TEORII ALE RELATIILOR INTERNATIONALE

Teoriile ce opereaza in domeniul Relatiilor Internationale sunt variate si, desi nu pleaca intotdeauna de
la premise contradictorii sau necesar incompatibile, ofera perspective diferite asupra interactiunilor ce
au loc la nivel international, asupra importantei relative a diverselor elemente sau asupra factorilor
ce influenteaza evolutia sistemului international.

Realismul

Extragandu-si seva din indelungata traditie a filosofiei politice, precum si din antropologia de
nuanta pesimista, realismul politic face legatura dintre teoriile normative asupra relatiilor
internationale si praxisul politic, care, cu precadere in SUA, cultivat ca model predominant,
fundamenteaza o politica externa de succes. Realismul atrage atentia asupra potentialului conflictual
existent in domeniul Relatiilor Internationale.

Realismul este deopotriva curentul de gandire dominant si cel mai vechi in domeniul Relatiilor
Internationale, originandu-se in opera unor parinti fondatori precum Tucidide, Hobbes sau Machiavelli.

Premisele antropologice, care indica permanenta eforturilor de autoconservare facute de individ

prin acumularea de putere in detrimentul altora, au certe filiatii in conceptia filosofica dezvoltata de
Hobbes. In viziunea lui Hobbes, starea naturala este un razboi al tuturor impotriva tuturor. Viata intr-o
astfel de lume tinde sa fie rea, brutala si scurta.

Impulsul de a acumula putere ii vine omului din constiinta slabiciunii sale naturale. Pentru
exponentii realismului politic aceasta predispozitie antropologica se identifica intru totul cu scopul
politicii, in definitiile lui Max Weber si Nietzsche politica fiind o expresie evidenta a luptei pentru
putere.

Pentru realisti, principalul actor pe scena internationala este statul, ce detine, potrivit definitiei lui
Max Weber, monopolul legitim al violentei intr-un teritoriu dat.

Schema argumentativa centrala a statocentrismului realismului politic se intemeiaza pe definitia

lui Hegel, conform careia statul este o totalitate de indivizi, atat individul, cat si statul, fiind percepute
ca entitati analoge. Prin urmare, promotorii realismului considera ca suma calitatilor si defectelor
omenesti se transmite statului, ca actor in sistemul relatiilor internationale. Ca si individul, statul
incearca sa isi asigure securitatea prin acumularea de putere in detrimentul altor state.

Conform paradigmei realiste, statul infatiseaza un standard moral dublu, marcat de diferentele de
natura juridica, politica si sociala dintre politica interna si cea internationala. Pe plan intern, statul este
capabil de gestionarea resurselor si luarea deciziilor; problema securitatii este rezolvata prin legi,
instante judecatoresti, politie, inchisori si alte mijloace coercitive; dreptul intern este in general
respectat; si exista mijloace de constrangere menite a determina respectarea si a sanctiona
nerespectarea lui. Pe plan international, in absenta unui suveran care sa aiba monopolul exercitarii
puterii fiecare stat urmareste sa-si maximizeze puterea; dreptul international se bazeaza pe norme
juridice conflictuale si, in absenta unei politii internationale propriu-zise, exista o capacitate limitata
de a impune respectarea acestuia.

Potrivit realistilor, politica internationala inseamna lupta pentru putere, iar aceasta din
urma este instrument si scop al celei dintai. Caracteristicile esentiale ale puterii, in acceptiune realista,
au fost sintetizate de Hans J. Morgenthau:
Omniprezenta sa (si, implicit, a conflictului);

Degenerarea sa in abuz de putere (adesea cu urmari tragice);

 Tendinta sa neconditionat expansionista, care contribuie la explicarea escaladarii
conflictelor internationale;
Orientarea sa si a scopurilor imediate ale actorilor angajati in cucerirea ei spre
garantarea suveranitatii si securitatii nationale si servirea interesului national;
Tendinta constanta a partilor angajate in lupta pentru putere de a-si disimula scopurile in formule
ideologice, din aceasta cauza, conflictele pentru putere putand fi percepute ca si conflicte de alta natura
sau pseudo-conflicte.

Inexistenta unei autoritati superioare statelor face ca politica internationala sa fie anarhica. Intr-un
mediu anarhic, statele se comporta asemeni bilelor dure ale jocului de billiard care se ciocnesc haotic
unele de altele, in incercarea de a echilibra puterea.

Drept consecinta, autoajutorarea (self-help) este singura modalitate prin care statele isi pot asigura
securitatea. Intrucat incercarile statelor de a-si spori propria securitate antreneaza amenintarea securitatii
altuia stat (dilema securitatii), in viziunea realista, conflictul se infatiseaza ca un joc cu suma nula
(zero-sum game), in care castigurile unei parti sunt echivalente cu pierderile celelaltei parti. Pornind
de la aceste prermise, o rezolvare sau o transformare a conflictului apare drept imposibila.

In varianta realismului defensiv (Kenneth Waltz, Joseph Grieco) statele sunt agenti al caror principal
scop il constituie supravietuirea si asigurarea propriei securitati, si nu maximizarea puterii, de natura a le
pereclita securitatea. In varianta realismului ofensiv (John Mearsheimer), scopul final al statelor il
reprezinta dobandirea unei pozitii hegemonice, chiar si cu pretul sacrificarii propriei securitati.

Internationalismul liberal

Constituirea Relatiilor Internationale ca disciplina aparte, a fost marcata de paradigma liberala a

secolului al XIX-lea, ce accentua credinta in rationalitatate, egalitate, libertate, proprietate si in
posibilitatea progresului uman. Imboldul decisiv pentru aparitia Relatiilor Internationale, ca domeniu
academic distinct, a fost dat de Primul Razboi Mondial. Din acest punct de vedere se poate spune ca
liberalismul s-a nascut ca raspuns la inabilitatea statelor de a controla si limita razboiul si consecintele sale
dezastruoase. Titularul primei catedre de Relatii Internationale, instituita in 1919, in onoarea presedintelui
american Woodrow Wilson, la Universitatea din Wales (Aberystwyth) a fost Alfred Zimmern, unul din
promotorii abordarii idealiste a relatiilor internationale, alaturi de Norman Angell si Leonard Woolf si
presedintele Woodrow Wilson insusi.

Ganditorii liberali aveau idei clare si convingeri puternice despre cum puteau sa fie ocolite marile
dezastre in viitor. Norman Angell, sustinuse cu doar 6 ani inainte de izbucnirea Primului Razboi Mondial,
in lucrarea Marea Iluzie (The Great Illusion, 1909), ca interdependenta economica a statelor industriale
era atat de mare, incat controlul teritorial, ca premisa a asigurarii bunastarii economice devenise perimat,
iar razboiul, irational, intrucat din punct de vedere economic el era dezavantajos atat pentru invinsi, cat si
pentru invingatori. Programul de pace propus de Woodrow Wilson (cele 14 puncte, 1918) cerea sfarsitul
diplomatiei secrete, libera circulatie pe mari, indepartarea barierelor din calea schimburilor comerciale
libere, limitarea armamentului, aplicarea principiului autodeterminarii in satisfacerea pretentiilor
coloniale si teritoriale si o asociere generala a natiunilor capabila sa ofere garantii reciproce de
independenta politica si integritate teritoriala statelor membre. Mai presus de toate, in spatele acestui
program se afla convingerea liberala ca guvernele democratice nu vor intra in razboi unul impotriva
celuilalt si ca o organizatie internationala, rational si inteligent construita, ar putea sa puna capat razboiului
si sa asigure, intr-o masura mai mare sau mai mica, pacea.

