STATUL SI POLITICA PANA LA 1821

1. EVOLUTIA INSTITUTIONALA IN SECOLELE XVI-XVIII

1.1. Sistemul fanariot in Tara Romaneasca si Moldova

Cele ceva mai mult de doua secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, in istoria
societatii romanesti, perioada ei "premoderna". Pe teren intern se acumuleaza mutatii lente ce pregatesc lumea romaneasca de pe cele doua laturi
ale Carpatilor pentru trecerea la varsta moderna si nationala, in pofida piedicilor de tot felul pe care le intampina. In plan extern, statutul lor cunoaste
fluxuri si refluxuri, sub impactul factorilor politici din afara, pe fondul inceputului "Chestiunii orientale", cand Principatele intra tot mai mult in campul
tendintelor expansioniste ale marilor puteri crestine. Dar, treptat, incepand cu cumpana secolelor XVIII-XIX, societatea romaneasca dobandeste o tot
mai limpede constiinta de sine si asupra nevoilor ei, care se materializeaza in miscarile revolutionare din 1821 si 1848.Scopul politicii externe
romanesti a fost,inca de la inceputul existentei statelor noastre,mentinerea independentei si a integritatii teritoriale.
Reactia lui Mihai Viteazul, ultima mare incercare de rezistenta armata a lumii romanesti in fata dominatiei Portii, a fost un avertisment pentru
sultani, care, in primele sase decenii ale veacului al XVII-lea, au slabit opresiunea economica si controlul politic in Principate. E drept, aceasta
schimbare venea si pe fondul focalizarii atentiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate acestea explica domniile lungi si relativ stabile ale lui
Matei Basarab(descendent al Craiovestilor, 1633-1654), in Tara Romaneasca, si a lui Vasile Lupu (un albanez care si-a luat numele
imparatesc,Vasile, 1634-1653), in Moldova.Pentru a asigura un anume echilibru in relatiile cu otomanii,voievozii acestia doi au incheiat tratate de
alianta(care i-au tinut departe pe turci) cu principii Transilvaniei,Gheorghe Rakoczi I si Gheorghe Rakoczi al II-lea,tratate care,de asemenea,au
asigurat semnatarilor domnii indelungate. Mai mult, principii ardeleni promoveaza in prima jumatate a secolului al XVII-lea o politica independenta si
participa ca adevarati suverani la Razboiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului insa, dupa un veac de politica defensiva in Europa,
Poarta reia ofensiva spre Europa Centrala. Perioada coincide cu o inasprire a opresiunii economice si a controlului politic in Principate, obligate sa
sustina financiar si chiar sa participe la expeditiile turcesti contra principilor crestini. In perioada 1673-1678/1683, Poarta a incercat sa introduca in
Tarile Romane o noua formula politica, sultanul impunand slujbasi greci in dregatoriile Tarilor Romane (protofanariotismul). Aceasta. masura a
premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la inceputul secolului al XVIII-lea.
De asemenea,cresterea puterii Habsburgilor si incercarile lor de a se amesteca in Tarile Romane au determinat Transilvania sa incheie o
alianta cu Franta,prin tratatul de la Fagaras(1677),dar aceasta nu a impiedicat patrunderea armatelor imperiale in principat si stationarea lor in 12
orase si cetati,conform tratatului de la Blaj (1687).
Evenimentele politico-militare desfasurate in Europa la sfarsitul secolului al XVII-lea antreneaza fenomenul redimensionarii statelor
continentului. In aceasta perioada au loc importante modificari ale raportului de forte intre Marile Puteri. Numeroasele actiuni militare desfasurate in a
doua jumatate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane impotriva Poloniei si Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influentat regimul politic al Tarilor
Romane. Noua politica ofensiva a Portii, ce culmineaza cu marele asediu al Vienei (1683), sfarseste printr-o adevarata catastrofa in fata puterilor
crestine, coalizate in jurul Habsburgilor,acestia castigand si cu sprijinul regelui Poloniei,Jan Sobieski. Infrangerea turcilor la Viena, in 1683, a marcat
inceputul decaderii Imperiului Otoman si deschiderea "crizei orientale".Din 1684,Austria incheie o alianta cu Polonia,Venetia,Rusia si Malta,o noua
Liga Sfanta,declansand ofensiva antiotomana.Turcii sunt infranti la Buda(1686),Mohacs(1687),Zenta(1697) si li se impune pacea de la
Karlowitz (1699), prin Imperiul Otoman renunta la numeroase teritorii cheie pentru pozitiile sale strategice si politice in Europa, Ungaria si
Transilvania trecand sub stapanire si suzeranitate habsburgica. Cu acest prilej s-a pus problema mostenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut in istoria
diplomatiei sub numele de "problema orientala". Aceasta se intinde pe mai bine de doua secole, pana la razboaiele balcanice si crearea statelor
nationale in Europa Sud-estica. Dar in prima parte a evolutiei "chestiunii orientale", protagonistii luptei pentru impartirea teritoriilor turcesti sunt cele
doua mari imperii crestine: Austria si Rusia, a caror politica tintea sa ocupe provinciile balcanice ale Portii si stramtorile Bosfor si Dardanele. Secolele
XVIII-XIX au cunoscut mai multe razboaie ruso-austro-turce, incheiate aproape toate cu victoria puterilor crestine, si care au accentuat declinul
ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonica a Rusiei si Austriei, intentia clara a Angliei si Frantei de a mentine integritatea Imperiului Otoman,
au transformat criza orientala intr-o chestiune politica si strategica fundamentala a echilibrului european, in cadrul caruia Principatele Romane ocupa
un loc important.
Care a fost reactia lumii romanesti in fata perspectivei schimbarii unei stapaniri cu alta, asa cum s-au petrecut lucrurile in Transilvania. Principii
romani au fost printre cei dintai care si-au dat seama de noua primejdie. Slabirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei si Tarii
Romanesti sa promoveze o politica abila, vizand emanciparea de sub suzeranitatea Portii. Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin
Brancoveanu (1688-1714), in Tara Romaneasca, dar si Dimitrie Cantemir (1710-1711), in Moldova, s-au angajat intr-o politica externa de mare
complexitate pe langa Poarta, Habsburgi, Polonia si mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor tarilor lor. Ei initiaza negocieri cu Austria si
Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizeaza un adevarat program de emancipare de sub dominatia turca, cu pastrarea fiintei statelor lor.
Esentialul acestui program era recunoasterea de catre imperiile crestine a independentei si frontierelor Principatelor si respectarea institutiilor proprii
si a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Tarilor Romane catre Rusia(aparuta in prim-plan ca putere la inceputul sec. XVIII), mai ales in vremea lui Brancoveanu si Dimitrie
Cantemir, interventia prompta a Portii, care impune regimul fanariot, le aduce intr-o noua si dificila situatie, care va determina modificarea statutului
lor international. Constantin Brancoveanu s-a manifestat, in cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrand
cu dibacie intre Habsburgi si Poarta. El a initiat unele actiuni diplomatice cu Imperiul Habsburgic si cu cel rus, vizand emanciparea de sub
suzeranitatea otomana. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit si apoi ucis, impreuna cu cei patru fii ai sai (1714).
Dimitrie Cantemir a incheiat o intelegere cu tarul Petru cel Mare (Petru I),in 1711 la Lutk, prin care Rusia recunostea independenta si
integritatea Moldovei. Pe aceasta baza Moldova a participat la razboiul ruso-turc din 1711, incheiat cu victoria otomanilor. Principele-carturar al
Moldovei, Dimitrie Cantemir, a incercat, in timpul scurtei sale domnii, formula guvernarii autoritare a tarii, dar infrangerea de la Stanilesti a pus capat
acestei incercari, ducand la refugierea domnitorului in Rusia, impreuna cu boierii filorusi, si la pierderea cetatii Hotin, care ulterior devine raia.
 Pozitia geopolitica ocupata de Principate, exceptionala lor importanta economica pentru Turcia, tendinta de emancipare a statelor romanesti si
mai ales modificarea raportului de forte pe arena internationala(Imperiul Habsburgic detinea deja controlul asupra Transilvaniei iar Rusia aparea ca
