GENEZA RELATIILOR CAPITALISTE.

ECONOMIA EUROPEANA IN SECOLELE XIV-

XVII
GENEZA RELATIILOR
CAPITALISTE. ECONOMIA EUROPEANA IN SECOLELE XIV-XVII
Aparitia si dezvoltarea relatiilor capitaliste sunt legate de procesul istoric prin care
Europa apuseana a reusit, la sfarsitul Evului Mediu si la inceputul epocii moderne, sa o ia
inaintea celorlalte zone de pe continent si din intreaga lume. Unele dintre acestea, precum
Bizantul, lumea araba, China fusesera mult mai dezvoltate in secolele precedente, dar sunt
depasite de Occidentul european tocmai datorita mutatiilor economico-sociale care se produc
in aceasta perioada a secolelor XIV-XVII.

Europa apuseana continua sa fie, in aceasta perioada, o lume preponderent rurala si

agrara, pe ansamblu doar 10% din populatia sa traind in orase. Exista insa diferente
regionale foarte mari, in unele zone, precum Italia de Nord, proportia populatiei urbane fiind
de 25%, in vreme ce in alte regiuni proportia e mult mai mica. In ceea ce priveste specificul
populatiei rurale, aceasta e reprezentata doar partial de persoanele care practica agricultura. In
mediul rural locuiesc si alte categorii in afara taranilor, cum ar fi mestesugari, clerici,
nobili etc. Pe de alta parte, la oras, o parte din timpul de munca total este dedicat muncilor
agricole, deoarece in perimetrul urban se gasesc gradini, livezi, aici se cresc animale, precum
porci sau pasari, in imediata vecinatate se cultiva ogoarele. Orasele occidentale de la sfarsitul
Evului Mediu isi mai produc singure deci o parte a hranei, desi esentialul este adus totusi din
mediul rural.

Estimarile privitoare la numarul populatiei europene arata ca, la un secol dupa Marea
Ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea, pe la 1450 pe continentul nostru traiau circa 50-55
milioane de persoane (fata de circa 73 de milione la inceputul secolului al XIV-lea). Creste-
rea populatiei se relansase insa, astfel ca pe la 1600 in Europa traiau circa 100 milioane de
oameni. Dincolo de aceste cifre globale, exista numeroase diferente in privinta densitatilor de
locuire. Acestea scad spre Est si Nord, ajungandu-se la densitati de sub 5 locuitori pe km

patrat. Motivatiile cresterii populatiei in lungul secol XVI (1450-1620), dupa expresia lui
Braudel, rezida in progresele agrare si comerciale, care permit hranirea unui mai mare numar
de oameni, si in reculul epidemiilor, chiar daca ciuma continua sa fie prezenta in Europa
apuseana pana in secolul al XVIII-lea. Cresteri mai mari ale populatiei, peste medie, se
intalnesc in orase, dintre care unele, precum Constantinopolul, Londra, Parisul, ating la
sfarsitul secolului al XVI-lea cateva sute de mii de locuitori. Majoritare sunt insa zonele in
care ritmul de crestere este moderat si se intalnesc si regiuni unde se constata o stagnare
demografica. O alta problema ce merita discutata este procesul de crestere a populatiei
urbane, care se realizeaza nu atat pe calea sporului demografic natural, cat pe cea a imigratiei
populatiei de la sat la oras. Astfel, modelul demografic urban se caracterizeaza prin spor
natural negativ, in sensul ca in orase mor mai multi oameni decat se nasc, tocmai pentru ca
aici vin sa se stabileasca si isi sfarsesc existenta persoane nascute in alta parte.

Pentru o populatie mai numeroasa decat in perioadele anterioare, problema asigurarii

resurselor de hrana in secolul al XVI-lea se pune cu acuitate, mai ales ca nu se inregistrasera
mari progrese tehnice in agricultura. Uneltele si tehnicile agrare raman in esenta aceleasi,
culturile americane de mare randament, precum porumbul, cartofii incep sa aiba efecte mai
ales dupa anul 1600. Nici productivitatea muncii nu creste decat foarte putin, desi in unele
zone se constata o mai buna organizare a muncii fata de perioada precedenta.
Cresterea productiei agricole are deci la baza factori extensivi, cum ar fi reluarea in cultura a
unor zone temporar abandonate, in urma crizei din secolul al XIV-lea, sau introducerea de noi
terenuri in circuitul agrar. Astfel, in Olanda se obtin noi terenuri agricole pe seama marii, prin
indiguiri si desecari, iar in Italia se practica de asemenea asanarile. Progresele datorate
agriculturii extensive nu tin insa pasul cu cresterea rapida a populatiei din anumite zone ale
Europei, astfel ca asigurarea necesarului de hrana se face prin schimburi comerciale
supraregionale.