Liberalismul nu a fost recunoscut ca teorie coerenta, pana ce unul din criticii sai sistematici, istoricul si
filosoful istoriei englez Edward Hallett Carr, nu l-a denumit alternativ si peiorativ idealism utopic.
 Spre deosebire de realisti, liberalii considera Relatiile Internationale ca o posibila sursa de progres si
transformare teleologica. Ei pun libertatea individuala mai presus de orice si considera ca statul se cuvine
sa fie oprit de la actiuni de natura a o submina. Pe plan intern, puterea statului liberal constitutional este
limitata de raspunderea sa democratica fata de proprii cetateni, de nevoia de a respecta cerintele economiei
de piata si normele de drept.

Liberalii considera ca, in ciuda dificultatilor pe care le presupune transferul acestei constrangeri la
nivel international, ea trebuie instituita pentru a promova stabilitatea atat in raporturile dintre statele
suverane, cat si in interiorul acestora.

Traditia liberala in Relatiile Internationale este strans legata de emergenta statului liberal modern.
Filosofii liberali, incepand cu John Locke (sec. al XVII-lea) si continuand cu Hugo Grotius, Adam Smith,
Immanuel Kant, John Stuart Mill, Richard Cobden sau Jeremy Bentham, au vazut un potential ridicat al
progresului uman in societatea civila moderna si in economia capitalista, amandoua putand sa se dezvolte
in statele in care libertatea individuala era garantata. Eliberata de spectrul guvernului autoritar,
modernitatea se considera ca ofera perspectiva unei vieti mai bune.

John Locke considera ca desi starii naturale ii lipseste un suveran comun, oamenii pot dezvolta
legaturi de cooperare, anarhia fiind, asadar, mai putin amenintatoare decat in traditia realista. Liberalii
aveau mare incredere in ratiunea umana si erau convinsi ca principiile rationale pot fi aplicate in politica
internationala. Liberalii argumentau ca modernizarea este un proces care include progresul in toate
domeniile vietii, iar progresul inseamna o viata mai buna pentru majoritatea oamenilor.

Principiile de baza ale liberalismului, aplicate domeniului Relatiilor Internationale, sunt:

privirea pozitiva asupra naturii umane (mostenire a iluminismului);

convingerea ca Relatiile Internationale pot fi cooperative mai mult decat conflictuale
(derivata din credinta in armonizarea naturala intereselor, specifica doctrinei liberale a secolului XIX);
convingerea in progres.
Cele doua razboaie mondiale si esecul securitatii colective in perioada interbelica au discreditat teoriile
liberale. O renastere a interesului pentru teoriile liberale s-a produsinitial in ultimii ani ai deceniului ' 6 si
deceniul ' 7 al sec. XX, in conditiile cresterii interdependentei economice si a contactelor
transnationale, sub forma teoriei interdependentei complexe promovate de Robert Keohane si Joseph Nye,
iar mai recent, incepand cu anii '90, in contextul extinderii fenomenelor asociate globalizarii, sub
forma teoriei pacii democratice.
Programul internationalistilor liberali poate fi definit ca un program de cercetare construit pe
convingerea ca aplicarea rationalismului si a universalismului etic in domeniul Relatiilor Internationale
poate conduce la crearea unei lumi mai cooperante, caracterizata prin ordine si principii etice, in care
anarhia internationala si razboiul pot fi controlate prin intermediul organizatiilor internationale si a altor
reforme institutionale ce asigura domnia legii.
Scoala engleza a Relatiilor Internationale

Scoala engleza a Relatiilor Internationale sau rationalismul s-a afirmat in anii 60-70 pe
fundalul traditiei imperiale britanice si a pozitiei aparte pe care o detinea Commonwealth-ul britanic
in constelatia de putere a vremii. Intre reprezentantii acestui curent de gandire se numara Hedley Bull,
Martin Wight, Michael Walzer, John Vincent si Adam Watson. Dintre acestia cel mai important
ramane Hedley Bull, autorul teoriei societatii internationale.

Potrivit rationalistilor, relatiile internationale au cunoscut, in evolutia lor, trei etape

calitativ diferite. O prima etapa se caracterizeaza prin existenta statelor ca entitati de sine statatoare,
independente, fara legaturi intre ele. In acest stadiu exista doar state separate, neagregate, nu insa si
relatii internationale sau un sistem international propriu-zis.
 O a doua etapa se distinge prin intemeierea unui sistem de state caracterizat de
existenta unor contacte suficient de dezvoltate intre doua sau mai multe state si a unui impact
suficient de semnificativ al fiecaruia dintre aceste state asupra deciziilor celuilalt/celorlalte, astfel
incat partile sistemului sa se comporte, cel putin intr-o anumita masura, ca parti ale unui intreg.

A treia etapa se identifica cu aparitia unei societati internationale, respectiv a unui grup
de state constiente de existenta unor interese si valori comune, care formeaza o societate in sensul ca
se percep ca fiind legate printr-o serie de reguli comune si care impartasesc in comun functionarea
unor institutii. Aceste norme si principii impartasite fac posibila existenta eticii in relatiile
internationale

Conform promotorilor Scolii engleze, in ultimele trei secole s-a dezvoltat o autentica
societate internationala, ale carei limite geografice s-au extins treptat, pornind de la spatiul european
si ajungand sa cuprinda, azi, intreg mapamondul. Societatea internationala a ultimelor trei secole s-a
structurat in jurul a trei trei scoli de gandire in Relatiile Internationale: realismul, rationalismul si
revolutionarismul, carora le corespund, potrivit lui Martin Wight, trei traditii de filosofie politica cea
hobbesiana, lockeana si grotiana sau kantiana. Prima traditie teoretica, centrata pe notiunile de
conflict, razboi si violenta, isi trage seva din opera lui Thomas Hobbes. In raport cu aceasta traditie,
ideea de societate internationala reprezinta o contradictie in termeni. In absenta unui contract intre ele,
statele sunt angajate, asemenea indivizilor din traditia hobbesiana, intr-o permanenta lupta pentru
putere, politica internationala fiind caracterizata de conflict, razboi si violenta. A doua traditie, ce-si
are radacinile in gandirea lui John Locke, sustine ca anarhia caracteristica starii
naturale precontractuala nu este nici haotica, nici armonioasa la modul absolut, iar oamenii trebuie
intelesi ca fiinte sociale in perpetua interactiune. Spre deosebire de prima, aceasta traditie accentueaza
relatiile de schimb si cooperare in relatiile internationale. Cea de a treia traditie, a carei viziune
normativa o reprezinta societatea globala sau mondiala, considera ca emergenta acesteia din urma este
impiedicata de sistemul etatic actual. Inspirata de viziunile lui Hugo Grotius (Hugo de Groot) si
Immanuel Kant despre posibilitatea instaurarii pacii perpetue si a armoniei universale, ea cultiva
internationalismul si se focalizeaza asupra proceselor de solidarizare transnationala si a realitatii pe
care o desemnam azi prin notiunea de guvernare globala.

