Sunteți pe pagina 1din 10

Termenul de psihanaliza a aparut pentru prima data intr-un articol publicat intr-un ziar

francez, la 30 martie 1896. 10 ani mai tarziu, psihanaliza incepe sa aiba din ce in ce mai multi
adepti, in diverse tari. Astfel, iau nastere asociatii si societati de psihanaliza, internationale si
nationale, miscarea diversificandu-se tot mai mult, in ciuda eforturilor lui Freud de a impune o
anumita linie. Apar controverse, precum cele provocate de Alfred Adler, Carl Gustav Jung si W.
Reich.
Termenul de psihanaliza are in viziunea lui Freud trei acceptiuni: este un procedeu de
cercetare a proceselor psihice, este o metoda de tratament a tulburarilor nevrotice, bazata pe
cunoasterea in profunzime a structurii si modului de functionare a aparatului psihic si este o cale
de fundamentare a intuitiilor psihologilor, favorabila dezvoltarii unei discipline stiintifice
comune pentru acest domeniu.
Teoria freudian asupra personalitii dezvoltata de-a lungul celor 45 de ani de practic,
st la baza sistemului terapeutic psihanalitic. Freud considera ca progresul cultural este asociat
inevitabil cu represiunea instinctelor. Una din primele teorii elaborate de Freud este teoria
seductiei, intre 1895 si 1897. Conform acesteia, nevroza ar fi cauzata de un abuz sexual real
petrecut in istoria personala a pacientelor, experienta care ulterior este uitata (refulata), fara ca
datorita acestui fapt sa devina ineficienta psihic. Freud ajunge la aceasta teorie pe baza relatarilor
pacientelor sale de la sfarsitul sec XIX. In teoria seductiei, sexualitatea era impusa copilului din
exterior de catre adult. Acest traumatism infantile trait in inocenta copilarie va capata
semnificatie patogena atunci cand va fi asociat cu fantasme infantile retrospective. Potrivit
teoriei psihanalitice, totul se petrece retrospectiv. Acest traumatism va fi redesteptat in
perioada pubertatii sau mai tarziu. Nevroza se va cristaliza prin prisma unei scene similare care
va evoca in mod foarte direct traumatismul din prima copilarie.
O alta teorie elaborata de Freud este teoria interpretarii visului. Freud publica in 1899
principala sa lucrare Interpretarea viselor. Aceasta este prima lucrare stiintifica dedicata
interpretarii viselor. In aceasta carte, Freud analizeaza propriile sale vise, prezentand etapele
elaborarii visului si incearca sa explice structura aparatului psihic. Freud afirma ca visul este
calea regala spre cunoasterea inconstientului. Teoria freudiana sustine ca visul deghizeaza
senzatiile , dorintele neacceptate de subiect, in mod special pentru evitarea fricii, angoasei. Dupa
el, cosmarurile se datoreaza insuficientei deghizari a acestor dorinte. Teoria interpretarii visului
se bazeaza pe analiza subconstientului. Freud sustine ca in ceea ce priveste constiinta umana,
aceasta ar avea trei trepte: inconstientul (cea mai indepartata treapta despre care nu se stie nimic,
care inregistreaza elementele obiective si senzitive ale vietii de zi cu zi si pe care le reda
interpretate sub forma de ganduri si vise, mult mai tarziu), subconstientul si constientul.
Teoria asupra inconstientului sustine aceasta idee conform careia psihicul este impartit in
trei instante. Constiinta include lucrurile de care suntem constienti in prezent, pe care le utilizam
intr-un anumit moment temporal. Freud considera ca doar o mica parte din gandurile, imaginile
si senzatiile unei persoane sunt constiente. Subconstientul include gandurile de care nu suntem
momentan constienti, dar care pot fi aduse usor in constiinta. Functioneaza ca un fel de filtru,
indeplinind functia de cenzura si permitand accesul selectiv in constiinta doar acelor impulsuri si
idei acceptabile pentru ea. Inconstientul este sediul instinctelor sexuale si agresive inscrise in
structura somatica a organismului, rezervorul pulsiunilor si al energiei psihice, depozitul trairilor
si actelor refulate. Principalele manifestari ale inconstientului sunt actele ratate si visele, precum
si simptomele tulburarilor psihice. Actele ratate sunt erori, confuzii, stangacii, acte simptomatice
sau accidentale. Un act ratat atesta faptul ca rezultatul vizat de un act nu a fost atins: in acest
sens, el este ratat. Freud considera ca rolul esential in structura personalitatii ii revine
inconstientului care reprezinta partea dominanta a mintii. Cea mai mare parte a
comportamentului uman este motivata de forte provenind de la acest nivel si despre care
persoana este total inconstienta. Atata timp cat intre cele trei instante exista un echilibru, viata
psihica a individului se desfasoara firesc, in limitele normalitatii.
Teoria amintirilor refulate si recuperate sustine faptul ca cei care indura traume greu de
suportat, stocheaza amintirile acelor experiente adanc in subconstient. Aceste amintiri provoaca
traume la varsta adulta. Traumele sunt blocate in subconstient pana cand persoana poate prelua
controlul asupra vietii sale. Datoria psihanalistului este sa aduca la lumina aceste traume si sa
ajute persoana sa capete suficienta putere pentru a le confrunta astfel incat sa scape de ele pentru
