Zece mistere ale stiintei

Intrebarile care urmeaza au devenit prin repetitie banale, adesea retorice. Adevarul e insa
ca ele nu si-au gasit raspunsurile nici pana azi. Cu toate progresele facute in descifrarea
bosonului Higgs, bunaoara, stiinta bajbaie in continuare in cautarea lor, iar curiozitatea
orisicui este teribil de departe de a fi satisfacuta

1. Ce s-a intamplat inainte de Big Bang?

2. Si, totusi, cum a aparut viata?
3. Ce a fost mai intai: oul sau gaina?
4. Suntem singuri in Univers?
 5. Traim intr-o lume cuantica?
6.Ce este Timpul?
7.Cum se naste constiinta?
8. Dar ideile? De unde vin ele?
9. Prin ce se deosebeste omul de alte vietuitoare?
10. Pana la urma, cum va fi Sfarsitul Lumii?

1. Ce s-a intamplat inainte de Big Bang?

A existat ceva inainte de Inceput? Chiar daca, in curand, va rodi proiectul Large
Hadron Collider, prin care, gratie celui mai mare accelerator de protoni, savantii isi
vor vedea confirmate (sau nu?) teoriile legate de ivirea particulei lui Dumnezeu in
primele miimi de secunda de dupa Facerea Lumii, enigma secundelor sau a eternitatii de
dinainte de Big Bang persista.

Asadar, cum au conlucrat atat de bine temperatura, densitatea si curbura modelului

spatio-temporal pentru ca spatiul-timp sa vina din si sa genereze Infinitul? Este,
altminteri spus, Universul reversibil? Fiindca, in caz contrar, daca nu se admite aceasta
varianta, oricum dificil de demonstrat, nu ne mai ramane la dispozitie decat cea biblica,
prin care mitul creationist a fost implementat ex nihilo! (O gluma care circula printre
universitari spune ca Dumnezeu a fost inventat atunci cand fizicienii au ajuns la
concluzia ca nu pot da o explicatie satisfacatoare acestei enigme.) Unii au conchis, e
drept, ca, anterior exploziei fundamentale, Universul a evoluat perfect simetric fata de
ceea ce a facut dupa Big Bang: Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete spunea,
vizionar, Mihai Eminescu, insa ceea ce suna sclipitor intr-un vers se dovedeste
elucubrant atunci cand se cauta argumente pertinente in sprijinul unei teorii stiintifice
revolutionare. Carcotasii s-ar putea chiar sa-si aminteasca faptul tulburator ca nu am
progresat deloc fata de Aristotel, care ajunsese la o concluzie oarecum similara celei a
experimentului de curand performat fara a cheltui patru miliarde de euro si fara a pune la
treaba cateva mii de specialisti

O alta simetrie fortata este cea a raportului materie/antimaterie. Cel mai simplu ar fi sa
se considere ca, anterior momentului zero, materia si antimateria coexistau in cantitati
egale, iar in momentul in care au intrat in contact, s-au dezintegrat reciproc, generand
fotonii primordiali. Suna seducator, dar, se pare, doar o singura particula de materie
dintr-un miliard reuseste sa supravietuiasca ciocnirii cu antimateria. Desigur, va veti
intreba cum s-a ajuns la precizia acestei statistici: cunoscatorii raspund, simplu, prin
extrapolare! De fapt, pentru a evita stanjeneala provocata de propria neputinta
conceptuala, oamenii de stiinta incearca sa deturneze aceasta intrebare, impingand
granitele cercetarii dincolo de un reper temporal conventional sau altul. Practic, Ce a
fost inainte de X? devine, dupa caz, Ce a fost inainte de X minus 1? sau de X plus
1? Ori, cu cuvintele matematicianului si filosofului german Leibniz, reamintite de o
recenta ancheta a revistei Science & Vie, De ce va fi existat, totusi, ceva in loc de
nimic?
2. Si, totusi, cum a aparut viata?

Un gest atotputernic, o suflare divina sau un complicat lant de accidente (mai mult sau
mai putin) genetice, cu inca destule verigi lipsa, din care s-a intrupat viata pe Pamant?