In viziunea rationalismului, pe intreg parcursul existentei societatii internationale,

intalnim reunite fenomene proprii fiecareia dintre cele trei traditii, ele coexistind in conditiile
prevalentei temporare a uneia sau alteia dintre ele. Spre deosebire de Martin Wight, care nu

s-a identificat cu nici una dintre cele trei traditii, Hedley Bull s-a plasat ferm pe pozitiile
rationalismului, pe care o socotea o abordare neogrotiana a teoriei si practicii internationale.

Scoala engleza constitue primul curent de teoretizare a Relatiilor Internationale care a

subliniat ideea conform careia desi in politica internationala nu avem o autoritate centrala, ordinea nu
este cu totul absenta. Din acest punct de vedere, Bull a supus unei critici sistematice premisa realista a
naturii hobbesiene a politicii internationale. Potrivit lui Bull, ordinea internationala difera de anarhia
lui Hobbes din mai multe motive: domeniul Relatiilor Internatonale este caracterizat prin
interdependenta economica; statele sunt mai putin vulnerabile decat indivizii; statele sunt mult mai
independente decat indivizii; iar diferentele de putere dintre state au un impact cooperativ si
stabilizator asupra comportamentului acestora.

Hedley Bull defineste ordinea ca model de activitate care sustine obiectivele sociale
elementare ale societatii, un aranajament menit sa asigure urmarirea unor scopuri comune, care sa se
instituie in factori de mentinere a coeziunii si structurare a societatii internationale. Societatea
internationala de astazi si, prin urmare, ordinea existenta in cadrul sau vizeaza, in ordinea
descrescatoare a importantei, mentinerea urmatoarelor scopuri: pastrarea sistemului in sine; pastrarea
independentei statelor; pacea; limitarea violentei; respectarea promisiunilor (a acordurilor,
intelegerilor, tratatelor); si stabilitatea posesiunilor.

Cele sase scopuri sunt identificate ca alcatuind interesul comun minim pe care statele
lumii il pot recunoaste pentru a putea vorbi despre o societate internationala. Pentru realizarea acestor
scopuri, pe parcusul timpului au aparut cateva categorii importante de institutii internationale.
Concepute ca seturi de obiceiuri si practici stabilite pentru a realiza obiective comune , aceste
institutii sunt echilibrul de putere, dreptul international, diplomatia, razboiul (ca mijloc ultim), marile
puteri (functia manageriala a marilor puteri) si, mai recent, organizatiile internationale si drepturile
omului. In lucrarea Societatea anarhica (The Anarchical Society, 1977) Bull a intreprins o analiza
detailata a rolului pe care il joaca aceste institutii, atat in mentinerea, cat si in subminarea ordinii
internationale. Totodata, catre finalul lucarii, Bull a prognozat evolutia societatii internationale catre
un nou Ev Mediu, caracterizat de fenomene precum existenta si amplificarea integrarii regionale,
coexistenta unor loialitati multiple supranationale si subnationale, tendinta de dezintegrare statala,
privatizarea violentei, dezvoltarea organizatiilor transnationale si unificarea tehnologica a lumii.

In esenta, teoria societatii internationale sustine ca statele pot adopta o conduita

rationala, ce se poate constitui in premisa instaurarii pacii si justitiei pe plan international. In cadrul
sau pot fi distinse doua curente : cel al solidaristilor, reprezentati de Grotius, interesati de instituirea
unui sistem de solidaritate si interventie umanitara, ce sustine ca in unele situatii, mai ales in cazul
promovarii unei cauze nobile, dreptul international surclaseaza suvernitatea nationala; si cel
al pluralistilor, al caror adept este Bull, care pune accentul pe ordinea internationala si suveranitatea
statala si intemeiaza dreptul international pe intelegerile de moment dintre state.

Recunoscand statele ca actori primordiali, rationalismul accentueaza elementele de

ordine existente in planul vietii internationale si diferentele existente intre ordinea internationala si
cea proprie cadrelor nationale de fiintare a societatilor. Rationalistii se arata preocupati si de
modalitatile prin care ordinea poate fi prezervata pe plan international, daca ea merita sau nu pastrata,
din unghi de vedere normativ, si cum poate fi reconciliata ordinea internationala cu promovarea
justitiei, altfel spus, cum poate fi asigurat echilibrul dintre pastrarea ordinii existente, intemeiata pe
reguli si norme caracteristice unui numar minoritar de state, si schimbarea ei in conformitate cu
valorile si interesele majoritatii statelor intrate recent in societatea internationala aspect ce ar
implica si chestiunea spinoasa a unei eventuale redistribuiri a puterii si a resurselor la nivel global.

Spre deosebire de alti reprezentanti ai Scolii engleze, Terry Nardin si-a bazat interpretarea cu privire la
natura dreptului international pe fundamentele operei filosofice ale filosofului politic englez Michael
Oakeshott. El a preluat distinctia primara facuta de acesta din urma intre asocierea civila (orientata spre
scop) si asocierea intreprinzatoare(practica) si a aplicat-o la nivel global. Nardin considera ca societatea
internationala reprezinta o asociere practica intre state, statele indeplinind rolul atribuit de Oakeshott
indivizilor in societatea civila. Societatea statelor si dreptul international nu trebuie intelese ca o asociere
orientata spre un scop, deoarece statele nu impartasesc aceleasi scopuri, fiecare dintre ele urmarind propria
sa viziune cu privire la o viata buna pentru cetatenii sai. Aceasta nu inseamna ca statele nu au si unele
scopuri comune si nu incheie acorduri pentru indeplinirea acestor scopuri. Spre deosebire de Wight,
Nardin nu considera ca practicile autoritare ale societatii internationale mediaza intre realism si
revolutionarism. Totodata, Nardin sustine ca este posibil sa se justifice interventia in afacerile interne ale
statelor pe baza violarii drepturilor omului de catre acestea si, in acelasi timp, sa se impuna constrangeri
importante si severe interventiei din consideratii etice cu privire la cel ce detine dreptul de interventie,
imprejurare care face ca interventia sa fie foarte dificil de justificat in practica.

Teoria razboiului just, prezentata in lucrarea Razboaie juste si injuste (Just and Unjust Wars, 1977) i-a
furnizat lui Michael Walzer principiile de baza si limitele morale pentru a restrange motivele pentru care
statele pot apela in mod legitim la razboi (jus ad bellum) cat si limitele comportamentului lor dupa ce
razboiul a inceput (jus in bello). Walzer a incercat sa puna bazele unei versiuni moderne a doctrinei
crestine medievale privitoare la razboi, intr-un context modern, laic. El

s-a bazat pe notiunea moderna a preeminentei drepturilor individuale. Statele nu sunt entitati organice
si nici uniuni mistice, drepturile individuale stand la baza celor mai importante rationamente cu privire la
razboi. Drepturile statelor se bazeaza pe acordul comun al membrilor lor. Walzer dezvolta
astfel paradigma legalista, realizand legatura dintre drepturile omului si drepturile statelor si sustinand ca
integritatea teritoriala si suveranitatea politica pot fi aparate in acelasi mod ca si viata si libertatea
individuala.