totdeauna.
Teoria asupra sexualitatii infantile apare dupa ce Freud renunta la teoria seductiei.
Aceasta este publicata de Freud in 1910, in Psihologia vietii sexuale. In conceptia lui Freud,
sexualitatea este perceputa intr-o viziune mai extinsa decat in mod obisnuit si depaseste ideea ca
aceasta este orientata spre reproducere. Freud leaga diversele tulburari psihice ale varstei adulte
de fixatiile pe care pacientul le face la una din fazele sexualitatii infantile. Sexualitatea infantila
se dezvolta printr-o succesiune de faze determinate genetic: stadiul oral, stadiul anal, stadiul
falic, stadiul latent si stadiul genital. Cea mai importanta dintre fazele dezvoltarii psiho-sexuale
pentru aparitia nevrozei este considerata a fi complexul Oedip pe care Freud l-a numit
complexul central al nevrozei. Acesta cuprinde un ansamblu de dorinte amoroase si ostile fata
de parinti, mai precis de dorinte sexuale fata de parintele de sex opus si rivalitate si ura fata de
parintele de acelasi sex.
Teoria impulsurilor sustine ca dezvoltarea umana este un proces conflictual ce are la baza
pulsiuni biologice ce se cer a fi satisfacute si instincte ce se cer a fi satisfacute sau controlate,
restranse. Pulsiunile sunt fortele pe care le postulam in spatele tensiunilor generatoare de nevoi
ale sinelui. Pulsiunile biologice sunt: eros (impulsul vietii) si thanatos (impulsul mortii). Scopul
pulsiunii corespunde satisfacerii nevoii sau dorintei, disparitiei tensiunii si evitarii placerii si a
suferintei. Instinctele sunt circuite cerebrale primitive care controleaza modurile in care
reactionam la ambient. Pulsiunea de viata, eros, se prezinta ca insumare a pulsiunii sexuale si a
celei de autoconservare. Pulsiunea de moarte, thanatos, insumeaza pulsiunea agresiva si cea de
distrugere. Pulsiunea mortii este usor reperabila in violenta, agresivitate, morbiditate si in sadism
si masochism. Sursa lor este de natura organica: foamea, setea, instinctul de reproducere.
Considerate adesea emotii, pulsiunile sunt de cinci categorii: furie, panica, angoasa de separatie,
voluptate si o varianta de libidou, numita uneori dorinta.
Teoria structurala, numita si teoria instantelor apare ca urmare a reorientarii spre
segmentele superioare ale vietii psihice, deviind interesul care cazuse pe inconstient si
sexualitate. Aceasta teorie este structurata in lucrarea Sinele si Eul, aparuta in anul 1922. In
noul model structural, personalitatea apare ca fiind divizata in trei sisteme majore care
interactioneaza unele cu altele: Id-ul (Sinele), Ego-ul (Eul) si Superego-ul (Supraeul). Sinele este
motivat de doua pulsiuni instinctuale: sexuale si agresive. Acesta opereaza pe baza principiului
placerii, adica evitarea durerii si cautarea placerii. Este un rezervor emotional al impulsurilor si
dorintelor impulsive, locul reprezentarilor si al refularilor. Este rezervorul de energie pentru orice
activitate. Sinele este in intregime inconstient. Eul isi are originea in Sine, in perioada copilariei
mici. Functiile sale includ perceptia, miscarile voluntare, modularea afectelor si impulsurilor,
cognitia, memoria, judecata si adaptarea la realitate. Ghidat de principiul realitatii, scopul Eul-ui
este acela de a gasi mijoace sigure si acceptabile de satisfacere a nevoilor Sinelui fara a incalca
limitele impuse de Superego, care impune amanarea sau renuntarea la satisfacere daca aceasta
pericliteaza integritatea organismului, pn cnd situaia i contextul o permit dar si la
constrangerea, blocarea instinctelor. Cu alte cuvinte, rolul Eu-lui este de mediator, pe de o parte,
intre celelalte instante, iar pe de alta parte, intre toate aceste instante si realitatea exterioara.
Functia cea mai importanta a eului o reprezinta autoconservarea organismului, moduleaz
necesitile impulsive ntr-o form adaptat la realitate. "Supra-Eul" este judecatorul
personalitatii, cenzura, instana superioar, domeniul contiinei, al valorilor, al idealurilor, al
preceptelor i interdiciilor, al reprezentrilor morale. Supraeul actioneaza dupa principiul
trebuie, se cade, in scopul controlarii instinctelor. Dupa Freud, acesta este constiinta morala,
instana care decide dac o aciune este bun sau rea. Supraeul (sau constiinta) se dezvolta in
copilarie, avandu-si originea la nivelul Eului si are ca scop aplicarea principiilor morale in
procesul de satisfacere a nevoilor personale. Cnd exigenele "Supra-Eului" nu se ndeplinesc,
persoana respectiv poate dezvolta un sentiment de ruine sau culpabilitate si anxietate. Cnd
aciunile i gndurile persoanei sunt acceptabile i conforme regulilor, aceasta triete un
sentiment de mndrie, satisfacie i valoare. Dintre aceste instane, rolul cel mai important i
revine, dup opinia lui Freud, Ego-ului, celcare ndeplinete trei mari categorii de funcii: fa de
Id (controleaz impulsurile, hotrte asupra satisfacerii, amnrii sau reprimrii pulsiunilor);
fa de Superego (se raporteaz la cadrul moral, la normele i valorile sociale aa cum sunt ele
transmise de prini); fa de realitate (recepteaz i transform lumea exterioar n beneficiul
persoanei).

