Ornitorincul

Areal: Australia
Habitat: zone cu apa adanca
Hrana: Omnivor
Marime: 40-60cm
Greutate: 0.7-2.4kg
Viteza: 35km/h (22mph)
Culori: Maro, gri, negru
Reproducere: 2 pui
Pradatori: Vulpe, sarpe, crocodil
Traieste: solitar
Media de varsta: 15 ani
Particularitati: Cioc de rata, teapa veninoasa la masculi
Ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus) este un mamifer, reprezentant al familiei
Ornithorhynchidae a ordinului Monotremata, in a carui alcatuire anatomica gasim o
neobisnuita imbinare de caractere, mostenite de la stramosii reptilieni, altele amintind
de pasari.

Clasa Mamiferelor, cunoscuta ca fiind grupa ai carei reprezentanti sunt cei mai evoluati,
are doua caractere esentiale: prezenta glandelor mamare (ce secreta lapte) si
acoperirea corpului cu par.

Originea acestora este inca obscura, fosilele semnificative lipsind sau fiind foarte rare.
Ceea ce se cunoaste cu siguranta este evoluarea lor dintr-un grup de reptile. Acum 200
de milioane de ani, in perioada Triasica a Mezozoicului au aparut aceste fiinte evoluate.

Dimensiunile lor erau reduse (unele de cativa cm), erbivore sau frugivore, fapt relevat
din studiul molarilor fosili prevazuti cu tubercule. Astfel, grupul primeste numele de
Multituberculata. Aceste prime mamifere pastrau numeroase caractere reptiliene, care
au disparut treptat. Multituberculatele se aseamana cu monotremele. Monotremele sunt
cele mai vechi si mai primitive mamifere actuale.

La inceputul secolului al XIX-lea colonistii europeni denumesc exemplare aduse din

Australia cartita-rata, cioc de rata. Disecarea lor ii surprinde pe savanti; englezul
Everard Home descopera ca organele reproducatoare ale femelelor difera de cele ale
mamiferelor, motiv pentru care a creat o clasa aparte care era intermediara intre
mamifere, pasari si amfibieni.

Tot in urma unei disectii, francezul Geoffroy Saint-Hilaire descopera ca animalul depune
oua.

Hrana Ornitorinc
Modul sau de nutritie este omnivor, scormonind malul sau nisipul de pe fundul apei cu
ciocul in cautarea crustaceelor, viermilor, a insectelor si plantelor acvatice.

Se deplaseaza cu usurinta in apa, folosind membrele anterioare pentru inaintare, cele

posterioare pentru echilibrare, iar coada drept carma.

Inoata la suprafata, stand pe jumatate scufundat sau plonjand spre fund in cautarea
hranei, in acest ultim caz ochii si urechile se inchid, folosind pentru orientare doar
ciocul.

Aspect Ornitorinc
Ornitorincul are o lungime de 65 cm si o masa de aproximativ 2-3 kg, in functie de sex.
Are o blana cafenie (deasa si moale, insa perii sunt mai lanosi pe abdomen si mai duri
pe spate), formata din doua straturi, care il ajuta sa mentina o temperatura constanta a
corpului.

Coada este turtita dorso-ventral, iar capul prezinta prelungirea cunoscuta sub numele
de cioc de rata. Ciocul ornitorincului este flexibil, lat de aproximativ 10-15 cm. Acesta
are peste 700 000 de receptori tactili si electrici, care il ajuta la orientare in apa in timpul
scufundarilor.

Ornitorincul nu are ureche externa, insa are un auz foarte fin. Prezinta niste pliuri
tegumentare care ii protejeaza ochii si urechile in apa. Detecteaza prada cu botul lui
sensibil. De asemenea are o acuitate vizuala foarte ridicata. Masculii se apara cu spinii
otravitori de pe picioarele posterioare.

Comportament Ornitorinc
Nu este intalnit pe tot cuprinsul Australiei, ci numai in Queensland, Noua Galie de Sud,
Victoria si in cateva zone din sudului continentului. Este prezent si in Tasmania in
numar destul de mare. Astazi este cunoscuta o singura specie de ornitorinc, cea
descrisa de catre zoologii englezi Shaw si Nodder, Ornithorhynchus anatinus.