factor de putere In Europa de Sud-Est) au determinat Poarta sa recurga la solutia domniilor fanariote, instituite in octombrie 1711 in Moldova si in
ianuarie 1716 in Tara Romaneasca.Prin aceste actiuni,otomanii urmareau consolidarea controlului lor asupra celor doua principate.
Dupa stabilirea dominatiei otomane, apar schimbari si in structura institutionala a statelor extracarpatice. Domnul, initial ales de boieri si
confirmat de Poarta otomana, incepe, din secolul al XVI-lea si mai ales din veacul urmator, sa fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea,
dispare si domnia pamanteana, in intervalul 1711/1716 - 1821 domnii fiind alesi de Poarta dintre grecii din Fanar.Trasaturile fanariotismului au fost:
grecizarea domniei si a altor institutii laice sau ecleziastice(in defavoarea boierimii autohtone),
grecizarea culturii si a invatamantului,
accentuarea presiunilor otomane asupra Principatului,
fiscalitatea excesiva,
sporirea obligatiilor fata de Imperiul Otoman.
Chiar si asa,Tarile Romane au continuat sa fie considerate ca avand un statut international distinct fata de Imperiul Otoman.La Constantinopol
continuau sa activeze capuchehai,iar otomanii au recunoscut statutul deosebit al Principatelor Romane.
O data cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice si militare otomane, incetand sa mai
desfasoare o politica externa proprie. Principala trasatura a epocii este noul caracter al regimului dominatiei otomane, mult mai apasator din punct de
vedere politic si economic. Domnii fanarioti sunt integrati in ierarhia administrativa otomana, domnia intr-unul din Principatele Romane urmand
functiei de mare dragoman al Portii (interpret-traducator al limbilor straine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel in relatiile
politico-diplomatice ale Portii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilati unui pasa cu doua tuiuri (cozi de cal, in numar de 1, 2 sau 3, care
marcau rangul generalilor-pasale turci), responsabili numai in fata sultanului. Erau numiti sau revocati in functie de interesele Portii si de sumele de
bani puse in joc. In afara garantiilor de fidelitate, pe care Inalta Poarta le lua in considerare la numirea domnilor, aceasta era conditionata sau macar
influentata de plata unor sume de bani considerabile. Aceleasi sume importante se plateau si pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. Dupa
aprecieri generale, mai bine de jumatate din veniturile principatelor erau preluate uneori de Poarta numai pentru prelungirea domniilor.
Principala functie a statului devine cea fiscala. Concurenta pentru ocuparea tronului, ca si sporirea continua a obligatiilor fata de Poarta, in
conditiile in care comertul international nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagra devenind un lac turcesc, au condus la o crestere excesiva
a fiscalitatii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi insa folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, asa cum s-a intamplat in
Occident in perioada moderna, intrucat acestea erau orientate spre Istanbul. O anumita similitudine cu evolutia occidentala se constata in secolul al
XVIII-lea, cand fanariotii, in cautare disperata de venituri, incearca o rationalizare a structurilor sociale si o eficientizare a aparatului administrativ, atat
la nivel local, cat si la nivel central. Printr-o seama de reforme, ei incearca sa reglementeze cuantumul si modalitatile de plata ale contributiilor catre
domnie, sa stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusa la stramutari din pricina instabilitatii fiscale), sa defineasca principalele categorii
sociale si raporturile dintre ele sau dintre acestea si domnie, sa asigure o anumita stabilitate sociala (unele masuri in favoarea reglementarii
raporturilor intre tarani si proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecatoresti, preocupari pentru aprovizionarea oraselor cu
alimentele necesare populatiei, masuri protectioniste pentru a favoriza productia locala de vinuri si rachiuri si a impulsiona dezvoltarea
mestesugurilor, acordarea de mici ajutoare scapatatilor, orfanilor si invalizilor, care nu-si puteau castiga existenta muncind etc.).
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioti, s-a generalizat sistemul venalitatii (al vanzarii, chiar in sistem de licitatie)
dregatoriilor. In masura in care detinerea unei dregatorii in aparatul domnesc echivala cu innobilarea (intrarea in randul boierilor), venalitatea functiilor
a favorizat ascensiunea sociala a oamenilor care acumulasera un anumit capital, banesc sau funciar, dar care prin nastere nu apartineau boierimii.
Domnii fanarioti reformeaza sau infiinteaza o seama de institutii in spatiul social, edilitar sau al invatamantului. Unele dintre vechile institutii ale
tarii intra insa intr-un proces de dezagregare, foarte evident in cazul ostirii. Disparitia ostirii e legata in principal de disparitia functiei externe a
principatelor, care erau considerate de Poarta Otomana si de celelalte puteri europene drept teritorii autonome in cadrul Imperiului Otoman.
Desi, din punctul de vedere al masurilor pe care le-au initiat, domnii fanarioti se aseamana despotilor luminati din restul Europei, acestea nu
au avut intotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor si-au trait adesea propriul timp istoric drept o perioada traumatizanta. Durata scurta a
domniilor (in medie 2,5-3 ani), cele sase razboaie intre marile puteri in care au fost implicate principatele in timpul fanariotilor (cu toate implicatiile lor,
teatru de operatii militare, ocupatii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciuma si perioadele de foamete, care adesea insotesc razboaiele,
fiscalitatea excesiva, conflictele latente sau fatise dintre marea boierime locala si domnitorii greci, au facut ca domniile acestora sa fie percepute intr-o
maniera negativa in raport cu epocile istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma ca regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic si militar al Tarilor Romane, dar si
orientalizarea culturii si civilizatiei: limba greaca era folosita in administratie si biserica, au fost preluate moravurile, imbracamintea si stilul de viata de
la Constantinopol.Un al plus al domnitorilor fanarioti a fost acela ca,in ciuda faptului ca Poarta a restrans drepturile Principatelor in relatiile cu alte
state,ele pierzand dreptul de a trimite reprezentanti in alte capitale,acestia(fanariotii),au initiat legaturi,in secret,prin intermediul capucheheilor,cu
reprezentantii altor state la Constantinopol.
Pe de alta parte, unii domni fanarioti - din randul carora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atat in Moldova cat si in Tara
Romaneasca - au promovat procesul de modernizare a societatii romanesti, printr-o serie de reforme (sociala, administrativa, juridica, fiscala,
judecatoreasca si bisericeasca) in acord cu innoirile europene. Dupa 1774, se raspandesc ideile si modul de viata occidentale. Cei mai multi dintre
domnii fanarioti, influentati de ideile iluministe si de modelele europene ale despotilor luminati, incearca sa intreprinda in Principate reforme
administrative si sociale si contribuie la alcatuirea unor coduri de legi(reforme juridice). Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pamantului
si pe izvoarele romano-bizantine, sunt inlocuite Pravilniceasca Condica (1780) a lui Alexandru Ipsilanti ,care s-a aplicat in Tara Romaneasca pana
in preajma Revolutiei din 1821, cand a fost inlocuita cu legiuirea Caragea (1818) a lui Ion Gheorghe Caragea.Aceasta a fost apoi,in timpul revolutiei
de la 1848,arsa de populatia revoltata Un alt cod de legi a fost redactat de domnitorul Moldovei,Scarlat Callimachi (Codul Callimachi - 1816/1817).
Toti cei 3 erau fanarioti.Izvoarele juridice erau codul civil austriac si codul civil al lui Napoleon.
 In concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav stirbita/diminuata. Principatele sunt lipsite de dreptul de
a desfasura o politica externa proprie, de a intretine armata, iar teritoriul lor este considerat ca parte integranta a Imperiului Otoman, motiv pentru
care putea fi instrainat. Suzeranitatea otomana devine tot mai apasatoare, economia Principatelor fiind subordonata complet intereselor Portii.