Comertul international cu produse alimentare cunoaste o serie de regiuni specializatein

anumite produse. Astfel, cerealele se aduc in Occident de la Marea Baltica, unde ajung din
zonele limitrofe, mai ales Polonia si Ucraina. Germania, Italia, Tarile de Jos importa bovine
vii (care au avantajul ca se deplaseaza singure si nu pun probleme de conservare) din
Danemarca, Polonia, Ucraina, Moldova, Ungaria. Danemarca se specializeaza de timpuriu in
realizarea de produse

lactate destinate exclusiv exportului. Comertul supraregional cu bunuri de larg

consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale, intrucat a
permis mentinerea unui surplus de populatie urbana, care nu mai practica agricultura si nu-si
mai asigura singura necesarul de hrana, in vestul continentului. Pe aceasta baza, unele zone
ale Occidentului s-au putut specializa in alte productii decat cele agricole, ceea ce pe termen
lung permite dezvoltarea industriala, asigurand avansul european.

Dintre ramurile nonagricole, sectorul minier se dovedeste din ce in ce mai important si

are o evolutie, in mare, sincrona cu cea a agriculturii, cunoscand la randul sau o relansare in
secolele XV-XVI. Dezvoltarea cea mai spectaculoasa au cunoscut-o minele de argint si cupru
din spatiul german, ca si cele de fier si de carbune, acesta din urma esential in prelucrarea
metalelor. Relansarea acestui sector se datoreaza mai multor inovatii tehnice, precum
pompele pentru scoaterea apei din mina, extrem de importante in conditiile in care
exploatarea se face la adancimi din ce in ce mai mari, pe masura epuizarii filoanelor de
suprafata. De asemenea, s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru,
ca amalgamarea cu mercur folosita in cazul argintului. Investitiile, mai ales in cazul
zacamintelor de mare adancime, sunt foarte mari si presupun capitaluri din ce in ce mai
importante. Din aceste motive, dezvoltarea mineritului european se leaga de actiunea unor
mari capitalisti din orase din sudul Germaniei, precum Augsburg, Nrenberg, dintre care
foarte cunoscuti sunt membrii familiei Fugger. Acestia erau proprietarii unor mari
intreprinderi si aveau afaceri extinse pe mari zone geografice, din Tirol la Baia Mare.
Expansiunea mineritului european este oprita pe la 1500, pe de o parte, datorita epuizarii
filoanelor accesibile in conditiile tehnice ale vremii (dificultati de asigurare a accesului la
mare adancime si a ventilatiei), iar pe de alta, datorita concurentei minelor din lumea noua.

Sectorul producator se caracterizeaza prin coexistenta dintre atelierele mestesugaresti

traditionale si manufacturile capitaliste. Nou aparute, manufacturile sunt intreprinderi bazate
pe diviziunea sociala a muncii, astfel incat un produs e rodul colaborarii dintre diferiti lucra-
tori si nu mai e rezultatul muncii unui singur mester, care realizeaza toate operatiunile, de la
un capat la altul al procesului de productie. Un exemplu foarte bun e reprezentat de tipografii,
in care cartea, ca

produs final, e rezultatul mai multor operatii separate (taiatul hartiei, prepararea
cernelii, culesul paginii, imprimarea, legarea) facute de persoane diferite.
Manufacturile capitaliste pot fi de doua feluri : concentrate, cu toate operatiunile
desfasurate in acelasi loc, sub acelasi acoperis (din nou exemplul atelierelor
tipografice), si dispersate, cu o serie de operatiuni desfasurate in alta parte, adesea in
mediul rural. Un exemplu de manufactura dispersata este cea din sectorul textil, din
postavarit. Intreprinzatorii capitalisti transfera unele din operatiuni (spalatul,
pieptanatul, torsul lanii) in mediul rural, unde forta de munca e mai ieftina. Tesutul,
finisatul postavului raman cantonate in atelierele urbane.

Sectorul textil beneficiaza de noua organizare a procesului de productie, cele mai

reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana), Tarile de Jos, Anglia. In secolul al XVI-lea
apare si o inovatie sorti-mentala, asa-numita noua postavarie. Spre deosebire de postavurile
realizate anterior, care erau groase si foarte durabile, hainele fiind lasate uneori mostenire mai
multor generatii, acum se realizeaza postavuri mai subtiri, mai frumos finisate si mai ieftine,
dar si mai putin durabile. Intrucat hainele realizate din aceste materiale se deterioreaza mai
repede, si moda poate acum evolua mai rapid; drept consecinta, datorita si pretului mai redus,
se poate vinde mai mult. Aceasta permite o extindere cantitativa a productiei, dar influenteaza
si unele mutatii in geografia productiei, schimbari determinate, desigur, si de alti factori. De
exemplu, postavaria italiana este in declin, pe de o parte, datorita conservatorismului, iar pe
de alta, modificarilor in relatiile comerciale, deplasarii centrului de greutate al comertului
spre Atlantic si concurentei reprezentate de alte zone. Dezvoltarea postavaritului in Spania,
bazat pe cresterea oilor, este intrerupta datorita intereselor politice ale
imparatului Carol Quintul. Dornic sa mentina stranse relatii economice cu Tarile de Jos, parte
a imperiului sau multietnic, el favorizeaza exportul de lana spaniola spre aceasta regiune. Pe
de alta parte, crescatorii spanioli de oi vand scump materia prima producatorilor interni, ceea
ce nu permite dezvoltarea productiei locale de postav. In Anglia, politica statului e diferita,
regalitatea impunand aici restrictii la exportul de lana spre Tarile de Jos, client traditional,
tocmai datorita conflictului cu Spania. Astfel, materia prima poate fi cumparata la preturi
mici de intreprinzatorii locali. Pe de alta parte, statul favorizeaza exportul de postav, probabil,
si sub influenta postavarilor, concentrati la Londra si capabili sa influenteze politica
regalitatii. In aceasta perioada, in Anglia apare si fenomenul imprejmuirilor, prin care stapanii
de pamanturi scot tere-nurile din circuitul agricol pentru a le folosi
pentru cresterea oilor. Astfel, mari mase de tarani sunt alungati din locuintele lor, satele sunt
distruse si o populatie lipsita de mijloacele de a-si mai castiga exis-tenta din agricultura ofera
forta de munca ieftina intreprinzatorilor capitalisti. Masurile dure luate impotriva
vagabondajului cauzat toc-mai de aceste imprejmuiri, munca silita la care sunt obligati
cersetorii englezi asigura in continuare manufacturile cu forta de munca la preturi foarte mici.
In Tarile de Jos (viitoarea Olanda), postavaritul, cu traditii medievale, se dezvolta in
continuare, aceasta regiune ocupand spre 1600 primul loc in Europa in acest domeniu.