Ceea ce descumpaneste este faptul ca, macar din punct de vedere chimic, viata se poate
naste inclusiv din materie inerta. Daca planeta noastra s-a format in urma cu aproximativ
4,6 miliarde de ani, primele forme de viata detectabile au trebuit sa astepte vreo 800 de
milioane de ani. Acestea sunt, de fapt, mici fosile calcaroase ale unor bacterii primitive,
iar explicatia unei asa de lente evolutii este ca viul a fost generat de nonviu. Mediul
acestei Creatii poate sa fi fost supa primordiala imaginata, la inceputul deceniului
trei al secolului trecut, de catre biochimistii Aleksandr Oparin si John Haldane. Viata,
adica acele bacterii arhaice, ar fi putut aparea in conditii de temperatura si presiune
extrem de ridicate, un veritabil Iad agrementat cu frecvente descarcari electrice. In
1953, chimistul american Stanley Miller a validat, in linii mari, aceasta supozitie,
amestecand, intr-un balon de sticla speciala supraincalzita, apa, amoniac, hidrogen si
metan. In prezenta unui arc electric, au aparut, pe aceasta cale, molecule organice! Adica
niste aminoacizi care stau la baza formarii proteinelor. Recent, rafinandu-se metoda
experimentala, s-au putut obtine glucide, lipide, azotati si zaharuri.

Totul suna extrem de promitator, nu? Numai ca obtinerea aminoacizilor nu lamureste

cum si de ce s-a facut saltul la acizii nucleici, ARN si faimosul ADN. Si mai ales nu
reuseste sa ne ajute sa evadam dintr-un faimos cerc vicios: la toate fiintele vii cunoscute,
e nevoie de proteine pentru a copia secventele decisive de ADN care duc la nasterea
proteinelor. Care dintre proteine au aparut, de fapt, intai si-ntai? Chimistul britanic Leslie
Orgel a lansat, in anii 60, supozitia ca un soi de ARN primitiv, avand atat capacitatea
de a cataliza reactii chimice (adica de a produce proteine), cat si pe cea de a transmite
caractere genetice prin autoreplicare, a stat la baza aparitiei vietii. Si, intr-adevar, in
1982, au fost descoperite ribozimele, cu aptitudini de reduplicare dovedite Numai ca,
ulterior, Julius Rebek a remarcat ca poate exista un mecanism de reduplicare organica
nebazat pe acizi nucleici. De aici, probabil, si validarea Haosului: peste 300 de definitii
ale vietii coexista actualmente pe piata Genezei! Din haos, Doamne, am aparut/ Si m-as
intoarce-n haos

3. Ce a fost mai intai: oul sau gaina?

Pare o simpla butada rasuflata, una chiar de prost-gust. Numai ca ea ascunde o teribila
nedumerire stiintifica, veche de pe vremea lui Aristotel: in ou se afla puiul integral
preformat, ori numai o structura informa, pe cale de a se desavarsi in timp (teoria
epigenezei)?

E posibil ca o singura celula sa dea nastere altor 100.000 de miliarde (cate numara, in
medie, corpul uman), repartizate in 350 de categorii distincte, corespunzatoare organelor
cu functii complementare? Primele raspunsuri au inceput sa apara pe la jumatatea
secolului al XIX-lea, cand, folosind o noua generatie de microscoape, elvetianul
Wilhelm His, un pionier al embriologiei, si-a inceput studiile asupra tesuturilor. S-a
putut, chiar, stabili o cronologie a evenimentelor: intai, are loc segmentarea, in cadrul
careia oul se divide conform celor trei axe de simetrie fundamentale (sus-jos, fata-spate,
dreapta-stanga), apoi, se petrece gastrularea, in embrion putand fi distinse trei
incubatoare de celule care vor incepe sa dea nastere organelor. Aceste doua faze sunt
comune tuturor speciilor de animale, avand un procentaj de reusita uimitor, apropiat de
perfectiune. De aici, insa, o prima enigma: cine si cum regleaza acest mecanism care,
evident, nu este lasat in voia hazardului?