1.2. Evolutia Transilvaniei sub stapanirea habsburgica

Dupa infrangerea armatei maghiare in fata turcilor la Mohacs (1526) si prabusirea regatului ungar in 1541, Transilvania se organizeaza ca un
principat autonom sub suzeranitate otomana. Institutia voievodului dispare treptat, iar congregatiile nobiliare se transforma in adunare a privilegiatilor
(Dieta), care avea intre atributii alegerea principelui. Se mentineau autonomiile sasesti si secuiesti. In ceea ce-i priveste pe romani, acestia nu mai
faceau parte din 1437 din sistemul natiunilor privilegiate (in sensul natiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuata a societatii
ardelene in cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (insotita de catolicizarea) treptata a nobilimii romanesti, astfel incat romanii participa din
ce in ce mai rar la congregatiile generale, sfarsind prin a fi inlaturati complet din viata politica a tarii. Corolarul religios al acestei excluderi politice I-a
reprezentat nerecunoasterea ortodoxiei intre religiile oficial acceptate in voievodat si ulterior in principat.
Dupa instalarea stapanirii habsburgice in Transilvania, la sfarsitul secolului al XVII-lea, organizarea politico-administrativa a principatului este,
in linii mari, mentinuta. Imparatul prelua si titlul de principe, iar conducerea propriu-zisa a Transilvaniei nu mai era asigurata de Dieta, ale carei
atributii au fost restranse, ci de un "guberniu", condus de un guvernator militar. Cancelaria aulica de la Viena coordona conducerea principatului.
Trecerea Transilvaniei sub stapanirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al provinciei, careia i s-a limitat autonomia interna: ea
va fi organizata initial ca Principat si, ulterior, ca Mare Principat in cadrul Imperiului Habsburgic cu autonomie limitata(la inceputul sec.XVIII). Locul
principelui(titlul de principe revenea imparatului) este luat de un guvernator numit de imparat. La 1691, Habsburgii isi instaleaza oficial dominatia
politica in Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldina,care consfiintea noile modificari amintite mai sus. Imparatul Leopold I, pentru a
obtine acordul "starilor privilegiate", consacra dominatia acestora in viata politica a Principatului, asa cum era ea consfintita prin cele doua Constitutii
nobiliare, Aprobatele (1653) si Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al "plebei valahe", exclusa din viata politica: romanii
erau "tolerati" in Principat, datorita utilitatii lor, iar confesiunea lor "schismatica" se mentinea in afara ,,religiilor recepte".
Dar Viena avea sa-si modifice curand atitudinea, datorita intereselor ei politice si religioase din Transilvania. Preocupate sa-si largeasca baza
puterii in Principat, unde catolicismul era minoritar in raport cu confesiunile reformate ale starilor privilegiate, autoritatile imperiale incearca sa-i atraga
la catolicism pe romani, care detineau majoritatea absoluta intre locuitorii provinciei intracarpatice. Asa s-a nascut miscarea de unire religioasa a
romanilor cu Roma catolica, in urma promisiunilor facute de imparat membrilor clerului ortodox de a fi emancipati de sub jugul iobagiei si de a deveni
"cetateni" ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a varfurilor clerului roman, atrasa de promisiunile Vienei, accepta unirea cu
Roma si astfel se constituie Biserica Greco-catolica sau Biserica Unita a romanilor din Principat, ce cuprindea o minoritate a credinciosilor romani.
Unirea cu biserica romano-catolica a fost hotarata de sinodul intrunit la Alba Iulia in 1697. Aceasta hotarare a fost urmata, in 1698, de un manifest
semnat de 38 de protopopi, care apreciau promisiunea Curtii de la Viena ca unitii se vor bucura de privilegiile preotilor catolici. In 1699, diploma
emisa de imparatul Leopold I scutea preotii uniti de iobagie si de robota. Cea de-a doua Diploma Leopoldina referitoare la unire (1701) hotara ca si
taranii uniti trebuie sa fie "primiti intre straturile tarii, ca si ceilalti fii catolici ai patriei". Dieta Transilvaniei nu a acceptat insa aceasta diploma. Uniatii
sau greco-catolicii isi pastrau ritul bizantin, obiceiurile si calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curtii imperiale si de consecintele
contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru romanii ardeleni, Biserica Unita devine pentru un secol si jumatate conducatorul necontestat al
miscarii de emancipare politica a romanilor din Transilvania, iar membrii clerului unit, adevarati apostoli ai ideii nationale romanesti din Ardeal si chiar
din Principatele de peste Carpati.
Curtea de la Viena a reprezentat speranta unui sprijin pentru obtinerea drepturilor politice pe care autoritatile locale si nobilimea maghiara
refuzau sa le acorde romanilor. Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile romanilor trecuti la greco-catolicism, nu au fost
aplicate niciodata. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolica a fost doar ameliorarea situatiei economice a clerului unit. In acelasi timp,
absolutismul luminat si, mai cu seama, iosefinismul au creat un cadrul favorabil manifestarilor nationale romanesti. In prima jumatate a secolului al
XVIII-lea, in lipsa unei nobilimi nationale, lupta romanilor pentru drepturi politice a fost condusa mai ales de cler.
Curtea de la Viena i-a incurajat pe romanii greco-catolici (uniti). Dincolo de anumite interese politice - Viena se baza pe principiul "Divide et
impera" - ramane faptul ca, prin politica scolara au fost sprijiniti romanii greco-catolici. Atitudinea favorabila a Vienei a permis inaugurarea la Blaj, in
1754, a primelor scoli greco-catolice romanesti, acest oras devenind un important centru al renasterii nationale si al modernizarii culturii romanesti.In
1759,numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat-o pe imparateasa Maria Tereza sa dea un decret(13 iulie 1759) prin care
acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi,iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici
reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze.
Aceeasi atitudine favorabila s-a materializat in adoptarea unor masuri legislative favorabile greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra
invatamantului promulgat de Maria Tereza (1740-1780) in 1777 si aplicat si in Banat, Bucovina, Maramures si Transilvania) si Edictul de
toleranta (promulgat de imparatul Iosif al II-lea (1780-1790) in 1781 si care asigura liberul exercitiu pentru religiile necatolice, fara a atenta insa la
primatul catolicismului). Astfel s-a format o elita intelectuala, instruita in universitati catolice la Roma sau la Viena, care promova idei in avantajul
emanciparii nationale. Pe termen lung, "Unirea" a permis clerului greco-catolic sa aiba legaturi culturale cu Roma, fapt ce a favorizat si stimulat
miscarea de idei de care si-a legat numele Scoala Ardeleana, cu rol important in dezvoltarea constiintei nationale.
Principala reforma in Transilvania a fost reforma sociala.In august 1785,la catva timp dupa rascoala condusa de Horea,Closca si Crisan,o
patenta imperiala desfiinta in mod oficial iobagia din Transilvania.Ca si in Principate insa,reforma nu a imbunatatit decat partial conditia taranimii.