Asemeni lui Nardin, John Vincent a demonstrat imposibilitatea existentei unei cai de mijloc intre
realism si revolutionarism. Puternic influentat de Wight si Bull, Vincent s-a preocupat de analiza
comparativa a sistemelor internationale in timp si spatiu, in special in termenii practicii si culturii
diplomatice, a supus analizei ceea ce Bull numeasocietatea statelor, accentuand rolul vointei, mai presus
decat al necesitatii in explicarea comportamentului statelor, si a dezvoltat tema tensiunii existente intre
cerintele ordinii internationale si cele ale justitiei cosmopolite. In lucrarile sale se observa o trecere de la o
sustinere stricta a interpretarii pluraliste a societatii statelor, catre una mai solidara.

Cea mai semnificativa contributie pe care rationalismul a adus-o in studierea Relatiilor

Internationale ramane teoretizarea conceptului de ordine internationala. Scoala engleza a Relatiilor
Internationale a atras atentia asupra faptului ca in pofida vizibilitatii mediatice de care se bucura
conflictul si violenta, realitatea de rutina a politicii internationale o constituie interactiunile ordonate,
existenta unor institutii, norme si interese comune. Focalizandu-se pe rolul institutiilor internationale,
valorilor, normelor si regulilor in formarea, prezervarea si schimbarea societatii internationale,
rationalismul a completat contributiile lui Robert Keohane si Joseph Nye privitoare la impactul
deosebit pe care ideile si interactiunile transnationale le au asupra politicii mondiale

Neorealismul

Neorealismul este varianta moderna a traditiei realiste in Relatiile Internationale, ce a aparut

la inceputurile celui de-al doilea Razboi Rece, ca replica la teoria interdependentei si pentru a
sublinia importanta bipolaritatii si a factorilor sistemici in politica internationala.

Inceputurile revitalizarii realismului clasic sunt legate de publicarea de catre de Kenneth Waltz a
lucrarii Teoria politicii internationale (Theory of International Politics, 1979). Neorealismul lui Waltz
este deopotriva o critica rafinata a realismului traditional, si o extensie intelectuala substantiala a
acestei traditii teoretice, care era in pericol de a deveni perimata in raport cu transformarile rapide din
politica mondiala. In demersul sau teoretic, Waltz a pornit de la intrebarea: De ce statele care au
sisteme politice diferite si ideologii opuse au o politica externa similara? Respingand ca neadecvate
explicatiile ce luau in considerare caracteristicile interne ale statelor, Waltz a depasit realismul
traditional, argumentand ca politicile internationale pot fi privite ca un sistem cu o structura precisa si
bine definita de aici derivand denumirea de realism structural pe care Waltz a propus-o teoriei
sale. Realismul, sustinea Waltz, nu a putut conceptualiza sistemul international de o maniera
structurala, deoarece era limitat de metodologia behaviourista care explica efectele politice prin
examinarea partilor constitutive ale sistemului politic.

Spre deosebire de realism, neorealismul considera ca statele cauta sa-si maximizeze puterea nu din
cauza naturii umane, ci a sistemului. Neorealistii considera ca sistemul international are o structura
bine definita, definita prin trei caracteristici de baza:

- principiul de ordonare al sistemului;

 - caracterul unitatilor in sistem;

- distributia capacitatilor in sistem.

Principiul de functionare al sistemului international este dat de natura sa anarhica, respectiv de

faptul ca nu exista nici o autoritate suprema care sa regleze comportamentul statelor, unele fata de
celelalte. Statele nu se diferentiaza functional intre ele, desi difera ca marime, avutie si putere.
Mobilurile esentiale ale actiunii statelor sunt castigurile relative si necesitatea reechilibrarii polaritatii
sistemului international, temporar perturbat de concentrari ale puterii. Balanta de putere se defineste
ca un numar de poli doi sau mai multi - in cautarea echilibrului. In viziunea lui Waltz, sistemele
internationale pot fi bipolare sau multiploare, cele unipolare nereprezentand altceva decat etape
tranzitorii catre una sau alta dintre aceste stari ale echilibrului de putere. Statele trebuie sa fie atente la
modul de distributie a puterii in lume. Dilema securitatii este comuna tuturor statelor, indiferent de
particularitatile lor. Trebuind sa functioneze intr-un mediu anarhic, caracterizat de autoajutorare, in
care securitatea si bunastarea lor se bazeaza pe abilitatea de a-si mobiliza propriile resurse si a crea
aliante impotriva amenintarilor externe, statele manifesta neincredere reciproca si se bizuie in ultima
instanta pe propriile capacitati, in incercarea de a -si maximiza beneficiile si minimiza pierderile. In
conditiile date, comportamentul este considerat a fi rational, de aici provenind si caracterizarea drept
neoutilitariana conferita, uneori, perspectivei neorealiste.

Confruntate cu puterea superioara a unui stat sau a unei coalitii de state, unitatile
sistemului aleg fie contrabalansarea, fie alinierea. Intre cele doua tipuri de comportament, rational este
cel de al doilea, intrucat alinierea nu elimina pericolul ca statul aliniat sa devina ulterior tinta unei
viitoare amenintari din partea statului sau a coalitiei de state ale caror puteri sunt preponderente.

Neorealismul s-a dezvoltat si prin reactiile si criticile la adresa viziunii propuse de Waltz.
Astfel, Stephen Krasner defineste neorealismul ca o incercare de a explica atat caracteristicile
sistemului international ca intreg, cat si comportamentul statelor individuale. Krasner a cautat sa
restabileasca rolul statului intr-o lume in care actorii economici transnationali amenintau sa-i
submineze primordialitatea.

Neorealistii sunt sceptici fata de ideea ca globalizarea a subminat controlul statului sau a dus la
omogenizarea politicilor si structurilor cat si in ceea ce priveste caracterul realmente mondial al
globalizarii, exemplificand cu Africa, America Latina si Rusia, care au ramas relativ neatinse de acest
fenomen. Totodata, dand ca exemplu cresterea economica a Uniunii Sovietice in anii 30 si 50,
precum si cea a Japoniei in anii 70-80 , cand s-a aplicat un model al corporatismului mercantilist in
economie, neorealistii contesta faptul ca modelul neoliberal al pietei libere este singurul capabil de a
produce bunastare.

Si pentru neorealisti, ca si pentru realisti, pacea si stabilitatea sunt concepute ca valori supreme,
chiar daca, uneori, pentru prezervarea lor, este necesara folosirea fortei. In vreme ce insa in varianta
propusa de Waltz neorealist-defensiva anarhia internationala ar incuraja statele sa mentina
echilibul de putere, in varianta propusa de John Mearshmeier neorealist-ofensiva acestea din
urma ar fi incurajate sa se comporte mai degraba agresiv unele fata de celelalte.