Miscarea psihanalitica initiata de Freud a cunoscut multe rupturi si dificultati de ordin


ideologic. Ruptura dintre Freud si Adler a fost deosebit de violenta, dupa cum o marturisesc, 35
de ani mai tarziu, aprecierile reciproce. Adler relata in 1937 unui interlocutor american, intr-o
discutie despre Freud, faptul ca acela caruia nu i-a fost niciodata discipol, era un escroc viclean
si complotist. La randul lui, afland despre moartea compatriotului sau, Freud a folosit, intr-o
scrisoare celebra adresata lui Arnold Zweig, urmatoarea expresie dura: Pentru un baiat evreu
provenit dintr-o periferie vieneza, moartea la Aberdeen constituie in sine o cariera deosebita si o
dovada de succes. Lumea l-a recompensat cu adevarat si cu generozitate pentru serviciul pe care
i l-a facut opunandu-se psihanalizei. Divergenta dintre Adler si Freud a pornit de la faptul ca
Adler nu a fost un psihanalist in adevaratul sens al cuvantului, cu toate ca intr-o vreme a
indeplinit functia de pesedinte al Asociatiei Psihanalitice din Viena. Freud insusi s-a vazut
obligat sa faca precizarea ca Adler nu are nimic comun cu psihanaliza, ca el a avut inca de la
inceput propriul sau sistem, doctrina sa, pe care incerca sa o substituie psihanalizei, atunci cand
nu incerca sa isi revendice idei manifest freudiene, straduindu-se sa le travesteasca intr-o
terminologie diferita. Psihologia individuala profesata de Alfred Adler nu se incadreaza si nici
nu s-ar putea incadra in psihanaliza, nici ca teorie, nici ca practica. Conceptia lui Adler s-a
dezvoltat paralel cu psihanaliza fiind considerata drept o conceptie parapsihanalitica.