Metalurgia este un alt sector in plina expansiune, mai ales datorita dezvoltarii
folosirii armelor de foc. Mai ales metalurgia bronzului este legata de aceasta
industrie militara, dar se constata si dezvoltarea metalurgiei fierului, in contextul
multiplicarii si diversificarii uneltelor folosite. Legata de prelucrarea metalelor este
ceasornicaria, domeniu nou, sortit unei dezvoltari de succes, care revolutioneaza si
conceptia despre timp. O data cu folosirea orologiilor, timpul nu mai este ritmat doar
de clopotele bisericilor, chemand la slujba religioasa, ci devine treptat un timp laic,
legat de munca in ateliere si manufacturi. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie si
de o noua conceptie despre timp, caracterizata printr-o precizie necunoscuta Evului
Mediu, tocmai datorita importantei preciziei, planificarii, eficientizarii productiei.

Un sector care cunoaste o dezvoltare deosebita, mai ales datorita avantului luat
de calatoriile pe mari si pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice si de
marele comert international, este cel al constructiilor navale. Cele mai importante
santiere navale apar si se dezvolta in zone cu traditie in navigatia la mare distanta,
ca in Italia, sau in regiuni implicate recent in procesul descoperirii si colonizarii
lumii noi (Spania, Anglia, Tarile de Jos). O inovatie de o mare impor-tanta a fost
standardizarea pieselor pentru corabii, aplicata prima oara la Amsterdam. In acest
fel crestea randamentul in constructii si in reparatii, scadeau costurile, iar profiturile
de tip capitalist erau foarte importante. De asemenea, erau facilitate reparatiile la
corabii, cu atat mai importante in aceasta epoca de avant al calatoriilor pe
mari necunoscute si adesea ostile.

Tipografia este o activitate care, dupa aparitia ei la mijlocul secolului al XV-

lea, ca urmare a inventiei lui Gutenberg, s-a dezvoltat in mod constant. Legata strans
de progresele umanismului, Renasterii si Reformei, tipografia a avut nu doar un rol
cultural esential, ci si

unul economic. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice

capitalismului european. Cartea este si printre primele obiecte destinate productiei si
consumului de masa, fiind caracterizata prin uniformitate si standardizare. Cele mai
importante tipografii din aceasta epoca se gaseau in Italia (Venetia), Franta (Lyon, Paris),
Germania, Anglia.

Sectorul tertiar cunoaste si el schimbari, paralel cu mentinerea unor forme de organizare

mai vechi. De exemplu, se mentin in activitate negustorii ambulanti sau producatorii care isi
vand propriile produse (taranii, mestesugarii). Apar insa si companiile comerciale, care pot fi de
mai multe tipuri. Companiile de familie, nespecializate, in sensul ca imbina activitati
comerciale si bancare, se dezvolta in continuare in zone traditionale, precum Italia (compania
 familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). Forta acestor companii familiale este foarte
mare, la jumatatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finantand politica Spaniei. O
noutate este reprezentata de companiile regulate sau privilegiate, specializate in comertul la
mare distanta cu o anumita regiune. In acest sens, revelator este exemplul companiei engleze
a Levantului, in activitate din 1581. Fiecare negustor din cadrul acesteia facea afaceri pe cont
propriu, compania asigurand o serie de servicii in zonele cu care se facea comert, cum ar fi
asistenta prin consuli si factorii comerciale. Companiile anonime pe actiuni au o organizare de
tip nou, capitalurile fiind puse la un loc si afacerile fiind comune. Conducerea activitatilor este
asigurata de un Consiliu de Administratie, iar afacerile sunt realizate la fata locului
nu neaparat de investitori, ci de persoane anume trimise pentru a face comert. Uneori, pentru a
proteja interesele companiei, aceasta poate intretine forte militare proprii in regiunile cu care
se face comert. Marile banci se dezvolta ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri, intre
acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Venetia, Ambrosiana de la Milano, Casa din San
Giorgio la Florenta, Banca de Schimb din Amsterdam (incepand cu 1609). Activitatile cele
mai importante ale acestora erau reglarea conturilor intre detinatorii de capital situati in zone
diferite, transferuri de capital, primirea si pastrarea depozitelor bancare, acordarea de credite. O
institutie specific capitalista este bursa, care realizeaza tranzactii bazate pe esantioane, in
functie de calitatile tip ale marfurilor. La Anvers, o astfel de bursa functioneaza de la jumatatea
secolului al XV-lea, iar din 1531 ea trece la un sistem modern, de deschidere si cotatii. La
Amsterdam, la sfarsitul secolului al XVI-lea, se tranzactionau

la bursa mai multe sute de sortimente. Bursa de la Londra functioneaza din 1568.

