Din sumar: E DITORIAL

Din viaþa Eparhiei

FUNDAMENTUL
Prezentarea Scrisorii enciclice “Spe Salvi”
pag. 6
ADEVÃRATEI
CREDINÞE
Calendar
ªi acum aºa zice Domnul, Ziditorul tãu…:
Bunavestire - promisiunea mântuirii “Nu te teme, cãci Eu te-am rãscumpãrat
pag. 7 ºi te-am chemat pe nume, al Meu eºti!
Dacã tu vei trece prin ape, Eu sunt cu
Adevãruri de credinþã tine, ºi în valuri tu nu vei fi înecat.
Dacã vei trece prin foc, nu vei fi ars, ºi
flãcãrile nu te vor mistui.
Spirit ºi adevãr Cã Eu sunt Domnul Dumnezeul tãu,
pag. 8 Sfântul lui Israel, Mântuitorul…
Fiindcã tu eºti de preþ în ochii Mei ºi de
Creºtinul azi cinste ºi te iubesc…”.
(Is. 43,1-4)

Asceza creºtinã în
contextul modernitãþii Începem Postul Mare, dar ce doreºte
pag. 10 Domnul prin acest timp? Post de la
mâncare? Sã nu fumez? Sã nu mã uit la
Raþiune ºi credinþã televizor? Sã nu beau? Mai important decât
toate este sã pot ajunge la realizarea mea
pag. 11
supremã, la o reînnoire a fundamentului
credinþei mele.
Biserica ºi societatea Atunci când ai ajuns la „bazã”, dincolo de
urâciunea pãcatului, dincolo de plictisealã,
Ostatici ai zilei de mâine de sãturare, de orice întrebare…
pag. 12 Atunci când, dupã ce ai gonit spre cele
omeneºti ºi ai sorbit plãcerea otravei, ai
File din calendarul primãverii intrat în agonie ºi þi-ai dat seama cã nu existã
decât un singur izvor de viaþã…
pag. 13 Atunci când te aºtepþi sã te certe,
pedepseascã, tãvãleascã prin noroi, ºi totuºi
In memoriam El nu o face… Atunci când ai vrea sã te baþi
cu capul de pereþi, cu pumnii în cap, când
Pãrintele Emil Puni a fost simþi cã te urãºti… El surâde blând ºi îþi
condus pe ultimul drum pãmântesc spune: Te cunosc, eram cu tine când tu
pag. 15 fugeai de Mine, eram cu tine când pãcãtuiai
ºi Mã batjocoreai… Atunci când simþi cã nu
ai niciun merit, ba cã ai merita sã fii pedepsit,
Familia creºtinã ºi totuºi primeºti atât de mult…
Într-un cuvânt, atunci când experimentezi
Cãsãtoriile mixte Milostivirea lui Dumnezeu, atunci, de-abia
pag. 16 atunci, înseamnã cã ai pus un fundament
solid credinþei tale ºi ai un pilastru pe care te
Comemorãri poþi rezema.
Misericordias Domini in eternum cantabo.
Triptic aniversar
Florentin CRIHÃLMEANU,
pag. 19 Episcop Eparhial de Cluj-Gherla

2 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

 Reper de via]@ cre}tin@

POSTUL – pocãin]ã în bucurie

„Iar când postiþi, nu fiþi posomorâþi ca fãþarnicii; cã ei îºi mânjesc feþele ca sã le arate
oamenilor cã þin post… Tu însã, când posteºti, unge-þi capul ºi spalã-þi faþa, pentru ca nu
oamenilor sã te arãþi cã posteºti, ci Tatãlui tãu, Care este în ascuns…”.
(Mt 6, 16a-18a)
Contextul social actual, orientat spre un
consumism exacerbat, susþinut ºi de structurile
mediatice din ce în ce mai acaparatoare ºi mai
performante, creeazã noi provocãri pentru
credinciosul creºtin care doreºte sã trãiascã conform
poruncilor lui Dumnezeu. Ce mai înseamnã azi
postul? Cum trebuie practicat? Care este scopul
postului? Sunt numai câteva din întrebãrile cu care
creºtinul se va confrunta, într-un fel sau altul, pe
parcursul zilelor dedicate de Bisericã postului.
Pentru a rãspunde acestor întrebãri, se impune o
revenire la semnificaþia fundamentalã a postului. Pe
filon grec, postul derivã din metanoia, adicã
schimbarea ideii, a gândului, a mentalitãþii. Cardinalul
Tomas Spidlik insistã, în schimb, pe partea pozitivã a
acestui termen: „modul de a gândi creºte mai bine nu
prin schimbare, ci înaintând în direcþia luatã”.
Finalitatea unui astfel de progres este depãºirea
vederii fizice sau metafizice a realitãþilor ºi ajungerea
la „a vedea aceleaºi lucruri ºi pe noi înºine cu ochii
luminaþi de Spiritul Sfânt”. Din aceastã perspectivã,
analizarea propriei vieþi în lumina harului veºnicului
Dumnezeu constituie elementul fundamental al Principalul pericol ce pândeºte o astfel de atitudine
postului creºtin. De aici se naºte, de fapt, necesitatea este concentrarea excesivã pe postul alimentar în
revenirii în sânul Tatãlui celui milostiv, pentru fiecare defavoarea dimensiunii sale interioare, fundamentalã
dintre cei ce se regãsesc fie în postura fiului rãtãcit, fie de altfel pentru convertirea inimii, la care ne îndeamnã
în a celui nemulþumit, a celui ce nu ezitã sã-i cearã postul creºtin. Fãrã dorinþa sincerã de a ne apropia
rãzvrãtit socotealã lui Dumnezeu pentru situaþia în mai mult de Dumnezeu ºi de semenii noºtri, postul nu
care se aflã. ªi cine dintre noi poate spune cã nu se mai are decât o valenþã curativã ºi exterioarã. De
aflã în una sau alta din cele douã situaþii? A-þi aceea, reîntoarcerea la fundamentul spiritual al
recunoaºte smerit îndepãrtarea de Dumnezeu, iatã postului este o necesitate constantã pentru fiecare
punctul de plecare pe calea convertirii la care ne invitã dintre cei ce i se dedicã. Cei care se preocupã mai
postul. mult de postul alimentar trebuie sã continue lupta
spiritualã pentru a recupera dimensiunea teologicã a
ACTUALITATEA NEALTERATÃ A POSTULUI practicii renunþãrii, ambele valenþe fiind necesare trãirii
postului autentic creºtin. O cântare de la Vecernia care
Se poate constata, relativ uºor, cã în ultima vreme se celebreazã miercuri seara în prima sãptãmânã din
aproape în fiecare magazin, pe timpul postului, existã post, subliniazã foarte frumos aceste douã aspecte
standuri special amenajate cu o gamã largã de necesare ale postului: „Postind, fraþilor, trupeºte, sã
„produse de post”: de la pateuri vegetale la crenvurºti postim ºi spiritual. Sã dezlegãm toatã legãtura
de post. Dupã cât de bine se vând aceste produse, am nedreptãþii… Sã dãm flãmânzilor pâine ºi pe sãracii
putea spune cã sunt tot mai numeroºi cei care cei fãrã de case sã-i aducem în casele noastre; ca sã
postesc. Dar, oare, chiar despre post este vorba? Sau luãm de la Hristos Dumnezeu mare milã”.
despre o practicã la „modã”? De-a lungul istoriei creºtinismului, practica postului
Nu se poate rãspunde categoric la aceste întrebãri, nu a încetat sã provoace interogaþii, dar ºi sã atragã
dar se poate, în schimb, constata cã este vorba aici persoane care au simþit nevoia unei schimbãri de
mai ales de un post alimentar, însã ºi acesta practicat viaþã, a înaintãrii pe calea apropierii de Dumnezeu.
nu tocmai conºtient ºi hotãrât. Dacã vrei cu adevãrat Caracterul actual al postului are la bazã nevoia
sã te abþii de la mâncãrurile de dulce, adicã de origine constantã a omului de purificare, de revenire la acele
animalã, atunci nu le vei înlocui cu altele de post, dar principii ce pot oferi un scop existenþei, o existenþã
care sã fie cât mai apropiate ca gust de cele la care care, pentru cel credincios, nu poate avea totala
vrei sã renunþi. E ca ºi cum ai vrea sã posteºti împlinire decât în comuniunea de viaþã ºi iubire a
gândindu-te ºi cãutând mereu gustul bucatelor tocmai Preasfintei Treimi.
de la care ai vrea sã te abþii. - continuare în pag. 4 -

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 3

Reper de via]@ cre}tin@
FERICIREA SE DOBÂNDEªTE ÎN URMA
ÎNTÂLNIRII CONCRETE CU DUMNEZEU
Mântuitorul nostru ne spune cã Împãrãþia lui
Dumnezeu este printre noi (Lc 17,21). Ba, mai mult,
ea nu este numai printre noi, ci în intimitatea noastrã
cea mai profundã: „Cel ce mã iubeºte, va pãzi
cuvântul meu ºi Tatãl meu îl va iubi, iar noi vom veni
la el ºi în el ne vom face lãcaº” (Io 14,23). Cât de
minunat este acest adevãr: Dumnezeu ºi-a stabilit
Împãrãþia Sa în inima omului. În faþa acestei prezenþe,
omul nu trebuie sã rãmânã pasiv, cãci în funcþie de
modul în care se relaþioneazã cu Cel prezent în inima
POSTUL – POCÃIN[Ã ÎN BUCURIE
- urmare din pag. 3 -
CUM SÃ POSTIM?
Nu mã voi referi aici la normele prescrise de
Bisericã pentru perioada postului, ci, mai ales, la
atitudinea fundamentalã, descrisã de însuºi
Mântuitorul Hristos, pe care trebuie sã o aibã cel ce
posteºte. În Evanghelia dupã Matei, la capitolul al
VI-lea, Isus vorbeºte nu numai despre cum trebuie sã
postim, ci ºi despre alte douã componente principale
care însoþeasc postul ºi trãirea creºtinã: milostenia ºi
rugãciunea.
„Tu însã, când posteºti, unge-þi capul ºi spalã-þi
faþa, pentru ca nu oamenilor sã te arãþi cã posteºti,
ci Tatãlui tãu, Care este în ascuns…” (v. 17; 18).
„Tu însã, când faci milostenie, sã nu ºtie stânga ta
ce face dreapta…; ºi Tatãl tãu, Care vede întru
ascuns, îþi va rãsplãti la arãtare” (v. 3; 4).
„Tu însã, când te rogi, intrã în cãmara ta ºi,
închizând uºa, roagã-te Tatãlui tãu, Care este întru
ascuns…” (v. 6).
În fiecare dintre aceste atitudini descrise de Isus,
accentul cade pe interiorizarea legãturii cu Dumnezeu
Tatãl, ca o contracarare a practicilor contrare ce au ca
principal scop desfãºurarea în faþa oamenilor a
aºa-numitelor competenþe spirituale. Opoziþia nu este
între oamenii spectatori ºi Dumnezeul tainic, ci între
voinþa de preamãrire lumeascã ºi cea de cãutare
sincerã a dialogului profund cu Dumnezeu, ascuns în
taina inimii celui ce i se dãruieºte. Regãsirea pãcii
sufleteºti nu þine de gãlãgia spectacolului regizat de
cel ce vrea sã atragã privirile. Ea rezidã în dinamismul
conlucrãrii cu harul gratuit al lui Dumnezeu, izvorul
nesecat al binecuvântãrii.
Pentru a scoate ºi mai bine în evidenþã importanþa
dimensiunii interioare a postului, mântuitorul Hristos
invitã, aºa cum s-ar putea interpreta versetul 17, la o
anumitã formã de „deghizare”, de inducere în eroare a
celor din jurul celui ce posteºte. Acest fapt, însã, nu
înseamnã aprobarea fãþãrniciei ca mod de viaþã pe
calea urmãrii lui Hristos, ci aprofundarea în trãirea
intimã cu Dumnezeu, comoara de mare preþ a
credinciosului. De fapt nu este vorba despre forþarea
4 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
sa, el poate dobândi adevãrata fericire. Modalitatea de
a avea o relaþie concretã cu Dumnezeu constã în
trãirea unei vieþi teologale, adicã o viaþã de
dependenþã totalã faþã de Dumnezeu prin credinþã,
speranþã ºi iubire. Aceste trei virtuþi teologale sunt
daruri prin care creºtinul poate participa la viaþa divinã,
o viaþã pe care Isus a venit sã ne-o comunice.
Credinciosul creºtin este înzestrat cu diferite daruri
dumnezeieºti ºi învãluit de harurile necesare în
vederea sfinþeniei. În drumul sãu, el este întãrit prin
sau mimarea unei bucurii exterioare în discordanþã cu
trãirea interioarã. Consecinþa dialogului în rugãciune
cu Dumnezeu, la care conduce postul, este tocmai
starea de bucurie izvorâtã din împlinirea unei nãzuinþe
adânc înfipte în sufletul omului creat dupã chipul ºi
asemãnarea Ziditorului.
Paradoxal, renunþarea la care ne invitã postul,
chiar dacã în mod obiºnuit are o conotaþie ce stã sub
semnul tristeþii, aduce, de fapt, bucuria regãsirii ºi
locuirii în preajma lui Dumnezeu. Mai mult decât atât,
împreunã cu faptele de milostenie ºi rugãciunea,
postul conduce spre convertirea omului în raport cu
sine însuºi, cu aproapele ºi cu Dumnezeu.
POSTUL MARE –
CALE SPRE BUCURIA ÎNVIERII LUI HRISTOS
Un alt aspect important care trebuie subliniat:
postul nu este un scop în sine. Este o cale, un mijloc
care-ºi are destinaþia în regãsirea comuniunii cu
Dumnezeu, ruptã de pãcat. Mai cu seamã Postul
Mare, timp forte de pregãtire sufleteascã, este calea
ce ne conduce creºtineºte spre întâmpinarea mãritei
Învierii lui Hristos. Aºa cum pentru înþelegerea
teologicã corectã, în credinþã, a misterului
rãscumpãrãrii noastre, nu poate fi separatã moartea
pe Cruce de Învierea lui Hristos, tot astfel timpul
pregãtitor al Postului Mare nu poate fi trãit în
adevãrata sa valenþã creºtinã decât animaþi de
bucuria dãruitã de Cel Înviat. Sfântul Apostol Pavel
vorbeºte foarte frumos despre aceastã unitate care
însufleþeºte speranþa creºtinã: „Dacã am murit
împreunã cu Hristos, credem cã vom ºi vieþui
împreunã cu El, ºtiind cã Hristos, odatã înviat din
morþi, nu mai moare; asuprã-I moartea nu mai are
stãpânire” (Rom 6, 8).
În încheiere, nu trebuie uitat nici faptul cã
purificarea sufleteascã, ce se realizeazã prin
practicarea postului, nu vine numai de la noi. Ea este
un dar al lui Dumnezeu, un rãspuns la rugãciunea
noastrã. În mod concret, aceasta se realizeazã prin
Sacramentul Spovedaniei, în care harul iertãrii lui
Dumnezeu spalã mulþimea pãcatelor, dãruind bucuria
Învierii prin împãrtãºirea cu Trupul ºi Sângele lui
Hristos, Taina mântuirii ºi bucuriei noastre.
Pr. Dc. Daniel AVRAM

