1

A ŞAPTEA SCRISOARE
 2
Mihai I. Spăriosu este actualmente Distinguished Research Professor la Uni-
versity of Georgia, Athens din Statele Unite. A absolvit Facultatea de Limbi
Străine a Universităţii din Bucureşti, unde a şi predat un timp. După ce s-a stabilit
în Statele Unite, a obţinut masteratul la Tulane University şi doctoratul la
Stanford University. A predat literatură comparată la universităţi din America
şi Europa. Printre lucrările sale ştiintifice, se numără Dionysus Reborn (1989)
(traducere românească: Resurecţia lui Dionysos, Editura Univers, Bucureşti,
1997), God of Many Names (1991), The Wreath of Wild Olive (1996), Global
Intelligence and Human Development (2005) şi Remapping Knowledge
(2006). În România, a mai publicat traduceri din engleză (dintre care amintim
Panciatantra [1970], repovestită pentru copii).
 3

Traducere din engleză de Virgil Stanciu

revăzută, adăugită şi adnotată de autor
 4
Această carte a apărut cu sprijinul
Schloer Consulting Group.

Redactor: S. Skultéty
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: S. Alexandru
DTP: Emilia Ionaşcu, Dan Dulgheru

Tipărit la „Pro Editură şi Tipografie"

Mihai I. Spăriosu
The Seventh Letter: A Philosophical Mystery at Plato's Academy
© Mihai I. Spăriosu

© HUMANITAS, 2010 pentru prezenta versiune românească

ISBN 978-973-50-2705-6
Descrierea CIP este disponibilă
la Biblioteca Naţională a României

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi Carte prin poştă: tel./fax 021/311 23 30

C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti e-
mail: cpp@humanitas.ro
www.libhumanitas.ro
 5

Memoriei părinţilor mei, Ana şi Cornel

SCRISOAREA A ŞAPTEA
(Nota autorului: Versiunea de faţă se bazează pe traducerea lui Ştefan Bezdechi, publicată
la Editura IRI, Bucureşti, 1996 şi pe cea a Adelinei Piatkowski, publicată la Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997, colate cu versiunea mea englezească.)

Platon rudelor şi prietenilor lui Dion, noroc.