2. STATUTUL INTERNATIONAL AL PRINCIPATELOR SI PIERDERILE TERITORIALE DIN SECOLUL AL XVIII-lea SI PRIMA JUMATATEA
SECOLULUI AL XIX-lea.
SFARSITUL REGIMULUI FANARIOT SI REVENIREA LA DOMNIILE PAMANTENE.
 In secolul al XVIII-lea, centrul si sud-estul Europei au fost confruntate cu doua mari probleme: criza politica din Polonia si consecintele sale
externe, respectiv criza Imperiului Otoman, asa-numita "Problema Orientala". Mari Puteri - Austria, Rusia, Prusia(implicata doar pasager) - isi
disputau dominatia asupra spatiului balcanic, Tarilor Romane si Poloniei. Moldova si Valahia s-au transformat in principalul teatru de confruntari
militare intre imperiile vecine, cu grave consecinte pe plan economic, social, politic, diplomatic si teritorial. In secolul al XVIII-lea s-a accentuat
"Problema Orientala" : Imperiul Otoman nu a reusit sa se adapteze pe plan politic si militar. Aceasta criza, al carei inceput se leaga de infrangerea
turcilor sub zidurile Vienei in 1683, a evoluat, cuprinzand intreaga viata sociala, economica si politica din sud-estul Europei pana la Marea
Mediterana. Imperiul Rus isi impunea tot mai mult prezenta in Balcani, profitand de decaderea statului otoman. Politica de expansiune a tarilor invoca
pretextul protejarii crestinilor din Balcani.Cu alte cuvinte,in 1769-1774 s-a produs internationalizarea problemei orientale,prin asumarea de catre
Rusia a rolului de protectoare a crestinilor din Imperiul Otoman.
In secolul fanariot, pe fondul acutizarii "problemei orientale", Principatele devin teatrul operatiunilor militare in confruntarile directe dintre cele
trei imperii rivale: otoman, tarist si habsburgic. Aceste razboaie au avut drept consecinta ocupatii militare indelungate, dar si importante pierderi
teritoriale si umane, care au franat progresul societatii romanesti. Razboiul din 1716-1718, desfasurat intre habsburgi si otomani, se incheie cu
victoria Austriei, care, prin pacea de la Passarowitz (1718), obtine Oltenia si Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanica. Urmeaza
razboiul austro-ruso-turc din 1735-1739, incheiat prin pacea de la Belgrad (1739), prin care Constantin Mavrocordat reuneste Olteniei cu Tara
Romaneasca .Tratatul prevedea insa si mentinerea Banatului sub dominatie habsburgica.
Un nou razboi, de data aceasta ruso-turc, se desfasoara intre anii 1768-1774. Acesta aduce Principatele sub ocupatie tarista si se incheie cu
infrangerea Turciei, care accepta pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta, Moldova si Tara Romaneasca sunt scutite de tributul pe doi ani,
este confirmata autonomia Principatelor, iar Rusia obtine dreptul de a interveni in favoarea Tarilor Romane si pentru protejarea crestinilor ortodocsi
din Imperiul Otoman. Debuteaza astfel, neoficial, protectoratul rusesc asupra Moldovei si Tarii Romanesti, aparand primele semne ale unei schimbari
in regimul politic si economic al Principatelor. Ca recompensa pentru mentinerea neutralitatii in conflictul ruso-otoman,prin Conventia de la
Constantinopol din 7 mai 1775, turcii cedeaza Austriei nordul Moldovei, cunoscut sub numele de Bucovina(austriecii au cerut turcilor acest teritoriu
sub pretextul ca aveau neaparata nevoie de o cale de comunicare intre Ardeal si Galitia). Neimplicarea Vienei in razboiul ruso-turc din 1768-1774
este graitoare pentru politica duplicitara a Imperiului Habsburgic. Aliat sau rival Rusiei, acesta incearca sa limiteze puterea tarilor si politica lor
hegemonica in sud-estul european: Maria Tereza si Iosif al II-lea se temeau ca Rusia ar putea lua Principatele, devenind vecina cu romanii
transilvaneni si slavii de sud (ortodocsi), si deschizandu-si, astfel, drumul spre Constantinopol.
Congresele internationale generate de aceste conflicte militare au constituit momente favorabile pentru punerea in discutie a statutului politico-
juridic al Principatelor, fie prin initierea de proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni si moldoveni. Dupa 1768 se
elaboreaza proiecte care vizau restructurarea teritoriala si politica in sud-estul Europei. Asemenea initiative apartin Rusiei, care urmarea anexarea
Principatelor. Este vorba de .,proiectul grecesc", care viza refacerea Imperiului Bizantin si impartirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman
intre Rusia si Austria, si de "proiectul dacic", potrivit caruia urma sa se creeze un stat tampon intre cele trei mari imperii sub numele de Dacia,
format din Moldova si Tara Romaneasca, condus de un principe crestin. Incercarea de a traduce in practica aceste proiecte genereaza un nou razboi
ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou Principatele sub ocupatie straina. Turcii semneaza pacea cu Austria la Sistov, in 1791 , iar cu Rusia
la Iasi, in 1792 . Pacea de la Iasi confirma tratatele precedente, obligand Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Imperiul Tarist
anexeaza teritoriile nord-pontice, ajungand vecin cu Moldova (granita se stabileste pe Nistru). Proiectul dacic si tendinta Austriei de stapanire a
teritoriilor romanesti au readus in discutie statutul international al acestora.
La inceputul secolului al XIX-lea, tendintele expansioniste ale Rusiei in zona sud-estului european se accentueaza, tinta principala fiind
controlul asupra stramtorilor Marii Negre. Principatele Romane suporta un nou razboi ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucuresti (1812), Rusia
anexeaza partea de rasarit a Moldovei, numita Basarabia (tinutul dintre Prut si Nistru).
In aceasta perioada, criza otomana se adanceste, pe masura ce structurile imperiului devin tot mai anacronice, in contrast vadit cu marile
puteri crestine, revigorate de reformele ,,despotismului luminat" si, mai ales, de actiunea innoitoare a Revolutiei Franceze (1789). Suflul acestor
innoiri se traduce si la nivelul comertului, ce atinge proportii continentale si in care sunt atrase si Principatele Romane, care suporta inca monopolul
turcesc. Anglia si Franta devin tot mai interesate de perspectivele comerciale ale zonei Marii Negre si gurilor Dunarii: pe de o parte, ele se afla in
cautarea de noi piete de desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmaresc achizitionarea de materii prime si grane, tot mai necesare in Occident.
De aceea, Rusia si Austria, ce exercita hegemonia in regiune si sunt pregatite sa anexeze Principatele Romane, intalnesc in cele doua state
occidentale un adversar neasteptat, interesat in mentinerea existentei statale a celor doua Principate, pentru a le exploata resursele. Dunarea de Jos
devine, in primele decenii ale veacului al XIX-lea, campul de infruntare a marilor puteri si centrul de greutate al politicii europene.
Pe fondul acestor evenimente, fortele de rezistenta din lumea romaneasca se revigoreaza. Cu prilejul tratativelor de pace dintre Poarta si
imperiile crestine, memoriile boierilor romani adresate acestora din urma solicita respectarea de catre turci a vechilor "Capitulatii" si restabilirea
autonomiei interne, incepand cu restaurarea domniilor pamantene. Crearea unor consulate ale marilor puteri in ultimele doua decenii ale veacului al
XVIII-lea, la Bucuresti si Iasi, constituie un pas important in stavilirea abuzurilor otomane si in constientizarea in randul opiniei publice europene a
existentei unei ,,probleme romanesti". Nici macar Rusia si Austria nu mai puteau decide singure soarta Principatelor, fara acordul celorlalte mari
puteri europene.
Odata cu prabusirea Imperiului napoleonian se impunea reconstructia Europei.Pentru stabilirea noii ordini a fost convocat Congresul de la
Viena (1815),care a impus restaurarea regimurilor conservatoare si echilibrul european pe baza principiilor legitimismului si conservatorismului.
Dupa Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri si-au impartit zonele de dominatie in Europa, Principatele Romane evolueaza intre
suzeranitatea otomana, devenita mai mult nominala, si protectoratul tarist, din ce in ce mai apasator. Revolutia de la 1821, condusa de Tudor
Vladimirescu, aduce din nou problema romaneasca in centrul atentiei diplomatiei europene, ea punand intr-o lumina noua greutatea factorului intern,
care se limitase pana atunci la calea "memoriilor" catre "bunii imparati" crestini. Actiunea pandurului oltean, sustinut de Partida Nationala a boierilor
romani, face cunoscute lumii europene "dreptatile acestor Printipaturi", prin care el intelege autonomia Principatelor si, in primul rand, restabilirea
dreptului "tarii" de a-si alege domnii. Poarta, sub presiunea actiunii lui Tudor si a Rusiei, care se erijeaza in protectorul "crestinilor pravoslavnici", este
obligata sa restabileasca domniile pamantene (1822). Este inceputul emanciparii rapide a Principatelor Romane, desfasurata in cursul urmatoarei
jumatati de veac. Pe acest drum, Conventia ruso-turca din 1826, semnata la Akkerman (Cetatea Alba) reprezinta prima etapa si ,totodata,marca
inceputul protectoratului tarist. Aceasta prevedea: alegerea domnilor dintre boierii pamanteni de catre Adunarea generala a Divanului,dupa
consintamantul si vointa Portii, pe o durata de 7 ani; libertatea comertului, dupa achitarea obligatiilor fata de Poarta; tributul si cuantumul celorlalte
obligatii ramaneau cele fixate anterior; incetarea exilului boierilor pamanteni participanti la Revolutia din 1821; instituirea unor comisii care sa propuna
masuri pentru imbunatatirea situatiei Principatelor si sa redacteze Regulamentele Organice.
Nerespectarea prevederilor conventiei genereaza un nou razboi ruso-turc (1828-1829),inceput si pentru eliberarea Greciei, incheiat
prin Tratatul de la Adrianopol care,prin prevederile sale,pune capa,dupa aproape trei secole de existenta,regimului dominatiei otomane in spatiul
romanesc. Prin acest tratat, semnat in 1829, s-a consolidat pozitia Rusiei in Principate si s-au facut pasi importanti pentru implinirea idealurilor
boierilor reformatori de inlaturare a suzeranitatii otomane. Principalele prevederi referitoare la Tarile Romane sunt cuprinse in "Actul osabit pentru
Principaturile Moldova si Tara Romaneasca": autonomie administrativa pentru ambele tari; restituirea raialelor de pe malul stang al Dunarii (Giurgiu,
Turnu si Braila) catre Tara Romaneasca; stabilirea granitei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunarii; desemnarea domnilor pe viata; libertatea
comertului (desfiintarea monopolului otoman) si scutirea Principatelor de obligatia de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigatie pe Dunare
cu vase proprii; ingradirea dreptului de interventie a Imperiului Otoman in Principate; mentinerea ocupatiei rusesti si obligativitatea Imperiului Otoman
de a recunoaste si confirma viitoarele regulamente administrative ale Principatelor (Regulamentele Organice); mentinerea unui tribut simbolic, ce
sublinia suzeranitatea sultanului asupra principilor romani. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol, ce dadea expresie aspiratiilor romanesti din
ultima jumatate de secol, restabileste autonomia deplina a statelor romanesti fata de Poarta, a carei suzeranitate este redusa la o forma pur nomi-
nala. Mai real este protectoratul rusesc, instaurat acum oficial in Principatele Romane, tarii dorind transformarea statelor romane in gubernii. Acestor
planuri li se opun, insa, marile puteri occidentale (implicate tot mai mult in politica de la Dunarea de Jos) si societatea romaneasca, angajata pe linia
modernizarii ei si tot mai constienta de identitatea si de nevoile ei politice si economice. Mentinerea ocupatiei rusesti (1828-1834) a generat schimbari
radicale in viata politica interna a Principatelor, prin introducerea Regulamentelor Organice. Acestea erau o constitutie, care stabilea principiile de
baza ale organizarii Tarii Romanesti si Moldovei. Generalul rus Pavel Kiseleff a fost numit presedintele plenipotentiar al divanurilor (Adunarilor) celor
doua state romanesti.
Generatia de la 1848 militand pentru inlaturarea regimului instituit de Marile Puteri si pentru dobandirea independentei, declanseaza
interventia in forta a Rusiei si Turciei, care pun capat miscarii revolutionare. Noul statut al Principatelor, dupa infrangerea revolutiei pasoptiste, este
reglementat prin Conventia ruso-turca de la Balta-Liman (1849) care stirbea inca o data autonomia acestora. Conventia prevedea: domni numiti de
sultan pe sapte ani, cu acordul puterii protectoare; desfiintarea Adunarilor Obstesti si inlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept si numiti
de domn; tinerea sub ocupatie a Principatelor, pentru reprimarea oricarei miscari insurectionale. In 1853 izbucneste razboiul Crimeii intre Rusia si
Turcia, aducand din nou in prim plan problema orientala. Interventia Angliei si Frantei de partea Turciei si infrangerea Rusiei au creat perspectiva
unui nou echilibru intre Marile Puteri. Cu aceasta ocazie, situatia Tarilor Romane devine o problema europeana, protectoratul rus fiind desfiintat si
inlocuit cu garantia colectiva a Marilor Puteri. Totusi, suzeranitatea otomana este mentinuta.
In concluzie, in secolul al XVIII-lea, situatia Tarilor Romane a fost puternic influentata de schimbarea echilibrului de forte intre Marile Puteri
europene. In acest context, ele au suferit grave pierderi teritoriale si o presiune tot mai mare din partea Turciei si Rusiei. Pe de alta parte, miscarea
politica nationala de la sfarsitul secolului al XVIII-lea a reunit toate fortele interesate in obtinerea unui nou statut politic pentru Tarile Romane.