Spre deosebire de realismul clasic, neorealismul cauta sa fie stiintific si pozitivist. Inspirandu-se
din teoria alegerilor rationale si stiintele economice, el incurajeaza utilizarea teoriei jocului, a studiilor
cantitative si econometriei. Astfel, complexitatea crescanda a raporturilor internationale a condus la
dezvoltari neorealiste, care isi propun sa integreze preocuparea centrala fata de sistemul international
cu teoria jocurilor, intr-o teorie empiric-analitica, orientata pragmatic, despre natura conflictelor
internationale.
 Conform abordarilor neorealiste propuse de asa-numita scoala de politica internationala de la
Mnchen, intrucat Relatiile Internationale sunt concepute nu doar ca relatii intre state, ci si ca legaturi
intre institutii, cetateni, organizatii, asociatii, trusturi multinationale, etc. pe langa conceptul de putere,
central in traditia realista, cel de politica dobandeste o importanta deosebita. Politica s-ar defini prin
comportamentul decizional fata de putere, iar aceasta din urma prin capacitatea de realizare a
obiectivelor formulate de politica. Autorii neorealisti ai scolii de la Mnchen renunta si la definirea
intereselor nationale prin prisma tendintei inerente impuse de sistem catre expansionism.

Sustinatori ai modelului bipolar, considerat a fi mult mai stabil decat cel multipolar, neorealistii au
fost profund dezorientati de prabusirea blocului sovietic la sfarsitul anilor 80 si inceputul anilor 90.
In viziunea lor, raporturile dintre SUA si URSS au materializat nivelul cel mai inalt al stabilitatii
internationale in perioada postbelica, sfarsitul erei bipolare ridicand o umbra amenintatoare asupra
prezentului ordinii mondiale. Potrivit lui Waltz, in politica internationala o putere care nu este
contrabalansata, constituie un pericol, chiar si atunci cand e vorba de cea americana. De aceea, spre
deosebire de liberali, neorealistii sunt pesimisti in ceea ce priveste pacea in lumea unipolara.

Neoliberalismul

Neoliberalii sunt de acord cu neorealistii ca statele sunt actorii-cheie in Relatiile Internationale

insa recunosc si existenta altor actori, precum actorii non-statali si organizatiile interguvernamentale,
creditati a avea un impact deosebit asupra domeniului. Statul este privit ca un actor unitar si rational
care incearca sa-si maximizeze beneficiile in toate ariile tematice ale politicii internationale.
Preferintele sale in ceea ce priveste rezultatele interactiunilor internationale pot varia in timp, insa ele
pot fi in orice moment ierarhizate de o maniera consistenta, in fiecare dintre aceste arii.

Asemeni realistilor si neorealistilor, neoliberalii considera ca sistemul international are o

natura anarhica. Anarhia nu exclude insa existenta unor niveluri ridicate de interdependenta intre
state. Astfel, in acest mediu statele pot coopera atunci cand sesizeaza un interes comun. Statul este un
maximizator de utilitate, in cadrul unui aranjament de cooperare, fiind interesat strict de castigurile
absolute pe care le va obtine de pe urma cooperarii. In calea succesului cooperarii obstacolul principal
il constituie nerespectarea angajamentelor de catre unul sau mai multi parteneri. Astfel, pentru a spori
sansele cooperarii, statele trebuie sa modifice contextul in care au loc interactiunile, creand institutii si
regimuri internationale. Neoliberalii considera ca institutiile si regimurile internationale reprezinta
factori independenti care faciliteaza cooperarea, reducand incertitudinea, sporind informatia
disponibila in contextul respectivului set de interactiuni internationale, si stabilind si confirmand
reputatii de credibilitate pentru actorii participanti. Statele vor aloca resurse si vor da dovada de
loialitate fata de normele promovate de institutii, atata timp cat acestea le vor servi interesele. In timp,
institutiile internationale pot modela perceptiile liderilor politici asupra intereselor nationale,
facilitand astfel cooperarea internationala.

Reprezentantii principali ai neoliberalismului, Robert Keohane si Joseph S. Nye si-au

sintetizat opiniile in lucrarea Putere si interdependenta (Power and Interdependence, 1977),
propunand sintagma de interdependenta complexa ca model de intelegere a politicii mondiale.
Premisele conceptuale principale ale acestui model sunt urmatoarele:

exista canale multiple de conectare intre societati, deschise si intretinute atat de actori statali,
cat si de cei non-statali;

nu se mai pune problema ierarhizarii temelor relatiilor internationale;

guvernele nu utilizeaza forta militara acolo unde si atunci cand prevaleaza

interdependenta complexa;
 Neoliberalul Richard Rosencrance, sintetizand experienta postbelica a Japoniei, care
utilizand arma comertului si a investitiilor, a devenit o mare putere economica mondiala si o putere
de prim rang in Asia de est, a avansat in lucrarea The Rise of the Trading State (1986) teza
conform careia comertul a luat locul expansiunii teritoriale si puterii militare drept cai pentru
asigurarea prestigiului international, puterii si bogatiei.

Pentru neoliberali, cooperarea internationala reprezinta un obiectiv fundamental ce se

realizeaza prin intermediul retelei institutiilor internationale de aici provenind si denumirea
alternativa de institutionalism liberal, conferita neoliberalismului. In categoria institutiilor
internationale intra organizatii, agentii, tratate si acorduri, precum si practici constrangatoare
informale acceptate de state in relatiile dintre ele. Din ansamblul celor din urma fac parte si asa-
numitele regimuri internationale institutii bazate pe principii, norme, reguli si proceduri decizionale
acceptate care guverneaza interactiunile actorilor internationali in varii arii tematice.

Spre deosebire de neorealisti, care considera ca statele sunt preocupate de a impiedica alte state de
a deveni preeminente pe arena vietii internationale cu alte cuvinte, ca sunt preocupate de castiguri
relative iar aceasta preocupare deriva din insasi natura anarhica a sistemului international,
neoliberalii sustin statele sunt preocupate de maximizarea propriilor beneficii cu alte cuvinte, ca
sunt preocupate de castiguri absolute. Cooperarea, prin avantajele sale, le ofera posibilitatea
maximizarii propriilor beneficii si realizarii intereselor lor pe termen lung.

In replica la asumptia neorealista potrivit careia cautarea castigurilor relative reduce drastic
sansele cooperarii internationale, neoliberalul Robert Powell arata ca statele sunt preocupate de
castiguri relative doar atunci cand, in interactiunile dintre ele, nu poate fi exclusa folosirea fortei.
Gradul de cooperare pe care un stat il manifesta fata de castigurile relative este circumstantial si
variaza in functie de mediul strategic in care opereaza statul. Daca folosirea fortei nu reprezinta o
optiune, castigurile relative nu mai conteaza, iar cooperarea devine posibila.

Constructivismul
Constructivismul este o teorie epistemologica ce afirma ca orice tip de cunoastere este construita,
ca, in cele din urma, cunoasterea este determinata de perceptii,conventii si de experiente sociale
intersubiective. Constructivismul ca teorie a Relatiilor Internationale reprezinta aplicarea la domeniul
Relatiilor Internationale a constructivismului epistemologic.