Mi-aţi scris, încredinţându-mă că felul vostru de a vedea este

identic cu al lui Dion şi m-aţi poftit să iau şi eu parte, pe cât îmi stă în puteri
- cu vorba şi cu fapta - la realizarea planurilor sale. Dacă într-adevăr
convingerile şi năzuinţele voastre sunt la fel cu ale lui Dion, sunt gata să
mă alătur vouă; dacă nu, trebuie să mă mai gândesc. Despre vederile şi
intenţiile lui pot să vorbesc nu din presupuneri, ci ca un om care le
cunoaşte prea bine. Când am venit prima dată la Syracusa, aveam
aproape patruzeci de ani, iar Dion avea vârsta pe care acum o are
Hipparinos. Nutrea încă de pe atunci convingerea, căreia i-a rămas
credincios toată viaţa, că syracusanii trebuie să devină liberi şi să se
călăuzească după cele mai bune legi. Aşa că nu e deloc de mirare că
vreun zeu l-a făcut şi pe Hipparinos să adopte principiile de guvernare ale
tatălui său.
Felul cum s-au născut aceste principii merită să fie auzit, de
tineri şi de bătrâni. De aceea voi încerca să vi-l deapăn de-a fir a păr, căci
acum s-a ivit prilejul. Pe vremuri, când eram tânăr, nutream ambiţia,
precum mulţi alţi tineri de vârsta mea, ca de îndată ce voi deveni propriul
meu stăpân, să intru şi eu în rândurile celor care se ocupă cu treburile
publice. Circumstanţele politice din acea perioadă îmi erau favorabile. Intr-
adevăr, deoarece forma de guvernământ în vigoare pe atunci era, dintr-un
motiv sau altul, atacată de multă lume, s-a produs o schimbare.
Căpeteniile noului regim erau în număr de cincizeci şi unu: dintre aceştia,
unsprezece la Atena şi zece la Pireu au fost însărcinaţi cu supravegherea
pieţelor şi cu administrarea celorlalte treburi publice din aceste două
oraşe, iar ceilalţi treizeci au alcătuit autoritatea supremă, învestită cu puteri
nelimitate. Intâmplarea făcea ca unii dintre ei să-mi fie rude şi prieteni
apropiaţi. Aceştia de îndată m-au invitat şi pe mine să particip la
guvernare, oferindu-mi sarcini care socoteau ei că mi se potrivesc. Că m-
am lăsat pradă amăgirilor în acel timp nu e deloc de mirare. Eram atât de
tânăr pe atunci! In mintea mea socoteam că noii guvernanţi vor cârmui
Statul în aşa fel încât să-l scoată din făgaşul neleguirii, punându-l pe calea
dreptăţii. Vă închipuiţi, aşadar, cu câtă atenţie urmăream acţiunile lor, spre
a vedea ce au de gând să înfăptuiască.
Mi-am dat însă repede seama că oamenii aceştia au izbutit să
facă în scurtă vreme ca vechiul regim să pară un adevărat veac de aur,
faţă de propia lor guvernare. Printre altele, pe iubitul meu prieten Socrate,
mai în vârstă decât mine, pe care eu, zău, nu mă sfiesc să-l numesc cel
mai drept dintre oamenii de atunci, au vrut să-l trimită împreună cu alţii ca
 7
să ia un cetăţean pe sus spre a fi executat. Voiau, vezi bine, să-l amestece
şi pe Socrate, cu sau fără voia lui, în politica lor. Dar acesta nu s-a supus,
gata mai degrabă să înfrunte orice primejdie decât să se facă părtaş la
faptele lor mârşave. La priveliştea acestor fapte şi a altora de acelaşi soi şi
nu de mai mică însemnătate m-am scârbit şi m-am ţinut departe de
nelegiuirile acelei vremi.
N-a durat mult, şi cei Treizeci s-au prăbuşit, o dată cu odiosul lor
regim. Şi iarăşi m-a atras, deşi nu cu atâta putere ca prima dată, dorinţa
de a mă îndeletnici cu treburile obşteşti. Bineînţeles şi în acea epocă plină
de tulburări s-au întâmplat multe ticăloşii. Nici nu e de mirare, pentru că în
timpul schimbărilor radicale de regim, represaliile împotriva adversarilor
politici devin mult mai violente. Şi totuşi exilaţii de atunci au dat dovadă de
multă cumpătare la întoarcerea lor. Dar soarta nefericită a făcut ca unii
dintre oamenii ajunşi acum la putere să-l cheme în judecată pe acelaşi
Socrate, prietenul meu, aducându-i cea mai odioasă învinuire, şi cea mai
puţin potrivită din tot ce s-ar fi putut născoci împotriva lui: lipsa de credinţă
în zei. Sub acuzarea de impietate, juriul a votat împotriva lui, osândindu-l
la moarte tocmai pe omul care a refuzat să ia parte la o arestare nelegiuită
săvârşită asupra unuia dintre partizanii celor din exil, pe vremea când
aceştia fuseseră doar nişte pribegi necăjiţi.
Văzând eu toate acestea şi examinându-i pe noii politicieni care
formulau legi şi vegheau la păstrarea vechilor obiceiuri, am devenit mai
copt la minte pe măsură ce treceau anii şi am înţeles mult mai bine ce
greu este să guvernezi un stat, mai cu seamă când îţi lipseşte sprijinul
unor prieteni sinceri şi al unor partizani de nădejde. Unde să-i găseşti?
Printre cetăţenii actuali nu era uşor să-i afli, pentru că Statul nu mai era
cârmuit după datinile şi rânduielile străbune; şi nu vedeam nici cum mi-aş
putea face prieteni noi. Legile şi moravurile se stricau, iar răul sporea din
ce în ce, astfel că eu, care odată fusesem plin de avânt pentru viaţa
publică, am ajuns aproape năuc văzând cum totul se năruie în jurul meu.
Totuşi, n-am încetat să cuget în ce fel s-ar fi putut aduce îmbunătăţiri
întregului sistem politic, în împrejurările de atunci. Pentru a trece la fapte
concrete însă, aşteptam prilejul potrivit. In cele din urmă am înţeles că
toate statele existente sunt prost cârmuite, căci legiuirile lor suferă de un
rău de nelecuit, în afară de cazul în care ar fi reîntocmite cu grijă şi apoi
ajutate de pronie. Astfel, fără să vreau şi spre cinstea Filosofiei, am fost
silit să recunosc că numai prin mijlocirea ei se poate instaura dreptatea în
viaţa publică şi în cea particulară, şi că neamul omenesc nu va înceta să
se zbată în tot felul de suferinţe, până când sau tagma filosofilor va ajunge
să preia puterea de stat, sau tagma conducătorilor de stat, mânată de
pronia divină, va ajunge adepta Filosofiei.
Aceasta era convingerea mea, când am sosit întâia oară în Italia
şi Sicilia. Ajuns aici, aşa-zisa „viaţă fericită,” plină de petreceri a italioţilor şi
a syracusanilor, nu mi-a plăcut câtuşi de puţin: să te ghiftuiesti de două ori
pe zi, să nu te culci niciodată noaptea singur, ca şi toate celelalte lucruri
inerente unei astfel de vieţi! Nici un om sub soare, deprins din tinereţe cu
 8
asemenea moravuri, nu va putea ajunge vreodată chibzuit (chiar de şi-ar
da osteneala) - căci cine poate fi înzestrat cu o fire atât de minunat
armonizată? Iar cumpătat nici nu s-ar gândi măcar să se facă, ce să mai
vorbim de celelalte virtuţi. Tot aşa, nu există Stat care să rămână stabil,
oricât de bune i-ar fi legile, dacă cetăţenii se socot datori să se dedea la
cheltuieli exagerate şi să-şi ducă viaţa într-o completă trândăvie, întreruptă
doar de ospeţe, chefuri, şi plăcerile dragostei. Astfel de state neapărat vor
cădea pradă unei neîntrerupte succesiuni de tiranii, oligarhii şi democraţii,
în care oamenii de la putere nu vor nici măcar să audă de o cârmuire
întemeiată pe dreptate şi pe egalitatea cetăţenilor.
Mânat de convingerile şi consideraţiile de mai sus, m-am
îndreptat spre Syracusa. Atunci, fie soarta, fie un zeu care a găsit de
cuviinţă să pună la cale aceste lucruri, a aşternut temelia nenorocirilor
recente care au izbit pe Dion şi cetatea voastră. Şi teamă mi-e că vă vor
pândi necazuri şi mai multe, dacă nu mă ascultaţi nici acum, când vă
sfatuiesc pentru a doua oară.
Ce vreau să spun când afirm că sosirea mea de atunci în Sicilia
a dus la actuala stare de lucruri? După ce l-am cunoscut pe Dion, atunci
tânăr, i-am expus concepţiile mele despre ce-ar constitui adevărata fericire
pentru oameni, sfătuindu-l să le pună în practică prin vorbe şi prin fapte.
Astfel se pare că, fără să vreau şi făra să ştiu, eu pregăteam viitoarea
surpare a tiraniei. Căci Dion, care avea o minte foarte ageră, s-a arătat
mai receptiv la învăţăturile mele, şi le-a înţeles mai repede şi mai temeinic
decât toţi tinerii cu care am avut vreodată de-a face. Era ferm hotărît ca de
atunci înainte să-şi petreacă viaţa în alt chip decît majoritatea sicilienilor şi
italioţilor, punând virtutea mai presus decât un trai de îmbuibări şi
desfătări. Ca atare, s-a făcut din ce în ce mai nesuferit acoliţilor regimului
tiranic, şi aşa au rămas lucrurile până la moartea lui Dionysios.
După acel eveniment, Dion a hotărât să nu păstreze doar pentru
sine învăţătura pe care o dobândise din contactul cu adevărata filosofie,
mai ales că observase că ea era practicată şi de alţii, nu mulţi - e adevărat
- dar totuşi câţiva printre care, dacă zeii ar fi binevoit, s-ar fi putut număra
şi Dionysios cel Tînăr. Ei, şi dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ce fericire fără
pereche s-ar revărsa în viaţa lui Dionysios şi a tuturor celorlalţi syracusani!
Pentru înfăptuirea acestor planuri, trebuia neapărat, aşa credea el, ca eu
să vin neîntârziat la Syracusa: căci îşi amintea de timpul petrecut
împreună, cînd în sufletul lui încolţise dorinţa după o rînduială a vieţii mai
bună şi mai frumoasă. Dacă el izbutea să inspire aceste sentimente şi lui
Dionysios, lucru pe care îl şi încerca, el trăgea mare nădejde că va putea,
fără măcelurile, crimele şi năpastele care v-au bântuit acum în urmă, să
pregătească o viaţă cu adevărat fericită pentru întreaga ţară.
Judecând în acest chip sănătos, Dion l-a înduplecat pe
Dionysios să mă cheme, şi totodată m-a rugat prin scrisori să vin cât se
poate de repede, înainte ca alte persoane din preajma tronului să-l
îndepărteze pe tânăr de la idealul de viaţă făurit de mine, conducându-l pe
făgaşuri primejdioase. Iată aici cuvintele lui, chiar dacă s-ar părea ca
 9
lungesc vorba: „Ce prilej mai bun să aşteptăm, zicea el, decât acesta pe
care ni-l dă acum pronia cerească?” Apoi îmi arăta cât de întins era ţinutul
stăpânit de ei în Italia şi Sicilia, influenţa pe care o avea el acolo, îmi
vorbea de tinereţea lui Dionysios şi de strădaniile sale de a se cultiva în
domeniul filozofiei şi al educaţiei. În continuare, mă asigura că nepoţii şi
neamurile lui sunt persoane bine pregătite să înţeleagă doctrina şi felul de
viaţă profesate de mine. Ca atare, aceştia sunt potriviţi să aibă o influenţă
pozitivă asupra lui Dionysios cel Tânăr, ca să-l câştige de partea noastră.
Astfel înflorea nădejdea că, acum sau niciodată, în persoana aceloraşi
oameni s-ar putea întruni calitatea de filosofi cu aceea de conducători ai
unor mari state.
Cam acestea erau îndemnurile lui Dion şi multe altele de acelaşi
fel. Decât pe mine gândul la ce avea să se aleagă de aceşti tineri mă
umplea de teamă, căci dorinţele lor se nasc repede şi adesea se schimbă
în opusul lor. Pe de altă parte, mă bizuiam totuşi pe seriozitatea înnăscută
a caracterului lui Dion, acum ajuns în deplina maturitate a vârstei. Cum