3. CONSTITUIREA NATIUNII ROMANE

3.1. Traditia romanitatii si spiritualitatea bizantino-slava

Societatea romaneasca a evoluat multa vreme sub influenta Bizantului. Situata in aria civilizatiei bizantine, ortodoxia a constituit una din
componentele principale ale constiintei colective romanesti pana in zorii epocii moderne. Mai veche decat aceasta si mai profunda a fost traditia
originii romane, a descendentei din Roma si din colonistii ei, idee prin care s-a exprimat individualitatea poporului roman in contextul etnic al Europei
rasaritene si de sud-est. Constiinta descendentei romane s-a manifestat indeosebi prin numele insusi al poporului roman, provenit din limba latina, de
la romanus. Catre mijlocul secolului al XVIII-lea incepe procesul nasterii constiintei nationale si al emanciparii politice romanesti. Astfel are loc, la
nivelul spatiului romanesc, crearea noii comunitati nationale, parte a unui proces continental, ca prelungire a etniei medievale. Construirea natiunii
romane a fost strans legata de procesul modernizarii structurilor societatii romanesti, care a eliminat solidaritatile medievale si a pregatit terenul
pentru nasterea unei solidaritati mai largi, nationale. Biserica, scoala si cultura au fost agentii elaborarii noii comunitati nationale, pe terenul marilor
mutatii din viata social-economica. In pofida separatismului politic determinat de stapanirea straina asupra unor teritorii romanesti, se naste natiunea
romana, pe intregul spatiu romanesc. Optiunile ei politice fundamentale erau unitatea si independenta, inscrise in spiritul veacului nationalitatilor.
Figura cea mai reprezentativa a noului spirit - modern si european - este Dimitrie Cantemir, care a inchegat in vasta sa opera un adevarat program
politic: pe baza latinitatii si unitatii neamului romanesc in vatra Daciei strabune, acesta sustinea emanciparea de sub suzeranitatea otomana.