Toate aceste evolutii contribuie la dezvoltarea economica, la schimbari sociale si

politice, la instaurarea societatii moderne, caracterizata prin relatii de tip capitalist.

osts Tagged Westphalia

Lectia de cultura generala : 24 Octombrie
Posted by: IM on: Octombrie 24, 2012
In: Lectia de cultura generala

Las un comentariu
La 24 octombrie 1648 s-a incheiat Pacea de la Westphalia, care a pus capat Razboiului de 30
de ani( 1618-1648). Razboiul de 30 de ani reprezinta o serie de razboaie purtate in special in
Europa Centrala si este unul din cele mai lungi conflicte armate din istorie. Una din
consecintele acestui razboi a fost divizarea Germaniei in mai multe teritorii si limitarea puterii
Sfantului Imperiu Roman. Pacea de la Westphalia reprezinta o serie de tratate incheiate intre
mai si octombrie 1648 la Osnabruck si Munster si, pe langa Razboiul de 30 ani, a pus capat si
Razboiului de 80 de ani(1568-1648) dintre Spania si Olanda.
Pacea de la Westphalia a fost incheiata intre Sfantul Imperiu Roman( Ferdinand al III-lea),
Regatul Spaniei, Regatul Frantei, Suedia si Olanda. Primul tratat este Pacea de la Munster,
dintre Republica Olandeza si Regatul Spaniei, incheiat la 30 ianuarie 1648 si ratificat la data
de 15 mai 1648. La 24 octombrie 1648 au fost semnata inca doua tratate complementare:
Tratatul de la Munster dintre Sfantul Imperiu Roman si Franta, tratat ce viza statele europene
catolice si Tratatul de la Osnabruck, dintre Sfatul Imperiu Roman si Suedia, tratat ce viza
statele protestante. Printre prevederile acestora se numarau: recunoasterea drepturilor
Frantei asupraVerdunului si asupra Alsaciei, extinderea considerabila a posesiunilor suedeze,
reconfirmarea principiului egalitatii religioase. Imperiul Romano-German a fost divizat in 343
de state.
Pacea de la Westphalia a reprezentat prima intalnirea diplomatica la nivel european, in urma
careia au fost consacrate principiile echilibrului politic si al ratiunii de stat.
Medalie contemporana care celebreaza Pacea de la Westphalia.

Tot la data de 24 octombrie, insa 1945, a fost fondata Liga Natiunilor Unite, organizatie
internationala care are ca scop facilitarea cooperarii la nivel international in ceea ce priveste
legistlatiile, securitatea, dezvoltarea economica si progresul social. In prezent are 193 de
state membre si include toate statele suverane din lume, cu exceptia Vaticanului.

Congresul de la Viena 1814: diplomaie, vals

i hegemonie (III)
Leave a reply

Europa, sleit fiind de cotropirile napoleoniene,

dorea o ct mai grabnic pace i restabilizare internaional. Situaia favorabil, din punct de vedere
militar pentru Napoleon, a escaladat cu rapiditate mpotriva sa, mai ales n urma Btliei de la Leipzig
care a generat retragerea trupelor franceze n perimetrul teritoriului naional ,ca urmare a nfrngerilor
succesive. Pentru Europa i coaliia anti-francez, victoriile militare din 1814, s-au consacrat a fi paii
ctre dezrobirea statelor de sub jugul napoleonian i instituirea unui echilibru politic n vestul
continentului, ne mai avndu-l pe mpratul francez ca arbitru suprem. Dup o serie de evenimente ce
aveau s schimbe radical situaia politic i istoric a Franei, de pild: intrarea trupelor coaliiei n
Paris, abdicarea lui Napoleon semnat la Fontainbleau (6 aprilie 1814) [1], restauraia monarhiei
Bourbonilor la tronul Franei, n persoana lui Ludovic al XVIII-lea (1814 1824, cu ntreruperea din
timpul celor O sut de zile ) iar desemnarea lui Talleyrand [2] ca ministru de externe, acesta va
semna n numele Franei perdante, Tratatul de Pace cu puterile aliate. Prin urmare, atenia diplomaiei
europene se ndrepta ctre organizarea unui Congres internaional, n cadrul cruia s se soluioneze
toate problemele litigioase dintre Frana i Europa i ndeosebi, Europa cu ea nsi. Potrivit acestui
deziderat comun, aliaii stabilesc ca loc de desfurare a viitorului Congres, capitala imperiului
habsburgic, Viena. Din punct de vedere istoric, Tratatul de la Paris, din decursul anului 1814, a
consemnat sfritul rzboiului dintre coaliia anti-francez i Frana.
 Rezultatele negocierilor diplomatice din intervalul ianuarie martie 1814 s-au reflectat cu
claritate n aa-numitul Tratat de la Chaumont. De menionat este c n urma gravelor disensiuni iscate
ntre liderii politici i militari ai statelor nvingtoare, Lordul Castlereagh, urmrind s consolideze
coaliia i s-i lege pe membrii acesteia prin angajamente comune, a propus ncheierea unui tratat, ce
avea s fie semnat la 1 martie 1814 la Chaumont ( capitala unui departament din zona Marnei
Superioare), care, practic, anticipa condiiile prevzute n Actul final al Congresului de la Viena.
Aadar, cancelariile diplomatice au considerat de importan major ca aliana dintre rile lor ar
trebui s fie consfinit ntr-un document juridic cu caracter angajant. Deasemenea n textul acestui
document, potrivit recomandrilor Foreign Office-ului britanic, se necesita clarificarea poziiilor
comune ale celor patru puteri n privina tratativelor de pace. Punctul de vedere britanic a fost
mprtit i de ctre ceilali parteneri, astfel nct la data de 1 martie 1814, reprezentanii Marii
Britanii, Austriei, Rusiei i Prusiei, semneaz Tratatul de la Chaumont. [3]Documentul n sine s-a
considerat a fi o reuit de netgduit a diplomaiei europene din primvara lui 1814. Demn de
menionat, n acest context, este c textul documentului respectiv pentru cele patru puteri, avea s fie
reflecia pur a dezideratelor geopolitice i la Congresul de la Viena. Aadar, marea parte a
prevederilor stipulate n acest tratat, vor figura i n Actul final de la Viena, din 1815 .