şovăiam dacă e bine să dau urmare acestei invitaţii şi să plec sau nu, a
biruit până la urmă gândul că, dacă vreau să pun în practică ideile mele
despre guvernarea justă, e într-adevăr de ajuns să aduc la convingerile
mele pe un singur om, ca să-mi pot împlini idealul.
In această stare de spirit mi-am luat curajul să pornesc de
acasă, nu împins de motivele pe care mi le-au atribuit unii, ci mai ales ros
de mari îndoieli ca nu cumva să apar în proprii mei ochi drept un om al
vorbelor goale, incapabil de cea mai mică acţiune; sau să dau impresia că
aş trăda ospitalitatea şi prietenia lui Dion, care pe atunci într-adevăr trecea
prin primejdii destul de mari. Mi-l inchipuiam înfăţişându-se la mine, în
cazul când l-ar fi ajuns vreo nenorocire, sau ar fi fost alungat de Dionysios
ori de ceilalţi duşmani ai săi. „Ei bine, Platon,” ar fi zis el, „vin la tine ca
fugar, nu pentru că mi-ar fi lipsit hopliţii sau cavaleria ca să mă apăr
împotriva duşmanilor, ci cuvintele tale convingătoare, prin care ştiu că
numai tu poţi să-i îndrumi pe tineri spre ceea ce e bun şi drept şi să-i
îndupleci, când ocazia o cere, să se apropie unii de alţii prin legături de
prietenie şi camaraderie. De la tine însă n-am primit nici un sprijin. Am
părăsit Syracusa şi-acum vin aici să te-ntreb: oare, pe lângă mine, n-ai
trădat cumva şi Filosofia, pe care o proslăveşti pe toate drumurile, şi
despre care te-ai plâns că este călcată în picioare de atâţia alţii? Ei, dac-
aş fi locuit la doi paşi, la Megara, mi-ai fi sărit pe loc în ajutor; altfel, te-ai fi
socotit tu singur cel din urmă dintre oameni. Dar, acum, chiar crezi că de
vei aduce ca pretext lungimea drumului şi truda unei călătorii anevoioase
pe mare vei scăpa de dojana cuvenită unui nevolnic? Te înşeli amarnic.”
Cum aş fi putut eu răspunde unor asemenea învinuiri? In nici un
fel. Am pornit la drum, deci, supunându-mă raţiunii şi dreptăţii, pe cât e
omeneşte cu putinţă. Am părăsit, de hatârul lor, îndeletnicirile mele, care
nu erau lipsite de merite, spre a merge să trăiesc sub un regim tiranic ce
nu avea nimic în comun cu doctrina sau cu personalitatea mea. Plecând
acolo, mi-am îndeplinit datoria faţă de Zeus, patronul ospeţiei, şi m-am
 10
păzit şi de învinuirea ce mi-ar fi putut-o aduce Filosofia, cum că i-am pătat
numele prin laşitatea sau comoditatea mea.
Ca să nu mai lungesc vorba, la sosirea mea m-am văzut
înconjurat, la curtea lui Dionysios, numai de uneltiri şi de bârfeli menite să-l
întoarcă pe tiran împotriva lui Dion. L-am apărat pe cât mi-a stat în putere,
dar fără succes. Cam după trei luni, Dionysios l-a acuzat pe Dion că ar
conspira împotriva regimului tiranic şi l-a silit să se suie într-o corabie,
surghiunindu-l în chip ruşinos. După asta, fireşte, noi, prietenii lui, ne-am
temut să nu ne pomenim şi noi cu vreo învinuire şi să fim osândiţi ca
părtaşi la pretinsul complot al lui Dion. Ba chiar se răspândise în Syracusa
zvonul cum că tiranul m-ar fi dat pe mine morţii, ca fiind principalul vinovat
pentru toate tulburările de atunci. Dionysios, văzând starea de spirit în
care ne găseam, şi îngrijorat ca nu cumva temerile noastre să ducă la
ceva şi mai rău, începu să se arate prietenos faţă de noi. Pe mine, mai
ales, a încercat să mă împace, asigurându-mă că n-am de ce să mă tem şi
rugându-mă stăruitor să mai rămân la Syracusa. Plecarea mea nu i-ar face
lui cinste, zicea, pe când rămasul meu, da. Iată de ce, mă copleşea cu
rugăminţi.
Se ştie însă că orice rugăminte venită de la un tiran înseamnă de
fapt o poruncă. În cazul meu, s-a priceput foarte bine să mă împiedice să
plec, căci a ticluit să mă mute în fortăreaţa de pe Acropole, de unde n-ar fi
cutezat să mă ia cu sine nici un căpitan de corabie, nu zic împotriva voinţei
lui Dionysios (ceea ce nici nu era de gândit), ci numai cu un ordin special
de plecare, eliberat de mâna lui. Afară de asta, nu s-ar fi aflat nici un
negustor şi nici unul dintre vameşii de la graniţă, care, văzându-mă că
vreau să plec aşa, de capul meu, să nu mă fi oprit numaidecât spre a mă
duce înapoi la tiran, mai ales că acum se răspândise un alt zvon, contrar
celui de mai înainte, anume că Dionysios se prăpădeşte de dragul lui
Platon.
Dar cum stăteau în realitate lucrurile? Iată, acum iese la iveală
adevărul. Fapt e că, încetul cu încetul, Dionysius a început să ţină la mine
tot mai mult, pe măsură ce îmi cunoştea mai bine firea şi caracterul. Dar
îmi cerea cu tot dinadinsul să-l preţuiesc pe el mai mult decât pe Dion şi
să-l socotesc pe el, şi nu pe unchiul său, ca fiind prietenul meu cel mai
apropiat. Spre a-şi atinge ţelul, însă - dacă se putea atinge vreodată -
pregeta să ia calea cea mai nimerită: adică, să caute să se apropie de
mine ca elev şi auditor al lecţiilor mele de filosofie. Plecând urechea la
zvonurile răspândite de calomniatori interesaţi, se temea, vezi bine, ca nu
cumva să-i îngrădesc libertatea de acţiune şi astfel, prin mijlocirea mea, să
ajungă Dion să-şi realizeze scopul de a surpa tirania. Eu am răbdat toate
astea, încă mai nutrind speranţa cu care venisem la Syracusa, anume că
Dionysios ar putea, printr-o minune, să-şi recâştige interesul pentru o viaţă
călăuzită de filosofie. Îndărătnicia lui însă a biruit până la urmă.
Iată prin ce-am trecut în timpul primei mele călătorii şi şederi în
Sicilia. Până la urmă am plecat totuşi la Atena. Apoi am pornit iar la drum
şi m-am intors la Syracusa, la invitaţia stăruitoare a lui Dionysios. Ce
 11
motive m-au împins să fac acest lucru, ce am întreprins acolo, şi cât de
cuminţi şi drepte au fost acţiunile mele, vă voi povesti mai târziu, pentru a
răspunde pe şleau acelora care mă tot întreabă ce anume aşteptam de la
această a doua călătorie a mea. Mai înainte însă, vreau să vă sfătuiesc,
arătându-vă ce aveţi de făcut în actualele împrejurări, căci ar fi o greşeală
să tratez ceea ce este secundar ca pe un lucru principal. Iată, acum, ce
am de spus:
Ce trebuie să facă sfătuitorul unui om bolnav ce ţine o dietă
nepotrivită, decât să-l povăţuiască să-şi schimbe felul de viaţă? Dacă
bolnavul ascultă, sfătuitorul îl va îndruma în continuare; dacă nu, medicul
care vrea să treacă drept om cu greutate se va abţine de a-i mai da
consultaţii; altfel, se dovedeşte a fi un om neserios şi un doctor nepriceput.
Tot aşa e şi cu Statul, fie că e condus de un singur om sau de mai mulţi:
Dacă conducerea se află pe un drum bun, şi dacă este nevoie de un sfat
înţelept într-o împrejurare oarecare, acest sfat se cuvine dat de un om
priceput. Când însă conducătorii politici se dezic de o cârmuire dreaptă şi
nu mai vor în nici un chip să-i respecte idealul, ba încă poruncesc
sfetnicului, sub pedeapsa cu moartea, să menţină neschimbată forma de
guvernare, ca şi cînd reformele ar constitui o primejdie pentru propria lor
viaţă; ba mai mult, când ajung să aibă pretenţia să li se ofere numai ceea
ce corespunde dorinţelor şi capriciilor lor, spre a le face guvernarea cât
mai lesnicioasă şi mai expeditivă, ei bine, pe omul care ar primi să dea
sfaturi în asemenea împrejurari eu l-aş socoti un netrebnic, iar pe cel care
n-ar primi, un bărbat adevărat.
Aceasta e deci convingerea mea şi, dacă vine cineva la mine să-
mi ceară un sfat privitor la o chestiune de mare însemnătate pentru el - fie
că e vorba de avere sau de sănătatea trupului ori sufletului - îl ajut cu
dragă inimă, cât pot mai bine şi nu numai de mântuială, ca să scap de el.
Dar asta doar în cazul când omul cu pricina îmi face impresia că în viaţa
lui de toate zilele se conduce după principii ferme şi se arată dispus să-mi
urmeze povaţa. Pe de altă parte, dacă nu mi se cere deloc sfatul ori e
limpede că el nu va fi urmat în nici un chip, eu nu mă îndes, nechemat, cu
părerile mele la astfel de oameni, şi nici nu m-aş gândi să silesc pe cineva,
chiar de-ar fi vorba de feciorul meu. Robului meu, da, i-aş da sfaturi, şi
dacă nu m-ar asculta, l-aş sili s-o facă. Dar mi s-ar părea o nelegiuire,
bunăoară, să-mi silesc tatăl şi mama, afară numai dacă ei ar deveni
bolnavi la minte. Să presupunem că ei duc o viaţă care, deşi mie nu-mi
place, pe ei îi mulţumeşte; n-o să mă apuc să mă stric cu ei prin dojeni
fără rost, dar nici n-am să mă înjosesc să le stau la dispoziţie pentru
satisfacerea unor pofte pe care, de le-aş avea eu, mi s-ar face scârbă de
viaţă. Un om cu judecată s-ar cuveni să se comporte după acelaşi
principiu şi faţă de patria lui. Dacă găseşte că ea nu e bine ocârmuită,
trebuie să-şi spună deschis părerea, în măsura în care vorbele lui nu vor
suna în gol, iar el nu-şi periclitează viaţa. Dar să întrebuinţezi sila, spre a
răsturna regimul din ţara ta, încercând să ajungi la o ocârmuire ideală prin
surghiunuri şi măceluri, asta nu! Mai bine să stai liniştit şi să te rogi zeilor
 12
să-ţi dea ţie şi patriei tot binele.
Iată spiritul în care v-aş putea da şi vouă sfaturi, întocmai cum
eu, împreună cu Dion, l-am povăţuit şi pe Dionysios. L-am îndrumat mai
întâi să-şi rânduiască viaţa zilnică în aşa fel încât să ajungă din ce în ce
mai stăpân pe sine însuşi şi să-şi găsească prieteni şi susţinători
credincioşi, ca să nu păţească ce a păţit tatăl lui. Acesta, după ce a
recucerit o mulţime de oraşe siciliene, devastate de barbari, n-a mai fost în
stare să statornicească în ele guverne de încredere, alcătuite fie din
străini, fie din fraţii lui, mai tineri ca el. Pe aceştia i-a crescut el însuşi, le-a
dat dregătorii înalte, şi, din oameni săraci ce erau, i-a îmbogăţit. Pe nici
unul dintre ei însă n-a putut să şi-1 facă părtaş la domnie, nici prin vorbe
frumoase, nici prin invăţătură, nici prin binefaceri, şi nici prin legături de
rudenie. S-a arătat, astfel, de şapte ori mai prejos decât Darius, care n-a
avut încredere nici în fraţii lui, nici în cei crescuţi şi educaţi de el, ci numai
în cei şapte oameni care l-au ajutat efectiv să-i nimicească pe eunucii
mezi. A împărţit fiecăruia dintre ei câte o bucată de ţară mai mare decât
întreaga Sicilie, izbutind să şi-i facă aliaţi devotaţi care nu s-au ridicat nici
împotriva lui, nici unul împotriva altuia. In acest fel a dat o pildă de cum
trebuie să fie un bun legiuitor şi un bun rege, căci datorită legilor
promulgate de el dăinuie Imperiul Persan până în zilele noastre.
Tot atât de grăitoare e şi pilda dată de Atena. Aceasta, după ce
a luat o puzderie de cetăţi din mâna barbarilor, nu le-a colonizat cu
atenieni, ci a lăsat guvernarea în mâna propriilor lor cetăţeni. A reuşit să le
ţină sub stăpânirea ei mai bine de şaptezeci de ani, pentru că îşi avea