3.2. Premisele dezvoltarii si afirmarii constiintei nationale. De Ia "natiunea medievala" la natiunea moderna.
Secolele al XVIII-lea si al XIX-lea s-au caracterizat, pe plan european, prin constituirea si afirmarea natiunilor moderne (secolul al XIX-lea =
veacul nationalitatilor). In acest cadru general se inscrie si evolutia poporului roman. In conditiile in care romanii erau despartiti de granite statale si
in permanent pericol de a disparea ca entitati politice, se realizeaza in pragul epocii moderne o solidaritate noua, una de factura nationala, sub
auspiciile iluminismului, pe baza vechilor si permanentelor legaturi de limba, de credinta, obiceiuri, institutii comune, raporturi politice si culturale.
"Natiunea medievala" avea la baza, ca pretutindeni in Europa, solidaritatea etnica a membrilor unei comunitati, care vorbeau aceeasi limba. In multe
cazuri, solidaritatea etnica era asociata cu cea religioasa. Este cazul romanilor din Transilvania, care se defineau si prin confesiunea lor ortodoxa,
marginalizata de "religiile recepte", ori al populatiei ortodoxe din principatele extracarpatice, in opozitie cu Islamul instalat la sud de Dunare. Dar in
interiorul "natiunilor medievale" existau si alte solidaritati: comunitatile rurale, structurile profesionale, starile politice ori comunitatile statale (cum erau,
la nivelul lumii romanesti, "moldovenii", "muntenii" si "ungurenii" ori "ardelenii"). Sfaramarea acestor solidaritati era o conditie indispensabila nasterii
noii comunitati nationale a romanilor si procesul s-a desfasurat, in principal, prin actiunea de modernizare a societatii romanesti, ce cuprinde si
realizarea statului national.
Modernizarea, ce are loc sub presiunea nevoilor interne, incepe inca din veacul fanariot, al carui bilant nu este in intregime negativ. Principii
din Fanar, unii dintre ei oameni luminati ai veacului lor, initiaza primele masuri de innoire a societatii. Astfel, Constantin Mavrocordat desfiinteaza
dependenta personala a "rumanilor" si a "vecinilor" din Tara Romaneasca(rumania) (1746) si din Moldova(vecinia) (1749), devenita anacronica,
restabilind libertatea juridica la nivelul comunitatii romanilor din cele doua Principate(fostii serbi au devenit clacasi,liberi din punct de vedere juridic,dar
lipsiti de pamant). In deceniile urmatoare, codurile legislative ale lui Alexandru Ipsilanti (1780), Callimachi (1817) si Caragea (1818) introduc principii
moderne in organizarea societatii romanesti. Acestea constituie primele mari brese in dominatia sociala si politica a Vechiului Regim in Principatele
Romane.
Astfel, prin reformele politice si sociale infaptuite de C-tin Mavrocordat si reformele juridice aplicate de Ipsilanti,Callimachi si Caragea (toti 4 fanarioti)
s-a indeplinit un proces de unificare treptata a conditiilor politice si sociale din Principate care pregateau unificarea pe care o va aduce secolul
urmator.
In cele aproape trei decenii ce separa revolutia lui Tudor Vladimirescu de cea de la 1848, ritmul innoirilor se precipita, legate mai ales de prima
constitutie moderna a romanilor, Regulamentul Organic (1831/32). Regulamentele Organice introduc, chiar daca intr-o forma inca incipienta,
principiul modern al separatiei puterilor in stat si aduc o relativa ordine in justitie si in administratie. Mai apoi, se pun bazele armatei nationale si ia
avant invatamantul in cele doua Principate, fapt care va contribui decisiv in urmatoarele decenii la dezvoltarea spiritului national. Dar, totodata,
Regulamentul Organic consolida regimul starilor politice prin afirmarea si mai hotarata a separatiei dintre starea privilegiata a boierilor si marea masa
a taranilor si a orasenimii, asupra careia apasa intreaga povara fiscala. Ostilitatea taranimii fata de noua legiuire, manifesta mai ales in Tara
Romaneasca la 1848, isi afla originea in intarirea regimului starilor privilegiate si in "reactiunea senioriala" de la sate pe care o aduce Regulamentul.
Abia in 1858, Conventia de la Paris, care inlocuia Regulamentul Organic, desfiinteaza privilegiile boieresti si pune capat regimului starilor politice
(abolirea "Vechiului Regim"). Prin aceasta, ultima solidaritate medievala importanta era eliminata, pentru a lasa loc liber afirmarii noii solidaritati
nationale.
In concluzie, accelerarea ritmului dezvoltarii societatii romanesti spre sfarsitul secolului al XVIII-lea a subminat vechile forme de solidaritate
medievala si a grabit procesul de omogenizare. S-a conturat un nou tip de solidaritate, bazat pe conceptia moderna despre stat (suveranitatea
poporului, teoria contractului social, principiul separarii puterilor in stat) si pe relatii noi intre individ si stat (cetatean cu drepturi si indatoriri). A crescut
responsabilitatea individului in raport cu societatea, mergand de la constientizarea apartenentei sale la comunitate si pana la identificarea cu
idealurile acesteia. In conditiile dominatiei straine, natiunea s-a manifestat ca o forta de progres, care a mobilizat energiile in vederea eliberarii
romanilor si unificarii lor statale.
3.3. Principatele Romane: memoriile boieresti si recuperarea autonomiei
Din secolul al XVIII-lea si pana dincolo de mijlocul celui de-al XIX-lea, romanii, ca si cele mai multe popoare europene, isi legitimeaza
aspiratiile politice prin argumente istorice. Este si cazul restabilirii autonomiei Principatelor, ideea-forta a emanciparii politice romanesti. Cele cateva
sute de proiecte de reformare a societatii din Principatele Romane, elaborate pana catre mijlocul veacului al XIX-lea, au ca baza emanciparea politica
fata de Poarta, de a carei infaptuire sunt legate toate celelalte innoiri inteme.Elitele boieresti vor declansa o miscare petitionala adresata initial
rusiei,ulterior Austriei,iar la inceputul secolului XIX si Frantei napoleoniene.
Principala preocupare a programelor elaborate de boieri a vizat problema formei de guvernamant a Principatelor.Intre 1716 si 1821,boierimea
a cerut de 40 de ori inlocuirea fanariotilor cu domni alesi de tara,repetandu-si cererea la Constantinopol,Petersburg,Viena sau Paris.Rezulta de aici
ca vierimea a fost tot timpul ostila oricarui tip de absolutism fanariot,si ca recastigarea puterii politice a fost elementul principal al programului sau
politic pana la 1821.
Inasprirea dominatiei asupra Principatelor a determinat actiuni diplomatice repetate ale Partidei Nationale, care, prin invocarea Capitulatiilor,
cautau sa obtina cresterea autonomiei si chiar independenta sub protectia Marilor Puteri. In anii 1716-1718, in memoriile succesive inaintate Curtii
din Viena, se cerea desprinderea Tarii Romanesti de otomani, pastrarea "datinelor" interne si, pe viitor, inscaunarea unor domni romani. Adancirea
crizei regimului turco-fanariot si pierderea unor pozitii importante in structurile politico-administrative ale statului in favoarea grecilor au determinat
boierimea autohtona munteana si moldoveana, grupata in Partida Nationala, sa initieze o serie de miscari revendicative sub forma memoriilor care
vizau recastigarea independentei prin abolirea apasatoarei suzeranitati otomane.Astfel,in 1769,partida nationala, condusa de mitropolitul Gavril
Callimachi al Moldovei,propunea instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri. Pe fondul acutizarii problemei orientale si al
adancirii rivalitatilor dintre Turcia, pe de o parte, si Rusia si Austria, pe de alta parte, initiatorii miscarii reformatoare din principate se adresau Marilor
Puteri intrunite in congrese internationale, pentru a sustine problema romaneasca.
Cu ocazia tratativelor purtate la Focsani si Bucuresti (1772 si 1773), delegatii ale boierilor si inaltului cler din Moldova si Tara Romaneasca
revendicau revenirea la domniile pamantene, autonomia si unirea celor doua tari sub garantia colectiva a Austriei, Rusiei si Prusiei. "Vechile
drepturi" ale Principatelor apar mentionate prima oara in memoriul pe care boierii munteni il adreseaza diplomatilor austrieci si prusaci, veniti la
Focsani pentru a media pacea din razboiul ruso-turc (1768-1774). Potrivit memoriului, "vechile drepturi", inscrise in "invoielile" dintre domnii romani si
sultani la inceputurile raporturilor lor politice, au fost incalcate de turci in secolele urmatoare, culminand cu veacul fanariot, cand romanii au pierdut si
dreptul de a-si alege principii. Tot in 1772, boierul muntean Ienachita Vacarescu, principalul sustinator al autonomiei sub suzeranitate otomana,
considerata mai sigura decat independenta sub protectorat rus, trimitea un memoriu marelui vizir, sustinand respectarea vechilor tratate, inlaturarea
abuzurilor si revenirea la domnii pamantene.
Ideea recuperarii autonomiei romanilor, ce apare in ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea, este semnul inceputului desteptarii nationale
in Principatele Romane. Inca din primele memorii, in prim-plan este mentionata restabilirea dreptului tarii de a-si alege principii, prin inlaturarea
domniilor fanariote. Mai tarziu, aria revendicarilor se extinde si memoriile devin adevarate programe de emancipare. In 1787, de exemplu, in contextul
conflictului ruso-austro-turc, boierii munteni cereau Austriei recunoasterea neutralitatii Tarii Romanesti.
 Unul dintre cele mai cuprinzatoare este, insa, memoriul din 1791, adresat de boierii munteni diplomatilor crestini, reuniti la Sistov, pentru
incheierea pacii in razboiul ruso-austro-turc (1787-1792). Documentul revendica: restabilirea frontierei dintre Principate si otomani pe Dunare, prin
desfiintarea raialelor; desfiintarea obligatiilor Principatelor fata de Poarta, cu exceptia tributului; libertatea neingradita a comertului; alegerea domnului
de catre boierii tarii dintre pamanteni; neutralitatea si autonomia totala/independenta a statelor romanesti, puse sub garantia Austriei si Rusiei. Este o
anticipare aproape deplina a statutului obtinut de cele doua Principate patru decenii mai tarziu, prin Tratatul de la Adrianopol. Idei asemanatoare se
regasesc in memoriul moldovenilor adresat lui Napoleon in 1807, caruia i se cerea sprijinul pentru crearea unui stat romanesc, sub garantia si nu sub
protectoratul Marilor Puteri.
In 1822, doua delegatii ale boierilor din Principate formulau noi cereri catre Poarta: domn si oaste pamanteana, atribuirea slujbelor numai
pamantenilor etc. Un memoriu muntean din 1829 propunea unirea Principatelor si cumpararea independentei la un pret echivalent cu birul reunit al
ambelor tari. Noul stat urma sa fie "de sine si neatarnat". Statutul international al Principatelor a fost dezbatut in 1829 la Adrianopol, cand s-a
oficializat protectoratul rus, apoi in 1856, la Paris, cand protectoratul rus a fost inlocuit cu garantia colectiva a Marilor Puteri, mentinandu-se
suzeranitatea otomana. Miscarea de emancipare nationala din veacul al XIX-lea isi are originea in actiunea boierimii romane din ultimele decenii ale
secolului precedent. In conditiile dificile in care se aflau Principatele Romane, intre dominatia Portii si expansiunea imperiilor crestine, aceasta actiune
nu putea fi decat "legala", imbracand forma "memoriilor" catre suveranii crestini. Dar odata inceputa, ea depaseste cadrul legal si antreneaza, intr-o
miscare revolutionara, paturi largi ale societatii romanesti trezite la viata. Cu revolutia lui Tudor si, la un alt nivel, cu cea de la 1848, care au in latura
nationala o componenta esentiala a programului lor, miscarea de emancipare politica se transforma intr-un factor esential in formarea natiunii
romane.
3.4. Transilvania: formarea unei constiinte nationale
Desteptarea nationala a urmat o alta cale in Transilvania, datorita conditiilor diferite ale romanilor in Principat, legate de excluderea lor din
viata politica de catre "natiunile privilegiate", dar si de politica promovata de autoritatile imperiale ale Vienei fata de ei in secolul al XVIII-lea,
Transilvania intrand sub dominatie habsburgica dupa 1687.