credinþã, susþinut de speranþã ºi înflãcãrat de iubire,
având la îndemânã tot ce-i este necesar pentru avea
o existenþã întru totul trãitã în intimitatea lui
Dumnezeu. În vederea acestui þel, el trebuie sã
dobândeascã acea voinþã prin care sã vrea sã
colaboreze cu puterea Spiritului Sfânt, singurul care-l
poate introduce ºi menþine în trãirea unei vieþi
supranaturale, trãitã în Hristos. Acest tip de viaþã
presupune o activitate permanentã, continuã. Pe
fiecare, El ne chemã la o relaþie neîntreruptã. Isus nu
cere un anumit gest sau o anumitã formulã de evlavie,
de pietate: El cere toate clipele vieþii omului, toate
puterile sale, întregul sãu suflet, pentru ca, în schimb,
sã-l facã capabil sã înceapã, încã de pe pãmânt, sã
trãiascã viaþa divinã. Ce mãreþ lucru sã corespunzi
chemãrii lui Hristos, pentru a putea respira încã de aici
aerul curat ºi luminos al adevãrului ºi al iubirii veºnice!
Pentru aceasta, creºtinul trebuie sã se obiºnuiascã sã
facã din fiecare zi o rugãciune
continuã, dupã cuvântul Evan-
gheliei: „Neîncetat sã vã rugaþi ºi
niciodatã sã nu vã descurajaþi”
(Lc 18,1).
În perioada binecuvântatã a
Postului, creºtinului i se propune
într-un mod aparte sã aprofundeze
relaþia sa cu Dumnezeul Cel viu ºi
adevãrat. Pe lângã renunþãrile din
iubire ºi milostenia sincerã faþã de
cei sãraci, pe care creºtinul le face
de-a lungul postului, mai mult ca
orice el trebuie sã stea faþã cãtre
faþã cu Dumnezeu, rugându-se ºi
adâncind relaþia sa de iubire cu
Creatorul sãu. Asupra acestui
aspect al vieþii creºtine propunem
câteva reflecþii în cele ce urmeazã.
Cea mai profundã tainã a vieþii omului este trãirea
unei legãturi vii ºi personale cu Dumnezeu. Existenþa
unei astfel de legãturi este expresia voinþei lui
Dumnezeu. Doar în mãsura în care se trãieºte o astfel
de legãturã, omul poate fi cu adevãrat fericit ºi, în
acelaºi timp, împlinit. Pentru a ajunge la realizarea
acestui ideal, este nevoie mai întâi de darul lui
Dumnezeu ºi, apoi, de colaborarea cu acest dar
printr-un efort propriu, printr-o luptã continuã, printr-un
exerciþiu perseverent. Aceastã colaborare dintre darul
lui Dumnezeu ºi lucrarea omului se exprimã înainte de
toate prin rugãciune, fãrã de care viaþa creºtinã nu ar
putea exista.
Ce este rugãciunea? Sfânta Tereza a Pruncului
Isus defineºte rugãciunea astfel: „Pentru mine,
rugãciunea este un elan al inimii, o simplã privire
aruncatã spre cer, este un strigãt de recunoºtinþã ºi de
iubire, atât în încercare cât ºi în bucurie”. Rugãciunea
este o conversaþie cu Dumnezeu, un dialog de iubire
cu El, un dialog care porneºte dintr-o dorinþã de
perfecþiune în vederea îndumnezeirii. Rugãciunea
este o relaþie vie a fiilor lui Dumnezeu cu cele Trei
Persoane ale Sfintei Treimi. Aceastã relaþie îl cheamã
pe creºtin la a se menþine în mod obiºnuit în prezenþa
lui Dumnezeu, deci la a fi în comuniune cu El. Este
vorba de o comuniune de viaþã, care începe în
momentul botezului.
Reper de via]@ cre}tin@
Ce stã la baza rugãciunii? Catehismul spune cã
umilinþa este temelia rugãciunii. Pentru cã noi nu ºtim
sã ne rugãm cum se cuvine, Dumnezeu vine în
ajutorul slãbiciuni noastre (cf. Rm 8,26). Pentru
aceasta, trebuie sã ne predispunem sã primim acest
ajutor, sã avem o atitudine de cerºetor în faþa lui
Dumnezeu. Trãirea acestei exigenþe implicã umilinþa,
despre care Catehismul spune cã este „dispoziþia
necesarã pentru a primi în dar rugãciunea”.
Ce trebuie sã cerem când ne rugãm? Condiþia
care se impune pentru a fi împlinitã rugãciunea este
sã cerem doar ceea ce ne ajutã sã dobândim viaþa
veºnicã: mai întâi bunurile supranaturale, iar apoi, în
mãsura în care ne sunt utile pentru mântuire, bunurile
pãmânteºti. Aceasta este regula stabilitã de cãtre
Hristos însuºi: „Cãutaþi mai întâi Împãrãþia cerurilor ºi
dreptatea Sa, ºi toate celelalte vi se vor adãuga vouã”
(Mt 6,33). A cãuta Împãrãþia lui Dumnezeu înseamnã
a dori sã atingi scopul pentru care
Dumnezeu te-a creat, înseamnã a
cere de la Dumnezeu doar ceea ce
este în conformitate cu voinþa Sa.
Dumnezeu ºtie mai bine ca oricine
care sunt nevoile fiecãrui suflet în
parte. Este nevoie, deci, sã
subordonãm totul Providenþei
divine, o subordonare care implicã
încredere ºi abandon în mâinile
Creatorului, Cel ce a avut bunãtatea
de a pune Împãrãþia Sa în inimile
noastre. Pentru aceasta, Sfântul
Grigore de Nazianz ne îndeamnã
cã „trebuie sã ne amintim de
Dumnezeu mai des chiar decât
respirãm”.
În vederea unui asemenea ideal,
Catehismul ne învaþã cã „nu ne
putem ruga în orice clipã, cum ne-o cere Mântuitorul,
dacã nu ne rugãm în anumite momente”. De aceea,
Biserica „le propune credincioºilor ritmuri de rugãciune
menite sã hrãneascã rugãciunea continuã”. Unele sunt
zilnice, altele sãptãmânale, iar cele mai multe le
regãsim pe parcursul anului liturgic, în mod cu totul
special fiind invitaþi la rugãciune în timpul binecuvântat
al Postului Mare.
Scopul vieþii de rugãciune este de a trãi cu
Dumnezeu, de a ne descoperi idealul, de a ne simþi
împliniþi, de a fi cu adevãrat fericiþi. Cât de fericit poate
fi omul care-ºi gãseºte idealul ºi poate da sens vieþii
sale! El ºtie ce vrea, ºtie unde merge ºi pe unde sã o
ia, ºtie ce are de fãcut, unde trebuie sã ajungã ºi prin
ce mijloace. El îºi aminteºte cã altãdatã mergea fãrã
sã ºtie unde, iar greutatea drumului îl obosea ºi-l
descuraja. Acum însã, nimic nu-l mai poate opri. ªtie
cã la capãtul trudei sale se aflã Cel pe care-L cautã,
Acela pe care, de altfel, L-a gãsit deja în inima sa, prin
credinþã: „L-am gãsit pe Cel pe care-L iubesc;
apucatu-L-am atunci ºi nu L-am mai lãsat” (Cânt 3,4).
Iubirea i-a dat atunci aripi, fiindcã „ea este mai tare
decât moartea” (Cânt 8,6) ºi orice teamã de dificultãþi
a dispãrut datoritã speranþei, cãci ne învaþã Apostolul
Pavel: „toate le pot întru Cel care mã întãreºte”
(Fil 4,13).
Pr. Anton CRIªAN,
Vicar cu preoþii ºi persoanele consacrate
Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 5
Din via]a Eparhiei
PREZENTAREA SCRISORII ENCICLICE SPE SALVI
A SFÂNTULUI PÃRINTE, PAPA BENEDICT AL XVI-LEA
La capela „Sfântul Iosif” a
Catedralei din Piaþa Ciapariu, în
zilele de 6-7 martie a.c. a fost
prezentatã recenta Scrisoare
Enciclicã a Sfântului Pãrinte, Papa
Benedict al XVI-lea, cãtre Episcopi,
preoþi ºi diaconi, cãtre persoanele
consacrate ºi cãtre toþi credincioºii,
Spe Salvi.
În conferinþele ce s-au desfãºurat
în dupã-masa fiecãrei zile, au luat
cuvântul Pr. Florin Bozântan,
Consilier eparhial cu probleme
teologice, Prof. Cãlin Sãplãcan,
de la Facultatea de Teologie
Greco-Catolicã din Cluj-Napoca,
Pr. Anton Criºan, Vicar cu preoþii
ºi persoanele consacrate, care au
abordat aspecte dogmatice,
filosofice ºi spirituale ale Enciclicii,
iar în încheiere, Preasfinþia Sa
Florentin Crihãlmeanu a realizat o imagine de
ansamblu asupra acestei scrisori pontificale.
În prima zi de conferinþe, Pr. Florin Bozântan, în
consideraþiile sale dogmatice, a arãtat: „Speranþa
este pusã de Dumnezeu în inima fiecãrui om, ea
asumând aºteptãrile care inspirã activitãþile
oamenilor, le purificã, pentru a le îndrepta spre
Împãrãþia Cerurilor. Viaþa nu este un simplu produs al
legilor ºi materiei, ci, în toate ºi în acelaºi timp, existã
o voinþã personalã, existã un spirit care în Isus Hristos
s-a revelat ca Iubire. Sfântul Pãrinte face o trecere de
la speranþa trecutului, o speranþã a venirii
Mântuitorului, aºteptat de Biserica primarã, la o
speranþã a timpului actual, care intereseazã viaþa ºi
moartea omului astãzi.”
Dupã o incursiune istoricã ºi o analizã a scrisorii
din perspectivã filosoficã, Prof. Cãlin Sãplãcan a
reluat problematica speranþei, accentuând urmãtorul
aspect: „Ce înseamnã a spera, ce anume putem
spera? Constatarea pe care Sfântul Pãrinte o face,
este legatã de decalajul care existã între progresul
ºtiinþific ºi cel etic. Între reacþiile de dupã apariþia
acestui document, este ºi aceea cã Papa Benedict al
XVI-lea doreºte sã dea un rãspuns acelora care-ºi
pun întrebarea despre ceea ce este dupã moarte.
Rãspunsul Sfântului Pãrinte este fundamentat într-o
convingere creºtinã puternicã, bazatã pe mesajul lui
Isus Hristos ºi care vizeazã sensul vieþii, deoarece
speranþa nu are în vedere ceea ce se petrece dupã
moarte, ci ceea ce se petrece acum, aici. Acesta este
unul dintre punctele forte ale Enciclicii Spe Salvi: de a
spune, în ciuda reproºurilor pe care Karl Marx sau
Nietzsche le-au fãcut creºtinismului, cã speranþa
creºtinã este posibilã. Speranþa creºtinã este pentru
acum, pentru prezent, dar îºi va gãsi împlinirea
dincolo, dupã moarte.”
În continuare, Pr. Anton Criºan a prezentat
aspecte spirituale, între care rãspunsul central pe
care credinþa creºtinã îl dã tuturor întrebãrilor pe care
6 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
ºi le-au ridicat oamenii din toate
timpurile: “Sfântul Pãrinte spune cã
«omul este rãscumpãrat prin
Iubire», dar aici nu este vorba de
iubirea umanã, care este fragilã ºi
care poate fi distrusã de moarte, ci
este vorba de acea iubire care dã
certitudinea sã spui, împreunã cu
Sf. Pavel: «Nici moartea, nici viaþa,
nici îngerii, nici stãpânirile, nici cele
prezente, nici cele viitoare, nici
puterile, nici înãlþimile, nici
adâncurile ºi nici vreo altã creaturã
nu va putea sã ne despartã de
iubirea lui Dumnezeu, care este în
Hristos Isus, Domnul nostru» (Rm
8,38-39). Cine vrea sã rãmânã în
aceastã iubire, acela trebuie sã
împãrtãºeascã trãirea Sfântului
Pavel, care spune: «Trãiesc prin
credinþa în Fiul lui Dumnezeu, care
m-a iubit ºi s-a dat pentru mine (Gal 2,20)”.
Aprofundând cele expuse mai înainte, Preasfinþia
Sa Florentin a realizat un rezumat al documentului,
prezentând totodatã câteva aspecte mai importante:
„Rãscumpãrarea ne este oferitã în sensul cã am
primit o speranþã demnã de încredere. Mântuirea
noastrã este un dar gratuit, nemeritat. Dumnezeu ne
face acest dar, pentru ca sã trãim cu speranþã. Poate
cã nu înþelegem bine ce reprezintã aceastã mântuire
în timpul vieþii noastre. Cu siguranþã, dupã momentul
trecerii, vom înþelege mult mai bine care este marele
har al faptului cã suntem mântuiþi. Prin har aþi fost
mântuiþi – spune Sfântul Apostol Pavel. Iatã cum
mântuirea trebuie sã fie izvor de speranþã pentru noi,
astãzi, care sã ne facã sã putem trãi altfel prezentul,
sã ne ajute în momentele dificile, dar mai cu seamã
sã ne ofere un scop, un þel, un punct final vieþii
noastre. Spre ce ne îndreptãm? Spre un neant, spre
un haos, spre o groapã din cimitir? Nicidecum!
Dumnezeu ne-a chemat sã fim pãrtaºi la bucuria
gloriei Sale, împreunã cu Fiul Sãu, acum înãlþat la
ceruri, cu Preasfânta Fecioarã Maria ºi cu toþi Sfinþii.
(...) Existã un aspect care de multe ori e trecut cu
vederea în acest document: Papa spune: Criza
actualã a credinþei este o crizã a speranþei creºtine –
adicã omul nu mai are motiv sã spere; ºi atunci, dacã
nu existã speranþã, în ce sã cred? Sfântul Pãrinte
aratã cum, întãrind speranþa, punem un fundament
credinþei noastre. Este legãtura cea mai directã între
speranþã ºi credinþã. (...)
Sã nu ne dãm niciodatã bãtuþi în credinþã. Sã fim
siguri cã El a învins lumea – ºi ne spune ºi nouã: „Nu
te teme, turmã micã!”. El a învins lumea odatã pentru
totdeauna, de aceea ne cere sã ne lãsãm învinºi aici
de bine, nu de rãu, sã nu ne pierdem niciodatã
speranþa.”
Biroul de presã