oamenii ei de încredere în fiecare oraş. Ce-a făcut în schimb Dionysios cel
Bătrân? El, viclean cum era, nu avea încredere în nimeni. A unificat
întreaga Sicilie într-un singur stat, dar a stăpânit-o cu greu, căci ducea
lipsă de oameni devotaţi lui cu trup şi suflet. Şi ce semn mai grăitor pentru
vrednicia sau nevrednicia cuiva, decât darul de a şti sau a nu şti să te
înconjuri de asemenea oameni?
Tocmai acestea erau sfaturile ce le dădeam noi, Dion şi cu mine,
lui Dionysios, pentru că tatăl său îl privase de educaţia cuvenită şi de un
anturaj potrivit pentru el. Cum din firea lui era înclinat spre prietenie, l-am
îndemnat să-şi caute printre rudele şi camarazii de o vârstă cu el oameni
vrednici, legaţi între ei să năzuiască mereu spre virtute. Dar, mai ales, să
fie şi el statornic în această dorinţă de virtute, statornicie de care avea
mare nevoie. Nu i-am spus asta pe faţă, căci ar fi fost prea primejdios, ci
pe ocolite, prin comparaţii şi prin opoziţii, demonstrându-i că oricine ajunge
să domnească şi vrea să-i păstreze de partea lui pe viitorii supuşi, nu va
izbuti decât pe calea virtuţii; şi că, dacă se abate de la ea, va da numai de
necazuri. Insă, de-ar porni pe drumul arătat de noi şi şi-ar da osteneala să
devină mai cuminte şi mai chibzuit, ar putea să recolonizeze oraşele
pustiite ale Siciliei şi să le unească într-o federaţie întemeiată pe legi şi
tratate de alianţă, spre a se apăra împreună de barbari. Atunci, îi dădeam
noi să înţeleagă, ar reuşi să îndoiască, ori chiar să înzecească, puterea
ţării moştenită de la părintele său. Dacă aceste planuri ar izbuti, el ar fi în
 13
măsură să-i ţină în frîu pe cartaginezi chiar şi mai bine decît bravul rege
Gelon, în loc ca, după rânduiala tatălui său, să se vadă nevoit să le
plătească tribut.
Iată sfaturile şi îndemnurile pe care le dădeam lui Dionysios, noi,
care chipurile conspiram împotriva lui, precum se răspândise peste tot
bârfa. Dar tiranul i-a dat crezare, surghiunindu-l pe Dion şi pricinuindu-mi
şi mie o spaimă cumplită.
Ca să trecem peste un lung şir de evenimente întâmplate într-un
scurt interval de timp, Dion, întorcându-se din Peloponez şi din Atena, i-a
dat lui Dionysios o aspră lecţie, de data asta nu cu vorba, ci cu sabia.
După ce, însă, liberă oraşul şi-l înapoie de două ori syracusanilor, aceştia
s-au purtat cu el întocmai ca Dionysios, pe vremea când tiranul mai
deţinea puterea şi când Dion, dorind să-i fie sfetnic credincios, încerca să-l
educe şi să facă din el un rege vrednic de tronul lui. Din nefericire,
Dionysios a plecat urechea la calomniile acelora care susţineau că Dion,
pus pe răsturnarea regimului, n-avea alt scop decât să-l prindă pe tânărul
tiran în mrejele filosofiei, ca acesta să lase treburile statului în mâinile sale,
ceea ce i-ar fi înlesnit lui Dion să-şi înlăture nepotul prin viclenie şi să se
facă el stăpân pe tron. Astfel de minciuni despre setea de putere absolută
a lui Dion, deşi absurde şi vrednice de dispreţ, au fost pentru a doua oară
răspândite printre syracusani, după plecarea lui Dionysios, şi au avut din
nou câştig de cauză, spre eterna ruşine a celor care le-au născocit.
Voi, cei care acum îmi cereţi ajutorul, merită să aflaţi cum de s-a
ajuns la o asemenea situaţie nefericită. După exilarea lui Dion, eu, un
atenian, prieten şi aliat al său, m-am înfăţişat tiranului cu gândul ca, în loc
de război, să aduc pacea; dar, am fost invins în lupta pe care m-am văzut
nevoit s-o port împotriva răuvoitorilor. Dionysios a încercat, in zadar, să
mă cîştige de partea lui, promiţându-mi mari bogăţii şi onoruri, ca să aibă
în mine un aliat şi un martor care să pună exilarea lui Dion într-o lumină
mai bună.
Mai apoi, când Dion s-a întors din exil, a adus cu sine din Atena
doi fraţi, cu care se împrietenise nu din pricina unor comune preocupări
filosofice, ci dintr-un fel de camaraderie provenită dintr-o relaţie de ospeţie,
iniţiere, sau participare la misterii. În astfel de împrejurări îl cîştigaseră cei
doi pe Dion ca prieten, iar după serviciile ce i le-au făcut la întoarcerea sa
de la Atena, au devenit chiar partizanii lui. Dar sosind ei în Sicilia şi
descoperind că Dion este ţinta atacurilor sicilienilor eliberaţi de el, sub
învinuirea că aspiră la tiranie, nu numai că l-au părăsit pe cel care-i
primise ca oaspeţi, ci s-au făcut vinovaţi pînă şi de moartea lui, deoarece
ei au fost aceia care le-au dat arme ucigaşilor lui Dion. Fapta asta
ruşinoasă şi nelegiuită nu vreau s-o trec sub tăcere, dar nici să stărui
asupra ei, căci se vor găsi destui care s-o judece în fel şi chip, acum şi pe
viitor. Totuşi, vreau să spulber părerea că fapta acestor doi nemernici ar fi
acoperit de infamie bunul renume al Atenei. Ei bine, declar că atenian a
fost şi acela care, dispreţuind toate bogăţiile şi onorurile ce i se ofereau, nu
s-a înjosit să-l trădeze pe acelaşi Dion. De ce? Pentru că atenianul cu
 14
pricina nu s-a legat cu Dion printr-o prietenie vulgară, ci prin comunitatea
unor înalte studii liberale, pe care orice om înţelept pune mai mare preţ
decît pe o înrudire de familie ori de cult. Aşa că, prin fapta lor, cei doi
ucigaşi ai lui Dion n-au putut să acopere de ruşine cetatea noastră, căci
asemenea ticăloşi nu-şi au locul în sânul ei.
Toate acestea le-am relatat pentru ca prietenii şi rudele lui Dion
să tragă singuri concluziile. Doresc să vă dau vouă, care mă consultaţi în
al treilea rând, aceleaşi sfaturi pe care le-am mai dat de două ori. După
mine, nici Sicilia, nici vreun alt stat nu trebuie să ajungă sub călcâiul unor
despoţi, ci numai sub puterea legilor, pentru binele tuturor, stăpânitori şi
supuşi, ca şi pentru urmaşii acestora. Numai nişte suflete mărunte şi nişte
caractere josnice se pot lăcomi la asemenea câştiguri trecătoare, oameni
care n-au idee de valoarea permanentă a binelui şi dreptăţii divine şi
umane, nu numai pentru prezent, ci şi pentru viitor.
Ţelul propus am încercat mai întîi să-l realizez împreună cu
Dion, apoi cu Dionysios, şi acum, pentru a treia oară, îl încerc cu voi. Iată
dar că mă las în voia lui Zeus, căci el preţuieşte a treia închinare. Luaţi
deci seama la ce-au pătimit Dionysios şi Dion. Primul nu mi-a dat ascultare
şi acum trăieşte ca vai de capul lui, pe când celălalt, pentru că mi-a urmat
sfaturile, a avut o moarte de erou. Căci frumos este, şi înălţător, cînd
cineva se străduieşte să dobîndească tot ce-i mai bun pentru sine şi
pentru patrie, sacrificându-şi viaţa pentru acest ideal. Nimeni dintre noi nu
este nemuritor, şi chiar presupunând că cineva ar fi, nici acela n-ar fi
fericit, cum îşi închipuie lumea. Intr-adevăr, pentru lucrurile neînsufleţite nu
există nici bine, nici rău vrednic de acest nume; de aşa ceva are parte
doar sufletul, fie că este unit sau despărţit de trup. Aşadar, să dăm crezare
străvechilor învăţături sfinte care ne vestesc nemurirea sufletului şi
existenţa judecăţii de apoi, în faţa căreia ajunge sufletul despărţit de corp,
precum şi grelele ispăşiri la care este el supus. Tocmai de aceea trebuie
să socotim că un rău suferit e mai mic decât acela de a săvârşi cele mai
mari crime şi nedreptăţi. Nu încape îndoială că omul iubitor de averi dar
sărac la suflet nici nu vrea s-audă de aşa ceva, şi chiar dacă aude, începe
să rîdă. Ca o fiară sălbatică răpeşte din toate părţile fără ruşine tot ce i se
pare lui că-i va satisface foamea, setea, şi pornirile josnice, cele care în
chip greşit sunt atribuite Afroditei. Orb e acel om, fiindcă nu vede cu ce fel
de fapte e împletită nelegiuirea şi cât de cruntă e ispăşirea legată de orice
crimă. Mai mult, rătăcitul nu-şi dă seama ce drum lipsit de glorie, plin de
ruşine se întinde în faţa lui, un drum urmărit de blestem şi fără putinţă de
ocolit, fie pe pământ, fie sub el.
Prin astfel de cuvântări l-am convins pe Dion să îmbrăţişeze
vederile mele şi am toată dreptatea să mă revolt împotriva celor care l-au
ucis, nu mai puţin decât împotriva lui Dionysios. Ambele părţi mi-au adus
nu numai mie, dar, îndrăznesc să spun, întregii omeniri cel mai mare
prejudiciu. Criminalii, pentru că au distrus un om care nu voia nimic altceva
decît să întroneze dreptatea, iar Dionysios, pentru că în tot timpul domniei
sale s-a abătut din calea ei. Iată, în persoana lui Dionysios, un conducător
 15
atotputernic, s-ar fi putut întruni Filosofia şi Puterea, arătând în chip
limpede tuturor, greci sau barbari, că nici statul, nici individul nu poate fi
fericit, dacă nu duce o viaţă înţeleaptă întemeiată pe dreptate, fie că şi-a
dobândit virtuţile prin străduinţe proprii, fie că a fost crescut şi educat cum
se cuvine de către nişte oameni evlavioşi, maeştri în ale moralei. Iată răul
pe care mi l-a făcut Dionysios; celelalte le socot neînsemnate în
comparaţie cu acesta.
Cât despre cel care l-a asasinat pe Dion, el a făcut, fără să-şi
dea seama, acelaşi lucru ca şi Dionysios. Căci Dion - şi asta o ştiu sigur,
atât cât un om poate garanta pentru un alt om -, dacă ar fi pus mâna pe
putere, n-ar fi ales altă formă de cârmuire decât următoarea: Mai întâi, şi-
ar fi descătuşat patria, Syracusa, din lanţurile robiei. Primenind-o, ar fi
îmbrăcat-o în straie de femeie liberă, şi apoi prin toate mijloacele ar fi
împodobit pe cetăţeni cu legile cele mai bune şi mai potrivite. Pe urmă, cu
toată râvna, s-ar fi ocupat de recolonizarea Siciliei şi de eliberarea ei de
sub jugul barbarilor, alungându-i pe unii şi supunându-i pe alţii chiar mai
lesne decât a facut-o, odinioară, Hieron. Dacă astfel de idei ar fi fost puse
în practică de un bărbat drept, curajos şi luminat, un om dedicat studiului
filosofiei, e posibil ca acesta, prin virtutea ce-o avea, să-i fi răspândit
renumele şi asupra altora. Să presupunem însă că Dionysios mi-ar fi dat
ascultare. Îndrăznesc să afirm că ar fi avut mult de cîştigat în ochii tuturor
oamenilor. În loc de asta, un demon, un duh rău a răspândit zavistia,
fărădelegea şi, ceea ce este cel mai rău, o infinită ignoranţă. În aceasta îşi
au rădăcinile toate relele, în ea îşi găsesc hrana, din ea rodeşte mai tîrziu
fructul ei, care devine amar pentru propriul zămislitor. Această ignoranţă a
viciat şi a distrus totul, pentru a doua oară.
Dar deocamdată, să ne păzim de orice ar pune această a treia
încercare sub auspicii nefavorabile. Îmi îngădui deci să vă sfătuiesc pe voi,
în calitate de prieteni ai lui Dion, să-l luaţi drept pildă pentru dragostea lui
de patrie şi modul său înţelept de viaţă; şi, oriunde e posibil, să-i traduceţi
în viaţă planurile pe care le avea, sub o zodie mai bună; care era natura