loan Inochentie Micu Klein. Prima etapa a luptei pentru emancipare a romanilor ardeleni este legata de numele lui Inochentie Micu. Acesta
s-a nascut in 1692 la Sadu, langa Sibiu, intr-o familie de tarani liberi pe Pamantul Craiesc (= locuit de sasi). In 1728 a fost numit episcop, functie in
care a fost instalat in 1732, cand i s-a acordat si un loc oficial in Dieta Transilvaniei.
El a transformat ideile mai vechi, sustinute de umanisti, de cronicari si in special de Dimitrie Cantemir - latinitatea romanilor, vechimea lor in
Transilvania, nobletea lor romana - in argumente pentru obtinerea drepturilor politice. Pe plan politic, obiectivul sau esential a fost recunoasterea
"natiunii romano-valahice" pe masura valorii, numarului si aportului ei. Programul lui Inochentie Micu nu ar fi fost posibil fara o serie de reforme
sociale: reducerea robotei; desfiintarea servitutii personale; libertatea fiilor de iobagi de a urma scoli si meserii; ridicarea nelimitata a romanilor in
slujbe si in aparatul de stat conform aptitudinilor, dar si necesitatii reprezentarii "natiunii romane" potrivit cu numarul, calitatea si rolul ei in viata
principatului.
Devenit episcop al Bisericii Unite in 1728, el desfasoara o activitate politica sustinuta, cu o energie iesita din comun, materializata in
numeroase memorii (redactate intre 1732 si 1741) adresate autoritatilor imperiale si starilor privilegiate, pentru inlaturarea statutului de "tolerat" la
care fusese condamnat de veacuri poporul sau si pentru recunoasterea romanilor ca natiune politica, egala in drepturi cu celelalte trei. Argumentele
sale sunt de o mare varietate: superioritatea numerica a romanilor, greutatea sarcinilor publice pe care le suporta si, mai presus de toate,
descendenta lor din "coloniile romanilor", din care el deduce ca romanii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei. In actiunea sa, Inochentie Micu nu ii
are in vedere numai pe romanii uniti, ci intregul sau neam, pentru a carui ridicare politica, sociala si culturala militeaza. Era inceputul transformarii
romanilor dintr-o natie medievala intr-o natiune moderna.
In 1744, Inochentie Micu a elaborat principalul sau memoriu, Supplex Libellus, inaintat Mariei Tereza. Acesta ofera o imagine cuprinzatoare a
starii natiunii romane, evidentiind conditia sociala si politica a romanilor.El cerea declararea natiunii romane ca a patra natiune recepta,reprezentarea
ei in sistemul de Stari,in institutiile provinciale,la nivelul celorlalte natiuni . Dieta de la Cluj a respins cu violenta aceste cereri, sub motiv ca "rastoarna
din temelie intreg sistemul acestei tari" si ca "dupa firea "prea bine cunoscuta" a "plebei valahe" asemenea drepturi "nu i se cuvin niciodata".
Opozitia inversunata a starilor privilegiate, politica duplicitara a Vienei imperiale si slabiciunile miscarii romanesti de emancipare, aflata abia la
inceput, au dus la esecul luptei episcopului transilvanean, inlaturat din scaun la 1751 si exilat din provincie. Datorita consecventei cu care a cerut
drepturi pentru romani, Inochentie Micu a fost chemat la Viena si apoi a fost silit sa plece in exil la Roma, unde a ramas pana la moarte (1768). Dar
ideile semanate de el in societatea romaneasca si cultivate de discipolii sai in scolile create la Blaj si in alte centre ale invatamantului confesional unit
nu s-au pierdut. Ele aveau sa rodeasca si sa patrunda treptat in randurile paturilor sociale ale romanilor ardeleni, pe terenul marilor conflicte sociale si
politice din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea - rascoala lui Horea si miscarea Supplex-ului. Aceste revendicari au stat la originea unui adevarat
program de emancipare nationala a romanilor transilvaneni, care a fost continuat de Scoala Ardeleana.

Rascoala lui Horea, Closca si Crisan. Rascoala lui Horea, desfasurata in toamna anului 1784, antreneaza la lupta masele de tarani romani
din regiunea Muntilor Apuseni, striviti de povara sarcinilor feudale, dintre cele mai grele din Europa timpului - patru zile pe saptamana de robota
pentru iobagi si trei zile pentru jeleri, la care se adauga si obligatii in natura -, de fiscalitatea Habsburgilor si de abuzurile nobilimii. In consecinta,
revolta are un coplesitor caracter social care transpare din programul rasculatilor, concretizat in ultimatumul dat nobililor refugiati in cetatea Devei; el
are ca puncte centrale desfiintarea nobilimii si impartirea domeniilor feudale intre tarani. Cum insa in Transilvania notiunea de iobag se confunda cu
cea de roman, iar numele de nobil este sinonim cu cel de ungur, miscarea are in chip necesar si o latura nationala si chiar religioasa, ce potenteaza
infruntarea sociala. Nobilii insisi au supralicitat latura nationala a revoltei taranesti, ale carei cauze se afla, din perspectiva lor, in pornirile innascute
ale romanilor spre nesupunere, razvratire si tulburari, pentru a pune in umbra motivatiile sociale reale ale miscarii. Ca urmare a rascoalei, imparatul
Iosif al II-lea este obligat sa desfiinteze servitutea personala (Patenta imperiala de desfiintare a iobagiei in Transilvania, din august 1785), dar,
dupa moartea lui, nobilimea restabileste vechea stare de lucruri.
 Supplex Libellus Valachorum - programul politic si national al Scolii Ardelene. Daca rascoala lui Horea evidentiaza constiinta populara
de neam a romanilor, nascuta din realitatile social-economice si din separatiile etnice, politice si religioase din Transilvania, Supplex Libellus
Valachorum (1791) dezvaluie dimensiunea politica a constiintei nationale romanesti. Documentul, elaborat la mai putin de un deceniu de la revolta
taranilor de cativa intelectuali din randurile romanilor uniti, in principal, se aseaza in prelungirea miscarii populare, cu toate ca autorii actului s-au
distantat de ea. Obiectivele documentului, destinat de autorii lui Curtii imperiale din Viena, erau de alta natura decat cele ale taranilor. Daca rasculatii
si-au propus sa lichideze pe cale revolutionara raporturile feudale, autorii Supplex-ului si paturile sociale pe care le reprezentau nazuiau sa inlature
sistemul politic anacronic din Transilvania si sa impuna natiunea romanilor ca natiune politica, cu sprijinul imparatului. Dreptul istoric al romanilor, ce
domina de departe intre argumentele actului, isi asociaza insa idei noi, precum dreptul natural, contractul social si drepturile omului si cetateanului,
ecou al marilor infruntari politice si ideologice din Europa timpului. Supplex-ul a fost redactat de Iosif Mehesi, de la Cancelaria aulica a Transilvaniei,
in colaborare cu Samuil Micu, Ioan Piuariu-Molnar, Gheorghe Sincai, Petru Maior si altii. Memoriul, inaintat in martie 1791 imparatului Leopold, cerea
stergerea denumirii jignitoare de tolerati, reintegrarea "natiunii" romane in randul "natiunilor" tarii, fara deosebire de confesiune. Temeiul juridic al
acestei revendicari consta in faptul ca romanii erau cei mai vechi locuitori ai tarii, cei mai numerosi si purtau sarcinile cele mai multe. In mai 1791,
imparatul a trimis Dietei din Cluj memoriul romanilor, spunand ca "natia valaha ar cere ca sa fie declarata si ea natie regnicolara". Dieta a refuzat
discutarea petitiei romanilor pentru motivul ca cererile reformulate si rezolvarea lor ar duce la rasturnarea vechiului sistem de privilegii din
Transilvania. Supplex Libellus Valachorum reprezinta apogeul luptei de emancipare nationala si politica a romanilor ardeleni in secolul al XVIII-lea.
Afirmand drepturile imprescriptibile ale romanilor, pe baza noului spirit modern, Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat un veritabil act de
nastere al natiunii romane si, totodata, primul program politic modern al romanilor din Transilvania. Principalele sale cereri sunt: stergere denumirilor
odioase si jignitoare de tolerati, admisi si reasezarea natiunii romane in uzul tuturor drepturilor civile si "regnicolare"; clerul, nobilimea si plebea sa se
considere la nivelul starilor care constituie uniunea celor trei natiuni; reprezentarea proportionala in Dieta si in functii; unitatilor administrative cu
majoritate romaneasca sa li se acorde denumiri romanesti sau mixte.
Prin Supplex Libellus Valachorum se defineste programul pe termen lung al natiunii romane. Desi obiectivele propuse de miscare nu se
realizeaza in aceasta etapa, afirmarea politica a intelectualitatii dovedeste forta si locul important pe care ea il ocupa in societate. Programul national
va fi reluat, in conditii noi, de generatia de la 1848.