BUNAVESTIRE –
Promisiunea mântuirii
Originea rãului în lume rãmâne un fapt de
nepãtruns pentru mintea omeneascã. Oricâte
explicaþii s-au încercat, ele n-au putut fi pe deplin
satisfãcãtoare pentru inteligenþa ºi inima omului.
Aceastã continuã neliniºte, revolta naturii noastre
împotriva rãului existent ºi setea nestinsã dupã
fericire, nu-ºi pot avea explicarea decât într-un
paradis pierdut, dupã care râvnim ºi nu ne vom
împãca pânã nu-i vom deschide porþile.
În nemãrginita Lui bunãtate ºi iubire de
oameni, Dumnezeu n-a pãrãsit cu totul neamul
omenesc pentru cãderea în pãcat, ci, ca o razã de
speranþã, i-a promis cã odatã îi va trimite un
Rãscumpãrãtor, un Mântuitor. Îndatã ce le-a rostit
sentinþa pedepsei, a zis duhului rãu care-i
îndemnase pe Adam ºi Eva la pãcat: „Duºmãnie voi
pune între tine ºi femeie, între seminþia ta ºi seminþia
ei; tu vei înþepa cãlcâiul ei, iar ea va zdrobi capul
tãu” (Fac 3,15). Este întâia promisiune
dumnezeiascã asupra venirii în lume a Unuia nãscut
din femeie, care va zdrobi puterea diavolului –
promisiunea naºterii Mântuitorului din Preacurata
Fecioarã Maria.
Psalmii ºi profeþiile din Legea Veche vorbesc
mereu de venirea în lume a lui Mesia, Care se va
naºte din „Rãdãcina lui Iesse”, din seminþia lui
David, din Fecioara care-L va lua în pântece, ºi care
din viþa lui David trãgându-se, este
indicatã a fi însãºi Preacurata
Fecioarã Maria, cea logoditã cu
Iosif, tot din neamul lui David. Sf.
Evanghelist Luca istoriseºte: “Iar în
a ºasea lunã, a fost trimis îngerul
Gavril de la Dumnezeu, într-o
cetate din Galileea, al cãrei nume
era Nazaret, la o Fecioarã logoditã
cu un bãrbat care se chema Iosif,
din casa lui David; iar numele
Fecioarei era Maria. ªi intrând
îngerul la ea, a zis: Bucurã-te,
ceea ce eºti plinã de har, Domnul
este cu tine. Binecuvântatã eºti tu
între femei” (Lc 1,26-28). La
tulburarea Mariei, îngerul o
întãreºte: “Nu te teme, Marie, cãci
ai aflat har la Dumnezeu. ªi iatã,
vei lua în pântece ºi vei naºte fiu ºi
vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare ºi Fiul
Celui Preaînalt se va chema” (Lc 1,30-32).
Femeia despre care vorbesc vechile
prorociri, a fost descoperitã acum, la plinirea
vremurilor, prin trimiterea Arhanghelului Gavril la Ea:
Maria din Nazaretul Galileei, Fecioara logoditã cu
Iosif. Sãmânþa Ei, care urma sã sfarme „capul
ºarpelui”, puterea diavolului, avea sã fie Isus. Cum
va fi cu putinþã ca Fiul lui Dumnezeu sã se nascã
Calendar
dintr-o Fecioarã, o descoperã îngerul, din
însãrcinarea lui Dumnezeu: „Spiritul Sfânt se va
coborî peste tine ºi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; ºi pentru aceea, ºi Sfântul care se va naºte
din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc 1,35).
ªi pentru a o liniºti ºi încredinþa ºi mai mult pe
Fecioara speriatã ºi neliniºtitã, care „nu ºtia de
bãrbat”, aduce pildã pe Elisabeta, rudenia sa, soþia
preotului Zaharia, care-l zãmislise acum, la
bãtrâneþe, de ºase luni, pe Sf. Ioan Botezãtorul:
“Cãci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinþã”
(Lc 1,37). Atunci Fecioara Maria a rostit: „Iatã roaba
Domnului, fie mie dupã cuvântul Tãu” (Lc 1,38). «ªi
Cuvântul s-a fãcut trup ºi a locuit între noi». Prin
consimþirea Preacuratei la vestirea rânduielii lui
Dumnezeu, s-a fãcut începutul mântuirii noastre. În
Ea ºi cu Ea s-au sfârºit profeþiile despre venirea lui
Mesia, cãci El se întrupase în trupul feciorelnic al
Mariei. ªi ne mai spune Sf. Luca, amintind de
întâlnirea Mariei cu Elisabeta: „ªi când a auzit
Elisabeta salutarea Mariei, sãltat-a pruncul în
pântecele ei ºi s-a umplut Elisabeta de Spirit Sfânt,
ºi a strigat cu glas mare ºi a zis: Binecuvântatã eºti
tu între femei ºi binecuvântat este rodul pântecelui
tãu. ªi de unde mie aceasta, ca sã vinã la mine
Maica Domnului meu? (Lc 41-42). Aºadar, Fiul lui
Dumnezeu era întrupat în clipa în care Fecioara
zisese: „Iatã roaba Domnului, fie
mie dupã cuvântul Tãu”. De atunci
a rãmas preabinecuvântatã ºi
preamãritã între toate femeile ºi
mamele.
Preacurata Fecioarã Maria
are un loc unic în rãscum-
pãrarea noastrã prin Mântuitorul
Isus Hristos, pentru cã prin trupul
Ei s-a împreunat firea omeneascã
cu cea dumnezeiascã. Cel nãscut
din trupul Ei ºi-a vãrsat sângele
primit de la Ea ºi ºi-a rãstignit pe
lemnul Crucii trupul nãscut din
trupul Ei, pentru mântuirea
noastrã. Nu numai cinstea Ei
întrece orice putere de închipuire
omeneascã, ci ºi însemnãtatea
Preacuratei în economia divinã ºi
istoria omenirii: niciun alt muritor,
femeie sau bãrbat, nu s-au nãscut, dar nici nu se vor
mai naºte, cu misiunea pe care a avut-o Preacurata;
dar nici înger, nici arhanghel nemuritor. În
consecinþã, ºi puterea ºi ajutorul Preacuratei nu pot
fi decât superioare oricãrei înþelegeri omeneºti. De
aceea, mijlocirea sa, pentru noi, la Fiul Ei, e cel mai
puternic sprijin pe care ni-l putem dori.
Alexandru PINTELEI
Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 7
Adev@ruri de credin]@
SPIRIT {I
Nicio învãþãturã nu este de ajuns, e nevoie de o naºtere.
1. CUM NE RAPORTÃM LA
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU?
Suntem obiºnuiþi sã considerãm, adeseori în
mod superficial, cã paginile Sfintei Scripturi sunt
doar ceea ce numim noi, autoflatându-ne, hranã
spiritualã, expresie ce dã senzaþia, datoritã formei
pretenþioase sub care se prezintã, cã ar ascunde
sau manifesta o realitate autenticã a vieþii noastre
spirituale. Raportarea noastrã la Scripturi a pierdut
una dintre dimensiunile esenþiale ale intervenþiei lui
Dumnezeu în lume: judecata. Ce este judecata?
Este confruntarea milostivã, tandrã pe care Spiritul o
provoacã în noi, între interioritatea proprie, umanã ºi
adevãrul dumnezeiesc, al cãrei scop este realizarea
veracitãþii spirituale. Mila lui Dumnezeu,
întotdeauna îmbrãþiºatã de adevãr, este
compasiune judecãtoare. Invers, judecata lui
Dumnezeu e întotdeauna milostivã, neregãsindu-se
în spiritul resentimentar sau rãzbunãtor ce
caracterizeazã adesea aºa-zisa corecþie fraternã
între oameni, ci totdeauna orientatã spre vindecare
ºi mântuire. Aceste douã aspecte ale prezenþei
divine în lume, mila ºi judecata, se manifestã ca
hranã ºi ca vindecare, neadmiþând nicio
concurenþã între ele. Ne vom concentra în mod
deosebit asupra celui de-al doilea aspect, cel
terapeutic, al Cuvântului lui Dumnezeu, care “e viu
ºi lucrãtor ºi mai ascuþit decât orice sabie cu douã
tãiºuri ºi pãtrunde pânã la despãrþitura sufletului ºi
spiritului, dintre încheieturi ºi mãduvã, ºi destoinic
este sã judece simþirile ºi cugetãrile inimii” (Evr
4,12). Ne vom raporta, prin urmare, la Sfânta
Evanghelie ca la o sfidare cu care Cel ce ne iubeºte
ne stimuleazã, ne încurajeazã sã vedem fiinþa
noastrã interioarã în adevãrata ei luminã, lumina ce
vine de la însuºi Plãsmuitorul ei.
2. ANALIZÃ EXISTENÞIALÃ –
STRUCTURILE FRICII
Experienþa fiecãruia dintre noi dezvãluie mai
degrabã sau mai târziu, în familiarizarea cu sine,
conºtiinþa unei vulnerabilitãþi ºi precaritãþi
fundamentale, constituind secretul cel mai obscur al
nostru ºi care, în cele din urmã, este originea
întregului lanþ al motivaþiilor ce ne miºcã în mod
obiºnuit. Cu alte cuvinte, omul se simte pe sine
însuºi ca un fel de concentrare de conºtiinþã, cumul
conºtient, aruncat într-o lume care-i este strãinã,
preexistentã ºi de care va depinde toatã scurta lui
viaþã. Temporalitatea ºi spaþialitatea pot fi, ºi sunt
percepute ca atare, cele douã chingi ale închisorii
noastre, la fel de bine cum pot fi orizontul jocului
propriei libertãþi. Nu numai atât, dar acest centru
8 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
ADEV~R
Jakob Böhme, De incarnatione Verbi I, 4, 19
conºtient, omul, simte în adâncul lui respon-
sabilitatea faþã de aceastã fiinþã, a sa proprie,
care-i este încredinþatã, ºtie cã trebuie sã ia decizii
de care-i depind viaþa, destinul ºi, mai ales, starea
finalã, eschatologicã. Se simte aruncat într-o lume
care trece, se schimbã, în care formele noi le
consumã pe cele vechi ºi în care el însuºi, deºi
oarecum îmboldit interior spre dãinuire ºi în
imposibilitatea de a se concepe pe sine însuºi ca
nefiind, se vede consumat de eroziunea biologicã,
de o entropie, pare-se cã, atotstãpânitoare. Omul
devine rezistenþã la nimic înspre ceva, adicã, în
tragedia zbaterii sale, atestã starea sa nemântuitã.
Moartea ca perspectivã inevitabilã vine sã grãiascã
ultimul cuvânt (oare?), dar care este ºi o nesuferitã
amuþire în ceea ce priveºte taina noastrã cea mai
recesivã. Moartea se manifestã în douã dimensiuni
de bazã, de aceea ºi efortul omului de a se mântui,
salva, conserva pe sine, merge în douã direcþii
interdependente: a) autoconservarea, care la nivel
individual înseamnã lupta pentru dobândirea
condiþiilor necesare ºi propice vieþii, ºi b) salvarea
prin alþii, în primã instanþã prin urmaºi, fapt care
implicã prezenþa unei/unor persoane iubite.
Ajungem la rãdãcina adevãratã, deºi nu foarte
vizibilã a zbaterilor noastre: în fapt, cu toate
metaforele pe care le adãugãm ca sã cosmetizãm
aparenþa deseori inesteticã, suprafaþa istoriei
noastre personale, este foarte probabil ca mobilul
faptelor noastre cele mai sublime ºi chiar eroice
(aparent) sã provinã din douã extensiuni
existenþiale ale fricii: frica de moarte individualã,
teama înnãscutã în faþa perspectivei cãderii în
neant, ºi frica de moartea colectivã, prezentã sub
douã forme: teama dispariþiei individuale din
memoria colectivã, din pomenirea urmaºilor ºi a
celor iubiþi, ºi teama de neperpetuarea speciei
umane. Deºi interdependente, este evident primatul
celei dintâi din perspectivã individualã. Iatã, aºadar,
realitatea noastrã nudã: experimentãm starea
nemântuitã, în prezenþa presantã a fricii de moarte
(aspectul thánatos) ºi a fricii de neacceptare, de
neiubire, de respingere (aspectul éros). Acestea
sunt cele douã ziduri interioare între care oscileazã
conºtiinþa ºi de care se loveºte voinþa umanã. Tot
ceea ce facem în viaþã îºi are mobilul în aceste frici
ce stau la baza construcþiei individuale. Logica
acestei construcþii este cumulul de substanþe în
vederea conservãrii mele ºi cumulul de forþã în
vederea acceptãrii mele de cãtre ceilalþi. Este o
logicã a închiderii, a separãrii, segregãrii mele de
ceilalþi, de Celãlalt. Numai cã închiderea, stagnarea,
oprirea în sine duce inevitabil la cutremurãtoarea
realitate de care fugim, moartea. Este o experienþã
comunã, întotdeauna privitor la alþii, dar presimþitã
ca atingând ºi persoana proprie, mai ales în cei

dragi, faptul cã, pânã la urmã, viaþa individualã este
curmatã de moarte, chiar în cazul celor care au
dispus de cele mai bune condiþii de autoconservare
(hranã, îmbrãcãminte, mijloace materiale, servicii
medicale impecabile). De asemenea, nemurirea prin
persoana iubitã sau urmaºi se dovedeºte a fi o iluzie
incapabilã sã rezolve enigma dispariþiei mele, a
neputinþei de a mã salva, de a mã mântui pe mine
însumi.
Singura posibilã speranþã ar putea veni de la
Altcineva, care sã nu fie deloc supus lumii tranzitorii,
de care aceastã întreagã lume sã depindã ºi care sa
aibã stãpânire asupra seminþei mele veºnice,
asupra sâmburelui, miezului meu nepieritor.
Experienþa noastrã existenþialã ne convinge cã ne
gãsim într-o stare de cãdere în care orice efort
autosuficient de ridicare, de salvare, conservare de
sine, duce în mod fatal la experierea
concretã, falimentarã a acelei cãderi.
Doar o Realitate Transcendentã stãrii
noastre ar fi capabilã sã ne ridice.
Oricât ar suna de banal pentru urechile
noastre de creºtini instruiþi ºi obiºnuiþi
cu noul, Dumnezeu Tatãl, prin Isus
Hristos în Spiritul Sfânt, este aceastã
realitate. Nu doar cã suntem convinºi
de starea noastrã cãzutã, cã nu ne putem
automântui, dar nici mãcar nu putem oferi stãrii
noastre o explicaþie plauzibilã, în lipsa unui
Transcendent. Doar datoritã faptului cã acest
Transcendent ºi-a manifestat prezenþa istoric, în
Revelaþie ºi mai ales în venirea lui la noi în forma
noastrã (Întruparea), putem sã ºtim cã ne aflam în
starea cãzutã din cauza unei culpe primordiale.
Culpã care a constat tocmai în încercarea omului de
a-ºi fura divinitatea, de a sustrage de la Creatorul
sãu ceea ce acesta deja îi promisese ºi, de fapt, îi
dãduse chiar, fiind chip ºi asemãnare (cf Gen 1,26).
Este încercarea libertãþii create de a se atomiza, de
a fi ca Dumnezeu în afara lui, în loc de a fi cu el.
Aceastã temeritate, de a mã strânge pe mine
însumi, de a mã culege (contrariul reculegerii), de a
mã conserva în afara râului veºnic curgãtor al
Darului, este culpa primordialã a libertãþii create a
omului (ºi mai întâi a Îngerului), culpã care ne
întâmpinã pe fiecare la intrarea în existenþã. Iatã
cum voinþa noastrã de conservare de sine poate sã
însemne ºi sã lãmureascã sursa însãºi a morþii:
“Cine þine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-ºi pierde
sufletul lui pentru Mine, îl va gãsi” (Mt 10,39). Faptul
de a fi sau a deveni actorii, protagoniºtii propriei
noastre vieþi spirituale se reveleazã a fi nimic altceva
decât o sucombare la vechea înºelãciune, o
lamentabilã abandonare în nimic, la care adãugãm,
pentru a conferi mai multã gravitate (hilarã), iluzia
autenticitãþii.
Sãmânþa ultimã a rãului în noi este, deci, voinþa
de sine, iubirea pãtimaºã de sine, miºcarea
centripetã care atomizeazã fiinþa umanã, o separã.
Este numitã de cãtre asceþi, filautía. Aceastã
sãmânþã se înrãdãcineazã în noi cu trei rãdãcini
viguroase: pofta trupului ºi pofta ochilor ºi trufia vieþii
(I Io 2,16). Aceste trei rãdãcini ale rãului odrãslesc
în noi, asemenea neghinei aruncate de duºman (cf.
Mt 13, 24-30), opt ramuri otrãvitoare, pe care le
Adev@ruri de credin]@
simþim ºi cu care trebuie sã luptãm de-a lungul
întregii vieþi: gastrimargía (lãcomia pântecelui),
porneía (pornirile senzualitãþii), argurofilía (iubirea
de arginþi, bogãþii), orgé (mânia), lupé (tristeþea),
akédia (lâncezealã, depresie spiritualã), kenodoxía
(slava deºartã) ºi uperifanía (trufia)1. Roadele amare
ale pãcatului cresc ºi se coc pe aceste ramuri,
irigate de complãcerea voinþei ºi încãlzite de soarele
inteligenþei noastre ce-ºi dã asentimentul. Sf.
Apostol Pavel le enumerã: “adulter, desfrânare,
necurãþie, destrãbãlare, închinare la idoli,
fermecãtorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi,
dezbinãri, eresuri, pizmuiri, ucideri, beþii, chefuri ºi
cele asemenea” (Gal 5, 20.21). Fiecare din cele trei
rãdãcini ale rãului atacã una dintre dimensiunile
fundamentale ale fiinþei umane ºi se manifestã cu
gânduri ale rãutãþii specifice, dupã cum urmeazã:
Desigur, oricare din aceste dimensiuni ar fi
afectatã, este corupt ºi se îmbolnãveºte omul întreg.
Observãm cum acestea corespund în mod esenþial
cu ceea ce, în analiza noastrã, am numit structurile
fricii. Zice însã Sf. Apostol Ioan: “În iubire nu este
fricã, ci iubirea desãvârºitã alungã frica, pentru cã
frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu
este desãvârºit în iubire” (I Io 4,18). Aºa cum rezultã
în mod logic, structurile fricii reveleazã slãbiciunea
lor principialã: dacã este efort de conservare de
sine, va fi închidere în sine, repliere în sine, filautía.
Aceasta dezvãluie precaritatea mea relaþionalã,
lipsa iubirii, ca dimensiune a deschiderii spre
celalalt. Singura posibilitate a ieºirii din aceastã
închisoare a iubirii pãtimaºe de sine ºi, ca urmare,
din structurile fricii, este iubirea, dar nu o iubire
simplu umanã, care ar putea cãdea din nou în
reþeaua rãului prin aportul subiectiv inerent, ci
iubirea transcendentã, iubirea lui Dumnezeu (în
primul rând în sensul iubirii lui pentru mine, dar ºi în
acela al iubirii mele pentru el, ca ºi consecinþã), care
nu este condiþionatã, fiind liberã de orice fricã: “Noi
îl iubim pe Dumnezeu, fiindcã el ne-a iubit cel dintâi”
(I Io 4,19).
Gabriel MARINCAª
Notã:
1
Pentru enumerarea, descrierea, precum ºi pentru
remediul împotriva celor opt gânduri ale rãutãþii, vezi
Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Polirom,
Iaºi, 1997, pp. 43-75. De asemenea, pentru
aprofundarea unora dintre ele, vezi, Gabriel Bunge,
Mânia ºi terapia ei dupã avva Ecagrie Ponticul, Deisis,
Sibiu, 1998, ºi, de acelaºi autor, Akedia. Plictiseala ºi
terapia ei dupã avva Evagrie Ponticul sau sufletul în
luptã cu demonul amiezii, Deisis, Sibiu, 2001.
Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 9
Cre}tinul azi