acestor planuri aţi aflat destul de desluşit de la mine. Dar acela dintre voi
care nu e dispus să-şi rânduiască viaţa după felul dorian al strămoşilor
voştri, luându-şi ca model pe acela al ucigaşilor lui Dion şi al sicilienilor, pe
un astfel de om nu trebuie să-l socotiţi vrednic de încredere, nici în stare
să ducă la bun sfîrşit o acţiune serioasă. Pe ceilalţi, atât din Sicilia însăşi
cât şi din Pelopones, poftiţi-i să ia parte la recolonizarea Siciliei întregi şi
să se bucure de aceleaşi drepturi şi legi ca şi voi. Şi nu vă temeţi nici de
Atena: sunt şi acolo oameni ce-i întrec pe toţi ceilalţi în virtute şi urăsc pe
cei care încalcă legile ospeţiei şi-şi ucid găzduitorii.
Dacă astfel de măsuri trebuie amânate din pricina nesfârşitelor
certuri dintre voi, oricare om înzestrat cu un dram de minte trebuie să-şi
dea seama că nu se poate pune capăt relelor pricinuite de luptele interne,
până ce partida care a ieşit învingătoare va uita de persecuţiile suferite şi
va înceta să se răzbune pe partida adversă prin surghiuniri şi ucideri în
masă. Dimpotrivă, birutorii trebuie să-şi impună moderaţie şi să vină cu
 16
legi nepărtinitoare, care să aibă în vedere deopotrivă interesul
învingătorilor cât şi cel al învinşilor. Pentru ai face pe aceştia din urmă să
respecte aceste legi, trebuie să întrebuinţeze două mijloace de
constrângere: teama şi ruşinea. Teama vor putea s-o inspire învingătorii
numai dacă ştiu cum să-şi arate superioritatea puterii lor, iar ruşinea, dacă
ştiu să se ridice deasupra patimilor de partid, arătându-se dornici şi
destoinici de a se supune legilor pe care ei înşişi le-au stabilit. Alt mijloc de
a pune capăt suferinţelor unui stat măcinat de războaie interne nu există.
În mod obişnuit, în asemenea state se succed fără întrerupere răscoale,
duşmănii, ură şi neîncredere.
Deci, partidul ajuns la putere, indiferent care ar fi el, dacă
doreşte cu adevărat salvarea patriei, trebuie să aleagă îndeosebi pe acei
bărbaţi pe care-i ştiu că reprezintă elita Eladei, cu precădere bărbaţi mai în
vîrstă, care au familie, strămoşi numeroşi şi iluştri şi care, fără excepţie,
posedă o avere destul de mare. Pentru o cetate cu zece mii de locuitori,
trebuie cincizeci de bărbaţi de acest fel. Pe aceştia să-i atragă prin
rugăminţi şi cele mai mari onoruri, iar după ce-au venit, să-i pună să jure
că vor face legi care să nu părtinească nici pe învingători nici pe învinşi,
dând aceleaşi drepturi la toţi cetăţenii statului.
O dată legislaţia stabilită, dezvoltarea oraşului depinde de aici
înainte de împrejurări. Intr-adevăr, dacă facţiunea de la putere se arată
mai respectuoasă faţă de legi decât cea învinsă vor dispărea toate relele şi
vor domni peste tot bunăstarea şi fericirea. Dar dacă se va întâmpla
contrariul, apoi să nu mă mai chemaţi nici pe mine, nici pe altul ca să vă
ajute cu sfaturile pe care vi le-am dat acum. Acestea corespund de fapt
planului pe care Dion şi cu mine ne-am gîndit să-l oferim syracusanilor.
Este vorba despre al doilea plan, pentrucă pe primul am intenţionat să-l
aducem la îndeplinire chiar cu Dionysios, pentru binele general. Dar o
asemenea încercare a fost zădărnicită de o soartă mai tare ca oamenii. A
venit acum rîndul vostru să încercaţi cu mai mult succes, cu voia proniei şi
cu ajutorul zeilor!
Ajunge acum cu sfaturile şi recomandările. Am spus destul şi
despre prima mea călătorie la Syracusa. Cât priveşte pe cea de a doua,
cel care vrea să ştie cât de potrivite şi pline de bun simţ au fost motivele
care m-au hotărât s-o întreprind, poate să le afle din cele ce urmează.
Deci, prima mea şedere în Sicilia s-a scurs aşa cum v-am povestit mai
sus, înainte de sfaturile pe care vi le-am dat vouă, rudele şi prietenii lui
Dion. Am izbutit, cu mare greutate, să-1 înduplec pe Dionysios să mă lase
să plec, cu învoiala ca, după ce se va încheia pacea – căci pe atunci
Syracusa se găsea în stare de război - el să mă recheme, împreună cu
Dion. Dionysios a făgăduit să ne cheme pe amândoi de îndată ce-şi va fi
consolidat puterea, iar pe Dion l-a poftit să nu mai socoată plecarea lui
drept un surghiun, ci numai o schimbare de domiciliu. In aceste condiţii,
am făgăduit si eu să mă întorc.
După ce s-a încheiat pacea, pe mine m-a chemat înapoi,
stăruind să vin neîntârziat, dar pe Dion l-a rugat să mai aştepte un an.
 17
Dion însuşi mă îndemna pe atunci să pornesc de îndată la drum. Din
diferite părţi ale Siciliei, soseau veşti că Dionysios fusese acum cuprins din
nou de o extraordinară pasiune pentru filosofie! Iată pentru ce m-a rugat
Dion, insistent, să nu mă sustrag acestei chemări. Ştiam, bineînţeles, că
asemenea înclinări spre a filosofa nu sunt neobişnuite la oamenii tineri.
Dar am socotit că e mai cuminte să las în treaba lor şi pe Dion şi pe
Dionysios. Aşa că mi-am atras supărarea şi a unuia şi a celuilalt, când le-
am spus că sunt prea bătrân ca să mai călătoresc şi, pe urmă, că
Dionysios nu s-a ţinut deloc de învoiala făcută cu mine. După asta, pare-
mi-se, Archytas s-a dus să-i facă o vizită tiranului, căci eu înainte de a
pleca din Syracusa stabilisem legături de prietenie între Dionysios şi
Archytas împreună cu guvernul lui din Tarent. Pe de altă parte, existau la
Syracusa unii oameni care prinseseră câteva idei din discursurile filosofice
ale lui Dion şi, alţii care, la rândul lor, auziseră câte ceva de la primii. Aşa
se face că toţi aveau o oarecare spoială filosofică. Bănuiesc că aceşti
neisprăviţi au încercat să se dea în vorbă despre astfel de probleme
filosofice şi cu Dionysios, încredinţaţi că acesta este depozitarul întregii
mele doctrine. El, care are o minte foarte ageră de altfel, e grozav de
trufaş. Pesemne că discuţia nu i-a displăcut, dar, cu prilejul acesta, s-a dat
de gol că din sistemul meu filosofic nu-şi dăduse osteneala să înveţe mai
nimic în timpul primei mele şederi la Siracuza. Iată, deci, cele două motive
care l-au îndemnat să mă recheme: pe de o parte dorinţa sinceră de a
cunoaşte mai îndeaproape filosofia mea, pe de alta, ambiţia de a nu trece
drept un ignorant în faţa curtenilor săi. De ce însă n-a vrut să ia lecţii cu
mine prima oară am lămurit în cele povestite mai sus.
Aşadar, după ce m-am întors cu bine în patrie şi i-am respins a
doua invitaţie, precum am spus adineauri, Dionysios, cred, a pus totul în
joc ca nu cumva cineva să bănuie că eu l-aş dispreţui şi că, supărat fiind
pe el, refuz să mă mai întorc, ştiindu-i prea bine caracterul, modul de viaţă
şi deprinderile. Decât, dator sunt să spun adevărul şi să rabd dacă cineva,
cunoscând cele întâmplate, nu va pune mare preţ pe filosofia mea şi va
crede că tiranul a fost cel cuminte. Dar, iată că Dionysios m-a invitat a treia
oară şi, pentru a-mi uşura greutăţile călătoriei, a trimis o triremă pe care se
găsea Archedemos, un discipol al lui Archytas, pe care aflase el că-l
preţuiesc mai mult decît pe toţi sicilienii. Archedemos era însoţit şi de alţi
prieteni ai mei din Sicilia. Toţi aceştia îmi aduceau una şi aceeaşi veste:
anume că Dionysios făcuse mari progrese pe tărâmul filosofiei. Tiranul
însuşi trimitea o scrisoare foarte lungă, ştiind bine cât ţineam eu la Dion, şi
câtă osteneala îşi dădea acesta să mă convingă să plec la Syracusa.
Epistola, luând acestea în considerare, începea cam aşa: „Dionysios îl
salută pe Platon“, urmau complimentele epistolare obişnuite, ca, apoi, fără
alte preliminarii, să declare: „Dacă eşti dispus să dai curs invitaţiei noastre
şi să vii acum în Sicilia, toate problemele legate de exilul lui Dion se vor
rezolva de îndată, după placul tau. Ştiu că pretenţiile tale vor fi moderate,
aşa ca eu să le pot satisface. Dacă nu vii, nici una dintre chestiunile
privitoare la interesele personale sau generale ale lui Dion nu va fi
 18
rezolvată precum doreşti“. Iată deci cam în ce termeni se exprima cu
privire la acest subiect; restul ar fi prea lung şi fără un interes deosebit ca
să-l mai reproduc aici. De la Archytas şi de la tarentini, primeam de
asemenea un noian de scrisori, în care preamăreau înclinaţia lui Dionysios
pentru filosofie, insistând şi asupra faptului că, dacă nu soseam de îndată,
aş fi putut compromite legăturile de prietenie pe care le stabilisem între ei
şi Dionysios, deloc lipsite de importanţă din punct de vedere politic.
Cum se vede, unii, prietenii din Italia şi Sicilia mă trăgeau la ei;
iar alţii, cei din Atena, numai ca nu mă împingeau afară din ţară cu
rugăminţile lor. La aceasta se mai adăuga şi vechiul considerent că nu se
cade să trădez interesele lui Dion şi ale prietenilor şi aliaţilor din Tarent. Şi
apoi mă gândeam şi eu că nu e deloc de mirare ca un tânăr cu mintea
ageră, tot auzind vorbindu-se de subiecte înălţătoare, să fie cuprins de
dorinţa unei vieţi filosofice. Trebuia, aşadar, să merg să cercetez cum stau
lucrurile, spre a nu mă sustrage îndatoririlor pe care le aveam şi să nu mă
expun unor aspre critici dacă, într-adevăr, cele spuse despre dragostea lui
Dionysios pentru filosofie erau întemeiate. Am pornit, deci, mânat de
această judecată, acoperindu-mi, ca să zic aşa, capul de ruşine, dar plin
de temeri şi de rele presimţiri.
Am sosit, aşadar, pentru a treia oară la Syracusa, de astă dată
cu adevărat ocrotit de Zeus Salvatorul, căci numai el m-a scăpat viu şi
nevătămat. In afară de zeu, trebuie, totuşi, să-i fiu recunoscător şi lui
Dionysios, care, în pofida străduinţelor unora să mă piardă, s-a opus, ba
încă a arătat şi o anumită consideraţie faţă de mine.
De îndată ce am sosit, am socotit că este de datoria mea să mă
încredinţez dacă într-adevăr Dionysios s-a aprins ca o văpaie de dorul
filosofiei sau dacă zvonul acesta, răspândit cu atâta stăruinţă la Atena, era
lipsit de orice temei. Ei bine, spre a face această proba, exista o cale nu
lipsită de nobleţe si cu adevărat potrivită tiranilor, mai ales când aceştia şi-
au umplut capul cu tot felul de învăţături prost înţelese. (Cam acesta era şi
cazul cu Dionysios, m-am convins nu mult după sosirea mea.) Calea
constă în a arăta unor astfel de oameni cât de cuprinzător e domeniul
filosofiei, în ce rezidă esenţa ei, ce greutăţi aproape de neînvins sunt
implicate în studiul ei, câtă strădanie cere. În cazul când ascultătorul este
din fire înclinat spre filosofie, ceea ce înseamnă că are o natură care ţine
de divin şi este vrednic de ea, va socoti că drumul ce i s-a descris este
minunat! Va considera de datoria lui să-l urmeze fără zăbavă şi cu
sârguinţă, să nu-şi mai petreacă viaţa în alt chip. Atunci îşi va încorda