Asa cum despre Freud s-a spus ca a descoperit complexul lui Oedip pentru ca el insusi a
avut o mama cu doua decenii mai tanara decat tatal sau si a crescut intr-o familie in care el era
unchi al unor persoane mai in varsta decat dansul, tot asa descoperirea lui Adler privind
inferioritatea constitutionala a unor organe, care dezvolta in suprastructura psihica un sentiment
de inferioritate declansator al luptei pentru obtinerea superioritatii, a fost pusa pe seama
deficientelor organice ale autorului, explicatie pe care el, de altfel, o autorizeaza. In 1911 el a
initiat o indrazneata miscare strategica, redactand o acerba critica a teoriei sexualiste a vietii
psihice in care atingea tocmai punctele nevralgice ale psihanalizei freudiene din acel timp.
Dorind cu tot dinadinsul sa puna un fundament de nezdruncinat conceptiei sale, nu de putine ori
Adler simplifica si dogmatiza, ramanand prizonierul propriilor sale limite si recurgand la
speculatii metafizice. Pe cand Freud a preluat de la Nietzsche mai ales ideea primatului
sexualitatii si afectivitatii, ca si conceptul de refulare, Adler si-a axat conceptia pe teoria
nietzscheeana a vointei de putere, adaptand-o la propria sa teorie a cautarii superioritatii si a
asa-zisului protest viril caracteristic femeilor care nu isi accepta conditia de inferioritate, nici
sub raport biologic, nici sub raport social.

Psihologia individuala a lui Adler este o psihologie a unui tot indivizibil si care se
raporteaza in acelasi timp la individul in sine si la relatia sa cu comunitatea. Adler pledeaza
pentru dezvoltarea sentimentului de comuniune sociala, iar la scara maxima dezvoltarea
sentimentului cosmicitatii omului. Adler dezvolta teoria complexului de inferioritate: a fi om
inseamna a avea un sentiment de inferioritate care cere o compensare permanenta ce devine un
factor stimulator al dezvoltarii psihice. Complexul de inferioritate este un ansamblu de
reprezentari, de atitudini si de conduite legate de un sentiment de inferioritate. Complexul acesta
s-a dovedit a fi adesea de ordin rational, corespunzand unor sentimente de culpabilitate sau de
depresie. Evaluarea negativa de sine este facuta in raport cu idealul Eului. Inferioritatea se leaga
de un ideal grandios. Compensarea devine la Adler metoda prin care complexul de inferioritate
este invins prin restabilirea unui echilibru psihic. Adler studiaza maniera in care un
comportament, sentiment, dorinta sau credinta se dezvolta sau se intaresc pentru a constitui o
contrapondere la o deficienta sau la o tendinta care este sursa de neplacere. Se va vorbi astfel
despre compensarea unui sentiment de inferioritate, a unui deficit de capacitati fiziologice sau
cognitive sau a unei tulburari de personalitate.