Potrivit Tratatului de la Chaumont, statele semnatare se angajau:

S nu ncheie acorduri de pace separate cu Frana.

S coopereze pn la nfrngerea total a armatelor lui Napoleon.

S-i trimit cte 150.000 de soldai care s lupte pe un front comun mpotriva Franei, excepie
fcnd Marea Britanie, care se angajase s achite subvenii anuale de 5 milioane de lire sterline.

Tratatul de la Chaumont, fiind precursorul principial n context juridic, al negocierilor de la

Viena, a cuprins nendoielnic, n mare parte, clauze de ordin teritorial. [4] Aceste prevederi aveau un
caracter secret din pricina impactului negativ pe care l-ar fi avut asupra popoarelor, n condiiile n
care, reorganizarea continentului reprezenta obiectivul post-belic principal. Potrivit acordurilor de
pace de la Paris, din mai 1814, graniele Franei se reconturau la cele de dinaintea rzboaielor
napoleoniene, din 1792, iar Marii Britanii i se cedeaz coloniile pierdute n rzboi. Negocierile
diplomatice dintre cele patru puteri nvingtoare s-au ntrerupt brusc datorit revenirii lui Napoleon pe
tronul Franei, ncepndu-i astfel Domnia celor o sut de zile. n pofida ntreruperii tratativelor,
suveranii i-au ndeplinit eficient misiunea diplomatic, prezentnd oficial tuturor prilor delegate,
documentele finale ale Congresului. Soluionarea acestor interese politico-juridice s-au finalizat n
timp util, chiar cu nou zile naintea nfrngerii lui Napoleon la Waterloo.

n sfrit, clauzele de ordin teritorial cuprinse n Tratatul de la Chaumont, prevedeau

urmtoarele :

Meninerea Franei n graniele teritoriale dinaintea rzboaielor de cucerire ale lui Napoleon, 1792.
 Formarea unei confederaii de state independente n Germania.

Constituirea unei confederaii a cantoanelor in Elveia.

Fragmentarea Italiei n mai multe state autonome i suverane.

Retrocedarea posesiunilor din peninsula italic ctre Austria.

Unirea Belgiei cu Olanda.

Restaurarea Bourbonilor la tronul Spaniei.

Meninerea de ctre Marea Britanie a coloniilor dinaintea cuceririlor lui Napoleon, precum : Malta,
Sfntul Mauriciu, Tobago etc.