Asceza creºtinã în contextul modernitãþii

Cuvântul grec askeo, askesis, asketes Creatorul a gândit un ritm pentru om – ziua
primeºte diferite semnificaþii, aplicându-se, în pentru muncã, iar noaptea pentru odihnã –,
decursul timpului, exerciþiului trupului, în cazul deoarece capacitãþile acestuia sunt limitate. A ºti
atleþilor ºi-al soldaþilor, exerciþiului inteligenþei ºi-al alterna timpul destinat muncii cu cel destinat
voinþei, muncii artistice sau tehnice, dar ºi repausului, relaþiei cu Dumnezeu ºi cu semenii
exerciþiului ce întãreºte virtuþile morale, cultului ºi devine un sprijin pentru o viaþã mai bunã.
vieþii religioase. Agitarea excesivã oboseºte, consumã,
Pe drumul cãutãrii lui Dumnezeu, asceza este enerveazã ºi distruge; tãcerea, în schimb, este
menitã sã fie un antrenament conºtient ºi spaþiu indispensabil întâlnirii cu sine, cu Dumnezeu
perseverent, ºi presupune o tensiune constantã. ºi, apoi, cu semenii, în mod autentic. Disciplina
Strãdaniile vieþii spirituale sunt o alegere liberã ºi calmului ºi a tãcerii se constituie într-un alt mijloc
conºtientã, deoarece creºtinul este conºtient de de bunãstare umanã ºi spiritualã.
mãreþia ºi bunãtatea scopului pentru care luptã, Creºtinismul înþelege cã omul a fost creat pentru
întâlnirea ºi unirea pentru totdeauna cu Dumnezeul relaþie, pentru comunicare ºi comuniune. Asceza nu
sãu. Tensiunea nu poate fi eliminatã total din viaþa se poate opune acestui principiu, dacã vrea sã fie
creºtinã autenticã pânã la momentul vederii lui
Dumnezeu „aºa cum este” (I Ioan 3,2).
Existã trei dimensiuni fundamentale ale
ascezei creºtine: postul, faptele de milostenie ºi,
evident, rugãciunea. Aceasta, deoarece toate
dimensiunile fundamentale ale fiinþei noastre sunt
chemate sã participe la purificarea ºi sfinþirea omului
întreg. Postul este direct legat de trup. Faptele de
milostenie, despre ale cãror acte ºtim cã sunt
deopotrivã de naturã trupeascã ºi sufleteascã,
pornesc din suflet, iar rugãciunea este legatã de
spiritul omului.
Este esenþial ca asceza pe care o practicãm sã
fie o cãutare a vieþii cu Dumnezeu, sã ne lege de
El, sã ne apropie într-un mod simþit de El. Pentru
aceasta, se pare cã este necesar ca darul sau
efortul pe care-l facem, de dragul lui Dumnezeu ºi,
evident, al aproapelui, „sã ne doarã”, adicã sã ne
atingã, sã nu fie ceva ce ne lasã indiferenþi, nu ne
implicã, dupã spusele Maicii Tereza de Calcutta: „Sã
nu fie din prisos, pentru ca donatorul sã se poatã
edifica înainte de toate pe sine.”
În contextul modernitãþii, asceza rãmâne
pentru creºtini o constantã necesarã, dar primeºte
conotaþii specifice. Antropologia ºi psihologia
observã cã anumite variaþii psihofizice ºi factori
culturali ai organismului influenþeazã sensibil asupra
creºterii globale a persoanei. În contextul societãþii
noastre, întârzie trecerea de la adolescenþã la creºtinã, ci trebuie sã-l susþinã. A avea ºi a cultiva
vârsta adultã, cresc temperamentele nervoase, se relaþii de calitate, asumând sacrificiile ce le
dezvoltã o sensibilitate dureroasã, care duce la presupune acest obiectiv, devine o altã modalitate
iritaþii majore cu stimuli minori. de creºtere a calitãþii vieþii.
Sensibilitatea, devenind mai accentuatã, riscã sã În sfârºit, viaþa cotidianã ne oferã ocazii de a face
sufoce omul. Nu trebuie uitat cã asceza creºtinã ascezã. Astfel, a suporta cu blândeþe dificultãþile
este în serviciul vieþii, al vieþii autentic creºtine, fiecãrei zile, munca obositoare sau intemperiile
aceea pe care Hristos Isus a venit sã o aducã „din climatului, realitãþi care adesea nici nu pot fi
plin” (Ioan 10,10). Este oportun ca asceza sã fie schimbate, poate deveni un eficace mijloc de
dezbrãcatã de mentalitatea penitenciarã ºi sã sfinþire.
adopte o terapeuticã preventivã. Iatã doar câteva exemple care ne pot inspira în a
De aceea, a cãuta eliberarea de orice nevoie petrece o perioadã de post care sã nu distrugã
de doping (vitezã, zgomot, alcool), libertatea de a omul, ci sã-l fortifice, cãlãuzindu-l pe drumul întâlnirii
nu recurge la evadãri din cotidianul vieþii, ci de a o cu Dumnezeu.
face suportabilã, agreabilã ºi umanizatã, contribuie
la creºterea calitãþii vieþii umane ºi spirituale. Pr. Cãlin BOT

10 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008


Ra]iune {i credin[~
Ne aflãm “dincoace” de oricare dintre concepþiile europene clasice despre relaþia dintre religie,
pe de o parte, filosofie ºi ºtiinþã, pe de altã parte: considerarea filosofiei ca “servitoare” a religiei,
considerarea religiei ca treaptã spre filosofie ºi a acesteia din urmã drept pasaj spre triumful
ºtiinþei, considerarea filosofiei ca tribunal al cunoaºterii.
Tertulian, Auguste Comte, Kant sau Hegel nu mai
sunt decât repere istorice ale unei probleme care
cere astãzi noi dezlegãri. Nici formula vestitei
“republica christiana” ºi nici pariul “depãºirii istorice a
religiei” nu mai sunt realiste. O nouã interacþiune a
religiei, ºtiinþei, filosofiei s-a conturat. Expansiunea
fãrã precedent a ºtiinþelor, multiplicarea iniþiativelor
filosofice, resurgenþa religiei sunt, împreunã, probe.
Astfel de observaþii a prilejuit oricãrui cunoscãtor
al scenei intelectuale din zilele noastre recentul
incident din renumita universitate “La Sapienza”, de
la Roma. Dupã ce Senatul universitar a adresat
Papei, în numele a peste patru mii de membri ai
corpului academic, invitaþia de a susþine o conferinþã
aniversarã (universitatea fiind iniþiativã pontificalã), o
mânã de profesori s-a opus vizitei, propagandistic ºi
gãlãgios, invocând laicitatea ºtiinþei ºi opinia fostului
Cardinal Ratzinger privind procesul lui Galilei.
Cu desãvârºitã demnitate, Vaticanul a declinat
vizita, dar a publicat conferinþa Suveranului Pontif,
care propunea, în mod interesant, meditaþia asupra
întrebãrii: Ce poate spune Papa la aniversarea unei
universitãþi dedicate cercetãrii ºtiinþifice? Acþiunea
reprobabilã a acelei mâini de profesori ridicã multe
întrebãri: Nu cumva însãºi democraþia a devenit
vulnerabilã în faþa grupusculelor agresive, în era
mediatizãrii maxime? Nu cumva cãutarea adevãrului
este acum folositã ca ideologie de împiedicare a
dezbaterii? Nu cumva sunt cercetãtori ºtiinþifici care
nu mai citesc destul?
Se poate discuta îndelung asupra fiecãrei
întrebãri. Mã limitez la a evoca, cu comentarii
inevitabil concise în cadrul de faþã, împrejurãrile care
acutizeazã astãzi tema relaþiei dintre raþiune ºi
credinþã ºi-i conferã noi orizonturi de dezlegare.
Cronologic, este de început cu anii 1971-73, când
mai mulþi fizicieni (Robert H. Dicke, Brandon Carter,
Paul Davies), din SUA, Israel ºi Australia, au
observat cã ceea ce s-a asumat în construcþia
teoriilor din fizicã ºi biologie (constanta vitezei
luminii, constanta lui Planck, constanta lui Boltzmann
etc.) drept “constante ale naturii” sunt mãrimi
convergente cu apariþia vieþii ºi a minþii umane. Astfel
s-au putut formula argumente pentru a se accepta
“principiul antropic” de organizare a universului.
Cine, însã, putea sã punã universul pe baze
antropice? Fizicianul Paul Davies (The Mind of God
..., 1992) a gãsit în evoluþie semnele unei “mind of
God” ºi a repus, astfel, în discuþie relaþia dintre religie
ºi ºtiinþã.
Un alt fizician, Frank Tipler (Ein – Designer
Universum, 1973), a argumentat cã legile fizicii ar
trebui acceptate indiferent de compatibilitatea lor cu
Cre}tinul azi
Geneza, celebra carte a Bibliei (“O lege fizicã nu ar
trebui niciodatã sã fie denunþatã doar datoritã
obiecþiilor religioase contra consecinþelor ce rezultã
din ea”), dar a tras o concluzie neaºteptatã: în
virtutea a înseºi legilor cunoscute ale fizicii, universul
existã de la un moment dat, iar chiar legile fizicii
presupun astfel intervenþia cuiva din afara spaþiului ºi
timpului.
Pe scurt, chiar legile fizicii presupun existenþa lui
Dumnezeu! Un biolog, Rupert Riedl (Die Strategie
der Genesis. Naturgeschichte der realen Welt, 1976),
argumentase deja cã “nimeni nu poate gândi fãrã
premise metafizice”, încât nici înþelegerea unei legi
din ºtiinþele naturii, fie ºi din fizicã, nu se atinge fãrã
asumpþii ce depãºesc acea lege. Încurajat de noile
dezbateri din ºtiinþele naturii, Hans Küng (Der Anfang
aller Dinge. Naturwissenschaft und Religion, 2005) a
privit “minunile” relatate de Biblie nu ca “întreruperi
ale cursului controlat de legile naturii”, ci ca
“interpretãri”, aºadar nu drept “relatãri de
evenimente”, ci ca “semne” ale prezenþei unei puteri
supreme în lume.
Fizicienii, biologii, filosofii, teologii lucizi nu-ºi mai
propun astãzi sã tranºeze odatã pentru totdeauna
relaþia dintre ºtiinþã, religie, filosofie ºi nu susþin
exclusivismul vreuneia.
Ei propun însã cooperarea acestora. Habermas
pledeazã pentru “dialogul” continuu deschis al
marilor forme ale spiritului, Joseph Ratzinger a vorbit
despre “necesara corelaþionalitate dintre raþiune ºi
credinþã” (Dialectica secularizãrii. Despre raþiune ºi
credinþã, 2004), iar Hans Küng a vorbit despre
“complementaritatea” lor.
Relaþia dintre credinþã ºi raþiune s-a acutizat ºi din
altã perspectivã: emergenþa fundamentalismului
religios, care a relansat formula unui Dumnezeu
“absolut transcendent”, “divinitate arbitrarã”. În
reacþie, mai mult decât oricine, Papa Benedict al
XVI-lea (cu douã cãrþi memorabile: Glaube und
Vernunft, 2006; Gott und die Vernunft, 2007) a
argumentat trei teze cardinale: “a acþiona în pofida
raþiunii este contrar esenþei lui Dumnezeu”; a-l
concepe pe Dumnezeu ca logos þine nu doar de
impactul elenismului asupra creºtinismului, ci chiar
de ascendenþa iudaicã a Bibliei; astãzi este nevoie
de o “autocriticã” a înseºi înþelegerii moderne a
raþiunii, care sã o facã conºtientã de sensul, sfera de
aplicare legitimã ºi limitele ei.
Andrei MARGA
Articol preluat din “Ziua de Cluj”, nr. 971/2008 prin
bunãvoinþa d-lui director Octavian Hoandrã
Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 11
Biserica }i societatea
Ostatici ai zilei de mâine
Suntem obiºnuiþi cu constatarea cã ne aflãm într-o
situaþie de tranziþie, în care toate valorile tradiþionale
ale societãþii sunt în crizã, toate sunt ameninþate de
noul stil de viaþã care a-a prãbuºit literalmente ca o
avalanºã asupra noastrã. Toatã lumea este de acord
cã cea mai ameninþatã valoare dintre toate este
instituþia cãsãtoriei. Se considerã deja ca un fenomen
normal, ca una din trei cãsãtorii încheiate sã
sfârºeascã prin divorþ în decurs de un an, iar cei care
se considerã mai deºtepþi, nici mãcar nu se
cãsãtoresc. În Franþa s-au legiferat deja reglementãri
pentru împãrþirea bunurilor câºtigate împreunã în
cursul unei convieþuiri “pe bazã de consens”, în cazul
în care aceasta se destramã.
Vina o punem pe modificarea structurii societãþii,
pe dispariþia “marii familii” tradiþionale, în cadrul cãreia
convieþuiau cel puþin trei generaþii succesive.
Examinând însã lucrurile mai îndeaproape, remarcãm
cã rãul constã în incapacitatea viitorilor soþi de a-ºi
asuma rolul de soþ, soþie, tatã ºi mamã. Acest lucru
I-a remarcat din timp Biserica, deoarece a introdus în
Codul de drept Canonic obligativitatea cursurilor de
pregãtire prematrimonialã pentru ambii miri. Se
adevereºte tot mai mult cã, printre condiþiile de reuºitã
ale unei cãsãtorii care se încheie, se numãrã ºi
viziunea religioasã asupra cãsãtoriei a mirilor,
convingerea privind caracterul sacramental al actului
pe care îl încheie.
Un rol hotãrâtor în realizarea unor cãsãtorii reuºite
îl are puterea exemplului, al exemplului eroic al
familiilor tinere care îºi asumã rãspunderea de a avea
doi, sau chiar trei copii. Biserica are datoria de a
facilita în cadrul vieþi parohiale contacte ºi legãturi mai
apropiate între familiile reuºite.
Diminuarea capacitãþii tinerilor de a-ºi asuma
rãspunderea întemeierii unei familii, este în mare parte
consecinþa industrializãrii societãþii, a faptului cã s-a
ajuns acolo ca niciun muncitor sã nu mai stãpâneascã
în totalitate tot procesul tehnologic de fabricaþie, ci
numai o fazã a lui, devenind dependent de executarea
corectã a fazelor dinaintea celei pentru care a fost el
instruit ºi creându-i astfel sentimentul de
iresponsabilitate, deoarece nu îºi dã seama în ce
mãsurã calitatea produsului finit depinde de
12 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
conºtiinciozitatea cu care îºi face el meseria. Astfel am
ajuns acolo cã nimeni nu mai rãspunde pentru cutare
insucces politic, economic sau social, ci "omul"
impersonal, "celãlalt", niciodatã "eu". Acesta este
rezultatul subminãrii în conºtiinþa publicã a existentei
unui Dumnezeu care ºtie tot, care vede tot ºi faþã de
care fiecare suntem rãspunzãtori.
Ce e de fãcut? Trebuie sã creãm condiþii pentru
stimularea conºtiinþei rãspunderii pentru propunerile
fãcute, pentru deciziile luate. Trebuie cultivatã
toleranþa faþã de opiniile fiecãruia, dar ºi rãspunderea
pentru opiniile emise. Un filozof (necunoscãtor în
domeniul mecanicii ºi al construcþiilor navale) a spus
cã ne aflãm în situaþia unor marinari ale cãror motoare
s-au defectat în largul oceanului, departe de orice port
sau ºantier naval ºi care au ajuns în situaþia de a
trebui sã-þi repare nava cu piesele existente, fãrã
niciun aport din afarã. Omenirea s-a gãsit de multe ori
în situaþii ca aceasta, dar totdeauna s-au gãsit ºi
oameni cu iniþiativã, care sã-ºi asume rãspunderea de
a face cava pentru a ieºi din impas.
Societatea noastrã este mãcinatã nu doar de lipsa
simþului responsabilitãþii, ci ºi de neîncredere, de
egoismul feroce, de lipsa rigidã de iubire faþã de
“celãlalt". Deja ºi cuvinte ca: bunãtate, bunãvoinþã.
mãrinimie, delicateþe, au o notã de desuetudine în
urechile noastre. Observatorii înþelepþi neagã cã
aceastã degradare moralã de dimensiuni sociale s-ar
datora doar vieþii economice de subzistenþã, sau
nedreptãþilor sociale care provin – real, sau doar
presupus – din ea. Dacã am admite aceasta, ar
însemna cã am vrea sã modificãm situaþia tocmai prin
remedierea fenomenelor care sunt cauzele economiei
de subzistenþã. Dimpotrivã: conform opiniilor
gânditorului francez Emmanuel Lévinas, pivotul
central al gândirii etice este senzaþia de a fi
rãspunzãtori pentru celãlalt. Lévinas vede în
angajamentul asumat pentru celãlalt acea situaþie în
care apare ºi are sens binele moral. Existenta
"celuilalt" pune sub semnul întrebãrii justeþea moralã a
existenþei mele senine ºi lipsite de grijã, construcþia
egocentricã a vieþii mele. Acest "celãlalt" este, mai
ales, cel fãrã apãrare, cel în nevoi, cel slab. Faþa care
apare în spatele ei ne citeazã în faþa unui Judecãtor
Suprem. Eu garantez cu viaþa mea pentru viaþa
celuilalt, sunt un ostatic luat pentru a garanta viitorul
aproapelui meu. Sentimentul cã eºti rãspunzãtor
pentru celãlalt este un sentiment obsedant, similar
celui de solidaritate faþã de rude, care prevaleazã faþã
de relaþiile întemeiate pe alegere. O astfel de formã a
existenþei, ºi anume aceea cã fãrã o angajare
prealabilã, personalã, eu sunt responsabil pentru
celãlalt, este faptul frãþiei interumane. Raportul dintre
sentimentul de rãspundere ºi frãþie este caracterizat
printr-o asimetrie sui-generis, de o lipsã de echilibru
dintre mine ºi celãlalt. Întâietatea este a celuilalt:
sentimentul de rãspundere pentru celãlalt nu poate fi
decât dezinteresat, nu poate duce în mod egocentric
din nou la sine însuºi. Sentimentul de rãspundere
pentru celãlalt e fãrã pretenþia de reciprocitate. Sunt
pur ºi simplu rãspunzãtor pentru celãlalt, fãrã sã-mi
pese dacã celãlalt rãspunde de mine, sau nu. Este o
 Biserica }i societatea