S-a constatat, in timp, existenta a patru subspecii care se deosebeau de specia tip
(Ornithorhynchus anatinus anatinus) din Noua Galie de Sud si Victoria prin dimensiuni
si locul unde traiesc, dintre care:

Ornithorhynchus anatinus triton in bazinele fluviilor Darling si Murray;

Ornithorynchus anatinus phoxinus la altitudini mai ridicate.
Inainte de sosirea colonistilor europeni, acesta nu avea decat putini dusmani naturali,
iar supravietuirea sa nu era in pericol. Insa acest lucru s-a schimbat dupa 1788 si 1851,
cand descoperirea aurului a sporit considerabil imigratia.

Vanat intens pentru blana sa, ornitorincul a avut de suferit si datorita inmultirii
necontrolate a iepurilor, care le distrugeau cuiburile prin saparea galeriilor proprii. Abia
dupa cel de-al doilea razboi mondial zoologii australieni au sesizat interesul imens pe
care-l prezinta fauna lor. Astazi, prinderea si exportul unui ornitorinc sunt interzise.

In Romania, la Muzeul National de Istorie Naturala Grigore Antipa din Bucuresti, a doua
sala a mamiferelor, de la parter, poate fi admirat un exemplar de ornitorinc, obtinut cu
multi ani in urma de catre directorul eponim al institutiei.

Ornitorincul scoate sunete care ii permit sa transmita mesaje semenilor sai. Nu poseda
coarde vocale. Aceste sunete sunt produse de catre pui, atunci cand isi cheama
tovarasii de joaca, ori de catre adulti, cand sunt in primejdie sau cand vor sa comunice
cu alti ornitorinci.

Atunci cand se afla sub apa si ii lipseste oxigenul, poate sa-si reduca ritmul batailor
inimii, de la 200 pe minut, la mai putin de 10.

Reproducere Ornitorinc
Reproducerea are loc dupa o scurta perioada de hibernare, in lunile septembrie-
noiembrie. Dupa imperechere, partenerii se mai joaca un timp impreuna, apoi se
despart, masculul revenind la viata solitara din vizuina. Cand ouale trebuie depuse,
femela sapa o groapa de 60-90 cm adancime.

Se incepe cu o galerie in panta, cu o lungime intre 6 si 12 m. Materialele necesare

construirii cuibului sunt transportate de femela pe burta cu ajutorul cozii. Ea blocheaza
calea de acces cu unul sau mai multe dopuri de pamant, groase de 15-20 cm, pe care
le batatoreste cu coada.
In aceasta izolare are loc depunerea a 2-3 oua, cu diametrul de 1,5 cm. Incubatia
dureaza 7-10 zile, femela pastrand ouale langa abdomenul ei. Iesirea puilor din oua
este asigurata de un dinte aflat la varful botului, care apoi dispare. Prezenta acestui
dinte este tot un caracter arhaic, nefiind prezent la nici un alt mamifer.

La nastere puii nu masoara mai mult de 13 mm lungime, sunt orbi timp de 11 saptamani
si se hranesc prin lingerea laptelui de pe abdomenul mamei.

Toate exemplarele se nasc cu pinteni la picioarele din spate, insa acestia cad de pe
picioarele femelelor la varsta de aproximativ un an, in vreme ce pintenii masculilor devin
veninosi in timpul sezonului de imperechere. Cantareste cateva kilograme si traieste in
jur de 12 ani.

In captivitate a fost atinsa varsta-record de 17 ani.

Echidna

Echidna este un mamifer care face parte din monotreme, la fel ca si platybus sau ornitorincul.
Este cel de-al doilea mamifer care se inmulteste prin oua.
Traieste in Australia si Noua Guinee. Cea mai mica specie a fost gasita in Australia. Culoarea difera
in functie de zona astfel sunt maro deschis cele din nord si devin inchise la culoare in zona de sud. In
Tasmania sunt negrii. Corpul lor este acoperit cu spini lungi si foarte ascutiti, au cam 0,5cm latime.

Echidnele au o lungime de 35 pana la 50cm. Masculii cantaresc 6kg iar femelele cam 4kg.
Au un nas lung de 7 sau 8cm si-l folosesc pentru a gasi termitele, principala lor sursa de hrana si
pentru a localiza celelalte animale si pericole. Gura se afla la baza nasului si nu are dinti. Limba lor
este lunga de 15cm si lipicioasa.
Se inmultesc prin oua care sunt clocite ca si in cazul serpilor. Depun un singur ou care eclozeaza in
10 zile iar puiul masoara 1,45cm lungime si cantareste cam 400mg. Acesta va fi carat in buzunarul
mamei timp de 3 saptamani. Dupa ce parasesc buzunarul, puilor incep sa le creasca tepii. Se hranesc
cu laptele care curge pe peretii buzunarului.
Media de viata este de 10 ani.