La scurt timp dup nfrngerea la Waterloo a inamicului comun, Frana

lui Napoleon, statele nvingtoare Rusia, Austria, Marea Britanie i Prusia se ntrunesc n cadrul
Congresului organizat la Viena. Obiectivul primordial al negocierilor care vor urma se va concentra n
direcia retrasrii frontierelor statelor i a Europei, n ansamblu. Printre aceste obiective de maxim
importan se includ i restauraia sistemului regalist prin readucerea la tron a caselor monarhice ce
stpneau Europa, secole la rnd nainte de 1789 ; relansarea normelor diplomatice conservatoare care
a generat revenirea la vechile obiceiuri politice i diplomatice uzitate n relaiile internationale n
secolul al- XVIII-lea. Odat cu apusul unei epoci n care a Europa a trebuit s se confrunte cu
numeroasele rzboaie de cucerire ale Franei, puterile nvingtoare, n cadrul Congresului de la Viena,
nu vor proceda doar la sancionarea ostilitilor acestui stat. Aadar, consolidarea unei noi ordini
europene bazat pe impunerea unui noi sistem de relaii internaionale care s garanteze stabilitatea i
pacea intern, este un obiectiv imperativ pentru statele participante la aceasta ntrunire istoric.
Revoluia Francez cu ale ei teribile urmri, a incendiat Europa timp de 25 de ani. Statele i instituiile
cu care naiunile se obinuiser de-a lungul secolelor precum, Republica Veneian sau Sfntul
Imperiu Roman, au disprut subit pentru totdeauna. Prin urmare, alte state i alte tipuri de organizare
instituional, purtnd nume ciudate le-au luat locul. Odat cu instalarea lui Napoleon Bonaparte la
tronul Franei, spectrul politic i-a schimbat contrastul n urma fiecrei btlii de cucerire. Ce aliane
se vor nchega sau cum va arta harta Europei peste un an de zile ? sunt ntrebari la care nimeni nu
putea gsi un rspuns plauzibil. Anul 1815 pentru istoria european simbolizeaz captul de linie a
unei epoci dinamice i tumultuoase n care Napoleon, potrivit viziunii sale geopolitice i supremaiei
geostrategice, a devenit arbitrul incontestabil asupra unei jumti considerabile din teritoriul
continentului. Deopotriv, acelai an istoric consemneaz declinul imperiului francez prin exilul
definitiv pe insula Sfnta Elena, al mpratului Napoleon Bonaparte. n urma acestui eveniment,
stabilitatea i pacea s-au lsat asupra statelor europene, ns doar pentru o vreme.

Potrivit celor menionate mai sus, marile puteri europene reunite n cadrul marelui forum de la
Viena, au negociat demantelarea hegemoniei franceze prin retrasarea unor frontierele durabile care s
confere pace i echilibru ntre naiuni. n aceste condiii suveranii deveniser noua int a
revoluionarilor. Acest pericol comun, revoluia, care prevala de la o zi la alta, i-a determinat pe
conductorii Europei s neleag faptul c nevoile naiunilor pe care le crmuiau, i a umanitii n
general, depeau interesele i dezideratele lor proprii. Cu privire la repercursiunile acestui Congres,
Serge Berstein afirma c : n acest joc, ambiiile monarhilor i gsesc satisfacie, dar nu i
aspiraiile naionale, care au jucat un rol att de important n cderea Imperiului. [5]Planul
strategic elaborat de diplomaii i suveranii participani la acest Congres reflect, defapt, consensul
unui sindicat al liderilor Europei care devenise precursorul consacrat, din secolul al XIX lea, a Ligii
Naiunilor i mai trziu a Organizaiei Naiunilor Unite. Participanii la negocieri i-au definit trei
obiective primordiale i anume:

Trasarea de noi granie europene prin care, durabilitatea acestora,

s suprime tendina i practica rzboaielor de cucerire.

Indeprtarea Franei de la a deveni din nou factor periclitant al pcii

internaionale.

Prevenirea materializrii conceptelor liberale n sistemul de

guvernan naional. Din acest motiv, noile clase politice, favorizate
de actualul context internaional, erau de factur ultra
conservatoare i pro regaliste.

n continuare voi meniona principalele

prevederi ale Actului final elaborat de Congresul de la Viena:
 Primele articole din textul Actului final fac referire la situaia teritorial a Poloniei,
disparut ca stat suveran n urma fragmentrii ei n 1795, ntre Prusia, Austria i Rusia. Cea mai mare
parte din teritoriile poloneze intr sub stpnirea Imperiului rus iar Petersburg-ul constituind din
acestea un Regat al Poloniei guvernat de o monarhie constituional va coexista cu Imperiul printr-o
uniune personal. Potrivit articolului 1 din Actul final [6], Regatul Poloniei, urma s beneficieze
de o Constituie i o administraie distinct. Imperiului habsburgic i se va oferi Galiia, iar Prusiei i va
reveni Marele ducat al Poznaniei. Potrivit negocierilor care aveau n centru Polonia, marile puteri
Rusia, Austria i Prusia se angajau s garanteze polonezilor reprezentan i instituii naionale care sa
funcioneze potrivit socotelilor diplomatice dintre guvernele celor trei Mari Puteri. Aadar, conform
art. 6[7] singurul ora din ntreaga Polonie, rmas independent i strict neutral, sub protecia Rusiei,
Austriei i Prusiei era Cracovia. Aceasta avea dreptul de a se auto-guverna n virtutea unei
constituii proprii, iar tot aici fiinndu-se o academie si un episcopat catolic. (art. 10) [8] n aceste
conditii, Cracovia i-a pstrat acest statut pn n anul 1846 cnd va fi anexat de Austria. Printre alte
clauze de ordin teritorial pe care le vom meniona n continuare, Actul final reglementa i dreptul liber
de navigaie pentru persoane i mrfuri n toate canalele i apele teritoriale poloneze.n continuare,
Congresul s-a preocupat i de cedarea unor posesiuni ale Saxoniei ctre Prusia (art 15) [9], aceasta din
urm primea de la Austria i ducatul Lusace. (art 18). Negocierile cu Prusia au continuat i cu
partenerul de peste Marea Baltic, Marea Britanie prin regele ei renuna la titlul de elector al
Imperiului, pentru cel de rege al Hanovrei, iar Prusia, n schimb, cedeaz o serie de teritorii din
Hanovra, n favoarea regelui Marii Britanii. (art 26) [10].