Scoala Ardeleana - miscare culturala nationala iluminista. Supplex-ul din 1791 si documentele similare ce au urmat, ramase toate fara
rezultat, sunt opera unei pleiade de carturari romani, formati in universitatile si bibliotecile din Viena si Roma si constituiti in Scoala Ardeleana.
Principalii ei reprezentanti, Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai si Ion Budai-Deleanu, au facut din istorie si filologie principalele arme de lupta
in sprijinul aspiratiilor sociale si nationale ale poporului lor si in actiunea contra starilor privilegiate, care prin Fr. Sulzer lansasera teoria imigrationista
pentru a contracara dreptul istoric al romanilor. Argumentele lor sunt originea romana pura a romanilor, continuitatea elementului romanesc in
Transilvania si contractul incheiat de romani cu ungurii, la sosirea celor din urma in provincie, contract prin care erau conferite drepturi egale
romanilor, uzurpate mai tarziu de starile politice.
Scoala Ardeleana a reprezentat un fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de carturari cu idei si preocupari comune si pe un program
de emancipare nationala. Scoala Ardeleana, formata din Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu si alti intelectuali, s-a
conturat in deceniul opt al secolului luminilor (in 1778 apare prima lucrare istorica a Scolii Ardelene - Scurta cunostinta a istoriei romanilor de
Samuil Micu), desfasurandu-si activitatea si la inceputul secolului al XIX-lea. Reprezentantii ei si-au consacrat cea mai mare parte a activitatii
studiului istoriei, pentru a dovedi in principal originea latina, unitatea poporului roman si continuitatea sa in Dacia. Ei sustineau ideea "originii romane
pure" caci, asa cum scria Samuil Micu, "romanii, cei ce astazi sunt in Dacia [] ei pre sine se numesc romani si sunt din romanii cei vechi, de Traian
adusi si asezati in Dacia". Dar scrierile lor, concepute ca arme de lupta, contin si excese, cum sunt originea curat latina a romanilor, nimicirea totala a
dacilor de catre romani, ori transpunerea in plan lingvistic a acestor erori, "purificarea" limbii romane de imprumuturile straine.

De retinut !

1.Serban Cantacuzino(1678-1688),domn al Tarii Romanesti, a incercat sa intareasca autoritatea domniei in Tara Romaneasca.Intre 1684-
1688 negociaza incheierea unui tratat de alianta cu Imperiul Habsburgic.De asemenea,a semnat in 1688,prin trimisul sau, arhimandritul Ioan un tratat
cu tarii rusi Ioan si Petru,prin care tarul promitea ca ii va apara pe romani de jugul paganesc(turcii).Ambele actiuni diplomatice s-au realizat in
secret.Pentru a nu trezi suspiciuni,domnitorul a intretinut relatii foarte bune cu Poarta

2.Constantin Brancoveanu(1688-1714),domn al Tarii Romanesti ales de boieri,a continuat politica externa activa a predecesorului
sau.Pentru a nu trezi suspiciunea Portii,a sporit sumele de bani platite acestora.A intreprins o intensa activitate diplomatica,in secret,in care interesele
Tarii Romanesti erau strans legate cu cele ale pop. balcanice aflate sub stapanire otomana.Curtea domneasca de la Bucuresti era atunci principalul
centru de informare al Rusiei si altor puteri europene in privinta situatiei din Imperiul Otoman.Solii care plecau din Bucuresti prezentau Tarilor rusi si
altor capete incoronate din Europa dorinta romanilor si a popoarelor din Balcani de a lupta impotriva otomanilor cu sprijinul statelor crestine de pe
continent.Membri ai ,,cabinetului diplomatic aflati in slujba lui C-tin Brancoveanu : Stolnicul Constantin Cantacuzino , David si Teodor Corbea ,
Gheorghe Castriota , Arhimandritul Isaia , Anton Maria del Chiaro , Iacob Pylarinos.
Desi recunoscut domnitor pe viata de catre otomani,dupa incheierea pacii de la Karlowitz,Constantin Brancoveanu a continuat sa se implice,in
secret,in negocieri antiotomane,obtinand in 1701 protectia imparatului Leopold I de Habsburg.

3. Grigore al III-lea Ghica,domnitor al Moldovei(1764-1767 ; 1774-1777) si domnitor al Tarii Romanesti(1768-1769).In 1775,o data cu
trecerea Bucovinei sub dominatie habsburgica,trimite o depesa Portii prin care subliniaza ca ocuparea Bucovinei nu corespunde cu asigurarile de
amicitie ce se dau Portii de catre Curtea imperiala de la Viena.Totodata solicita apararea de catre sultan a provinciei,in caz contrar,actionand ei
singuri.Din cauza curajului si a atitudinii de a se impotrivi anexarii Bucovinei, otomanii l-au ucis.
 4. Alexandru Ipsilanti a fost domn al Tarii Romanesti(1774-1782, 1796-1797) si al Moldovei (1786-1788).El s-a preocupat de dezvoltarea
invatamantului,reorganizand Academia Romaneasca de la Sfantul Sava.A scris Pravilniceasca Condica(1780).A negociat o conventie comerciala cu
Imperiul Habsburgic in 1787.Este tatal lui Constantin Ipsilanti si bunicul lui Alexandu Ipsilanti Eteristul(cel din vremea lui Tudor Vladimirescu).

5. Alexandru Mavrocordat,domn al Moldovei(1782-1785).In 1784 emite privilegiul comergial acordat negustorilor austrieci

DICTIONAR.

capuchehaie = reprezentant diplomatic roman al domnitorului la Poarta otomana.

Criza orientala = decaderea Imperiului Otoman,marcheaza una dintre cele mai insemnate probleme ale relatiilor internationale in sec. XVII-XIX,si
anume Criza(problema) orientala:marile puteri europene (Austria,Rusia,dar si Franta si Anglia) luptau pentru mostenirea Imperiului Otoman muribund
(,,Omul bolnav al Europei.Numai contradictiile dintre Austria,Rusia,Anglia si Franta au impiedicat disparitia statului turc.
Partida nationala = grupare a nobilimii pamantene care revendica,in sec. XVIII respectarea autonomiei statale,revenirea la domnii
pamantene,eliminarea grecilor din administratie si biserica.

!!! Pentru Principatele dunarene,razboaiele duse intre Rusia,Austria si Turcia in sec. XVIII au insemnat folosirea lor ca moneda de schimb de
catre sultani.

Conflictul dintre greci si romani(in epoca fanariota) nu trebuie inteles in sens strict etnic.Uneori boieri neaosi au sustinut interese
straine,alteori boieri greci de origine s-au aflat la conducerea partidelor pamantene.Conflictul dintre cele 2 partide a fost politic,nu etnic,invartindu-se
in jurul problemei puterii,a statutului Principatelor,a raporturilor cu Constantinopolul.
Aparitia si dezvoltarea constiintei nationale dupa 1750,facea posibila ideea de regenerare si redesteptare nationala a romanilor,de renastere
culturala.Aceasta idee avea semnificatia unei modernizari,care nu devenea posibila decat prin europenizare,adica prin iesirea din lumea turco-
orientala.