File din calendarul prim@verii

În sfârºit..., fila 21 martie anunþã care a canonizat-o în 1461, a spus
înscãunarea Primãverii! Este cã nimeni nu se apropie de ea fãrã
echinocþiul. Cum se vor realiza sã devinã mai învãþat ºi mai sfânt. La
speranþele noastre, vom vedea... îndemnul ei (imperativ), Papa
Fila 25 aratã Bunãvestirea, ziua Grigore IX, la 1377, se întoarce la
care lumineazã luna întreagã – este Roma, din “prinsoarea de la
marea promisiune a rãscumpãrãrii, Avignon”. Nu era cãlugãriþã, era doar
adoptarea noastrã ca fii ai Mariei. sorã terþiarã: este un caracter de
Aproape întreaga lunã martie se “modernitate”, am zice noi azi. Cu
suprapune Postului Mare. Biserica a toate acestea, a fost învrednicitã cu
dovedit grijã maternã, recomandând stigmatele; ºi, deºi analfabetã – doar
creºtinilor perioade de abstinenþã ºi târziu s-a pomenit cã scrie – trimitea
mortificaþie, auxiliare ale pregãtirii scrisori dictate, cu sfaturi la toþi
pentru Paºti. ªi biologic este înþelepþii Europei, pentru a cãrei
necesarã “purificarea” organismului! pace se trudea. Este Patroana
Sâmbãtã, 1 martie, a fost prima politicienilor. ªi mai amintim grija ei
sâmbãtã dedicatã pomenirii celor ce pentru familie –atât de suferindã azi!
ne-au precedat. Sã fim solidari cu ei, –, precum ºi îndemnul pentru a
sã-i pomenim în sâmbetele urmã- S f â n t a C a t e r i n a d e S i e n a pãstra reculegerea sufletului în
toare. “chilia interioarã”… Iatã motive
Tot la 1 martie, calendarul noteazã ziua pentru care la dolce Mamma Caterina a fost
universitarilor – recomandatã cãlduros de Sfântul declaratã Doctor al Bisericii de cãtre Papa Paul VI,
Pãrinte Benedict al XVI-lea, mai ales reculegerii în 1970, iar de cãtre neuitatul Ioan-Paul II, în 2000,
tinerilor; vorbeºte mereu de emergenþa educaþiei. Patroanã a Europei pentru Mileniul III (alãturi de
ªi, în sfârºit, o sfântã primãvãraticã: a trãit între Sfânta Brigitta a Suediei ºi Sfânta Tereza Benedicta
25 martie 1347-29 aprilie 1380: deci a rãmas tânãrã, a Crucii).
trãind numai 33 de ani. Cu toate acestea, cu elan ºi Cu dragoste, în reculegere, sã parcurgem luna
energie minunate, cei din cercul ei, cei mai mulþi mai martie, sub ocrotirea Sfântului Iosif, Ocrotitorul
în vârstã, o numeau MAMA CATERINA. Cãci de Sfintei Familii!
Sfânta Caterina de Siena este vorba. Papa Pius II, Viorica LASCU

legãturã fãrã legãturi reciproce. Nu e starea nevroticã
de a vrea sã ajuþi cu orice preþ, ci definiþia
filosofico-antropologicã a fraternitãþii umane.
Sentimentul de rãspundere umanã precede intenþiile,
voinþa ºi angajamentele omului. Sentimentul de
rãspundere faþã de celãlalt este o subordonare, este
zestre ontologicã a fiinþei umane. Este normal cã
spiritul burghez al cetãþeanului protesteazã împotriva
unei astfel de subordonãri – ºi pe bunã dreptate, zice
Lévinas – cãci a desfiinþat relaþiile feudale de
subordonare ºi le-a înlocuit cu exigenþele libertãþii ºi
ale egalitãþii. Spiritul burghez al cetãþeanului este
interesat de egalitatea în drepturi a relaþiilor, de
simetria relaþiilor echilibrate. Societatea burghezã
doreºte sã realizeze supremaþia libertãþii printr-o
formã organizatã a egoismului, cea socialistã spera sã
o realizeze prin organizarea egalitãþii. Egoismul
organizat e cel care se manifestã în schimburile
organizate în domeniul economic ºi politic. Lévinas se
îndoieºte cã în schimburile reciproce – de altfel
aprobate de toþi – ar putea fi identificate mãcar urme
ale eticului. Moralitatea apare – zice Lévinas – doar
dincolo de simetrie, de echilibrul burghez. El nu
renunþã la conceptul de justiþie bazat pe egalitate al
societãþilor moderne, dar nu îl considerã suficient. De
aceea, considerã cã fraternitãþii aflatã dincolo de
aceastã simetrie i se cuvine primul loc. Aceasta pentru
ca fraternitatea sã nu devinã doar un fronton formalist
ºi abstract al societãþii moderne, în spatele cãruia sã
se dezvolte în dragã voie egoismul neorganizat, un
"bellum omnium contra omnes".
Trãim într-o lume în care omenirea îºi pune pentru
prima datã întrebarea dacã va mai exista un “mâine”
– ºi cautã rãspuns la aceastã întrebare. Viitorul ne
este ameninþat de focarele de rãzboi latente, de
energiile devastatoare acumulate, de incapacitatea de
a ne repartiza în mod echitabil resursele. Mai
importantã decât întocmirea exactã a catalogului
problemelor pe care Ie avem de rezolvat, este sã
definim în ce constã fraternitatea la vederea acestor
probleme. Dupã Lévinas, noi, cei de azi, suntem
ostaticii zilei de mâine. Suntem garanþii speranþei cã
omenirea va mai exista ºi mâine, cã vor mai putea trãi
oameni, cã îºi vor mai putea asuma rãspundere
pentru celãlalt. Va fi nevoie de iubire, de valoare
moralã, datoritã cãreia omenirea va mai merita sã
supravieþuiascã. Viitorul viitorului începe în momentul
în care sunt capabil sã-mi asum rãspunderea – aici ºi
acum – pentru celãlalt. Mã întâlnesc cu "celãlalt” "de
mâine", în persoana “celuilalt" “de azi". În “celãlaltul"
"de azi" este prezent "celãlaltul" “de mâine". A fi ostatic
înseamnã a fi garantul zilei de mâine.
Dintre cele trei idealuri ale Revoluþiei Franceze,
pânã acum doar douã au devenit forþe definitorii ale
societãþii. Se pare cã, pentru perpetuarea omenirii,
pentru fericirea societãþii, este neapãrat nevoie ºi de
eficientizarea celei de-a treia, a fraternitãþii.
Pr. loan-Vasile BOTIZA
(dupã Nyíri Tamás, O.P.)

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 13

Biserica }i societatea
Confesiunea cuvintelor
Cuvintele pe care le folosim în viaþa religioasã
depind de apartenenþa noastrã confesionalã. Voi
ilustra aceasta prin câteva exemple, dealtfel
binecunoscute, din vocabularul religios ortodox
versus greco-catolic.
Astfel, liturghia ortodoxã abundã în Doamne,
miluieºte(-ne)!, în timp ce aceeaºi hrisostomicã
celebrare/slujbã reitereazã, în varianta gre-
co-catolicã, Doamne, îndurã-te spre noi! Aceastã
din urmã formulã apare uneori, corectatã parcã, în
versiunea Doamne, îndurã-te de noi ! Doxologiile
sunt adresate, în principiu, Treimii în ambele strane,
lãsându-se în grija unor teologi de ºcoalã nouã
apelativul Trinitãþii, care – în buna logicã a limbii
latine – exprimã sugestiv ideea de tri-unitate. Totuºi,
într-un caz se preferã aproape univoc sã I se dea
slavã lui Dumnezeu, în timp ce în altul aceluiaºi I se
cuvine mãrire sau chiar glorie. Terminologia este
precisã, aºa cum se cuvine, ºi în domeniul ad intra:
dacã Tatãl, ca izvor intangibil a toate, este lesne
TU EªTI ÎNCREDEREA DEPLINÃ
Tu eºti încrederea deplinã
A celor ce Te preamãresc,
Tu eºti o Veºnicã Luminã,
Ne eºti ºi pacea cea seninã,
Nemãrginite Dumnezeu.
Tu, ce-ai creat istoria ºi timpul,
Le sprijineºti mereu, mereu,
Tu, ce-ai inspirat tot gândul,
Tu, ce-nfrumuseþezi pãmântul,
Atotputernic Dumnezeu.
Tu eºti Fiinþa Luminatã
Ce vieþuieºti cu noi mereu,
Tu eºti Fãptura-ntruchipatã
Nãscut în ieslea minunatã,
Om ºi Dumnezeu.
Tu, Cel ce-ai fost, eºti ºi vei fi
În veci cu noi, mereu,
Tu, câte-ai zis le vei plini,
Iar noi în veci vom birui
Cu Tine, Dumnezeu.
Eºti Începutul ºi Sfârºitul,
Din veºnicie eºti mereu,
De la-nceput Tu eºti Cuvântul
Ce þine Cerul ºi Pãmântul,
Stãpâne Dumnezeu.
Pr. Leon DOROª,
ieromonah bazilian
14 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
recognoscibil întotdeauna ºi de cãtre toþi, nu la fel
stau lucrurile cu numele sau cu atributul creºtin al
Fiului, în a Sa iconomie a mântuirii. El este fie
tradiþionalul Iisus Hristos, fie mai modernul Isus
Cristos, la care se adaugã varianta intermediarã,
Christos, precum ºi toate combinaþiile posibile dintre
„nume” ºi „prenume”. Cea de-a treia persoanã a
Treimii poate fi, la rândul sãu, numitã Duh Sfânt sau
Sfânt Duh, precum ºi Spirit Sfânt sau Sfânt Spirit,
ceea ce are consecinþe – cum bine se ºtie – în
antropologia creºtinã, una de extracþie biblicã ºi de
expresie patristicã, în formã trihotomicã. Aºadar,
omul este trup, suflet ºi duh/spirit. Probabil cã
aceastã din urmã subtilã distincþie lingvisticã,
aplicatã îndeobºte persoanei, ajunge, în cazul
comunitãþilor care utilizeazã respectivele cuvinte, sã
confere veritabile identitãþi confesionale. Putem
afirma aproape infailibil (nu-i aºa?) cã bunul român
ortodox este cel care, cu întregul sãu duh aduce
slavã Treimii în Duhul Sfânt, în timp ce nu mai puþin
bravul ardelean greco-catolic mãreºte ºi el, prin
Spiritul Sfânt – ºi poate chiar Filioque – magnificenþa
eternului Pãrinte. Aþi sesizat aici, desigur, filonul
latinist al ªcolii ardelene, pandantul salutar al
pravoslavnicei noastre coloraturi.
ªi toate acestea pentru a spune cât de bogatã
este limba care îngãduie o atât de mare diversitate.
Însã sursele greceºti, latineºti ºi slavoneºti ale
lexicului nostru bisericesc nu se combinã
întotdeauna liber, ci intrã ºi ele în logica identitarã,
cea pe care unii ar numi-o a repetiþiei identicului. Iar
dacã în metafizicã terapia acestei maladii se
gãseºte o datã cu descoperirea celuilalt, poate cã ºi
în dinamica lingvisticã a comunitãþilor de credinþã,
alteritatea ar putea constitui un antidot. La
înþepenirea vocabularului, mai întâi, sau – cu bãtaie
ceva mai lungã – la recunoaºterea fratelui, adicã a
celui care e diferit de mine, dar împreunã cu care
aparþinem aceleiaºi familii.
Alin TAT