O atenie mai deosebit a negociatorilor Congresului de la Viena se ndreapt i asupra

Germaniei, subiect politic n care Metternich urmrea ca Austria s joace un rol preponderent. Prin
urmare, ca rezultat al iscusinei diplomatice a lui Metternich, la data de 8 iunie 1815, mai precis cu o
zi nainte de semnarea Actului final, se constituie Confederaia german, compus fiind din 34 de state
i patru orae libere. (art 53)[11]. n afacerile politice ale acestei Confederaii, totul se soluiona de
ctre o Diet federativ aflat cu sediul la Frankfurt, prezidat fiind de Austria. n cazul Provinciilor
Unite ale rilor de Jos, precum i fostele provincii belgiene, urmau s formeze un singur stat, sub
numele de Regatul rilor de Jos, aflat sub conducerea unui principe din dinastia Orania Nassau.
Conform istoriografiei europene, aceasta configuraie de state, stabilit la Viena, nu a funcionat n
cazul Belgiei, aceasta proclamandu-i independena n urma revoluiei din 1830. Potrivit
menionrilor fcute despre mutaiile politice interne din Elvetia, de la nceput de secol XIX,
Congresul de la Viena i-a dat acordul n cazul hotrrilor Consiliului Federal al Elveiei prin care se
anuleaz Actul de Mediaie impus de Napoleon.Conform prevederilor articolelor 74-75 [12], n
cadrul acestui Act final se recunoate neutralitatea Elveiei precum i intrarea teritoriilor Valois,
Genevei i principatul Neuchatel n componena statului elveian. Astfel numrul cantoanelor
ridicndu-se la 22.

Articolele 86 104[13] din textul Actului final fac referire la situaia peninsulei italice,
care continua s rmn fragmentat i n mare parte ocupat direct sau subordonat Austriei. La
ncheierea Congresului de la Viena, n peninsula italic se formaser zece state diferite, precum :
Regatul celor dou Sicilii numit i Regatul Neapolelui, Statul Papal, ducatele Parma, Modena,
Toscana i Lucca, Regatul Sardiniei, Regatul Lombardo Veneian care se afla n componena
Imperiului habsburgic, vechea republic San Marino i principatul Monaco. n acest context, istoricul
Nicolae Ciachir considera c potrivit acestei refragmentri politice a peninsulei italice : idealul de
unitate i renviere a gloriei romane al patrioilor italieni din veacul XVIII-lea i nceputul celui de-al
XIX lea, pare mai ndepartat ca oricnd. [14] n cazul Franei, ara perdant asupra creia era
ndreptat, practic, Actul final de la Viena, se decide restrngerea granielor la perimetrul ante-
napoleonic, mai precis 1792, concomitent cu o sanciune secundar ce implica o contribuie de 700
milioane de franci. Prin urmare, teritoriul Franei se va afla sub ocupaia trupelor militare strine de la
trei la cinci ani. Din fericire, datorita geniului i manevrelor diplomatice ale iscusitului politician
francez Talleyrand, Frana continua s se situeze n Concertul European ca mare putere. Spre
deosebire de celelalte puteri participante la Congresul de la Viena i semnatare ale Actului final ,
imperiul habsburgic se prezenta a fi unul din marii privilegiai ai acestor negocieri diplomatice. Astfel,
potrivit prevederilor acestui Act, Austria obine o serie de teritorii precum : Triestul, Veneia,
Lombardia, Galiia, Dalmaia i Stiria concomitent cu consolidarea influenei i autoritii lor politice
n Italia. Marea Britanie, n calitate de centru al campaniei anti-franceze, se vede incoronat, dup
acest conflict, cu un mare prestigiu ; Aadar ea i extinde imperiul colonial prin ocuparea unor
teritorii precum : Colonia Capului, a Ceylonului iar deinerea Maltei i protectoratul asupra insulelor
Ionice i-au permis intevenia strategic n problemele Imperiului Otoman ct i a Peninsulei
Balcanice. Aceste revendicri teritoriale pentru Marea Britanie au simbolizat o justificare a ei n
calitate de Regina a Mrilor la nivel european i chiar mondial.

Spania, n pofida nenumratelor carene politice i de imagine pricinuite de frdelegile