puterile şi va păşi hotărât înainte, alături de îndrumătorul său, pînă ce-şi va
atinge telul, sau până când e gata să se călăuzească singur, fără ajutorul
altcuiva. Cel care e astfel înzestrat, trăieşte conform acestor norme,
continuându-şi îndeletnicirile zilnice, dar nedespărţindu-se nici o clipă de
filosofie, adică de acel fel de viaţă care, împreunat cu cumpătarea, îl face
să aibă o minte ageră, o bună aducere-aminte şi o judecată sprintenă. El
va respinge orice altă viaţă, potrivnică acesteia. Cu totul altceva sunt aceia
care în realitate n-au nici o chemare filosofică, având doar o spoială de
 19
pseudoştiintă pe deasupra, întocmai ca aceia care au numai pielea
bronzată de soare. Astfel de indivizi, când văd cât de multe-s de învăţat,
de câtă trudă e nevoie şi cât de sever e felul zilnic de viaţă care, prin
disciplina lui, e singurul potrivit pentru îndeletnicirea filosofică, vor socoti
că aşa ceva e greu - dar ce zic greu? -, ba chiar imposibil, şi nici nu se vor
încumeta măcar să-l încerce. Alţii vor căuta să-şi spună că şi-au făcut o
idee generală îndestulătoare din cele auzite şi că nu mai au nevoie de alte
străduinţe. Iată proba limpede ce nu dă niciodată greş faţă de cei dedaţi
unei vieţi uşoare, nedeprinşi cu o muncă susţinută. Ei bine, atunci cel care
îşi dă seama că nu e în stare să urmeze întocmai preceptele Filosofiei, nu
mai poate arunca vina pe magistru, ci numai pe el însuşi.
Iată, în felul ăsta l-am pus la încercare atunci pe Dionysios.
Toate nu le-am discutat eu cu el, dar nici el nu mi-a cerut-o. Era şi firesc:
din pricina frânturilor auzite de la alţii, el îşi da aere că ştie multe, că
posedă principiile fundamentale şi că e stăpân pe materie. Ba mi-a ajuns
la ureche că mai târziu a scris şi un tratat despre aceste lucruri prinse de
la alţii, făcându-l să circule sub numele său, fără să pomenească deloc că
a compilat doar spusele altora. Adevărul e că nu ştiu nimic sigur despre
asta. Am mai aflat că şi alţi gânditori s-au ocupat cu aceleaşi probleme ca
şi mine. Cine sunt, ce anume au scris, n-are importanţă. In privinţa
acestora, aş dori totuşi să stabilesc un lucru. Indiferent ce reproşuri îmi pot
fi aduse, acum şi pe viitor, privind subiectul care mă preocupă, indiferent
dacă criticii mei mi-au fost discipoli sau aparţin altor cercuri, sau dacă sunt
ei înşişi autori ai unor tratate filosofice, rămîn la convingerea că este peste
putinţă ca ei să se priceapă cât de cât în acest subiect. El nu poate fi tratat
după felul altor ştiinţe; ba dimpotrivă, devine viciat dacă este pus în scris.
Despre acest subiect eu n-am scris niciodată şi nici nu voi scrie, căci el nu
se lasă cuprins în cuvinte ca alte învăţături, ci numai după ce te-ai
familiarizat cu el multă vreme. Trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul
răsare în suflet, cum ţâşneşte brusc flacara din focul aprins, şi se hrăneşte
singură. Pe de altă parte, ştiu sigur că cea mai bună expunere despre
asemenea lucruri ar fi cea făcută de mine, fie oral, fie în scris. Şi sunt la fel
de sigur că dac-ar fi rău expuse, nimeni n-ar fi mai mâhnit ca mine. De-aş
fi fost convins că ele ar fi accesibile unui public mai larg, prin scris sau prin
viu grai, ce glorioasă sarcină mi-ar fi rezervat soarta! Printr-un asemenea
tratat, aş fi putut aduce omenirii un imens serviciu, dezvăluind esenţa
lucrurilor. Rămîn însă la părerea că accesul la această esenţă nu este la
îndemîna tuturor oamenilor, fiind destinat numai acelora care năzuiesc să-
şi găsească propria cale, chiar dacă au nevoie, la început, de puţină
îndrumare. Cât priveşte restul oamenilor, o asemenea iniţiere i-ar putea
conduce pe unii la un dispreţ cu totul nepotrivit şi neîndreptăţit faţă de
filosofie; iar pe alţii, la o umflare în pene şi găunoasă îngâmfare, ca şi cum
li s-ar fi dezvăluit cine ştie ce lucruri însemnate. Dar despre asta am de
gând să vorbesc mai pe larg, căci după o astfel de explicaţie, poate se va
înţelege mai bine la ce mă refer. Intr-adevăr, nu încape îndoială că există
un motiv întemeiat împotriva aceluia care se încumetă să dezvolte în scris
 20
o teorie. Deşi eu am demonstrat asta în repetate rînduri, consider că este
bine s-o fac din nou acum.
Ajungem întotdeauna la cunoaşterea unui lucru prin trei
elemente; cel de-al patrulea o constituie cunoaşterea în sine; iar al cincilea
este însuşi obiectul care urmează să fie cunoscut, cu condiţia să existe cu
adevărat. Mai întâi, avem numele, în al doilea rînd, definiţia, în al treilea,
imaginea, iar în al patrulea, cunoaşterea lucrului respectiv. Pentru deplina
înţelegere a celor ce afirm, să luăm un exemplu particular, care poate
demonstra idea generală. Există ceva care se cheamă „cerc”; acesta
primeşte un nume, care e tocmai cel pe care l-am enunţat; apoi, vine
definiţia lui, care constă din substantive şi verbe: „totalitatea punctelor ce
se află la distanţă egală de centru“ ar fi definiţia a ceea ce poartă numele
de „rotund“, „circumferinţă” sau „cerc”; în al treilea rând vine imaginea sau
reprezentarea cercului, care poate fi desenată şi ştearsă, ori, în cazul unei
sfere, strungită şi sfărâmată. Dar cercul însuşi, la care toate aceste
operaţii se referă, nu este cu nimic afectat, în sensul că este cu totul
altceva decît ele. Al patrulea element se referă la celelate trei (nume,
imagine, definiţie) şi implică, la rândul lui, trei moduri de cunoaştere:
ştiinţa, inteligenţa, si părerea adevărată. Acestea din urmă alcătuiesc un
tot şi nu sălăşluiesc nici în sunetele vocii (numele, definiţia), nici în
imaginile materiale, ci în suflet, de unde reiese că ele sunt deosebite şi de
cercul în sine, si de cele trei elemente semnalate mai sus (numele,
definiţia, imaginea). Dintre cele trei moduri ale cunoaşterii, inteligenţa--prin
înrudire şi asemănare--se apropie cel mai mult de al cincilea element
(lucrul în sine); celelalte sunt mai depărtate.
Aceste observaţii sunt valabile şi pentru figurile drepte şi
circulare, culori, orice corp natural sau artificial, foc, apă şi celelalte
elemente din această categorie, orice vieţuitoare, însuşirile sufletului, orice
faptă sau pătimire, ca şi pentru Bine, Frumuseţe, şi Dreptate. Dacă cineva
nu izbuteşte să-nţeleagă, într-un fel sau altul, cele patru elemente ale
fiecăruia dintre aceste lucruri, nu va putea ajunge nici la al cincilea
element, care este ştiinţa completă a lucrului în sine. Pe lângă asta, toate
cele cinci elemente caută să descrie nu numai calitatea, ci şi fiinţa fiecărui
lucru, care nu se poate exprima în cuvinte-- un mijloc de comunicare atât
de imperfect. Iată de ce nici un om cuminte nu va îndrăzni vreodată să-şi
exprime propriile gînduri într-un chip fix, imuabil, aşa cum este cazul atunci
cînd le aşterni în scris, prin caractere grafice.
Ceea ce am spus acum are iar nevoie de o lămurire. De pildă,
orice cerc material, desenat, sau strungit, e plin de elemente contrare faţă
de cercul în sine, ideal, pentru că se atinge peste tot cu linia dreaptă. Pe
când cercul ideal, prin definiţie, nu conţine nimic din ceea ce e opus firii
sale. Cât priveşte numele lucrurilor, el nu e ceva statornic. Nimic nu ne
opreşte ca să denumim lucrurile curbe, „drepte”, şi invers; dar chiar dacă
le botezăm cu nume contrare, lucrurile în sine nu-şi vor schimba natura.
Iar pentru definiţia lucrurilor, alcătuită din substantive şi din verbe, este
valabilă aceeaşi regulă: niciodată o formulare stabilită nu rămîne fixă.
 21
Există nenumărate argumente în acest sens pentru a dovedi cât de
nesigure apar fiecare dintre cele patru elemente. Dar lucrul cel mai
important şi totodată cel mai obscur este acela despre care am vorbit mai
înainte, anume că, în faţa celor două principii constitutive ale fiecărui lucru
(fiinţa şi calitatea lui), sufletul se străduieşte să înţeleagă, să se
lămurească pe sine însuşi, nu atât asupra calităţii cât asupra fiinţei acelui
lucru. Dar cele patru elemente îi furnizează, fie în teorie, fie în practică,
tocmai ceea ce el nu caută, anume calitatea unui lucru. Cum ceea ce se
prezintă astfel, în formă verbală sau materială, este lesne controlat de
simţuri, e firesc să se producă grave confuzii şi dubii în sufletul oricărui
om.
În problemele în care nu suntem deprinşi să căutăm adevărul, ca
urmare a unei educaţii nesatisfăcătoare, şi ne mulţumim doar cu prima
imagine ce ne vine în minte, nu ne facem chiar de râs unii faţă de alţii când
întrebăm sau suntem întrebaţi ceva, pentru că putem întotdeauna critica
sau testa cele patru elemente. Dimpotrivă, dacă suntem invitaţi să ne dăm
cu părerea privind cel de-al cincilea element (lucrul în sine), ei da, victorios
apare cel care nu se pricepe la altceva decît să răstoarne prin argumente
cele ce pot fi lesne răsturnate. El poate chiar să-l facă pe vorbitor sau pe
scriitor să treacă în ochii celor mulţi drept un impostor, cineva care habar
n-are de ce scrie sau spune. Iar ascultătorii adesea nu-şi dau seama că nu
conferenţiarul sau autorul e de vină, ci faptul că cele patru elemente sunt
deficitare prin însăşi natura lor.
Numai calea ce trece prin toate aceste elemente, de sus în jos şi
de jos în sus, duce spre cunoaştere, desigur cu multă caznă şi cu condiţia
ca şi învăţăcelul şi îndrumătorul să fie oameni superiori. Când însă cineva
e deficitar din fire, privind atât agerimea minţii cât şi ceea ce numim noi
„caracter”, şi dacă tot ce era bun în el a fost pe urmă stricat, ei bine, pe un
asemenea om nici măcar un Lynkeus n-ar putea să-l facă să „vadă”. Intr-
un cuvânt, pe cel care nu are afinitate cu lucrul studiat, nici agerimea minţii
şi nici o bună memorie nu-l va putea face să pătrundă vreodată firea intimă
a acelui lucru; căci în naturile principial străine de un anume obiect, nu se
iveşte puterea de a-l pătrunde. Astfel că, acei care nu sunt înrudiţi
sufleteşte cu dreptatea şi frumosul, nesimţindu-se atraşi de aceste virtuţi,
chiar dacă au mintea ageră şi aducerea-aminte bună pentru un lucru sau
altul, nu vor putea niciodată să cunoască, în măsura în care aşa ceva este
posibil, adevărata natură a virtuţii şi a viciului; tot aşa cum nu pot s-o
cunoască nici acei care, deşi au afinitate pentru virtuţile sus-numite, nu
sunt înzestraţi, din păcate, nici cu o memorie bună, nici cu o minte ageră.
Binele şi răul trebuie studiate împreună, cu multă osteneală şi stăruinţă; în
acelaşi fel trebuie studiat şi ceea ce este adevărat sau fals privind orice
parte din ansamblul fiinţei, precum am remarcat de la la început. Numai
după ce cu multă trudă ai frecat unul de altul--cum freci două lemne ca să