Secolul XX a adus raspunsul: genele, in fapt niste proteine cu cifru, sunt arhitectii
responsabili cu aceste foarte precise manevre. Numai ca, dintr-o aparenta solutionare a
problemei, se naste un alt mister: cum e posibil ca numai 25.000 de gene sa poata
coordona milioanele de operatiuni prin care se formeaza organele? Si cum reusesc sa se
coordoneze aceste gene intre ele, actionand ca o veritabila retea de microcomputere? Sa
nu uitam ca ele schimba informatii nu doar cu omoloagele lor, ci si cu mediul
inconjurator, o simpla modificare de temperatura putand, de pilda, decide sexul unui
embrion de broasca. S-a vorbit, desigur, despre selectia naturala, care face sa
supravietuiasca doar organismele perfect sincronizate, deopotriva in interior si in exterior,
dar asta nu poate explica totul. Cel mai probabil, gaina stie ceva important si stie cum sa
comunice acest ceva embrionului care se dezvolta in ou. Sau embrionul din ou
preselecteaza caracteristicile viitoarelor gaini? Noi nu am aflat inca despre ce este vorba,
care e secretul codurilor chimice, fizice, mecanice care interactioneaza atat de precis

4. Suntem singuri in Univers?

Peliculele science-fiction nu mai sunt de ajuns. Sau, de fapt, nu mai contin de multa
vreme raspunsurile pe care noi le asteptam cu adevarat, mai ales dupa ce, de pilda,
controversa legata de Cazul Roswell nu a putut fi lamurita multumitor, atat fanii OZN,
cat si autoritatile americane producand (adesea, deliberat?) o suita de enormitati.

Cert este ca posibilitatea existentei altor tipuri de viata in Univers (sau in universuri
paralele) a fost luata foarte serios in calcul inca de pe vremea lui Anaximandru, secolul
al VII-lea inainte de Hristos. La inceputul secolului al XVIII-lea d.Hr., francezul
Bernard le Bouyer de Fontenelle relua teza unei pluralitati de lumi, care, azi, este
acreditata de nu putini cosmologi. Astronomia si fizica teoretica si-au depasit constant
limitele, atat pe cele conceptuale, cat si pe cele practice (telescopul Hubble e doar un
exemplu), astfel incat au fortat, la randul lor, surclasarea limitelor cunoscute ale
Universului. Se vorbeste, acum, in special din perspectiva feluritelor dezvoltari ale
mecanicii cuantice, de universuri ascunse, de universuri alternative, de universuri in
oglinda, de universuri dedublate, de universuri aflate intr-o continua expansiune, de
universuri care basculeaza dintr-o stare fundamentala in alta.
Mai mult, se ia in considerare ipoteza calatoriei in spatiu-timp, ceea ce ar facilita
investigarea acestor lumi plurale. Este clar, lumea pe care o cunoastem, cu marginile ei
mult prea friabile, nu ne mai satisface. Teoria relativitatii a acreditat deja, de aproape un
secol, ideea ca Universul este infinit, ceea ce presupune, cu vorbele specialistilor, ca, in
fapt, Universul, asa cum il cunoastem noi, nu e decat o insulita derizorie si ca orice
eveniment de probabilitate nenula este susceptibil sa se actualizeze in orice alta parte a
acestui continuum spatio-temporal (Aurelien Barrau, cercetator la Laboratorul de Fizica
Subatomica si de Cosmologie de la Grenoble, citat de Science & Vie). Mai simplu spus,
asta inseamna ca, daca Viata a fost posibila pe Pamant, ea a fost, este si va fi posibila
oricand si oriunde altundeva in imensitatea spatiului si in eternitatea timpului. Sau: tot
ceea ce este posibil probabil ca s-a si intamplat deja! Suntem, simultan, martorii si
actantii unui trecut care a fost deja viitor sau viceversa. Ca sa verificam asta, ar trebui ca,
prin intermediul gravitatiei cuantice in bucle, sa putem folosi faimoasele gauri negre
ca pe niste veritabile porti de intrare in universurile paralele

5. Traim intr-o lume cuantica?

Chiar nu putem fi prezenti in doua sau mai multe locuri deodata? Sau ubicuitatea exista,
dar trebuie recunoscuta si inteleasa? Multa vreme, am acceptat aceasta insusire ca fiind
una de natura strict divina, rezervata doar lui Dumnezeu. El era, nu-i asa, acel cerc (sau
halou) cu centrul pretutindeni si circumferinta nicaieri, dupa cum ne indica metafora
geometrica a lui Blaise Pascal.