P~RINTELE EMIL PUNI A FOST CONDUS
PE ULTIMUL DRUM P~MÂNTESC
Sâmbãtã, 8 martie a.c., a avut loc slujba
înmormântãrii Pãrintelui Emil Puni SJ, fost Superior
Provincial al Societãþii lui Isus din România.
Ceremonia s-a desfãºurat în Deva, la biserica
„Neprihãnitei Zãmisliri”, al cãrei ctitor a fost chiar cel ce
era condus pe ultimul drum pãmântesc.
La ceremonie au participat Preasfinþia Sa
Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, Înalt Preasfinþia
Sa György Jakubinyi, Episcop de Alba-Iulia,
Preasfinþia Sa Florentin Crihãlmeanu, Episcop de
Cluj-Gherla, Preasfinþia Sa Virgil Bercea, Episcop de
Oradea, alãturi de care au celebrat în jur de 50 de
preoþi, între care Mons. Böcskei László, Vicar General
al Diecezei de Timiºoara, Pr. Olivo Bosa, Provincialul
Ordinului Societãþii lui Isus din România, împreunã cu
numeroºi preoþi ºi fraþi din acest ordin. De asemenea,
au fost prezenþi cãlugãri franciscani, cãlugãriþe din
Ordinul Sfântului Vasile cel Mare ºi din Congregaþia
Maicii Domnului, autoritãþi locale ºi sute de credincioºi.
În cuvintele rostite s-a evocat personalitatea
eminentului Pãrinte, care timp de peste 30 de ani, în
timpul perioadei de persecuþie, a fost Provincial al
Ordinului Societãþii lui Isus. Pr. Puni a fost numit Vicar
General al Eparhiei de Lugoj, de cãtre PS Alexandru
Mesian, ºi a pãstorit comunitatea din Deva, pentru
care s-a strãduit din rãsputeri sã înalþe un lãcaº de
rugãciune, de alinare sufleteascã, de sfinþire, de
catehezã ºi de culturã greco-catolicã.
S-a citit, de asemenea, mesajul din partea
Preafericitului Lucian Mureºan, Arhiepiscop Major al
Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolicã, ºi
alte mesaje din partea celor care l-au cunoscut ºi l-au
apreciat.
În cuvântul sãu, Preasfinþia Sa Florentin a subliniat:
“Ne luãm rãmas bun de la cel care a fost un stâlp al
credinþei, izvor de binecuvântãri pentru Bisericã,
neînfricat mãrturisitor al dreptei credinþe în timpul
comunismului. Ne amintim de Mons. Emil Puni ca de
un ascet, om de rugãciune ºi de înaltã culturã, un
In memoriam
preot care ºi-a pus întreaga
viaþã la dispoziþia Bisericii.
Casa lui era ºi casã de
formare, ºi aulã de cursuri,
ºi bibliotecã de studiu, ºi
salã de consiliu, ºi capelã
în care se celebrau Sfinte
Sacramente, o casã
deschisã oaspeþilor din þarã
sau din strãinãtate. A ºtiut sã se facã tuturor, toate,
rãspunzând cu promptitudine misiunilor încredinþate,
conform chemãrii sale preoþeºti. La fel de prompt
rãspunde acum ultimei chemãri: de a pãtrunde în
Gloria cereascã, de a mijloci bogate ºi alese haruri
pentru Bisericã, pentru Ordinul Societãþii lui Isus ºi
parohia din Deva, atât de dragã sufletului sãu nobil.
A fost un pãstor care a vestit cu tãrie Cuvântul
Evangheliei prin vorbã, dar ºi prin viaþã, sfinþitor al
sufletelor prin celebrarea neobositã a Sfintelor Taine,
conducãtor ºi îndrumãtor spiritual al turmei
încredinþatã spre mântuire. A ºtiut sã fie ºi preot ºi
profesor, îndrumãtor ºi pãrinte, ostenitor în rugãciune
ºi mãrturisitor în închisorile comuniste. A fost
Provincial al Ordinului Societãþii lui Isus ºi simplu
cãlugãr, Vicar General ºi simplu preot, un om cãruia
haina preoþeascã îi venea bine oriunde ºi oricând.
Pr. Emil Puni, prin ceea ce a dãruit, este o
adevãratã piatrã de temelie ce va rãmâne la
fundamentul spiritual al acestei comunitãþi.
La moartea unei personalitãþi, îndrumãtor ºi pãrinte
spiritual, mult stimat ºi iubit de mulþi, lumea este
întristatã, îndoliatã. Atunci când un copil se naºte, este
mare bucurie, pentru cã un om a venit pe lume ºi toþi
îl înconjoarã cu dragoste, pentru cã l-au aºteptat sã
vinã, mai cu seamã pãrinþii care l-au adus la viaþa
fizicã. Dar atunci când un suflet se naºte la viaþa
veºnicã, oare nu este mare bucurie pentru sufletul
ajuns la ceruri, pe care toþi cei dragi îl înconjoarã cu
dragoste, acolo, sus, pentru cã l-au aºteptat sã vinã?
ªi… mai cu seamã, Pãrintele - Tatãl Creator, Fiul -
Rãscumpãrãtor ºi Spiritul Sfânt - Sfinþitor, Cei care i-au
dat viaþa sufletului.
De ce sã ne întristãm, de ce sã fim egoiºti, privind
doar la durerea despãrþirii, doar la golul lãsat, doar la
amintiri, la trecut?... Naºterea unui suflet nobil la viaþa
veºnicã trebuie sã întãreascã speranþa ºi credinþa
noastrã creºtinã.
Sã spunem, aºadar: se poate, se poate învinge
moartea din lume, moartea dimprejurul nostru ºi
moartea trupeascã, pentru cã nu suntem destinaþi
acestei lumi, ci lumii cereºti, dupã cum spune
cântarea: „Patria mea e sus în cer...”.
Sã-i fie naºterea la cer întru odihnã, pace ºi veselie
înveºmântatã, ºi de lumina cea fãrã-de-sfârºit veºnic
luminatã. Odihneascã în pacea lui Hristos, pe care
L-a slujit viaþa toatã!”.
Biroul de presã
Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 15
Familia cre}tin@
C~S~TORIILE MIXTE
LEGISLA[IE CANONIC~ {I CONSECIN[E ÎN VIA[A DE FAMILIE
Codul de drept canonic al Bisericii Catolice – atât cel
latin cât ºi cel oriental – definesc cãsãtoria ca fiind un pact
matrimonial, irevocabil, guvernat de legi proprii, între un
bãrbat ºi o femeie, botezaþi, pentru a realiza o convieþuire pe
durata întregii vieþi, pact matrimonial care este sacrament
[1]. Rezultã din definiþia cãsãtoriei, din sacramentalitatea ei
ºi din celebrarea liturgicã a acesteia, cã în cadrul cãsãtoriei,
sau mai bine zis al familiei, soþii trebuie sã fie în credinþa ºi
comuniunea catolicã. Cum România este o þarã majoritar
ortodoxã, nu de puþine ori au loc cãsãtorii între catolici ºi
ortodocºi. Cum se realizeazã atunci comuniunea de
credinþã între soþi? Ce spune dreptul bisericesc în acest
caz? Vom încerca sã vedem în articolul ce urmeazã.
CE ESTE CÃSÃTORIA MIXTÃ?
Termenul "cãsãtorie mixtã" este folosit de legislaþia
catolicã în vigoare pentru a defini orice cãsãtorie între o
parte catolicã aparþinând unei Biserici sui iuris [2], inclusiv
cea latinã (romano-catolicã), ºi o parte botezatã, care nu
aparþine Bisericii Catolice. Aceste cãsãtorii sunt o
consecinþã a diviziunii existente între creºtini, ºi, înainte de
celebrarea liturgicã, trebuie obþinutã permisiunea explicitã a
Ierarhului locului [3], permisiune care, chiar dacã este
scrisã, nu este o dispensã, ºi prin urmare este doar pentru
liceitate ºi nu pentru validitate.
CÃSÃTORIILE MIXTE ÎN LEGISLAÞIA ACTUALÃ
Canonul 813 CCEO (1124 CIC), atunci când
menþioneazã cãsãtoriile mixte, vizeazã orice cãsãtorie între
doi botezaþi, dintre care unul este catolic iar celãlalt nu
(necatolic, cum este numit de terminologia canonicã). Prin
necatolic (chiar dacã termenul nu este foarte potrivit),
canonul înþelege credincioºii creºtini orientali care nu sunt în
comuniune cu Biserica Catolicã (ortodocºii de tradiþie
bizantinã ºi credincioºii creºtini de tradiþie precalcedonianã),
protestanþii (care aparþin Bisericilor ºi Comunitãþilor
ecelziastice ce s-au separat de Biserica Occidentalã de
tradiþie latinã) ºi neo-protestanþii (cei care aparþin
Comunitãþilor ecleziastice separate de Bisericile
protestante), care nãscuþi ºi educaþi fiind în credinþa în
Hristos în comunitãþile lor, nu pot fi acuzaþi de pãcatul
despãrþirii de Bisericã, astfel cã Biserica Catolicã îi
îmbrãþiºeazã cu respect ºi iubire fraternã. Prin termenul
necatolic canonul nu-i cuprinde direct ºi pe acei catolici care
au abandonat în mod public credinþa catolicã, chiar dacã au
decis sã devinã membri ai unei Biserici sau Comunitãþi
ecleziastice necatolice. Aceste persoane pentru a se
cãsãtori cu un catolic au nevoie de o permisiune specialã a
Ierarhului locului.
Prevederea canonicã de a cere ºi de a obþine
permisiunea pentru celebrarea cãsãtoriilor mixte este
justificatã datoritã faptului cã uniunea matrimonialã între o
persoanã catolicã ºi una necatolicã constituie prin faptul
însuºi un obstacol în faþa deplinei uniuni spirituale între soþi,
a comuniunii lor totale. Soþii care trãiesc cãsãtoria mixtã au
de înfruntat dificultãþi particulare de conºtiinþã ºi greutãþi
sensibile inerente raporturilor dintre soþ ºi soþie când este în
joc respectarea libertãþii religioase.
Un alt motiv pentru care Biserica impune obþinerea
acestei permisiuni este ºi faptul subliniat în Directoriul
16 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
Ecumenic [4]: "Pentru orice cãsãtorie, prima preocupare a
Bisericii este de a menþine trãinicia ºi stabilitatea legãturii
conjugale indisolubile ºi a vieþii familiale care decurge din
aceasta. Unitatea desãvârºitã a persoanelor ºi împãrtãºirea
completã a vieþii care constituie starea cãsãtoriei sunt mult
mai uºor asigurate când cei doi soþi aparþin aceleiaºi
comunitãþi de credinþã... Pentru toate aceste motive,
cãsãtoria între persoane care aparþin aceleiaºi comunitãþi
bisericeºti rãmâne obiectivul de recomandat ºi de încurajat".
ÎNDATORIRILE SOÞILOR
Cu toate cã legea interzice, în mod justificat, celebrarea
cãsãtoriei cu creºtini necatolici, Ierarhul locului, þinând cont
de circumstanþe precum timpul, locul ºi persoana, poate
acorda permisiunea canonicã, cu condiþia sã existe motive
juste [5]. Binele spiritual al soþilor este un motiv just ºi
raþional pentru acordarea permisiunii, cu condiþia ca
amândouã pãrþile (soþii) sã cunoascã ºi sã nu refuze scopul
ºi caracteristicile esenþiale ale cãsãtoriei, precum ºi
obligaþiile pe care ºi le-a asumat partea catolicã în ceea ce
priveºte botezarea ºi educarea copiilor în Biserica Catolicã.
Actuala legislaþie impune, pe de o parte, pãrþii catolice
respectarea obligaþiilor inerente credinþei ºi fidelitãþii sale
faþã de Bisericã, iar pe de altã parte respectã libertatea de
conºtiinþã ºi cea religioasã a pãrþii necatolice.
Respectarea libertãþii de conºtiinþã ºi religioasã trebuie
sã fie o preocupare fundamentalã a pastoraþiei fiecãrui
preot, cãci el este obligat sã facã tot posibilul pentru ca nici
unul dintre soþi sã nu facã presiuni asupra convingerilor
religioase ale celuilalt sau, mai rãu, sã-i impunã convertirea
sau sã punã piedici în faþa liberului exerciþiu al libertãþilor de
mai sus.
Conform legii divine – de la care nu existã dispensã –
amândoi soþii trebuie sã respecte scopurile ºi caracteristicile
esenþiale ale cãsãtoriei, de aceea în cadrul cãsãtoriilor mixte
partea catolicã are obligaþia nu numai de a persevera în
credinþa catolicã ºi de a se declara dispusã sã îndepãrteze
din proprie iniþiativã orice fel de pericol ºi risc de a-ºi pierde
credinþa, ci ºi aceea de a formula o promisiune sincerã de a
avea grijã sã facã tot ceea ce-i stã în putinþã [6] pentru ca
toþi copiii sãi sã fie botezaþi ºi educaþi în credinþa sa, pentru
ca astfel copiii sã beneficieze ºi ei de toate cele puse la
dispoziþie de Biserica Catolicã pentru a obþine viaþa cea
veºnicã.
Formularea legii cu privire la obligaþia expresã pe care o
are partea catolicã în cãsãtoriile mixte, în mod special aceea
de a-ºi boteza ºi educa copiii în Biserica Catolicã, este
fãcutã astfel încât sã nu se pretindã mai mult decât îi stã în
putinþã. Este foarte adevãrat cã în Orientul creºtin, în cadrul
cãsãtoriilor mixte dintre catolici ºi ortodocºi, atât celebrarea
liturgicã cât ºi botezul copiilor au loc, de cele mai multe ori,
în Biserica soþului. De aceea, pentru soþia catolicã este
uneori foarte dificil sã-l convingã pe soþul ortodox sã
celebreze cãsãtoria în Biserica Catolicã ºi, în consecinþã,
sã-ºi boteze copiii în aceeaºi Bisericã; de cele mai multe ori
capacitatea soþiei catolice de a face tot ceea ce-i stã în
putinþã este foarte limitatã. În schimb, este foarte mare
capacitatea femeii catolice de a-i educa pe copii în spiritul
propriei credinþe catolice.
Canonul 814 CCEO (1124 CIC) stabileºte cã Ierarhul

locului are puterea de a refuza acordarea permisiunii de
celebrare a cãsãtoriei mixte, atunci când nu sunt îndeplinite
condiþiile prescrise. Aceastã clauzã legislativã asupra
permisiunii ce trebuie acordatã nu este o condiþie care sã
invalideze cãsãtoria. Pentru a fi mai bine înþeleasã aceastã
prevedere a legislaþiei în vigoare trebuie spus cã obþinerea
permisiunii din partea Ierarhului locului nu este o condiþie
obligatorie pentru celebrarea cãsãtoriei mixte, deci, dacã ea
nu se obþine, cãsãtoria poate avea totuºi loc. Un alt aspect
al prevederii pe care o analizãm este ºi acela cã Ierarhul
locului are dreptul de a refuza acordarea permisiunii, dar
numai atunci când nu se îndeplinesc condiþiile impuse de
lege, adicã dacã partea catolicã refuzã sã facã tot ceea
ce-i stã în putinþã astfel încât copiii sã fie botezaþi ºi educaþi
în Biserica Catolicã, sau dacã partea necatolicã exclude
scopurile ºi caracteristicile cãsãtoriei, pe de o parte, iar pe
de altã parte, dacã partea necatolicã refuzã sã respecte
libertatea de conºtiinþã ºi credinþã a pãrþii catolice.
Dupã cum am vãzut mai sus, permisiunea canonicã a
Ierarhului locului nu este o condiþie sine qua non, însã, cu
toate acestea, orice preot va cere aceastã permisiune
înainte de a celebra o cãsãtorie mixtã, astfel cã, în cazul
unui refuz din partea Ierarhului locului, chiar dacã aceasta
nu va conta pentru viitorii soþi, va conta, în schimb, pentru
preotul celebrant, care nu va acþiona împotriva propriului
Ierarh. Cu toate acestea, refuzul Ierarhului de a permite o
cãsãtorie mixtã nu este o interdicþie explicitã adresatã
preotului de a celebra respectiva cãsãtorie, ci un îndemn la
reflecþie ºi la prudenþã, adresat atât parohului cât mai ales
viitorilor soþi.
Obligaþia pe care o are partea catolicã de a-ºi boteza ºi
educa copiii în Biserica Catolicã rezultã ºi din canonul 1439
CCEO (1366 CIC) care prevede o pedeapsã adecvatã
pentru pãrinþii sau tutorii legali care nu îi boteazã ºi nu-i
educã pe copii în credinþa catolicã. Cu toate acestea, în
cazul cãsãtoriilor mixte, dacã se întâmplã ca partea catolicã
sã nu-ºi poatã îndeplini aceastã obligaþie, nu cade sub
incidenþa acestei prevederi canonice.
Disponibilitatea pastoralã ºi ecumenicã a Bisericii în
ceea ce priveºte cãsãtoriile mixte, este manifestatã ºi prin
faptul cã solicitã Ierarhii locului ºi preoþii parohi sã aibã grija
ºi atenþia necesare pentru ca partea catolicã dintr-o
cãsãtorie mixtã, cât ºi copiii rezultaþi, sã aibã la dispoziþie
toate cele necesare practicãrii ºi pãstrãrii credinþei catolice
[7].
CÃSÃTORIILE MIXTE ªI DIALOGUL ECUMENIC
Prezenþa acestor prevederi canonice în legislaþia
catolicã a fost apreciatã de cãtre Biserica Anglicanã,
deoarece subliniazã obligaþia pe care preotul o are faþã de
credincioºii sãi, chiar ºi atunci când trãiesc într-o familie
mixtã din punct de vedere confesional, pentru cã obligã
partea catolicã sã respecte libertãþile religioase ºi de
conºtiinþã ale pãrþii necatolice. În acelaºi timp însã, în acest
fel se face o invitaþie la o cooperare generoasã ºi
permanentã cu preotul sau ministrul sacru al pãrþii
necatolice, favorizându-se o atmosferã ecumenicã
constructivã, atât la nivelul familiei cât mai ales la cel
interconfesional.
Numãrul mare ºi în continuã creºtere al cãsãtoriilor
mixte subliniazã odatã în plus necesitatea unei colaborãri
fraterne între Bisericile ºi Comunitãþile creºtine, pentru a
studia aspectele legate de doctrina matrimonialã,
dimensiunea sa sacramentalã, exigenþele etice ºi morale,
aspectele canonice ºi implicaþiile pastoral-ecumenice. În
multe dialoguri ecumenice bilaterale între Biserica Catolicã
ºi celelalte Biserici ºi Comunitãþi creºtine, chestiunea
Familia creºtinã
cãsãtoriilor mixte a fost îndelung discutatã ºi disputatã.
Problema este importantã ºi greu de rezolvat, deoarece
toate Bisericile, pentru a fi coerente cu propria credinþã ºi
doctrinã, impun propriilor credincioºi aceleaºi precauþii
pentru a autoriza cãsãtoriile mixte, impunând condiþia ca toþi
copiii rezultaþi sã fie botezaþi ºi educaþi în propria Bisericã.
Acest lucru este mai manifest la Bisericile Ortodoxe, la
majoritatea dintre ele, deoarece impun ca aceastã
promisiune sã fie fãcutã în scris ºi de cãtre amândouã
pãrþile, cu alte cuvinte sunt impuse condiþii severe chiar ºi
pãrþii neortodoxe. Legislaþia Bisericilor Ortodoxe rãmâne ºi
astãzi mult mai rigidã decât cea Catolicã. Acest lucru se
datoreazã mai ales faptului cã ecleziologia ortodoxã pare sã
punã în dubiu eclezialitatea ºi sacramentalitatea celorlalte
Biserici ºi Comunitãþi creºtine.
Din cele expuse, apare evident faptul cã grija pastoralã
faþã de cãsãtoriile mixte întâlneºte în zilele noastre dificultãþi
specifice ºi greu de surmontat, de aceea rãmâne în
continuare ca obligaþie fundamentalã crearea unei acþiuni
pastorale comune a tuturor Bisericilor ºi Comunitãþilor
ecleziale creºtine privitor la cãsãtoria mixtã. Catehismul
Bisericii Catolice, referindu-se la acest aspect, afirmã
urmãtoarele: "În multe pãrþi ale lumii, datoritã dialogului
ecumenic, comunitãþile creºtine interesate au reuºit sã
organizeze o pastoraþie comunã a cãsãtoriilor mixte. Scopul
acestei pastoraþii este acela de a ajuta familiile mixte sã-ºi
trãiascã situaþia particularã în care se aflã la lumina
credinþei. Acest lucru trebuie sã le ajute sã depãºeascã
tensiunile existente între obligaþiile soþilor unul faþã de altul,
cât ºi faþã de propriile comunitãþi ecelziastice. Trebuie sã
încurajeze dezvoltarea aspectelor comune în credinþã ºi
respectul, toleranþa faþã de aspectele divergente ale
credinþei lor" [8]. Cãsãtoria mixtã, mai ales cea între creºtini,
care amândoi îºi trãiesc propriile convingeri religioase,
poate sã îmbogãþeascã vizibil acþiunea ecumenicã a
Bisericilor.
"Botezul comun ºi dinamismul harului furnizeazã soþilor,
în cadrul acestor cãsãtorii, fundamentul ºi motivarea pentru
a exprima unitatea lor în sfera valorilor morale ºi spirituale.
În acest scop, ºi pentru a scoate în evidenþã importanþa
ecumenicã a unei astfel de cãsãtorii mixte, trãite în credinþã
de cãtre soþii creºtini, trebuie cãutatã – chiar dacã aceasta
nu se dovedeºte a fi întotdeauna uºor – o cordialã
colaborare între preotul catolic ºi cel necatolic, încã din
perioada pregãtirii pentru cãsãtorie ºi nuntã" [9].
Mons. Mihai TODEA,
Vicar General
Note:
1
Cf. cann. 776, §1,2,3 CCEO ºi 1055 §1, 2 CIC.
2
Bisericile sui iuris sunt acele Biserici care fiind în
deplinã comuniune cu Sfântul Pãrinte, deci Catolice, au o
legislaþie proprie, o tradiþie proprie ºi un rit liturgic propriu.
3
Pe lângã Episcopul Eparhial, sau Diecezan, au
calitatea de Ierarh al locului Episcopul Coadiutor, Episcopul
Auxiliar, Vicarul General sau Protosincelul, precum ºi ceilalþi
Vicari Episcopali sau Sinceli.
4
Îndreptar pentru aplicarea principiilor ºi a normelor cu
privire la ecumenism, Editura Presa Bunã, Iaºi, 2001, nr.
144.
5
Cf cann 814, 815 CCEO ºi 1125, 1126 CIC.
6
Omnia pro viribus facturam esse.
7
Dupã cum prevede canonul 816 CCEO (1128 CIC).
8
Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1636.
9
Ioan Paul al II-lea, Exortaþia Apostolicã Familiaris
Consortio, nr. 78: EV 7/1778.
Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 17
M@rturii din via]a cre}tin@