scoţi foc--aceste elemente ale cunoaşterii, adică numele, definiţiile,
imaginile şi senzaţiile ce se desprind din ele, prin discuţii ţinute într-un
spirit binevoitor, prin întrebări şi răspunsuri ce nu-s izvorâte din invidie,
 22
numai atunci, zic, ţâşneşte, cu tot ce stă în puterea minţii omeneşti, lumina
înţelepciunii şi a inteligenţei asupra fiecărui lucru studiat. De aceea, orice
om serios se va feri din răsputeri să aştearnă vreodată în scris părerile
sale despre problemele serioase, ca apoi să le arunce pradă ignoranţei
invidioase a vulgului. Intr-un cuvânt, din cele de mai sus trebuie să tragem
concluzia că, de câte ori vedem un tratat scris fie de un dătător de legi, fie
de altcineva despre un subiect la fel de însemnat, trebuie să fim încre-
dinţaţi că autorul cu pricina, dacă e om într-adevăr serios, n-a pus în
scrierea sa gândurile care-i sunt cele mai scumpe, căci acestea zac
ascunse undeva în cel mai frumos ungher al sufletului său. Dar dacă el
chiar şi-a aşternut în scris reflexiile sale cele mai de preţ, atunci --ca să
parafrazăm versul poetului -- „ nu zeii, ci muritorii i-au rătăcit minţile”.
Cine a urmărit această istorie plină de meandre, îşi va da prea
bine seama că dacă Dionysios, sau orice alt om mai vrednic sau mai puţin
vrednic decât el, a scris un tratat despre elementele primordiale ale firii, a
făcut acest lucru fără să fi auzit sau să fi dobîndit în prealabil cunoştinţe
solide despre subiectul pe care-l tratează. Altfel, el ar fi arătat aceeaşi
reticenţă faţă de acest subiect pe care am încercat-o şi eu, neîndrăznind
să le expună unei publicităţi atât de nepotrivite şi lipsite de cuviinţă. Nici
măcar sub formă de notiţe, n-ar fi trebuit să scrie aşa ceva. Căci cel care
şi-a însuşit în suflet o asemenea ştiinţă nu mai este în pericol să uite cele
învăţate. Dacă într-adevăr el l-a scris, înseamnă c-a fost mânat de o
ambiţie ruşinoasă, fie ca să treacă drept autor al acestui tratat, fie ca să se
laude că s-a împărtăşit dintr-o educaţie de care, de fapt, n-a ştiut să se
facă vrednic, fiind dornic numai de renumele ce l-ar putea câştiga de pe
urma ei.
Dacă Dionysios într-o singură convorbire pe care a avut-o cu
mine a izbutit să-şi însuşească doctrina mea, atunci lucrul s-ar explica; dar
cum s-a putut întâmpla aşa ceva „apăi, numa’ Zeus o fi ştiind", cum zice
tebanul. Căci, cum am menţionat, am lucrat cu el o singură dată, şi atât
Acum, cei curioşi să afle adevărul, se vor întreba bineînţeles, de ce n-am
mai continuat noi să lucrăm împreună. Să fi hotărât Dionysios, după ce a
stat cu mine de vorbă o singură dată, că ştie îndeajuns (descoperind
doctrina mea de unul singur sau, mai devreme, de la alţii)? Ori că
învăţătura mea e lipsită de valoare? Ori-- al treilea motiv-- că ea îl
depăşeşte şi că, aşadar, el n-ar fi în stare să trăiască după normele
înţelepciunii şi virtuţii? Ei bine, dac-a hotărât că doctrina mea n-are nici o
valoare, va avea de înfruntat mulţi martori, care-s gata să afirme tocmai
contrariul şi care în astfel de chestiuni sunt mult mai pricepuţi decât
Dionysios. Pe de altă parte, dacă a descoperit-o el singur sau a primit-o de
la altcineva, considerând-o vrednică de educaţia unui om liber, atunci cum
a putut el, afară dacă nu e un om cu totul pervers, s-o nesocotească cu
atâta uşurinţă, pe ea şi pe acela care i-a fost îndrumător şi maestru? Cum
m-a nesocotit pe mine, vă voi istorisi acum.
Nu multă vreme după discuţia noastră, Dionysios, care până
atunci îi lăsase lui Dion averile şi-i îngăduise să se folosească de venituri,
 23
a oprit dintr-o dată livrările de bani în Pelopones, ca şi cum ar fi uitat cu
desăvârşire de înţelegerea noastră. Şi motivul? Bunurile astea, zicea el,
nu sunt ale lui Dion, ci ale feciorului acestuia, căruia, în calitate de unchi, îi
era tutore, potrivit legii. Aşa stând lucrurile, am putut să-mi dau clar seama
la ce se reducea dragostea de filosofie a lui Dionysios, şi m-am umplut de
indignare, chit că voiam sau nu. Iată că veni şi vara, anotimpul prielnic
navigaţiei. Adevărul este că eram supărat nu atât pe Dionysios, cât pe
mine însumi şi pe acei prieteni care mă siliseră să vin pentru a treia oară la
Syracusa, „trecând pe sub Scylla, pentru a mă măsura cu Charybda“. M-
am hotărât atunci să-i spun lui Dionysios că, după batjocurile aduse lui
Dion, mi-era peste putinţă să mai rămân la Syracusa.
Tiranul a căutat să mă îmbuneze, rugându-mă să nu plec,
pesemne pentru că socotea că reputaţia i-ar fi ştirbită de a-şi ajunge să mă
plâng pe la alţii de purtarea lui faţă de mine. Când a văzut că nu mă poate
îndupleca, a promis că-mi va pregăti el însuşi plecarea, deoarece eu eram
într-atât de furios încât voiam să mă îmbarc pe o corabie de transport
obişnuită, hotărât să îndur orice, dacă aveam să întâmpin opoziţie; era
limpede ca lumina zilei că, în această neînţelegere, nu eu eram vinovatul,
ci alţii faţă de mine.
Cum nu voiam să mai rămân nici în ruptul capului, Dionysios a
născocit un tertip ca să mă ţină pe loc cât mai dura sezonul prielnic
navigaţiei. In ziua următoare, a venit la mine şi mi s-a adresat pe un ton
mieros: „Să dăm la o parte sămânţa discordiei neîncetate dintre tine şi
mine, din pricina lui Dion şi a intereselor sale. Iată ce sunt dispus să fac,
de hatârul tău: sunt de acord ca Dion să-şi păstreze avuţiile şi să se
stabilească în Pelopones. Şi nu ca exilat, ci cu dreptul de a se reîntoarce
aici, de îndată ce între el, mine şi voi, prietenii lui, se va ajunge la o
înţelegere, desigur cu condiţia ca el să nu conspire împotriva mea. Zălog
pentru cele învoite între noi să-mi fii tu şi cu prietenii tăi, precum şi rudele
lui Dion de aci. El, la rândul lui, să vă dea vouă garanţiile necesare.
Veniturile sale se vor depune în Pelopones sau în Atena, la cine veţi crede
voi de cuviinţă. Dion să aibă folosinţa dobânzilor, dar să nu poată dispune
de capital fără consimţământul vostru. Căci nu sunt eu tocmai convins că o
dată ajuns în stăpânirea averii sale, care nu e de loc de dispreţuit, se va
purta leal faţă de mine. Am însă încredere în tine şi în amicii tăi. Gândeşte-
te deci bine dacă eşti de acord cu aceste propuneri şi acceptă să mai rămîi
la noi încă un an. La primăvară, poţi pleca şi lua cu tine şi averea lui Dion.
De bună seamă el îţi va fi foarte recunoscător, dacă-i faci acest serviciu".
Propunerea lui m-a tulburat peste măsură, totuşi i-am spus că
voi mai chibzui şi-i voi da răspunsul a doua zi. Aşa au rămas lucrurile. Dar
după ce s-a dus, am început să cuget, nu mai puţin tulburat ca înainte. Ei
bine, m-am întrebat, oare ce se va întampla dacă Dionysios n-are nici
gând să împlinească ceva din cele făgăduite dar, cu toate astea, în cazul
în care mă încăpăţânez să plec, îi va scrie lui Dion, şi-i va pune şi pe alţii
să-i scrie? Putea foarte bine să-i menţioneze propunerile făcute şi apoi să
pretindă cum că el, Dionysios, a dat dovadă de toată bunăvoinţa, dar
 24
Platon nici n-a vrut să audă de ele, nesocotind astfel interesele prietenului
său, Dion. Pe lângă asta, tiranul putea foarte bine să mă împiedice să
plec. Chiar dacă n-ar fi dat el personal ordin în acest sens, lăsând doar să
se înţeleagă că o asemenea plecare n-ar fi pe placul lui, oare ce căpitan
de corabie s-ar încumeta să mă ia ca pasager pe vasul lui, mai ales când
m-ar vedea că vin de la palatul lui Dionysios? Locuiam, culmea nenorocirii,
chiar în grădina palatului, de unde nici portarul nu m-ar fi lăsat să plec, fără
un ordin personal din partea tiranului.
Pe de altă parte, mi-am zis, dacă mai rămân la Syracusa până la
anul, voi putea să-i scriu lui Dion ca să-i explic în ce situaţie mă aflu şi ce
demersuri fac pentru el. Iar dacă s-ar întâmpla ca Dionysios să se ţină
măcar în parte de făgăduiala dată, nimeni n-ar râde de mine că mi-am
pierdut vremea în zadar, căci averea lui Dion, după o estimare corectă, se
ridica la nu mai puţin de 100 de talanţi. Desigur, rămânea dilema că tiranul
nu se va ţine de cuvânt, cum era şi mai probabil. Şi-atunci, mă întrebam,
ce se va alege de mine? Până la urmă, mi s-a părut totuşi că e mai bine să
rabd înc-un an şi să încerc a demasca, prin fapte, viclenele uneltiri ale lui
Dionysios.
A doua zi, am adus la cunoştinţa tiranului hotărârea mea,
spunându-i: „Preabine, voi rămâne. Dar îţi cer să nu mă socoţi drept
epitrop al lui Dion. Să-i scriem împreună o scrisoare în care să-l înştiinţăm
de propunerile noastre şi să-l întrebăm dacă e mulţumit cu ele; iar dacă
nu, să ne scrie cât mai grabnic, ca să ne spună ce alte dorinţe sau
pretenţii are. Până atunci tu să te legi a nu schimba nimic din cele ce-am
stabilit privitor la situaţia lui." Aşa am vorbit, aşa ne-am înţeles, aproape cu
cuvintele de mai sus.
După ce ultimele corăbii au plecat, şi n-am mai avut putinţa să
mă îmbarc, lui Dionysios i s-a năzărit, pe nepusă masă, că cel mai cuminte
lucru ar fi să-i pună la dispoziţia lui Dion numai jumătate din avere, iar
cealaltă jumătate să rămână pentru fiul său, Hipparinos. Mi-a spus chiar că
vrea s-o scoată în vânzare şi să-mi încredinţeze mie jumătate din banii
obţinuti, pentru Dion, urmând ca el să păstreze cealaltă jumătate pe
seama copilului. Chipurile, socotea el, asta e soluţia cea mai dreaptă.
Înmărmurit de cele ce auzeam, am socotit c-ar fi ridicol să mai ripostez.
Totuşi am observat că s-ar cuveni ca mai întâi să aşteptăm răspunsul lui
Dion şi apoi să-i aducem la cunoştinţă noua propunere. Dar Dionysios,
fără să-i pese, a început curând după aceea să vândă întreaga avere a lui
Dion, cu o uşurinţă tinerească, pe unde şi cum a apucat, indiferent cui. Mie
nu mi-a suflat un cuvânt despre isprăvile astea, dar nici eu n-am mai adus
vreodată vorba despre treburile lui Dion, căci socoteam că nu mai are
niciun rost.
Iată, deci, ce rezultat au avut încercarile mele de a veni în
ajutorul filosofiei şi al prietenilor. De aici încolo însă, eu şi Dionysios trăiam
cam aşa: eu, tot cu privirile în sus, întocmai ca o pasăre ce ţinteşte să
zboare din colivie, el, frământându-şi mintea în ce chip să-mi reintre în
 25
graţii, fără să fie nevoit să renunţe la ceva din averea lui Dion. Între timp,
ne mergea faima în toată Sicilia de cât de buni prieteni eram.
Intr-acestea Dionysios încercă să micşoreze soldele cuvenite
mercenarilor mai în vîrstă, călcând datina lăsată de tatăl său. Furioşi,
soldaţii se adunară în grupuri şi declarară că n-au de gând să cedeze.
Atunci tiranul încercă să-i potolească prin forţă, închizând porţile citadelei.
Dar oamenii se năpustiră spre ziduri, urlând cântecul lor războinic barbar.