Inchiziiei, abuzurile i invaziile sngeroase mpotriva micrilor de eliberare din rile de Jos i
genocidul amerindienilor, n cadrul Congresului de la Viena se bucura de un prestigiu i o simpatie
unanim. Delegaia diplomatic spaniol se ncredina n cele dou tratate ncheiate cu Marea Britanie
(1809) i Rusia(1812) n ideea c aceste dou mari puteri i vor asigura spirijinul i interesele la
Viena, locul unde se croia noua hart a Europei. Cu tot acest suport diplomatic, datorit contradiciilor
iscate ntre delegaia spaniol i diplomai versai precum Nesselrode, Castlereagh ori Metternich,
interesele Spaniei nu au fost satisfcute. Prin urmare eful delegaiei spaniole, don Pedro Gomez
Labrador, a refuzat semnarea Actului final. [15] Vincente Palacio Atard, un notoriu reprezentant al
istoriografiei spaniole, menioneaz clar motivele ce au determinat Spania s ias din rndul marilor
beneficiari ai Congresului de la Viena. Gravele probleme interne de ordin politic i economic,
mediocritatea delegaiei diplomatice, absena nejustificat de la acordurile secrete ncheiate ntre
partenerii coaliiei anti-napoleoniene, fiind cteva elemente definitorii ale retragerii spaniole din
Concertul European consfinit la Viena. [16] Ocupaia armatelor franceze, resursele grandioase
consumate cu prilejul rzboiului de eliberare din intervalul 1808 1814, instabilitatea din viaa
politic intern, pierderea stpnirii coloniilor din America Centrala i de Sud, mpreun cu enormul
lor potenial economic i comercial, controlul expansiv al Marii Britanii asupra mrilor i oceanelor
(n spe Oceanul Atlantic), toate acestea au generat o scdere a coeficientului de putere politic a
Spaniei din vizorul european. Prin urmare, dup finalizarea lucrrilor Congresului de la Viena, Spania
nu mai ocupa locul privilegiat n rndul Marilor Puteri ale Europei.
 Rusia, pe lng proiectul strategic a lui Alexandru de a nfiina Sfnta Alian, a fcut i ea
parte din rndul marilor satisfcui de catre prevederile Actului final , care i-a recunoscut
hegemonia asupra Finlandei, a fostului Mare ducat al Varoviei precum i a altor teritorii. Pe lnga
negocierile ce orbitau n jurul revendicrilor teritoriale, Congresul de la Viena a stabilit, n premiera
juridic internaional, regulile de navigaie pe fluviile i rurile ale cror curs traverseaz teritoriile
mai multor state, instituindu-se principiul libertii navigaiei, sistemului egal de percepere a taxelor,
obligaiile privind ntreinerea i amenajarea instalaiilor portuare .a.m.d.Potrivit articolelor 108
117 din Actul final [17] aceste prevederi aveau n atenie fluviile Rin, Mein, Neckar, Mosella,
Meusa, Escaut. Dunrea, fluviul care deine cea mai extins artera navigabil din Europa, nu a intrat
n reglementarile acestui Act, deoarece la nceputul secolului XIX doar dou state Imperiul
Habsburgic i cel Otoman controlau acest fluviu.

n ncheiere se impun
cteva consideraii n legtura cu hotrrile luate la Viena i urmrile lor. Victorioii, precum Austria,
Prusia i Rusia, au fragmentat statul polon pe considerentul c aceste trei puteri, ducnd greul
conflictului mpotriva mparatului francez, au suferit pierderi semnificative n vieti omenesti i bunuri
materiale, iar o parte a teritoriilor lor fiind, o perioada mai ndelungat sau mai scurt, sub ocupaia
francez. Statele care trebuiau s urmeze calea compromisului au ales s se supun n virtutea temerii
c situaia lor politic s nu se nruteasc. Dac privim ansamblul dinamic al politicii europene, n
1815 se confruntau doi actori redutabili: Imperiul Rus cu o guvernare autocratic de forma una
monarhii conservatoare, avnd n acelai timp cea mai puternic, capacitate militar terestr, i Marea
Britanie, o monarhie constituional, lider strategic incontestabil asupra mrilor i oceanelor,
posesoare a unei invincibile flote militare i comerciale. Aadar, aceti doi lideri geopolitici, la nceput
de sec XIX, cutau s aib, simultan, iniiative att n trmul militar c i n cel politic. Fazele
premergtoare apariiei Sfintei Aliane, au constat n tendinele de hegemonie asupra Europei,
ndeosebi a statelor occidentale, manifestate permanent de ctre arul Alexandru I, att dup victoria
coaliiei antifranceze ct i n cadrul Congresului de la Viena. n lumina acestui pericol care amenina
planurile pentru viitorul Europei, Metternich a cutat s se apropie tot mai mult de Castlereagh [18],
care se prezenta a fi un oponent declarat al strategiei politice proliferate de Rusia. Talleyrand, n
 aceast conjunctura favorabil, s-a strduit cu succes s scoat Frana din izolarea impusa de
nvingatori, printr-un acord semnat n secret ntre Frana, Anglia i Austria, ndreptat mpotriva Rusiei
i Prusiei. Potrivit relatrilor istorice, evenimentele care au urmat, mai precis reapariia lui Napoleon
i cele O sut de zile , vor genera diminuarea disensiunilor dintre aliai, iar restabilirea pcii,
potrivit celor prevzute n Actul final , se va instaura prin crearea unui echilibru politic ntre
Marile Puteri, echilibru limitat ns numai la continentul european.

n concluzie Congresul de la Viena poate fi etichetat ca fiind :

Reacionar, ndreptat mpotriva realizrilor Revoluiei Franceze i a aspiraiilor naionale.

Generator de relativ pace internaional, n Europa nefiind o perioad tulburat de rzboaie i

revoluii.

nelegere paneuropean, dar care nu se baza pe colaborarea unor naiuni libere ci pe cea a
suveranilor.

Stabilitatea era asigurat att prin pstrarea statu quo-ului teritorial dar i a regimurilor politice ultra-
conservatoare.

Relativa stabilitate, bazat pe legitimismul dinastic i pe conservatorism, au rezistat pn la 1830,

cnd se vor amplifica tendinele de reform liberal, politice i sociale, n cadrul statelor, conjugate cu
manifestarea tot mai puternic a naionalismului.