MONSENIORUL GRIGORE ZÃGREAN –

O E VO C A R E S E N T I M E N TA L Ã
- urmare din nr. 1-2/2008 - într-adevãr, a existat vreodatã". Recunosc, de la o
vreme, când deja ajunsesem profesor, nu aveam
Tot întâmplãri neînþelese pãreau în anii aceia, ai aceeaºi certitudine ca ºi el, speram mãcar într-o
copilãriei, ºi cãlãtoriile alãturi de tatãl meu prin umanizare a sistemului.
localitãþile Visuia, ªopteriu, Urmeniº, Budurleni, Parva Mereu m-am întrebat, mai ales dupã trecerea lui la
etc. Plecam cu trenul pânã la Sânmihaiu de Câmpie. Domnul, de unde atâta fermitate, atâta stabilitate în
Acolo eram aºteptaþi de cãtre un credincios, cu o convingerile sale. Rãspunsul I-am aflat în puternica lui
cãruþã, dar de cele mai multe ori mergeam pe jos. Nu credinþã, fiindcã zilnic primea curaj de la altarul
pricepeam de ce umblam pe ocolite, pe dealurile din improvizat acolo, la cantonul 41.
jurul localitãþilor. Credincioºii care îl "Sunt un surogat de ceferist",
aºteptau erau adunaþi pe la case spunea uneori. De la târnãcop,
mai retrase. Aici, cu ferestrele AM CÃUTAT... furcã ºi lopatã, «popa de la ºtrec» a
acoperite, în timpul nopþii, se fost "promovat" ca referent la
celebrau liturghii, oamenii se Viaþa-ntreagã-am cãutat districtul CFR L8 ªintereag, apoi a
mãrturiseau, se cuminecau, Sã Te-ntâlnesc, Isuse; ajuns vânzãtor de bilete la halta
primeau – pe lângã Trupul ºi Am alergat ºi-am sângerat Arcalia, post din care s-a ºi
Sângele lui Isus – multã speranþã, Sã Te cunosc, prin Cruce... pensionat.
de la preotul care îºi risca libertatea Chemat de mai multe ori ºi
pentru a-i îngriji spiritual. N-am întâlnit surâs divin interogat la Tribunalul Militar din
Retrãiesc imaginea unei nopþi Pe Faþa Ta, Isuse, Cluj, tata continua sã-ºi expunã fãrã
mohorâte, când mergeam în urma Ci marea-þi dragoste, din plin, reþinere opiniile, convingerile.
tatãlui meu, în tovãrãºia unui M-a luminat, prin Cruce. Aveam impresia cã cei care îl
credincios care ºi-a pus la audiau, îl apreciau în sinea lor;
dispoziþie calul sãu pentru a duce Iubirea Ta, Iubirea Ta, demnitatea lui ºi fermitatea
bagajele noastre la gara din O, blândule Isuse, punctelor sale de vedere impunea,
Sânmihaiu din Câmpie. Traversam pânã la urmã, respect. Când a fost
M-a mângâiat a aºtepta
o pãdure, ningea ºi ploua, se vânzãtor de bilete, era în mod
Sfinþenia, prin Cruce. special sub vizorul Securitãþii.
auzeau în depãrtare lupii urlând.
Aveam vreo opt-nouã ani. Uneori, cei puºi sã-l supravegheze
Tremuram de frica ºi nu înþelegeam Cãci n-am gãsit, Isuse bun, râdeau de “ideea fixã” a preotului
de ce trebuie sã umblãm noaptea, Iubirea-Þi nicãieri ceferist Grigore Zãgrean, care Ie
pe dealuri, prin pãduri, prin locuri În faptele ce Ie adun spunea cã Biserica lui va renaºte,
lãturalnice. ªi astãzi ca ºi ieri; va reveni la viaþã. I-a stimulat
Dupã decembrie 1989, odatã cu aceastã atitudine ºi întâlnirea de la
repunerea în libertate a Bisericii ªi nici în inimi omeneºti Cãldãruºani, din 1970, cu
Române Unite, la prima liturghie – Zadarnicã speranþã – Cardinalul în pectore luliu Hossu,
greco-catolicã celebratã la Casa de O, Doamne, Cel ce mântuieºti care îl convinsese cã "Dumnezeu
Culturã "George Coºbuc" din Din moarte la viaþã... va ridica piatra de pe mormântul
Bistriþa, mi-am dat seama cât de Bisericii noastre".
mult i se datoreazã tatãlui meu Ci doar în focul cel nestins Am încercat sã evoc în aceste
continuarea existenþei Bisericii Din Inima Ta sfântã pagini, într-o manierã sentimentalã,
Greco-Catolice în judeþul nostru Te caut, Doamne,-n veci ascuns un timp al unei epoci apuse, în care
(Bistriþa-Nãsãud), în anii de În Dragostea-Þi Preasfântã... personajul principal al acelui spaþiu
prigoanã. I-am întâlnit la acea de la cantonul CFR 41 a fost tatãl
primã liturghie, pe scãrile Casei de Acolo doar Te voi gãsi meu, «popa de la canton»,
Culturã, pe mulþi dintre credincioºii În pacea Ta divinã, sintagma prin care locuitorii din
care frecventau "biserica" de la Acolo doar nu va mai fi Chintelnic îl desemnau ºi-l
canton, sau pe cei pe la care Nici plânset ºi nici vinã. respectau pe preotul Grigore
mergea tata, mai ales în preajma Zãgrean, pe ceferistul alãturi de
Crãciunului ºi a Pºtelui. care unii dintre ei munceau la calea
Acolo fi-voi fericit,
Niciodatã tatãl meu nu ºi-a feratã, iar alþii participau la liturghiile
În sacrã bucurie, sale clandestine, deºi erau
pierdut speranþa, mereu îmi
spunea: “Copile, ascultã-mã, În Sufletu-Þi îndrãgostit ortodocºi din tatã-n fiu.
comunismul va dispãrea într-o zi! De inima mea vie...
Aºa se va duce, încât oamenii se Victoria MAN-NICOLAE prof. Ion Radu ZÃGREAN
vor întreba a doua zi dacã,

18 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

 Comemor@ri

TRIPTIC ANIVERSAR
În Sãlaj sunt patru localitãþi emblematice nu numai Luãrile de cuvânt de dupã parastas nu au avut un
pentru acest judeþ ºi Transilvania, ci pentru întreaga caracter convenþional. Au vorbit, printre alþii, pãrintele
þarã prin personalitãþile ce sunt originare de aici: Gheorghe Þurcas, care a fost paroh în Bãdãcin timp
Bãdãcin, prin Iuliu Maniu, Bocºa Românã, prin de nouã ani, înainte de 1989, Marin Pop, istoric de la
Simion Bãrnuþiu, Bãseºti, prin Gheorghe Pop, ºi Muzeul de Istorie ºi Artã Zalãu, autorul unei monografii
Bobota, prin Corneliu Coposu. de referinþã despre Partidul Naþional Român ºi Partidul
La 3 februarie a.c., Parohia Românã Unitã cu Naþional Þãrãnesc, baciul Vasile Oros, care l-a
Roma, Greco-Catolicã, din Bãdãcin a organizat cunoscut pe cel omagiat în perioada cât a fost elev, ºi
ceremonii consacrate unor evenimente ce se un supravieþuitor al masacrelor de la Trãsnea ºi Ip.
focalizeazã asupra marelui bãrbat de stat originar de Cuvinte emoþionante a rostit primarul comunei Pericei,
pe aceste meleaguri: 135 de ani de la naºtere, 55 de de care aparþine satul Bãdãcin, domnul Boncidai
ani de la trecerea în veºnicie ºi 75 de ani de la Csabi, care, alãturi de reprezentanþii altor instituþii ºi
punerea pietrei fundamentale a Casei Naþionale organisme neguvernamentale, a depus o coroanã de
din Bãdãcin, devenitã ºcoala din localitate, ce s-a flori. Florile s-au aºezat pe locul amenajat de familie
construit în intervalul 1933-1937, pe un teren donat de pentru a adãposti osemintele patriotului ºi omului de
Iuliu Maniu. Festivitãþile au debutat cu o Liturghie mare caracter, care este îngropat într-un loc
Arhiereascã sãvârºitã de Episcopul de Oradea, Virgil deocamdatã necunoscut, în Cimitirul Sãracilor din
Bercea, împreunã cu un sobor de preoþi din care au Sighetu-Marmaþiei. Nu aº vrea sã abuzez de hiperbole
fãcut parte vicarul general de Oradea, Florian Gui, sau de exprimãri patetice, dar Maniu, ºi fãrã
vicarul foraneu de ªimleu, Gheorghe identificarea locului de veci, rãmâne
Þurcaº, ºi parohul din Bãdãcin, „un om pentru eternitate”, un model
Cristian Borz. În tãlmãcirea pericopei de moralitate pentru viaþa politicã. La
evanghelice a zilei, P.S. Virgil a arãtat sfârºit, parohul locului l-a invitat pe
cã Iuliu Maniu a fost nu numai un om Ierarhul de la Oradea sã vinã la
politic exemplar, ci ºi un creºtin Bãdãcin, în 22 august, când, ca în
devotat Bisericii Blajului, care prin fiecare an, un grup de 50 de tineri fac
verticalitatea sa se înscrie în ºirul un pelerinaj pe jos pânã la temniþa
celor 12 Ierarhi greco-catolici care nu din nordul þãrii.
ºi-au abandonat convingerile, chiar Cât priveºte Casa Naþionalã din
cu preþul vieþii. Cuvântul de învãþãturã Bãdãcin, care a purtat numele „Dr.
al Episcopului m-a fãcut sã mã Ioan Maniu ºi ºotia Clara, nãscutã
gândesc la un episod conþinut în Coroianu”, transformatã ulterior în
romanul lui Bedros Horasangian, ºcoalã, unde am urmat primele douã
„Sala de aºteptare”, în care paznicii clase primare, se impune observaþia
de la Sighetu-Marmaþiei îi reproºau cã, din lipsã de elevi, s-au desfiinþat
celui întemniþat cã, dacã stãpânitorii clasele V-VIII. Apoi s-a vizitat casa
vremelnici ai Ardealului nu l-au închis, memorialã, din care sunt amenajate
românii l-au condamnat la închisoare Celula unde a fost întemniþat numai douã încãperi. Am pãºit cu
pe viaþã. Se confirmã cele scrise în Iuliu Maniu la Sighet emoþie acolo, deoarece nu am mai
Cartea Cãrþilor, cã nimeni nu este pus piciorul din 1948, când mai trãia
profet în þara lui. Acest lucru s-a confirmat ºi prin faptul sora lui Iuliu Maniu. Se impun urgente lucrãri de
cã puþine din rudele lui au fost prezente la Bãdãcin. reparaþii, þinând seama de vechimea clãdirii (s-a
Biserica „Întâmpinarea Domnului”, care este construit în 1879), iar în ultimii 20 de ani aceasta nu a
funcþionalã numai la demisol, a fost neîncãpãtoare mai fost întreþinutã.
pentru marele numãr de participanþi veniþi ºi din alte În final, aº vrea sã reproduc câteva versuri din
pãrþi ale judeþului. Bineînþeles, au lipsit canalele de Imnul lui Iuliu Maniu, avându-l ca autor pe Ioan Pop.
televiziune naþionale. Mi se pare semnificativ cã Acesta a fost scris în 1983, iar pentru gestul sãu de
lãcaºul de cult se edificã pe un teren care, de curaj, domnul Pop a fost maltratat de Securitate:
asemenea, a aparþinut marelui dispãrut. Parastasul „Îl simt cum mai vine, / Mai vine pe-acasã, / Îl vãd
s-a þinut sub un soare primãvãratic, în cimitirul familiei, cum se-aºeazã / Cu satul la masã, / ªi-ºi varsã
situat lângã locuinþa celui omagiat, iar în pomelnic au durerea / Sãdind-o în noi – / Generaþii ca mine, / Ca
fost cuprinºi Iuliu Maniu, pãrinþii acestuia, Ioan ºi tine, ca voi.
Clara, sora Cecilia, alungatã din locuinþã ºi decedatã Ref: Sã cântãm despre Iuliu / Despre „Sfinx” sã
la Simleu-Silvaniei, Simion Bãrnutiu, unchiul tatãlui lui cântam, / Toatã lacrima noastrã / Pentru el s-o
Maniu, Corneliu Coposu ºi preotul Simion Man, care, vãrsãm.”
prin faptã ºi gând, i-a fost recunoscãtor binefãcãtorului Imnul a fost cântat de elevii ºi vrednicii lor învãþãtori
lui pânã la sfârºitul vieþii, deci nu l-a trãdat niciun ai ºcolii din Bãdãcin.
moment. Adrian MAN

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 19

Studii
OBSERVAÞII GEODEMOGRAFICE
ASUPRA CONFESIUNII CATOLICE DIN
REGIUNEA DE DEZVOLTARE VEST A ROMÂNIEI
Odatã cu intrarea României în structurile Uniunii
Europene (1 ianuarie 2007), s-au activat ºi s-a
amplificat pe plan intern importanþa regiunilor de
dezvoltare. Aceste structuri, în numãr de opt
(Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Nord-Vest,
Centru ºi Bucureºti-Ilfov), constituie suportul
teritorial de implementare a politicilor de dezvoltare
regionalã. Ca suprafaþã, mãrime demograficã ºi
structurã, regiunile de dezvoltare din România sunt
comparabile cu cele din Franþa ºi Italia, cu landurile
din Germania ºi cu comunitãþile autonome din
Spania. Diferã însã de acestea prin faptul cã nu au
statut administrativ.
Regiunea de Dezvoltare Vest, cea care face
obiectul analizei noastre, este extinsã pe 32.034
kmp ºi numãra aproximativ
1.900.000 locuitori (Ia
recensãmântul naþional din
anul 2002), din care circa
62% reprezenta populaþia
urbanã. Are în compunere
judeþele Arad, Caraº-
Severin, Hunedoara ºi Timiº
ºi se înscrie provinciei
istorice Banat, sud-vestului
Transilvaniei ºi sudului Criºanei.
Demersul nostru de a studia sub raport
geodemografic confesiunea catolicã din Regiunea
de Dezvoltare Vest se justificã prin faptul cã, în
prezent, în UE religia reprezintã un element cultural
de referinþã, care diferenþiazã populaþiile statelor
membre. Între confesiunile din UE, cea catolicã este
reprezentativã (267,2 mil. în întreaga Europã), fiind
majoritarã în multe state membre: Italia, Spania,
Franþa, Portugalia, Austria, Irlanda, Polonia,
Ungaria, Slovenia, Slovacia etc.
La recensãmântul din anul 2002, locuitorii catolici
din regiunea studiatã – o zonã multietnicã,
recunoscutã pentru marea toleranþã ce a existat
mereu între populaþiile aºezate aici de-a lungul
istoriei – erau în numãr de 185.297 persoane, dintre
care 22.117 greco-catolici, respectiv 11,9%, ºi
163.180 romano-catolici, adicã 88,1%, ceea ce
reprezenta aproximativ 10% din totalul populaþiei
spaþiului analizat ºi circa 15% din catolicii din
România. Ponderea relativ restrânsã a greco-
catolicilor se explicã prin faptul cã Biserica Românã
Unitã cu Roma, Greco-Catolicã, a fost trecutã, de
regimul comunist, în mod abuziv în afara legii în
intervalul 1948-1989. În aceste patru decenii cât
Biserica Greco-Gatolicã a fost interzisã, ierarhii ºi o
parte din preoþi au fost arestaþi ºi închiºi în lagãrele
ºi închisorile comuniste (Periprava, Salcia, Capul
Midia, Nistru, Baia Sprie, Sighet, Aiud, Gherla,
Jilava, Piteºti etc.), iar bunurile ei, prin decretul nr.
1719 din 27. XII. 1948, au fost confiscate ºi preluate
20 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
de statul comunist ºi de Biserica Ortodoxã
(terenurile agricole, livezile, viile ºi fermele au fost
preluate de Ministerul Agriculturii; pãdurile de
Ministerul Silviculturii; terenurile miniere ºi
petrolifere au trecut în posesia Ministerului Minelor
ºi Petrolului; arhivele, documentele, muzeele au fost
preluate provizoriu de Ministerul Cultelor;
catedralele, bisericile, capelele, mãnãstirile ºi
schiturile au fost date în folosinþa Bisericii Ortodoxe
Române).
În cele patru judeþe ale Regiunii de Dezvoltare
Vest, populaþia de confesiune catolicã se prezenta
conform tabelului de mai jos (sursa: Recensãmântul
general al populaþiei din anul 2002):
Analizând informaþiile din tabelul alãturat, reiese
faptul cã cei aproximativ 185.000 de credincioºi
catolici din regiunea de dezvoltare studiatã,
prezentau urmãtoarea repartiþie teritorialã: 27,9% în
Arad, 14,3% în Caraº-Severin, 14,2% în Hunedoara
ºi 43,6% în Timiº.
În cadrul structuri confesionale a judeþelor din
compunerea Regiunii de Dezvoltare Vest,
credincioºii catolici deþineau: 11,9% în Arad, 7,9% în
Caraº-Severin, 5,3% în Hunedoara ºi 11,9% în
Timiº. Prin aceste procente prezentate, putem
conchide cã locuitorii catolici se plasau pe locul II în
structura pe confesiuni a celor patru judeþe, dupã
ortodocºi (care în toate judeþele depãºeau 70%).
Privind situaþia locuitorilor catolici din regiune pe
medii de habitat, se constatã faptul cã majoritatea
acestora trãiau în mediul urban, reprezentând
64,6%. Prin procentul prezentat (64,6%) referitor la
ponderea urbanã a locuitorilor de confesiune
catolicã, se constatã faptul cã în Regiunea de
Dezvoltare Vest aceºtia depãºeau atât media
generalã a populaþiei urbane din teritoriul analizat
(aproximativ 62%), cât ºi media populaþiei urbane
din România (circa 52%).
În structura populaþiei catolice urbane (119.688
persoane), 11,6% erau greco-catolici, iar restul,
88,4%, romano-catolici. Însã numãrul credincioºilor
catolici din aceste judeþe ale regiunii, care locuiau în
oraºe în anul 2002, era foarte diferenþiat, fiind
rezultatul evenimentelor istorice ºi politice ºi se
prezenta conform tabelului alãturat:
 Studii

Populaþia catolicã din Regiunea de Dezvoltare Vest a României:

A. Structura cultului catolic din regiune; B. Ponderea credincioºilor catolici în cadrul judeþelor regiunii:
a. sub 6%; b. 6-10%; c. peste10%; C. Numãrul credincioºilor catolici în judeþele regiunii:
1. sub 30.000; 2. 30.000-60000; 3. peste 60.000.
cei romano-catolici în
Diecezele de Timiºoara ºi
Alba-Iulia.