Daca se poate justifica omniprezenta Sa, am putea, oare, construi macar un model
teoretic al acestei omniprezente, care sa ne duca de pe taramul sacralitatii pe cel al
cuanticii? Savantii care au studiat particulele elementare sustin ca da, ele poseda aceasta
insusire! Intr-un atom, bunaoara, un electron ocupa un loc efectiv nedeterminat la o
distanta de o zecime de milionime de milimetru fata de centru. Mecanica cuantica
numeste aceasta virtualitate a pozitionarii unei particule elementare suprapunere de
stare, preferand sa inlocuiasca se afla cu se distribuie. Practic, asta se traduce prin
aceea ca orice stare a materiei este o pozitionare conform unui nivel de energie. Unor
nivele diferite de energie le corespund pozitionari spatiale diferite. La scara inversata a
materiei, ubicuitatea devine, deodata, posibila, ba chiar probabila.
Intr-o lume cuantica, nu mai exista o realitate unica, ale carei alterari de stare presupun o
succesiune. Nu, aici realitatea devine concomitent multipla. Scapa, cumva, lucrurile de
sub control? Evident, afirmatia de mai sus nu inseamna ca, teoretic, am putea trece prin
ziduri, ci ca, mai degraba, teleportarea nu ar mai fi neaparat o fictiune sau nu cel putin
cata vreme acceptam, pe urmele lui Einstein, Planck si Heinseberg, ca particulele sunt, in
acelasi timp, corpuscul si unda.

Mai mult decat atat, spatiul in care evolueaza aceste particule, de pilda electronii, este
multidimensional, presupunand un numar necunoscut de asa-numite impaturiri. Fiecarui
pliu de acest tip ii corespunde o alta realitate, iar evolutia intr-o realitate plurala conduce,
pe cale de consecinta, la ubicuitate. Toata lumea este de acord cel putin cu varianta
spatiului tridimensional impaturit in doua, in care revenirea la starea initiala a unui
element presupune o dubla rotatie in jurul axei, de 720 de grade, fapt ce explica
deopotriva de ce doi electroni se gasesc aparent pe aceeasi pozitie sau de ce acelasi
electron se poate afla simultan in doua pozitii diferite. Iar calatoria unei particule intre
aceste doua pozitii intr-un timp nul tot ubicuitate se numeste. Extrapoland teza de la
spatiu la timp (adica la acel continuum construit pe baza teoriei relativitatii), una dintre
consecintele ubicuitatii ar putea fi insasi disparitia (sau reformularea) conceptului de
Moarte, dar asta e deja alta poveste

6.Ce este Timpul?

Se spune ca metafora cea mai inspirata in legatura cu timpul este aceea a unui fluviu
maiestuos Numai ca, intrand in detaliile figurii de stil, dai intr-o serie de nedeterminari:
De unde curge?, Cu ce viteza?, Ce-l pune in miscare?, In ce se varsa? etc.

Asa cum observa Marc Lachieze-Rey, de la Centre National de la Recherche

Scientifique din Paris, fizica nu a reusit inca sa produca o definitie multumitoare a
timpului. Exista mai multe teorii cu idei si definitii extrem de diferite, greu de pus de
acord intre ele. Secole de-a randul, stiinta a folosit notiunea de timp absolut introdusa
de Isaac Newton, insa teoria relativitatii restranse elaborata de Einstein a bulversat-o
total. Ideea ca timpul s-ar scurge uniform a fost desfiintata in favoarea uneia mult mai
elastice, potrivit careia timpul, in cadrul continuumului spatio-temporal, isi poate
inclusiv schimba dimensiunile intr-un sens sau in celalalt. Brusc, notiuni universale atat
de familiare limbajului cotidian, precum acum sau aici, se trezesc vidate de insasi
universalitatea lor. Practic, timpul nemaicurgand deloc (oricum, nu in sensul newtonian),
termeni ca trecut, prezent sau viitor raman fara sens intrinsec, cel care le confera o
valoare sau alta fiind insusi observatorul lor sau, mai exact, miscarea acestuia. Din ceva
imanent, timpul devine ceva maleabil si controlabil, asa incat asupra lui se poate interveni
ca asupra unei plastiline.

