine hotarari care depasesc prevederile
compromisului sau ale clauzei compromisorii; totusi daca dispozitiile sentintei care au legatura cu
probleme supuse arbitrajului, pot fi disjunse de cele care au legatura cu probleme care nu sunt
supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute si executate.(art. V par. I lit. C). Acest text contine 2
categorii de motive. Astfel el poate sa fie invocat pe de-o parte daca tribunalul arbitral nu a tinut
seama de domeniul de aplicare ratione personae sau ratione materiae al conventiei de arbitraj, iar pe
de alta in cazul excesului de putere al arbitrilor. Art. V par. I lit. C nu se aplica insa daca arbitri s-au
pronuntat minus petita, adica ignorand unele dintre capetele cererii reclamantului. Partea finala a
textului contine o regula in favoarea validitatii. De exemplu, in situatia in care hotararea arbitrala ar
cuprinde unele dispozitii contrare ordinii publice din tara forului, disociabile insa de restul
prevederilor ei, prevederile ce nu incalca ordinea publica, vor putea sa fie recunoscute si executate.
Constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conforma cu conventia
partilor, sau in lipsa de conventie ea nu a fost conforma cu legea tarii in care a avut loc arbitrajul. (art.
V par. I lit.d ). Aceste aspecte au fost analizate in legatura cu tribunalul arbitral si cu determinarea
regulilor de procedura aplicabile arbitrajului.
Sentinta nu a devenit inca obligatorie pentru parti sau a fost anulata ori suspendata de o
autoritate competenta a tarii in care sau dupa legea careia a fost data sentinta. (art. V par. I lit. E).
Textul se refera la o sentinta obligatorie, nu la una definitiva indicand astfel ca nu este necesara
obtinerea execvaturului in statul de origine al sentinei. Aceasta reiese de altminteri si din prevederile
art. IV al Conventiei de la New York. Conditiile in care sentinta arbitrala dobandeste caracter
obligatoriu sunt determinate de legea statului de origine. Sentinta arbitrala nu va fi recunoscuta si
executata daca aceasta a fost anulata sau suspendata, insa singurele hotarari judecatoresti de anulare
care vor fi luate in considerare in statul solicitat sunt cele ale autoritatilor competente din tara in care
ori dupa legea careia sentinta a fost data. Art. 1106 alin. 3 din NCPC prevede in contextul
reglementarii procesului arbitral international ca hotararea arbitrala poate fi atacata numai cu
actiune in anulare pentru motivele si in regimuri stabilite in cartea a IV-a care se aplica in mod
60
corespunzator. Conform art. 601, competenta de a judeca actiunea in anulare revine curtii de apel in
circumscriptia careia a avut loc arbitrajul. Potrivit art. 600 NCPC, partile nu pot renunta prin
conventia arbitrala la dreptul de a introduce actiunea in anulare impotriva hotararii arbitrale. Alin. 2
Renuntarea la acest drept se poate face numai dupa pronuntarea hotararii arbitrale.
Intrucat art. V. Par. I lit. E din Conventia de la New York se refera la o autoritate competenta a
tarii dupa legea careia a fost data sentinta arbitrala, trebuie sa se precizeze daca este avuta in vedere
legea procedurala sau legea de fond. Dupa parerea noastra se are in vedere legea care guverneaza
procedura arbitrala pentru ca in unele state (nu e cazul Romaniei) sentinta arbitrala poate fi anulata
de instanta de judecata din tara a carei lege s-a aplicat in aceasta materie. Romania este parte
contractanta atat la Conventia de la New York cat si la Conventia de la Geneva. Art. IX par. II din
Conventia de la Geneva, prevede ca motivele de anulare care pot sa fie luate in considerare in
contextul art. V par. I lit. e din Conventia de la New York, sunt numai cele reglementate la art. IX par. I
din conventia de la Geneva. Art. IX par. I din Conventia de la Geneva, contine dispozitii similare celor
de la art. V par. I lit. a-d din Conventia de la New York. Dispozitiile art. IX par. I din conventia de la
Geneva sunt mai restranse in raport cu prevederil art. 599 alin. 1 din NCPC, in cuprinsul caruia sunt
aratate motivele pentru care poate sa fie promovata actiunea in anulare.
Recunoasterea si executarea pot sa fie refuzate inclusiv in ipoteza in care sentinta arbitrala a
fost suspendata. Sentinta poate sa fie suspendata daca este susceptibila sa fie afectata de un viciu cu
privire la care se va pronunta instanta de judecata in cadrul actiunii in anulare.
Cererea de anulare sau de suspendare a unei sentinte arbitrale nu permite invocarea art. V
par. I lit. e, dar in conformitate cu art. VI din Conventia de la New York, instanta careia i se solicita
recunoasterea si executarea sentintei poate sa amane, sa hotarasca cu privire la aceasta chestiune.
Obiectul diferendului nu era susceptibil sa fie reglementat pe calea arbitrajului in
conformitate cu legea statului unde se solicita recunoasterea si executarea sentintei (art. V par. II lit.
a). Aceste aspecte au fost analizate in legatura cu legea aplicabila arbitrabilitatii.
Recunoasterea sau executarea sentintei ar fi contrara ordinii publice a statului solicitat.
(art. V part. II lit. b). Textul vizeaza ordinea publica din tara unde se solicita recunoasterea si
executarea sentintei, nu o ordine public transnationala. Acest text are in vedere atat componenta de
drept material cat si componenta de drept procesual a ordinii publice din statul solicitat.
Reglementand inlaturarea de la aplicare a legii straine, art. 2564 alin. 2 C. Civ., stipuleaza ca ordinea
publica de DIP roman este incalcata in masura in care se ajunge la un rezultat incompatibil cu
principiile fundamentale ale dreptului roman ori ale dreptului UE si cu drepturile fundamentale ale
omului. Art. 1118 NCPC prevede ca instanta de judecata nu poate examina hotararea arbitrala pe
fondul diferendului. Acest text semnifica faptul ca instanta de judecata nu poate rejudeca litigiul dar el
nu inseamna ca instanta nu ar putea sa examineze elementele de fapt si de drept, care au legatura cu
ordinea publica de DIP roman. Problema care staruie este totusi aceea de a sti daca controlul realizat
de instanta de judecata in raport cu normele ordinii publice este un control larg care poate sa vizeze
orice aspect sau un control restrans care se poate referi numai la incalcarile manifeste, flagrante ale
ordinii publice de DIP roman. In ceea ce ne priveste, preferam o conceptie intermediara asupra
acestei chestiuni corespunzator careia controlul instantei poate sa vizeze orice element de fapt si de
drept, tinand seama insa de natura si importanta ilegalitatii invocate, de probabilitatea ca ea sa fi
fost savarsita si de modul in care aspectul analizat a fost abordat de arbitri.