In studiul Relatiilor Internationale, constructivismul a aparut la sfarsitul anilor '80, pe fundalul

sfarsitului Razboiului Rece, cand se intrevedea posibilitatea schimbarii relatiilor internationale.
Afirmarea sa s-a facut in cadrul unui proces de evaluare critica a celor doua abordari teoretice
dominante la acea vreme neorealismul si neoliberalismul. Cele doua viziuni teoretice au in comun o
ontologie realista (statele exista intr-un sistem international anarhic in care actorii sunt interesati
prioritar de ei insisi) si o epistemologie obiectivista (lumea trebuie observata in mod rational,
obiectivitatea reprezentand elementul cheie pentru descoperirea modului in care se comporta
statele). Dincolo de aceste doua puncte comune, neorealismul si neoliberalismul se deosebesc fundamental
prin modul in care concep probleme precum motivatia statelor, ierarhia scopurilor unui stat, importanta
relativa acordata intentiilor si capacitatilor statului sau impactul institutiilor internationale. Dupa cum releva
insa unul dintre cei mai importanti teoreticieni ai constructivismului, Alexander Wendt, toate aceste teme
sunt discutate intr-un cadru conceptual inchis care ridica probleme cruciale privind relatiile dintre agenti
(state) si structurile internationale.

Realistii, care au abordat teorii structurale sau sistemice inspirate din teoria politicii internationale a
lui Kenneth Waltz, au fost principala tinta a scolii constructiviste. Constructivistii ii acuzau pe realisti ca
pierd din vedere un factor determinant, anume impartasirea intersubiectiva a ideilor care genereaza
comportamentul actorilor, prin constituirea identitatilor si intereselor lor.
 Potrivit lui Wendt, care in lucrarea Teoria sociala si politica internationala (Social Theory and
International Politics, 1999), a sintetizat critica abordarii realiste, constructivismul este o teorie
structurala a sistemului international care afirma urmatoarele:

1. Statele sunt principalele unitati de analiza pentru teoria politicii internationale.

2. Structurile cheie din sistemul statelor sunt mai curand intersubiective decat materiale.

3. Identitatile si interesele de stat sunt in mare parte construite mai degraba de aceste structuri sociale
decat date exogen sistemului de natura umana sau de politicileinterne.

Un alt sustinator al constructivismului, John Ruggie, afirma ca aceasta teorie se refera la constiinta
umana si la rolul ei in viata internationala. Ambele perspective, atat cea lui Wendt, cat si cea a lui
Ruggie, contureaza ceea ce constituie teza esentiala a constructivismului, anume faptul ca politica
internationala este modelata de catre idei,valori colective, cultura si identitati sociale. Prin contrast,
realismul pleaca de la premisa ca statele sunt actori egoisti aflati in competitie pentru a-si maximiza
puterea si securitatea, iar liberalismul afirma ca dobandirea si mentinerea pacii se poate face doar prin
raspandirea democratiei, prin intarirea legaturilor economice globale si prin activitatea organizatiilor
internationale.

Fiecare dintre cele trei teorii are alta viziune cu privire la cine sunt actorii relevanti pe scena relatiilor
internationale, considera altul ca fiind instrumentul cel mai eficient ce poate fi folosit de un actor si,
nu in ultimul rand, are un anumit punct slab, in sensul ca in cadrele sale teoretice nu pot fi formulate
raspunsuri cu privire la anumite probleme. In ceea ce priveste actorii relevanti, constructivismul
considera ca retelele transnationale de activisti si organizatiile nonguvemamentale sunt promotorii ideilor
noi. Realismulvede ca actori principali statele, care, indiferent de tipul de guvernamant, se comporta la fel,
iar liberalismul, statele si institutiile internationale. In ceea ce priveste instrumentele de care
dispun actorii pentru indeplinirea scopurilor lor, constructivismul sustine ca acestea ar fi idei si valori,
liberalismul - institutiile internationale si comertul global, iar realismul - puterea militara si diplomatia. Cat
priveste punctele slabe ale celor trei terorii, in care acestea pot fi atacate, realismul nu da seama de schimbare
si progres in relatiile internationale, liberalismul ignora faptul ca regimurile democratice supravietuiesc doar
daca isi asigura puterea militara si propria securitate, iar constructivismul nu explica ce structuri anume de
putere sau conditii sociale fac posibila schimbarea valorilor.
La fel ca in cazul altor abordari, constructivismul nu poate fi privit ca un ansamblu monolitic de idei
si conceptii si asta din cauza faptului ca numerosi teoreticieni care se identifica pe sine drept constructivisti
adopta pozitii diferite cu privire la diverse probleme. Unii cred ca variabilele explicative esentiale ale
constructivismului sunt normele si contextul social, altii acorda un rol mai important institutionalizarii
si intersubiectivitatii, in timp ce altii cred ca preocuparea centrala a constructivismului este limbajul. Ceea ce
au insa in comun toate aceste perspecive este o anumita ontologie, un anumit mod de a vedea lumea:
constructivismul nu priveste lumea ca ceva ce este, ci mai degraba ca ceva ce devine, ceva ce se afla intr-un
permanent proces de constituire.
Principalele postulate ale constructivismului sunt urmatoarele:
1. Politicile globale sunt rezultatul impartasirii intersubiective a ideilor normelor si valorilor la nivelul
actorilor;
2. Structura ideationala nu are doar un efect regulativ, ci si unul constitutiv asupra actorilor;
3. Intre structurile ideationale si actori (agenti) exista o dubla interactiune determinare si constituire:
structurile constituie actorii in termenii intereselor si identitatilor lor, iar structurile sunt, la randul lor, produse,
reproduse sau alterate de practicile discursive ale agentilor.

Inspirandu-se din sociologie, constructivismul afirma ca viata internationala este sociala: relatiile
internationale se construiesc atunci cand oamenii vorbesc, respecta reguli si norme, cand indeplinesc ritualuri
sau cand se implica in diverse practici sociale. Ceea ce caracterizeaza, asadar, actiunea umana, este
dimensiunea sa inevitabilintersubiectiva. Constructivistii se bazeaza tocmai pe aceasta dimensiune,
respectiv pe capacitatea si vointa oamenilor de a lua o atitudine constienta fata de lume si de a-i atribui
semnificatii acesteia. Aceasta capacitate este cea care da nastere faptelor sociale, intelegand prin asta
acele fapte a caror existenta este strict conditionata de acceptarea lor de catre indivizi.. Legand teoria
cunoasterii de teoria actiunii, constructivismul sustine ca exista doua nivele de interpretare a actiunii: una a
actorului ce o realizeaza, si una a interpretului acesteia, codificata prin limbaj. Conform acestei perspective
denumita de Anthony Giddens dubla hermeneutica si preluata de Stefano Guzzini atunci cand interpretam
o actiune, operam in fapt o dubla interpretare, interpretand o realitate interpretata deja de actor.