Potrivit mecanicii cuantice, insa, nici nu mai vorbim de un viitor generic, ci de o

multitudine de posibilitati de actualizare a viitorului. Ambele teorii, cea relativista si cea
cuantica, au, totusi, in comun un element: in fiecare caz, se converge catre disparitia
notiunii de timp la nivel fundamental. Cu alte cuvinte, nu putem avea o definitie a ceea ce
este timpul, ci doar putem spera la o interpretare cat de cat satisfacatoare a ceea ce a fost
timpul! Singurul lucru cert este faptul ca il putem masura din ce in ce mai precis:
proiectul orologiului atomic spatial Pharao duce acuratetea la cote inimaginabile. Cu
acesta, efectul Einstein poate fi dovedit cu o mare usurinta. Nu se mai pune problema
folosirii unor supercronometre pentru a demonstra ca timpul curge mai repede in varful
Turnului Eiffel decat la baza lui, ci a utilizarii dispozitivului Pharao in spatiu, pe orbita
circumterestra: acesta castiga 40 de microsecunde in fiecare zi comparativ cu cele mai
performante ceasuri ramase pe Pamant

7.Cum se naste constiinta?

Cogito ergo sum: Descartes a lamurit problema existentei constiintei, de fapt a
existentei sub tutela constiintei. Cata vreme te intrebi daca existi, existi. Existi si ai o
constiinta! Insa putem oare afirma ca existenta in sine este o consecinta a puterii de a
gandi?

Impreuna, filosofii si oamenii de stiinta au tot incercat sa dea un raspuns, dar nu au reusit
sa gaseasca unul categoric, definitiv. Filosoful si lingvistul american John Searle, care a
dezvoltat alaturi de inaintasul sau britanic John L. Austin teoria actelor de vorbire
(pragmatismul lingvistic), a dat o definitie a elementelor care compun sau conduc la
aparitia constiintei: Acele stari subiective ale atentiei care debuteaza in momentul
trezirii, dimineata, pentru a se prelungi pana in perioada de veghe de dinaintea somnului,
noaptea, adesea si in timpul unui somn fara vise sau chiar al unei stari de coma, ajungand,
astfel, inconstiente.
Initial, psihologii din secolul al XIX-lea au incercat sa mizeze pe capacitatea de
introspectie a individului. A rezultat, insa, doar o colectie de detalii disparate provenind
din viata psihica a unor indivizi, detalii subiective imposibil de articulat coerent in cadrul
unei teorii verificabile stiintific a constiintei. Incepand cu anii 60 ai secolului trecut, s-a
mers pe o alta pista: identificarea proceselor mentale care stau la originea acelor stari
subiective de atentie de care vorbea Searle.

Ideea era sa scanezi creierul pentru a vedea cand, cum si de ce acesta reactioneaza diferit
la o emotie, un moment de reflexie sau o simpla modificare a peisajului. Ce se intampla
atunci cand creierul primeste un stimul, de orice natura ar fi el? Prin 1998, s-a ajuns la
concluzia ca retelele noastre neuronale se organizeaza in doua spatii distincte: pe de o
parte, cel rezervat micilor circuite cerebrale, procesoarele specializate care pot genera in
orice moment reprezentari mentale inconstiente; pe de alta parte, un spatiu al travaliului
global constient, in fapt o vasta retea neuronala al carei continut corespunde permanent
unei reprezentari mentale constiente. Practic, este vorba de o relatie de interconectare
complexa a tuturor procesorilor periferici, care conlucreaza cu spatiul de travaliu global
constient. Problema este ca acest spatiu, neputand fi ocupat in fiecare clipa de o singura
reprezentare constienta, procesoarele duc o adevarata lupta de gherila pentru a-si impune
propriile informatii si, implicit, reprezentari.