Dionysios se înspăimîntă grozav, le împlini toate cererile, ba acordă şi un
supliment de soldă peltaştilor adunaţi.
De îndată se şi răspîndi zvonul că în spatele acestei răzmeriţe
se află Herakleides. Acesta, auzind ce se vorbea, se şi făcu nevăzut.
Dionysios se purta cu gândul ca să-l prindă, dar nu ştia de unde să-l ia,
aşa că l-a chemat pe Theodotes în grădina palatului. Intîmplarea a facut
ca ma plimbam şi eu pe acolo atunci. Insă ce anume au vorbit cei doi la
început nu ştiu, fiindcă nu i-am auzit. În schimb, cele ce i-a spus Theo-
dotes în prezenţa mea lui Dionysios mi le amintesc perfect şi le ştiu.
„Platon,” mi s-a adresat Theodotes, „caut să-l înduplec pe Dionysios să-l
cruţe pe Herakleides, dacă izbutesc să-l aduc aici ca să se apere de
învinuirile ce i se pun în cârcă. Dacă Dionysios hotărăşte că nu-l mai vrea
la Syracusa, îl rog să-i îngăduie cel puţin să plece pe mare în Pelopones,
împreună cu soţia şi feciorul, cu dreptul de a se folosi în continuare de
averea lui, desigur cu condiţia să se abţină de la orice acţiune împotriva lui
Dionysios. Am trimis şi mai înainte după el, o să mai încerc o dată; poate
va primi unul dintre cele două mesaje şi-mi va da ascultare. Intre timp, îl
rog cu insistenţă pe Dionysios ca nimeni să nu-i pricinuiască vreun rău
nepotului meu, fie la ţară, fie aici în oraş, până ce nu-i hotărăşte el soarta.”
Apoi Theodotes s-a întors către tiran şi l-a întrebat: „Te învoieşti cu ce
propun eu?" „Aşa să fie,” a răspuns acesta, „şi chiar dacă se va înfăţişa la
tine acasă, nu va păţi nimic mai rău decât cele ce-am vorbit.“
A doua zi seara, Eurybios şi Theodotes sosiră la mine, foarte
tulburaţi. „Platon,” începu Theodotes, „tu ai fost ieri de faţă la cele ce-am
stabilit împreună cu Dionysios privitor la soarta lui Herakleides.“ „Sigur că
da“, am răspuns. - „Ei bine - replică acesta - acum peltaştii tiranului
aleargă peste tot ca să pună mâna pe el, şi tare mi-e teamă că nefericitul
se află pe aici, prin apropiere, şi îl paşte o mare primejdie. Te rog să vii
neapărat cu noi la Dionysios".
Plecăm noi, aşadar, şi suntem de îndată primiţi la palat. Cum
ceilalţi doi stăteau tăcuţi, cu ochii în lacrimi, am vorbit eu primul: „Insoţitorii
mei, Dionysios, sunt ingrijoraţi de măsurile pe care le-ai luat de curând
împotriva lui Herakleides. Astfel de măsuri sunt potrivnice înţelegerii de
ieri. Se pare că Herakleides şi-a găsit refugiul pe aici, pe-aproape, şi lucrul
acesta se ştie.“ La auzul acestor vorbe, tiranul se aprinse şi schimba
culoare după culoare, ca omul la mânie. Atunci, Theodotes căzu în
genunchi, îl apucă pe Dionysios de mînă şi, vărsînd lacrimi amare, îl rugă
să nu comită o nedreptate. În cele din urmă, l-am întrerupt şi, ca să-l
încurajez, i-am spus: „— Linişteşte-te, Theodotes, Dionysios nu va încălca
 26
învoiala noastră de ieri.“ Atunci tiranul, cu un aer de stăpîn, grăi: „— Cu
tine n-am căzut la nici un fel de învoială, nici mare, nici mică!“ „- Ba da, pe
zei"-- am replicat eu-- te-ai învoit să împlineşti acestui om rugămintea pe
care ţi-o face". Cu aceste vorbe i-am întors spatele şi am ieşit din
încăpere.
Bineînţeles, Dionysios a continuat să-l vâneze pe Herakleides.
Theodotes însă i-a trimis vorbă prin mesageri, zorindu-l să plece din ţară.
La rândul său, într-adevăr, Dionysios îi poruncise lui Tisias să-l
urmărească cu o gardă de peltaşti, dar Heraclid a izbutit să le-o ia înainte,
scăpând în ţinutul cartaginezilor.
Aceste întâmplări i-au oferit lui Dionysios un bun pretext ca să nu
mai înapoieze nimic din averea lui Dion şi să-şi arate duşmănia faţă de
mine. Mai întîi, m-a scos din Acropole, pe motivul că în grădina unde
aveam eu locuinţa, femeile din palat trebuiau să oficieze o ceremonie
religioasă care avea să dureze zece zile. Pentru acest interval de timp, m-
a trimis să locuiesc în casa lui Archedemos. In timpul şederii mele acolo,
Theodotes m-a invitat deseori la el pentru a-şi exprima profunda indignare
faţă de cele petrecute. Era foc de supărat pe Dionysios. Când tiranul află
de vizitele mele în casa lui Theodotes, găsi un nou prilej, înrudit cu primul,
pentru a adânci prăpastia ce ne despărţea. Mai întîi, a trimis la mine pe ci-
neva pentru a mă întreba dacă am fost poftit cu adevărat de Theodotes
să-l văd la el acasă. „— Desigur“, i-am răspuns. Iar trimisul replică: „— În
acest caz, mi-a poruncit Dionysios să-ţi spun că foarte rău faci dacă pui pe
Dion şi prietenii lui mai presus decât pe el."
După acest mesaj, Dionysios nu m-a mai invitat la Palat,
deoarece acum mă socotea, chipurile, ca făcând parte din facţiunea ostilă
lui, condusă de Theodotes şi Herakleides, ba mai mult, ca un duşman
personal. Deoarece risipise toată averea lui Dion, era convins că în mine
are un potrivnic. De aci înainte eu îmi aveam locuinţa printre mercenari,
afară din Acropole. Cum treceau pe la mine tot felul de persoane, precum
şi concetăţeni atenieni, sosiţi în Sicilia cu diferite treburi, aceştia m-au
înştiinţat că circulau bârfe la adresa mea în rândurile peltaştilor, şi că unii
dintre ei ar fi ameninţat că dac-ar putea pune mâna pe mine, mi-ar face de
petrecanie. Iată atunci planul pe care l-am urzit pentru a-mi salva viaţa.
Am trimis pe ascuns un emisar la Archytas şi la ceilalţi prieteni ai mei din
Tarent ca să le spun în ce situaţie mă aflu. Ei, găsind un pretext oarecare,
au trimis în Sicilia o solie ca din partea Tarentului. Solii veniră cu o triremă,
sub comanda unuia dintre ei, Lamiskos. Acesta, prezentându-se lui
Dionysios, a adus vorba despre mine, spunându-i că vreau să plec şi
rugându-l să nu-mi facă greutăţi. Tiranul îl asigură că n-are nimic împotrivă
şi-mi dădu drumul, ba încă dăruindu-mi şi bani pentru călătorie. Cât despre
averea lui Dion, nici eu nu i-am mai cerut nimic, şi nici el nu s-a grăbit să-
mi dea.
Ajungând în Pelopones, l-am întâlnit pe Dion la Olympia, unde el
asista la jocurile sacre. I-am povestit cele întâmplate la Syracusa. Atunci
Dion, furios, luând ca mărturie pe Zeus, m-a îndemnat pe mine, pe rudele
 27
şi pe prietenii mei, să facem pregătirile necesare spre a-l pedepsi
împreună pe Dionysios. Noi trebuia să ne răzbunăm pe tiran pentru că a
încălcat legile ospeţiei (aşa vedea şi judeca Dion purtarea acestuia faţă de
mine), iar el, pentru că Dionysios l-a izgonit şi l-a exilat pe nedrept. La
auzul acestor vorbe, eu i-am zis să recurgă la ajutorul prietenilor noştri,
dacă aceştia se învoiesc. Cât despre mine, iată ce i-am spus: „Tu şi
prietenii tăi m-aţi silit oarecum să devin oaspetele lui Dionysios, să particip
la mese şi ceremonii religioase sub acoperişul lui; după ponegririle unuia şi
altuia, era poate încredinţat că eu uneltesc împreună cu tine împotriva lui
şi a tiraniei, totuşi s-a sfiit să mă dea morţii şi, să luăm bine seama, m-a
tratat ca pe oaspetele său. În afară de asta, nici vârsta mea nu-mi
îngăduie să mă mai amestec într-o întreprindere de arme. Va rămân la
dispoziţie, desigur, dacă doriţi să vă împăcaţi şi să vă ajutaţi unul pe altul,
făcând ceva cu adevărat bun. Atâta vreme însă cât vreţi să faceţi rău unul
altuia, cereţi ajutorul altcuiva".
Am vorbit atât de aspru, fiind sătul pînă-n gât de nefericita mea
aventură în Sicilia. Iar ei, fiindcă nu mi-au dat ascultare şi n-au urmat sfatul
meu să se împace, au ajuns pricinuitorii tuturor nenorocirilor care au dat
peste ei. Dacă Dionysios i-ar fi restituit lui Dion averea sau dacă s-ar fi
împăcat cu el până la urmă, e posibil să nu se fi întîmplat nimic din cele
petrecute — pe cât e omeneşte cu putinţă să prevezi asemenea lucruri.
Căci, cât priveşte pe Dion, eu aş fi avut şi voinţa şi puterea de a-l stăpâni
cu uşurinţă. Acum, însă, năpustindu-se unul asupra altuia, au împrăştiat
pretutindeni numai nenorociri.
Şi totuşi, Dion a avut aceleaşi bune intenţii faţă de propria patrie
pe care le am şi eu şi oricare alt om cu judecata sănătoasă privind puterea
sa politică şi cea a prietenilor săi: o dată învestit cu autoritatea şi prestigiul
puterii supreme, va căuta să răspândească în jurul său cât mai multe
binefaceri. Dar la înălţimea asta nu se ridică cel care se procopseşte pe
sine, pe prieteni şi cetatea sa prin uneltiri şi conspiraţii perfide. Acest om,
nestăpânit şi sărac cu duhul, este o victimă netrebnică a propriilor sale
patimi: răpeşte viaţa celor avuţi, pe care îi numeşte „duşmani“, şi le
confiscă averea, poruncind acoliţilor şi prietenilor lui să facă la fel, aşa ca
nici unul dintre ei să se mai poată plânge c-ar fi rămas sărac. La fel de
netrebnic este şi conducătorul pe care cetatea lui îl cinsteşte, chipurile, ca
pe un binefăcător pentru că, printr-un decret al Adunării, a confiscat şi a
împărţit mulţimii proprietatea unei minorităţi; sau conducătorul unui mare
stat care, fiind în fruntea unei federaţii, domină statele mai mici, răpindu-le
bunurile şi dându-le propriei Cetăţi, nesocotind dreptatea.
Astfel nici Dion şi nici altul ca el nu s-ar fi învoit să preia puterea
spre a o folosi într-un chip care i-ar aduce eternă dezonoare, lui şi
neamului său. Ar căuta, dimpotrivă, să făurească un Stat întemeiat pe cele
mai drepte şi mai bune legi, şi nu pe condamnări la moarte şi exil. Nu e de
loc de mirare însă că Dion, deşi a urmat această cale, preferând să sufere
nedreptatea decât s-o facă, dar şi luând măsuri să nu ajungă victima unor
nelegiuiri, s-a poticnit tocmai când şi-a atins ţinta, adică înfrângerea
 28
duşmanilor. Un om drept, cumpătat şi înţelept nu se lasă, în general,
înşelat de aparenţe atunci când este vorba de preţuirea unor nemernici.
Cu toate acestea, n-ar fi de mirare, poate, dac-ar împărtăşi soarta unui
cârmaci destoinic, care, măcar că ştie foarte bine că va izbucni o furtună,
nu poate să prevadă nemaipomenita ei violenţă, care-i va lua până la urmă
viaţa. Acesta e şi cazul lui Dion. El cunoştea foarte bine netrebnicia
acelora care i-au provocat căderea, dar nu i-a dat prin gând până unde
puteau merge prostia, infamia şi lăcomia lor. Aşa încât, s-a poticnit, lăsând
în urma lui Sicilia învăluită în zăbranicul unui doliu nesfârşit.
Sfaturile pe care vi le-am dat cu privire la ceea trebuie realizat
acum au fost, cred, îndestulătoare. Dacă am revenit asupra celei de a
doua călătorii a mea în Sicilia, am făcut-o doar pentru că întâmplările
legate de ea par ciudate şi de necrezut. Dacă cititorul găseşte că lămuririle
mele le pun într-o lumină mai plauzibilă, şi că motivaţia mea a fost
suficientă, atunci socot că istorisirea de faţă şi-a atins ţinta, fiind potrivită şi
nu prea lungă.