Intrucat socialul este cel care da sens lucrurilor, multe concepte cheie ale Relatiilor Internationale
(anarhie, putere, interes national, dilema securitatii) sunt vazute ca fiind construite social, nu
ca efecte ale structurilor sistemice. Dupa cum sublinia Alexander Wendt intr-un articol de rasunet, anarhia
este ceea ce fac statele din ea. Anarhia, ca structura, si politica de putere, intemeiata pe principiul
autoajutorarii, ca proces, exista in si prin practicile care le instituie si le dau continut, nu in afara lor.
Concepand politica de putere si autoajutorarea ca institutii ale anarhiei si nu parti definitorii, determinate
exogen de catre aceasta, se deschide posibilitatea teoretica si practic-actionala a schimbarii acestor institutii.
Intrucat interesele si identitatile - de exemplu cele de aliati si dusmani - sunt si ele construite social,
fiind produse ale actiunii agentilor umani si mai putin determinate structural, calea cea mai fertila de schimbare
pe care o sugereaza Wendt este schimbarea identitatii a identitatii de sine si a identitatii atribuite celorlati actori .

Constructivismul pune la indoiala accentul pus de realism pe conceptul de putere si incearca sa arate
ca, mai mult decat puterea, normele si valorile sunt cele care determina comportamentul majoritatii
statelor. Statele pot detine in continuare putere militara, dar folosirea sa nu e influentata exclusiv de
interesul statelor pentru securitate si autoaparare. Mai degraba, in cadrul elaborat de constructivism, puterea
este restransa si interesele remodelate prin intermediul structurilor normative internationale create prin
interactiunile multiple ale actorilor statali si nonstatali. Astfel, nu doar distributia puterii e importanta, ci
si distributia cunoasterii. Cu alte cuvinte, prescriptia constructivista ar fi ca pentru a intelegere
comportamentul statelor si distributia de putere la nivel global trebuie sa acordam prioritate
reprezentarilor dominante in Relatiile Internationale.
Contributia esentiala a constructivismului la teoretizarea domeniului Relatiilor Internationale o
reprezinta evidentierea caracterului de produs social al vietii internationale si deschiderea sa teoretica si
practic-actionala catre schimbare. Constructivismul porneste de la ideea ca actorii internationali sunt
modelati de mediul social in care acestia fiinteaza, contribuind la constituirea lor si la modul in care
acestia se autodefinesc. Prin urmare, spre deosebire de alte abordari teoretice, constructivismul nu
considera identitatile si interesele ca fiind date, intelegerea cauzelor si a proceselor ce genereaza schimbarea
fiind o parte esentiala a demersului constructivist. Ciriticile la adresa constructivismului vizeaza eclectismul,
diversitatea metodologica si predispozitia sa metateoretica excesiva, precum si faptul ca desi surprinde
determinantii normelor si ideilor, el nu reuseste sa descrie si conditiile materiale si institutionale necesare
ajungerii la un consens cu privire la noi valori si idei.

Feminismul

Feminismul a penetrat domeniul Relatiilor Internationale ca reactie la abordarea

traditionala, de sorginte realista, conform careia Relatiile Internationale sunt o lume a puterii, a
conflictului, a razboiului, unde nu-si au locul femeile si valorile specific feminine ale emotionalului,
esteticului, naturalului, grijii si slabiciunii.

Abordarile de gen au devenit parte a Relatiilor Internationale, prin cercetari precum legatura
dintre purtarea razboiului si femei ca victime, dintre miscarile pacifiste si femei ca opozante,
etc. Teoriile de inspiratie feminista in Relatiile Internationale se grupeaza pe trei categorii
principale. Prima, de orientare precumpanitor liberala, evidentiaza faptul ca femeile au existat
intotdeauna in Relatiile Internationale, dar au fost ignorate. Cea de orientare a doua se concentreaza
pe critica teoriilor consacrate din perspectiva evidentierii dimensiunii masculine si masculinizante pe
care se intemeiaza acestea. A treia si ultima indica transformarile pe care integrarea problematicii de
gen le poate aduce teoriei si practicii Relatiilor Internationale.

In domeniul Relatiilor Internationale exista o pluralitate de teorii feministe:

- teoria feminismului liberal;
- teoria feminismului marxist;
- teoria feminismului perspectival;
- teoria critica;
- teoria feminismului constructivist;
- teoria feminismului postmodern.

Feminismul liberal constituie primul curent feminist aparut in domeniul Relatiilor

Internationale. Principalele sale preocupari, se concentreaza pe:

- semnalarea necesitatii implicarii femeilor in categoria factorilor de decizie;

- evaluarea masurii in care prevederile existente pe plan international referitoare la drepturile
omului sunt favorabile femeilor;
- promovarea femeilor in lumea relatiilor internationale;
- introducerea sau mentinerea in dezbaterile de politica externa si internationala a unor
probleme ce privesc femeile (problemele imigrantelor, refugiatelor, muncii la negru, traficului de
carne vie, violentei impotriva femeii, conditiei femeii in timpul conflictelor armate).

In ce priveste acest din urma aspect conditia femeii in timpul conflictelor armate
feminismul liberal si-a adus contributia la elaborarea Conventiei a IV-a de la Geneva (1949), care a
reprezentat primul instrument ce cuprinde dispozitii referitoare la tratamentul aplicabil persoanelor
civile in timpul conflictelor armate internationale.

Feminismul liberal si-a pus amprenta si asupra statutului Curtii Penale Internationale, adoptat
la Roma la 17 iulie 1998, care prevede printre alte violari grave ale legilor aplicabile in timpul
conflictelor armate internationale, violul, sclavia sexuala, prostitutia, insarcinarea (graviditatea) sau
sterilizarea fortate, precum si orice alta forma de violenta sexuala.

Feminismul marxist avand drept fundament teza marxista a inegalitatilor de clasa, abordeaza
relatiile de gen din perspectiva inegalitatilor dintre statutul, drepturile si distributia resurselor intre
barbati si femei la scara globala. Contributiile cele mai semnificative ale acestui curent se focalizeaza
pe studierea si interpretarea relatiilor de putere la scara globala din perspectiva unor realitati
asimetrice de tipul: centru periferie; metropola colonie; Nord Sud; lume dezvoltata lume
subdezvoltata; rasa alba - alte rase.

Feminismul perspectival - s-a impus incepand cu anul 1980. Are in vedere: identificarea si
expunerea diferentelor de gen existente; si considerarea teoreticienilor ca persoane in masura sa
contribuie la scindarea relatiilor dintre sexe prin intermediul lucrarilor ai caror autori sunt.

Feminismul perspectival porneste de la observatia ca in domeniul Relatiilor

Internationale majoritatea autorilor lucrarilor in domeniu sunt barbati, fara ca aceasta sa insemne ca
domeniul ar fi in intregime rezervat acestora. Acesta este insa un fapt suficient pentru a genera
subiectivitatea ideilor propuse. De aici ar rezulta o abordare limitata, din perspectiva masculinitatii, a
problematicii femeii. Astfel, de regula in Relatiile Internationale femeia este vazuta ca fiind:

mama sau potentiala mama a soldatilor;

simbolul caminului, pacii, traditiilor;
 eroina caritabila;
sotie a diplomatilor, plasata in conul de umbra al lumii inteligibile si accesibile barbatilor
exceptionali care sunt singurii meniti a fi oameni de stat.

Feminismul perspectival propune renuntarea la puterea coercitiva in favoarea celei

coactive, adica transformarea puterii exercitate asupra celuilaltin puterea de a face impreuna cu
celalalt, obiectiv pe care, la nivel statal, si-l propun si relatiile internationale.