8. Dar ideile? De unde vin ele?

Ce e o idee? Un concept, o teorie sau o simpla gluma: fiecare dintre noi se afla, in fiecare
clipa, in mijlocul unei tornade de idei de toate felurile. Pot fi ganduri importante sau pot
fi banalitati. Pot fi geniale sau ridicole. Pot fi truisme sau inventii sclipitoare. Pot fi
oricum. OK, dar de unde (ne) vin ele?

Filosofii secolului al XVII-lea credeau ca ideile se datoreaza exclusiv senzatiilor primite

de receptori: A gandi inseamna a simti. Evident, nu putea fi chiar asa de simplu, iar
teoria senzualista a fost drastic amendata. S-a ajuns pana la anularea ei, considerandu-se
ca ideile nu au nimic de a face cu senzatiile, totul fiind, de fapt, inventat in si de catre
creier. Cele doua pozitii extreme au fost conciliate pana la urma. Pentru psihologia
cognitiva contemporana, ideile reprezinta un amestec aleatoriu de senzatii provenite din
exterior si de fructe ale proceselor cognitive dezvoltate de creier. Todd Lubbart,
specialist in psihologia creativitatii, e de parere ca lucrurile sunt departe de a fi lamurite:
La nivelul creierului, ideile circula haotic, intr-o maniera inconstienta. Apoi, unele
dintre aceste elemente de gandire se pot combina precum doua sau mai multe piese de
Lego, ajungand sa produca idei noi. Dar nimeni nu a descifrat inca regulile acestui Lego
cerebral, iar ipoteza ca aceste reguli nici nu ar exista este, pur si simplu, de neacceptat.
Cum toate informatiile trec pe la cortexul prefrontal, sistemul integrator al creierului,
acesta poate fi considerat un fel de sef de orchestra.

Spre el converg toate sistemele cerebrale, inclusiv cele care regleaza memoria. Aceasta
conectivitate privilegiata il upgradeaza permanent, permitandu-i inclusiv saltul spre
gandirea abstracta, spre planificarea evenimentelor sau spre gandirea creativa. Cum
combinatii de idei au loc aleatoriu, intr-o succesiune foarte rapida, cortexul are rolul de a
le evalua, clasa, sorta, apoi de a le refolosi in contextele cele mai potrivite. Actioneaza,
practic, asemenea procesorului unui computer, explorand virtualitatile meniului principal,
folosind toate tastele (inclusiv Delete), dar nesfiindu-se sa apeleze, dupa caz, si la
Recycle Bin. Numai ca un computer este programat de un om. Cine programeaza
creierul uman? Cum reusesc retelele neuronale sa genereze si apoi sa jongleze cu
combinatiile conceptuale aleatorii? Cum se fac sofisticatele selectii ale pieselor de
Lego? Lista intrebarilor fara de raspuns mai poate continua. Singura certitudine e ca stim
ca gandim (altfel, n-am exista), insa nu stim cum gandim.

9. Prin ce se deosebeste omul de alte vietuitoare?

Specificitatea omului in Arca lui Noe este mai mult decat evidenta, insa savantii au avut
intotdeauna ezitari in a o dovedi. Mai bine zis, nu au stiut cum sa dea prioritate metodelor
de actiune sau reperelor alese, de la anatomie la ADN sau de la cultura la idealuri.

Culmea, de cele mai multe ori s-a ajuns la a se demonstra nu diferenta specifica, ci genul
proxim, adica ceea ce ne apropie paradoxal sau nu de alte specii animale. S-a crezut,
de pilda, ca doar omul e capabil de edificarea si, apoi, de pervertirea moralei, dar am
regasit atat de multe dintre comportamentele deviante umane in perversiunile lumii
animale incat bietul Sade ar trebui rescris in cheie zoologica (un soi de Planeta
Maimutelor revizitata de Lolo Ferrari sau Cicciolina). Apoi, accesul aspirational la
Divinitate a fost considerat propriu numai omului, dar s-a constatat ca animalele au
sentimente de natura similireligioasa pentru alte animale si, cel mai adesea, pentru om.
Una peste alta, tragand linie, omul a ramas incadrat in regnul animal, singura lui nota
distinctiva fiind aceea ca se numara printre putinele specii care au reprezentanti unici
(Homo sapiens l-a pierdut pe drum pe Homo erectus sau Homo neanderthalis). Nici
teza conform careia omul este specia care se deosebeste radical de celelalte prin
specificul evolutiei sale nu pare sa tina la o examinare atenta: nu suntem deloc singurii de
pe Pamant care au trecut prin stadii succesive de evolutie, ajungand inclusiv la o
evolutie de grup in cadrul unei comunitati.