Analizând repartiþia teritorialã a populaþiei greco-
catolice urbane din judeþele Arad, Caraº-Severin,
Hunedoara ºi Timiº, se evidenþiazã faptul cã
pondere peste media urbanã regionalã a acestui
cult (62,8%) se înregistra doar în judeþul Hunedoara
(87,6%). De asemenea, se constatã faptul cã în
judeþul Arad procentele greco-catolicilor din mediul
urban (43,7%) erau inferioare celor din mediul rural
(56,3%).
Situaþia populaþiei urbane romano-catolice, care
era ºi ea majoritarã în spaþiul analizat (57,0%), era
uºor diferitã de cea greco-catolicã. Aici, credincioºii
romano-catolici din trei judeþe depãºeau media
ponderii urbanului acestei confesiuni: Hunedoara,
cu 96,0%, Timiº, cu 62,9%, ºi Arad, cu 58,5%.
În încheiere, subliniem faptul cã locuitorii gre-
co-catolici din Regiunea de Dezvoltare Vest sunt
cuprinºi în prezent în cadrul Eparhiei Lugojului, iar
Bibliografie:
Mãrculeþ I., Mãrculeþ
Cãtãlina (2005), Aspecte
privind credincioºii gre-
co-catolici de pe teritoriul
Diecezei Lugojului dupã reînfiinþarea Bisericii Unite,
Deºteptarea Credinþei, nr.11 (188), Dej. Mãrculeþ I.,
Mãrculeþ Cãtãlina (2006), Aspecte geodemografice
privind structura confesionalã a populaþiei din Banat
dupã anul 1990, Comunicãri ªtiinþifice, V, Ed. Samuel,
Mediaº. Mãrculeþ I., Mãrculeþ Cãtãlina (2006),
Aspecte geodemografice privind cultul greco-catolic
din România în perioada 1930-2002, Terra XXXV
(LV). Sãgeatã R. (2002-2003), Evoluþia organizãrii
administrativ-teritoriale a României între anii
1950-1968, S.C.G., T. XLIX-L, Bucureºti. ***(2002),
Rezultatele recensãmântului populaþiei ºi locuinþelor
din 18 martie 2002, C.N.S., Bucureºti.
Prof. drd. Ioan MÃRCULEÞ
Asist. cercet. drd. Cãtãlina MÃRCULEÞ

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 21

Info
PF LUCIAN, CONSACRATOR LA PRESOV
Preafericirea Sa Lucian, Arhiepiscopul Major al BRU,
împreunã cu Preasfinþia Sa Virgil, Preasfinþia Sa
Alexandru ºi Preasfinþia Sa Vasile, au participat, în zilele
de 16 ºi 17 februarie, la Presov (Republica Slovacã), la
ceremoniile prilejuite de ridicarea în rang a Bisericii
Greco-Catolice Slovace.
La 30 ianuarie, Papa Benedict al XVI-lea a anunþat
reorganizarea Bisericii Greco-Catolice Slovace, ridicând-
o la rangul de Bisericã Mitropolitanã "sui iuris". Totodatã,
Eparhia de Presov pentru catolicii de rit bizantin a devenit
sediu mitropolitan, Preasfinþia Sa Jan Babjak, pânã la
acea datã Episcop Eparhial de Presov, cãpãtând
demnitatea de Arhiepiscop Mitropolit. În acelaºi timp,
Exarhatul Apostolic de Kosice pentru catolicii de rit
bizantin a fost ridicat la rangul de Eparhie, sufraganã a
sediului mitropolitan de Presov, Exarhul de pânã acum
devenind primul Episcop Eparhial de Kosice, Preasfinþia
Sa Milan Chautur. O a treia mãsurã prevãzutã de Sfântul
Pãrinte a fost crearea Eparhiei de Bratislava pentru
catolicii de rit bizantin, sufraganã a Mitropoliei de Presov,
ºi numirea primului Eparh de Bratislava, Peter Rusnak,
pânã în prezent paroh în Bratislava.
Sâmbãtã, 16 februarie, a avut loc ceremonia
consacrãrii noului Episcop de Bratislava, Mons. Peter
Rusnak. Oficiul religios a grupat la masa altarului 31 de
Arhierei, peste douã sute de preoþi ºi mii de credincioºi.
Sfânta Liturghie, prezidatã de Eminenþa Sa Cardinalul
Leonardo Sandri, Prefect al Congregaþiei pentru
Bisericile Orientale, a fost pontificatã de Eminenþa Sa
Cardinalul slovac Jozef Tomko. Alãturi de
Ierarhii greco-catolici slovaci, români,
ucraineni, ruteni, maghiari, americani ºi
canadieni, s-au aflat 11 confraþi Episcopi
ai Bisericii Romano-Catolice. Dupã
prezentarea Bullei papale de creare a
Eparhiei de Kosice ºi a numirii noului
eparh, a avut loc consacrarea noului
Episcop.
A doua zi, 17 februarie, sãrbãtoarea
Bisericii Greco-Catolice Slovace a
continuat cu ceremonia ridicãrii la rangul
de Bisericã Mitropolitanã "sui iuris" cu
sediul la Presov ºi întronizarea
Înaltpreasfinþiei Sale Jan Babjak ca
Arhiepiscop ºi Mitropolit de Presov.
Peste 40 de Arhierei au celebrat sfântul oficiu,
participanþilor la ceremonia din ziua precedentã
adãugându-li-se Preafericirea Sa Cardinalul Lubomyr
Husar, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice din
Ucraina, ºi Eminenþa Sa Cardinalul Stanis³aw Dziwisz,
Arhiepiscop Mitropolit de Cracovia, fostul secretar
particular al Papei Ioan Paul al II-lea. Ceremonia s-a
încheiat cu procesiunea preoþilor ºi Arhiereilor, în cântul
miilor de credincioºi participanþi.
Biserica Greco-Catolicã din Slovacia a cunoscut
persecuþiile regimului comunist ateu al secolului trecut,
fiind "desfiinþatã", la fel ca ºi Biserica din România; doi
Episcopi au cunoscut martiriul, alãturi de sute de preoþi ºi
mii de credincioºi. Dumnezeu a permis ca "primãvara" lor
sã fie mai timpurie, astfel cã din 1968 i s-a permis din nou
sã funcþioneze. Astãzi este o Bisericã vie, cu numeroºi
preoþi tineri, peste 70 de studenþi teologi la Seminarul din
Presov, cu vocaþii la viaþa consacratã, cu credincioºi
22 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008
binecuvântaþi, care de 40 de ani încoace au avut ºansa
de a primi neîngrãdit o educaþie catolicã.
EXHUMAREA TRUPULUI LUI PADRE PIO
Oficiali ai Bisericii au exhumat trupul lui Padre Pio în
ziua de 2 martie 2008, în pregãtire pentru venerarea
publicã a rãmãºiþelor lui pãmânteºti, în acest an.
Episcopul Domenico D`Ambrosio a relatat cã trupul lui
Padre Pio, care a murit în 1968, este parþial neputrezit.
Deºi nu s-a gãsit niciun semn al stigmatelor - rãnile de pe
mâini ºi picioare corespunzând rãnilor lui Isus rãstignit -
pãrul ºi barba sfântului sunt intacte. Episcopul a remarcat
cã mâinile iubitului cãlugãr capucin s-au conservat foarte
bine.
Trupul lui Padre Pio - care a fost canonizat de Papa
Ioan Paul al II-lea în 2002 - este transferat la un nou
sanctuar în San Giovanni Rotondo, unde a trãit el.
Rãmãºiþele lui pãmânteºti vor fi expuse acolo pentru
venerare. Arhiepiscopul D`Ambrosio s-a confruntat cu
obiecþii din partea unor rude ale lui Padre Pio faþã de
exhumarea trupului sfântului, dar a reuºit în cele din
urmã sã îl punã la dispoziþie pentru venerare în cadrul
celei de-a 40-a comemorãri a morþii sale. În fiecare an
aproape 1 milion de oameni merg la San Giovanno
Rotondo pentru a vizita mormântul sfântului; oficialii
Bisericii aºteaptã mulþimi mai mari pentru anul aniversar.
A MURIT ARHIEPISCOPUL DE MOSUL
Vineri, 14 martie a.c., a murit Arhiepiscopul caldeean
de Mosul, Faraj Rahho, rãpit la 29
februarie, dupã ce celebrase Calea
Crucii. Rãpitorii lui au anunþat moartea
Ierarhului, indicându-le mediatorilor cum
pot sã recupereze trupul prelatului de 67
de ani. "Este o cruce grea pentru Biserica
noastrã, înainte de Paºte", a declarat
Episcopul Rabban de Arbil. Liderii
Bisericii Caldeene au dus trupul prelatului
la spitalul din Mosul pentru investigarea
morþii, ale cãrei cauze sunt încã
necunoscute.
Funeraliile au avut loc în oraºul
învecinat Karamles, Arhiepiscopul fiind
Padre Pio îngropat lângã pr. Ragheed, secretarul
sãu personal, ucis de teroriºti la 3 iunie
2007, când pleca dintr-o bisericã dupã ce celebrase
Sfânta Liturghie. Arhiepiscopul era bolnav. Suferea cu
probleme cu inima de câþiva ani ºi de atunci avea nevoie
zilnic de tratament medicamentos. Negocierile dificile
pentru eliberarea sa au durat peste douã sãptãmâni.
Încã de la început nu s-a permis contactarea directã a
ostaticului. Condiþiile impuse de rãpitori, pe lângã plata
unei uriaºe sume, de milioane de dolari, au inclus
furnizarea de arme ºi eliberarea prizonierilor arabi din
închisorile kurde.
Vestea morþii Arhiepiscopului Rahho "l-a îndurerat ºi
întristat profund" pe Papa, a afirmat directorul biroului de
presã al Sfântului Scaun. Papa a lansat repetate apeluri
pentru eliberarea Arhiepiscopului. Numeroºi lideri
islamici au cerut, de asemenea, eliberarea prelatului, atât
sunniþi cât ºi ºiiþi, din Irak, Liban ºi Iordania, condamnând
aceastã acþiune "contrarã islamului".
 Info
FONDATOAREA MIªCÃRII FOCOLARE A TRECUT LA DOMNUL

În ziua de vineri, 14 martie a.c., Chiara Via]a Cre}tin@

Lubich, la vârsta de 88 de ani, ºi-a încheiat
pelerinajul pe pãmânt într-o atmosferã seninã Publicaþie lunarã a Eparhiei
ºi sacrã. Ea a decedat la locuinþa ei de la Române Unite, Greco-Catolice
Rocca di Papa (Roma), unde se întorsese
dupã ce a fost externatã de la Spitalul Gemelli de Cluj-Gherla
cu o searã înainte. Aceasta a fost dorinþa ei în
timpul ultimelor zile de spitalizare. Fondator: Pr. Vasile CHINDRIª
În ultimele ore ale vieþii ei, sute de
persoane - rude, colaboratori apropiaþi ºi fii ºi Director:
fiice spirituale ale ei - ºi-au luat rãmas bun de Pr. Dc. Daniel AVRAM
la ea, în camera sa, ºi apoi s-au oprit pentru
un moment de meditaþie în capela alãturatã. A Redactor:
fost o constantã ºi spontanã procesiune de rugãciune. Dupã aceea, au
rãmas în jurul casei ei în reculegere. Pe unele dintre aceste persoane,
Alexandru PINTELEI
Chiara a putut sã le recunoascã, în ciuda stãrii ei de slãbiciune extremã. Tehnoredactor:
A urmat un val de mesaje din întreaga lume, exprimând compasiunea Ioachim GHERMAN
liderilor religioºi, politici, academici ºi civili. Aceste mesaje de iubire ºi
unitate au venit în special din partea nenumãraþilor ei copii spirituali Adresa revistei:
prezenþi pe toate continentele.
În ultimul secol au luat fiinþã multe miºcãri creºtine care dau un impuls Str. Moþilor nr. 26, cod 400001
de viaþã nouã ºi tânãrã Bisericii ºi societãþii. Între acestea, Miºcarea Cluj-Napoca, jud. Cluj
Focolarelor este printre primele ºi printre cele mai mari. Nu doar catolicii telefon: 0264-439018 int 21
fac parte din aceastã miºcare, ci ºi creºtini din alte biserici; sunt chiar ºi e-mail:viata.crestina@gmail.com
credincioºi din alte religii ºi persoane cu convingeri care nu sunt
religioase, care - pãstrându-ºi credinþa ºi neamestecând nimic - se ISSN: 1223-4281
inspirã din acest ideal al unitãþii. Miºcarea a fost aprobatã de Sfântul
Scaun, mai întâi în anii `60, iar în forma sa de astãzi spre anii `90. Potrivit art. 206 C.P., respon-
Colaborarea cu ierarhia catolicã, dar ºi cu responsabilii din alte Biserici,
a fost mereu unul din punctele importante, pentru a putea sluji Bisericii în
sabilitatea juridicã pentru conþinutul
totalitatea sa. În particular însã, este o vocaþie pentru reînnoirea societãþii articolului aparþine autorului. De
în spirit creºtin; miºcarea realizeazã aceasta prin lucrul cu tinerii, cu asemenea, în cazul unor agenþii de
familiile, în diferitele sectoare ale societãþii. presã ºi personalitãþi citate,
catholica.ro responsabilitatea juridicã le aparþine.
Nici un material din aceastã revistã
nu poate fi reprodus, difuzat sau
STIMAÞI CITITORI folosit în orice alt mod decât cu
aprobarea scrisã a editorului.
Din cauza majorãrii generale a preþurilor, vã informam cã Manuscrisele ºi documentele
începând cu data de 1 ianuarie 2008, preþul unei reviste este de nepublicate (fotografii, pliante, cãrþi),
2,00 lei, iar al unui abonament pe anul 2008 de 24,00 lei. expediate pe adresa redacþiei din
Abonamentele se pot efectua direct la redacþie, sau prin mandat iniþiativa autorilor, nu se restituie.
poºtal achitat pe adresa: Episcopia Românã Unitã, Str. Moþilor,
nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj (CIF 4288365), în contul nr.
ABONAMENTELE se pot efectua
RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Þiriac
Cluj. Pentru orice sesizare privind abonamentele, vã rugãm sã direct la redacþie, sau prin mandat
contactaþi redacþia, tel. 0264-439018 int. 21, sau 0729884889, poºtal achitat pe adresa: Episcopia
0744995346, de luni pânã vineri, între orele 10.00-12.00. Românã Unitã, Str. Moþilor nr. 26,
Pentru a se putea asigura apariþia la timp a revistei, vã rugãm 400001 Cluj-Napoca, judeþul Cluj,
insistent sã vã achitaþi în cel mai scurt timp abonamentul, spre a (CIF 4288365), în contul nr.
nu fi nevoiþi sã recurgem la suspendarea lui. RO93BACX0000003005881009,
deschis la Banca Unicredit Þiriac

P o º t a re d a c þ i e i

Cluj. Pentru orice sesizare privind
abonamentele, vã rugãm sã con-
tactaþi redacþia, tel. 0264-439018
int. 21, sau 0729884889, de luni
Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteþi pune întrebãri
pânã vineri, între orele 10.00-12.00.
din orice domeniu teologic, urmând ca noi sã vã rãspundem în
urmãtoarele numere ale revistei. Întrebãrile, propunerile, criticile Preþul unui abonament pe anul
dumneavoastrã le aºteptãm pe adresa: Revista “Viaþa Creºtinã”, Str. 2008 este de 24,00 lei (pentru
Moþilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj , tel. 0264-439018 Europa - 45 euro, pentru America
int 21, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com - 50 USD).

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008 23