Feminismul teoriei critice este un curent mai recent, apartinand anilor 90. Influentat de
marxism, el critica doctrinele si programele organizatiilor internationale (Organizatia Internationala
pentru Migratie, Organizatia Internationala a Muncii, Banca Mondiala, diverse ONG-uri
internationale), pentru faptul ca prin prevederile lor privitoare la femei si prin dezinteresul de a aplica
putinele prevederi existente in materie, nu fac altceva decat sa contribuie activ la incurajarea
discriminarilor de gen. Scopul sau principal este constatarea lipsurilor existente in legislatia actuala si
imbunatatirea acesteia.

Feminismul constructivist are in vedere:

modul cum sunt construite rolurile identitatilor nationale si cele specifice organizatiilor
internationale si masura in care politicile internationale abordeaza problema identitatii;
constructia normelor si institutiilor care sa aiba in vedere problematica relatiilor de gen;
construirea imaginii razboiului ca un superlativ al masculinitatii;
limbajul ca posibila cheie pentru rezolvarea si echilibrarea relatiilor de gen, pornind de
la premisa ca domeniul Relatiilor Internationale are in vedere, prin definitie, fapte sociale care propun
un limbaj ce le serveste la a fi constituite si comunicate partilor participante in scopul acceptarii lor.

Importanta feminismului constructivist rezida in aceea ca ajuta la intelegerea problematicii de gen

de catre institutiile nationale si internationale, impunandu-le o implicare activa in gestionarea
relatiilor de gen.

Feminismul postmodern este caracterisic anilor 1990-2000 si are urmatoarele atribute:

contribuie prin criticile sale la intelegerea politicii mondiale ca discurs masculin si

masculinizant, ce forteaza o realitate complexa in tipare fortate, opresive;
este preocupat de alteritate, diversitate, marginalizare, metanarare;
propune deconstructia tuturor conceptelor care contribuie la accentuarea diferentelor de
gen;
- ajunge sa puna sub semnul intrebarii insasi ideea emanciparii femeilor la scara globala, de
care este impregnat spiritul feminist.

Poststructuralismul

Poststructuralismul nu este o teorie propriu-zisa, ci doar un set de pozitii teoretice ce au drept

concept central discursul reflexiv ce este constient de ambiguitatea si complexitatea relatiilor dintre
texte si intelesurile sale. Poststructuralismul este marcat de o respingere a conceptelor totalizatoare,
esentialiste si fundamentaliste si considera individul ca fiind structurat cultural si discursiv, creat prin
interactiunile sale, asadar, o fiinta plina de incarcaturi simbolice.

Poststructuralismul implica inlocuirea conceptului de individ cu cel de subiect, ce este creat de

practici si sensuri culturale si are roluri determinate cultural (membru al unei familii, al unui grup cu o
anumita orientare sexuala, detinator al unui status ce evoca o anumita configuratie a sinelui, etc).
Poststructuralismul sustine identitatea unui subiect ca fiind conferita de imaginile proiectate de ceilalti
 asupra sa, ea conturandu-se prin activitatile intreprinse de individ in societate, in relatiile sale intime,
prin valorile si simbolurile pe care le impartaseste in comun cu grupul din care face parte.

Poststructuralismul percepe realitatea ca fiind mult mai fragmentata, diversa si avand o

specificitate culturala decat o face structuralismul. Realitatea este definita ca un univers lingvistic,
premisa fiind aceea conform careia nu putem imagina lucruri decat pe cele pentru care avem atasate
simboluri, nu putem vorbi decat despre ceva pentru care detinem un limbaj specific.

Concluzia acestor pozitii teoretice este aceea ca traim intr-o lume a limbajului, a discursului, a
ideologiei.

Cei mai importanti reprezentanti ai poststructuralismului in Relatiilor Internationale sunt Richard

Ashley si Robert Walker. Pentru ei, cercetatorii domeniului sunt mereu in cautarea unui ideal greu de
sesizat, a unei fundamentari filozofice dincolo de jocul puterii, prin care se asuma si se recomanda
reforme ale modalitatilor de administrare a afacerilor de stat. La cei doi, distinctia moderna dintre
teorie si practica este inlocuita prin termenul de discurs; mai ales Ashley este angajat intr-un proces
de deconstructie a disciplinei, expunand strategiile prin care discursuri specifice despre putere sau
stiinta construiesc ierarhii conceptuale opuse si aparent inabusa parerile diferite.

Richard Ashley a promovat ideea unei stiinte sociale mai reflexive care sa examineze
practicile structurale, epistemologice, care distorsioneaza realitatea. El a reusit sa atraga atentia asupra
premiselor metafizice si epistemologice ale teoriei Relatiilor Internationale, evidentiind, totodata,
determinismul teoriei neorealiste si dezvaluind o serie de neajunsuri derivate din aplicarea
metodologiillor microeconomice in studiul politicii mondiale. Astfel, Ashley a trecut la o critica
subversiva a teoriei Relatiilor Internationale, pornind de la teza lui Michel Foucault despre
interdependenta dintre putere si cunoastere in viata sociala, conform careia conceptele moderne
trateaza puterea ca pe o resursa fungibila ce poate fi detinuta si transferata de la un agent la altul. Prin
contrast, Ashley considera puterea o retea de practici disciplinare care ne ajuta sa ne constituim
identitatea, situata la nivelul microrelatiilor ce constituie aceste retele.

Robert Walker a respins dihotomia conventionala a lui Karl R. Popper dintre teorie si practica,
conform careia chestiunile epistemologice sunt privilegiate fata de cele ontologice. Pentru el, practica
este deja incarcata de teorie, lumea Relatiilor Internationale fiind, in primul rand, una conceptuala, in
care actiunea este filtrata si posibila datorita proceselor institutionalizate de interpretare pe baza
carora sunt initiate alte actiuni in lumea reala. Altfel spus, in conceptia sa nu avem acces direct la
lumea reala decat prin construirea sa discursiva in egala masura de catre participanti si observatori.
Limbajul este considerat ca parte dintr-un sistem care creeaza subiecte, obiecte si lumi, iar indivizii si
grupurile nu exista independent de constructia lor lingvistica. Walker este fascinat de textele Relatiilor
Internationale pe care le considera deosebit de pretabile deconstructiei, de vreme ce disciplina Relatii
Internationale a devenit posibila datorita unei serii de dihotomii conceptuale si lingvistice, de genul
realism-idealism, ierarhie-anarhie, teorie-practica, etica-relatii internationale si politici-relatii
internationale.

In lucrarile sale, Walker se ocupa si de conceptul de suveranitate statala ce pare sa rezolve o serie
de antinomii moderne ca eu-celalalt, identitate-diferenta, universal-particular, universalitate-
diversitate, punand in evidenta slabiciunea crescanda a puterii discursive a suveranitatii in epoca
globalizarii.

In concluzie, abordarea poststructuralista in cadrul teoriei Relatiilor Internationale isi

propune o deconstructie a disciplinei, a conceptelor antinomice ale acesteia, dar si o imbinare a
practicii cu teoria prin lansarea termenului de discurs, ce structureaza orice model teoretic.