In conceptia lui Adler, exista trei mari probleme ale vietii omului: viata in societate,
munca si iubirea. Spre deosebire de Sigmund Freud, in teoria adleriana viata umana este privita
mai mult dintr-o perspectiva finalista si nu una cauzala. Ceea ce ii anima pe oameni este
atingerea unui tel. Aspiratia catre perfectiune este o aspiratie ereditara, existenta in fiecare om.
Este vorba de o imagine anticipata a Sinelui perfect, care actioneaza ca un scop si directioneaza
deciziile privind propria persoana. Chiar daca telul se poate modifica de-a lungul vietii, directia
generala va ramane, de regula, aceeasi. Adler spunea ca este imposibil sa intelegem o persoana
fara a-i intelege finalismul ei functional. Foarte multi oameni fac parte din tipurile evitante, adica
cei care incearca sa evite problemele vietii pentru a evita infrangerea. Adler descrie si un tip util
social care are singurul stil de viata complet sanatos, in care Sinele este bine integrat. El
manifesta un puternic interes social, adica un simt innascut al inrudirii cu intreaga umanitate.
Conceptul de Sine creativ al persoanei se refera la libertatea de a alege intre stiluri de viata si
scopuri concurente. Sinele creativ este persoana insasi pentru ca el este cel care face ca o
persoana sa fie unica. Toate tendintele de a ajunge o persoana superioara se dezvolta din acest
Sine creativ. Spre deosebire de Freud, Adler considera ca fiecare individ isi alege constient tipul
de persoana care va deveni. Freud a acordat acest rol inconstientului si l-a pus in afara liberului
arbitru. In schimb, Adler acorda un rol foarte important autodeterminarii. El considera ca omul
isi poate construi el insusi viata, cu ajutorul resurselor creative de care dispune. Adler vorbeste,
de asemenea, in teoriile sale si despre caracter care reprezinta, in conceptia acestuia, luarea de
atitudine, modul in care omul se raporteaza la mediul sau, o linie directoare impregnata de
impulsul de afirmare asociat cu sentimentul de comuniune sociala. Afectele reprezinta
exacerbarea trasaturilor de caracter. Sub presiunea unei necesitati constiente sau inconstiente,
afectele se manifesta printr-o descarcare brusca. Afectele sunt disociante (mania, tristetea,
dezgustul, frica) si asociante (bucuria, compasiunea, rusinea). Adler demonstreaza ca
exacerbarea ambitiei si a vanitatii impiedica progresul ritmic al individului, ii franeaza
dezvoltarea sentimentului de comuniune sociala.
Un alt disident al psihanalizei freudiene a fost Carl Gustav Jung care si-a construit
propriul sau sistem de psihologie analitica care abordeaza personalitatea in intrega sa
complexitate, reliefandu-i unicitatea. Contributia sa principala o constituie descoperirea
inconstientului colectiv cu arhetipurile sale. O alta contributie importanta este cea referitoare la
tipurile psihologice precum si psihologia fenomenelor oculte, care reprezinta teza de doctorat a
lui Jung.

Primul punct in care Jung este in dezacord cu Freud se refera la rolul sexualitatii: libido
devine energia si forta generalizata a personalitatii. A doua diferenta se refera la directia fortelor
care influenteaza persoana: in timp ce la Freud omul era prizonier si victima a trecutului, Jung a
demonstrat ca omul este modelat atat de trecutul cat si de viitorul sau. Punctul principal al
diferentei dintre cei doi rezida in problema inconstientului. Freud considera inconstientul ca forta
atotputernica care domina perpetuu constiinta si personalitatea. Jung exploreaza mai adanc in
inconstient si adauga noi dimensiuni structurii sale. Jung releva doua niveluri ale inconstientului:
unul personal si altul colectiv. Inconstientul contine forte psihice care sunt identice la toti
indivizii: imaginile, simbolurile si sentimentele ancestrale cunoscute sub numele de arhetipuri.

Arhetipurile sunt forme preexistente, predispozitii psihice innascute. Desi exista si se


transmit ereditar, natura lor este psihoida. Unele sunt mai deplin dezvoltate comparativ cu altele
si de aceea influenteaza psychea (totalitatea proceselor psihice constiente si inconstiente).
Acestea sunt persona, anima si animus, umbra si Sinele. Persona este masca, fata publica a
persoanei pe care o poarta in prezent ca apartinand altcuiva, diferit de ceea ce este realmente
persoana. Animus este arhetipul masculin din femeie si anima arhetipul feminin din barbat.
Fiecare sex manifesta trasaturi temperamentale si atitudini care sunt, de regula, proprii celuilalt
sex datorita secolelor de viata impreuna. Umbra este partea intunecata, negativa a persoanei
umane, mai ales continuturile inconstientului personal, functiile psihice inferioare, nedezvoltate,
trasaturile ascunse, dezavantajoase. Sinele este arhetipul integrator care se refera la totalitatea
integrala armonic a potentialitatilor psihice ale individului, in care sciziunea dintre constient si
inconstient este suprimata. Sinele este personalitatea totala si in acelasi timp centrul
personalitatii, asa cum Eul este centrul constiintei.