Etologii au constatat ca grupurile de cimpanzei din jungla desfasoara activitati complexe,

coordonate pe baza unei strategii in cadrul careia fiecare actant are rolul si atributiunile
sale precise. Ba chiar, uneori, actioneaza empatic, ceea ce s-a crezut ca este un atribut al
sofisticarii actului de comunicare uman. Dar nu: empatia, ca si morala, de altfel, este un
dat biologic, nu unul culturalO data cu revolutia din genetica anilor 60, s-a sperat ca
se va gasi o rezolvare multumitoare pentru aceasta dilema. S-a constatat ca exista de zece
ori mai multe diferente intre genomul unui cimpanzeu si genomul unui om, decat intre
genomul unui om si genomul altui om. Totusi, semnificatia acestei diferente a fost mult
diminuata de faptul ca, oricum, omul are comune cu cimpanzeul 99% dintre genele sale!
Iar, adesea, in raporturile cu alte animale, o maimuta poate fi mai umana decat noi: s-a
semnalat cazul unei pasari ranite cu prastia de un om, pasare pe care un cimpanzeu a
salvat-o, dupa care i-a desfacut aripile de mai multe ori, pentru a o reinvata sa zboare.

10. Pana la urma, cum va fi Sfarsitul Lumii?

Pentru a inchide cercul istoriei universale, Big Bang-ului initial, generator de viata, ii va
corespunde, oare, unul de final? Pentru astronomi, care au vazut deja cum se nasc si,
apoi, mor stelele, raspunsul este foarte clar: Pamantul, dimpreuna cu intreg sistemul solar,
va muri peste 7,5 miliarde de ani, impreuna cu Soarele sau.

Destinul pare unul implacabil. Se aplica, prin extrapolare, aceasta teorie si Universului in
sine? Se va rasuci o noua bucla intr-o spirala a Infinitului? Cand? Cum? De ce? Religiile,
mitologia in sens maximal, au descris in mod obligatoriu Apocalipsa. Stiinta o face si ea,
deplasand accentul de pe latura morala, punitiva, pe cea termodinamica, dedusa din fizica
relativista. Incepand din anii 30, s-a remarcat ca galaxiile tind sa se indeparteze tot mai
mult unele de altele. Acest lucru le-a inspirat astrofizicienilor mai multe tipuri de
necroloage. Unul dintre ele presupune ca unei epoci de teribila expansiune a Universului
ii va corespunde una de contractare, Big Crunch. Totusi, in 1998, s-a determinat faptul
ca supernovele, de pilda, nici gand sa-si incetineasca sau sa-si inverseze tendinta de
expansiune, ele aflandu-se intr-o faza de accelerare progresiva care dureaza cam de sase
milioane de ani. Un alt scenariu vorbeste de Big Chill, un fel de glaciatiune universala,
care va anula orice forma de energie, Universul ajungand sa se dilueze progresiv pana
cand nu va ramane altceva decat o baie de fotoni reci. Materia se va evapora, iar din tot
ceea ce stiam ca este ea nu se vor mai alege decat niste impresionante gauri negre. In
fine, cel de-al treilea scenariu dezolant este cunoscut ca Big Rip (Marea Desirare),
potrivit lui Cosmosul urmand sa se destructureze violent, dezintegrandu-se sub forma
unei supe de particule subatomice. Dincolo de acest pesimism extins la scara
miliardelor de ani, ramane o intrebare imposibil de solutionat: de unde provine si cum
poate fi, eventual, controlata teribila forma de energie, opusa gravitatiei, care influenteaza
accelerarea expansiunii Universului? Nu cumva ea actioneaza conform unor legi
implacabile in urma carora Sfarsitul deja a inceput?!? Bine ati venit in Haos!