Carl Gustav Jung pune bazele unei noi stiinte psihologice care este arhetipologia, stiinta
arhetipurilor. Arhetipologia jungiana este considerata ca metapsihanaliza care depaseste
psihanaliza abisala a lui Sigmund Freud. Jung impreuna cu fizicianul cuantist Wolfgang Pauli
elaboreaza principiul sincronicitatii, al conexiunii acauzale care se refera la aparitia simultana a
doua evenimente printr-o coincidenta semnificanta, fara relatie cauza-efect. Prin sincronicitate se
explica aparitia simultana a imaginilor interne (arhetipuri) si a evenimentelor externe
(comportamente) fara sa fie implicata cauzalitatea clasica. Principiul are in vedere coaparitia de
realitati fizice si psihice care de obicei sunt independente.

Un alt punct contradictoriu intre psihanaliza lui Jung fata de cea a lui Freud il constituie
faptul ca Jung crede ca prezentul omului este determinat de ceea ce persoana spera sa devina, cat
si de ceea ce a fost. Freud considera ca devenirea personalitatii este dictata de trecutul din
copilarie. Jung considera ca structurile fundamentale ale personalitatii totale (psyche) sunt: Ego,
inconstientul personal si inconstientul colectiv. In timp ce inconstientul personal este structura de
suprafata si constituie sediul complexelor individuale, inconstientul colectiv (ancestral) este
structura de adancime pe care Jung o mai numeste uneori si inconstient transpersonal. Ego este
spiritul constient, acea parte din psyche care contine perceperea, gandirea, sentimentul si
amintirea. O mare parte din perceptia constienta si din reactia la lumea din jur se realizeaza prin
doua atitudini: extraversia si introversia. Introvertii sunt oameni retrasi, adesea timizi, concentrati
asupra Sinelui. Extravertii sunt mai deschisi, mai sociabili si pot deveni chiar agresivi
socialmente.

In ceea ce priveste problema interpretarii viselor, Carl Gustav Jung are o conceptie
proprie, deosebita de cea a lui Sigmund Freud privind rostul si interpretarea viselor. Freud credea
ca visele isi modeleaza continutul manifest folosind amintiri reziduale din doua surse: din
evenimentele zilei precedente si din copilarie. Jung admitea acest lucru, insa mergea mult mai
departe, sustinand ca visele provin dintr-o a treia sursa, si mai profunda, tinand de istoria
evolutiei speciei noastre, pe care o numea inconstient colectiv. Jung era convins ca visele isi au
originea intr-un tip de preocupari mult mai extinse, anume in problematica fundamentala a
existentei umane. Dupa ruptura cu Freud si confruntarea avuta referitor la inconstient, Jung s-a
considerat liber sa isi dezvolte propria abordare privind visele. El va studia serii de vise care apar
timp mai indelungat, in luni sau ani, in scopul de a surprinde teme dominante, repetitii, posibile
filiere.
Cincisprezece ani dupa ruptura de Sigmund Freud, Jung a inceput sa studieze sistematic
vechile texte hermetice, ceea ce l-a condus sa arate in cartea sa Psychologie und Alchemie ce
resurse oferea simbolistica alchimiei unui psihoterapeut, plecand de la ipoteza ca in psihismul
uman exista un scop final si independent de conditiile exterioare. Intreaga opera stiintifica a lui
Jung pana la moartea sa, va fi o apropiere si convergenta constanta a psihanalizei cu alchimia.
Marea ratare a lui Jung este intuirea vaga a unui al patrulea nivel al constiintei, de fapt un
supranivel, prin care ar fi deconstruit structura freudiana si ar fi creat o noua structura asupra
psihismului uman, asupra constiintei tetradimensionale.
Bibliografie:

- In lumea arhetipurilor, Vasile Dem Zamfirescu, 1994


- Istoria Psihologiei Universale, Ion Manzat, Editura Univers Enciclopedic, Buc.,
2007
- Opere Complete 1 (Arhetipuri si inconstientul colectiv), Carl Gustav Jung, Editura
Trei, 2003
- Cunoasterea omului, Alfred Adler, Editura IRI, 1996
- Introducere in analiza jungiana, Mihaela Minulescu, Editura Trei, 2001
- Introducere in psihanaliza lui Sigmund Freud, Jean-Pierre Chartrer, Editura IRI
- Opere esentiale 1 (Introducere in psihanaliza), Sigmund Freud, Editura Trei