Sunteți pe pagina 1din 9

 ARUNCAREA SULITEI 

Stramosul sulitei a fost lancea de aruncat ce era folosita, din cele mai vechi
timpuri, ca arma de lupta sau de vanatoare. Aruncarea sulitei ca proba sportive
derivate din aruncarea lancei, a fost introdusa in programul Jocurilor Olimpice antice in
cadrul pentatlonului. De la greci, aruncarea sulitei a fost preluata de catre romani si
apoi de catre popoarele germanice. Ea s-a raspandit treptat, mai ales la nordici, care
inregistreaza, prin suedezul E. Leming, primul record mondial oficial omologat de
I.A.A.F. in anul 1912, cu un rezultat de 62,31 m. Suedezii au elaborate o adevarata
scoala de aruncare a sulitei prin introducerea unui procedeu rational de apucare de
mijloc precum si purtarea acesteia, pe timpul elanului, deasupra umarului.
O contributie remarcabila la perfectionarea in continuare a tehnicii aruncarii
sulitei a reprezentat-o scoala finlandeza prin atletii Jonny Myyrä (66,10 m in 1919) si
Matti Järvinen care a realizat 10 recorduri mondiale in perioada 1930-1940,
ridicandu-le la 71,57 m in 1930 si la 77,23 m in 1934. Acestia au promovat un stil
propriu, bazat pe o mare inclinare si rasucire spre inapoi a trunchiului si executarea
pasilor incrucisati in scopul unei mai bune depasiri a sulitei la inceperea efortului final.
Jonny Myyrä a fost primul aruncator care a aplicat varianta “mainii libere” prin care, in
timpul pasilor de aruncare, mana cu sulita era dusa inapoi printr-o miscare ampla spre
inainte si in jos. Prin acest traseu amplu al sulitei se contribuia la o mai mare rasucire
a trunchiului spre bratul de aruncare. Stilul acesta initiat de finlandezi a fost
adoptat , treptat, de foarte multi aruncatori ai acelor timpuri. Suprematia scolii
finlandeze a fost continuata de S. Nikkinen (83,56 m in 1956), Kinnunen (85,50 m in
1972), H. Sütonen (88,58 m in 1972).
In S.U.A. aruncarea sulitei cunoaste, la inceput, o evolutie destul de lenta,
proba fiind prezenta, pentru prima data la Campionatul National al Uniunii de Atletism
Amator, in anul 1909. Prima afirmare de clasa a scolii americane de aruncare a sulitei
a avut loc in anul 1952 in cadrul J.O. de la Helsinki. La aceasta editie, americanii S.
Young (73,78 m) si W. Miller (72,40 m) cuceresc medalia de aur si argint, in timp ce
reprezentantul Finlandei, Toivo Hyytiäinen a trebuit sa se multumeasca cu medalia de
bronz. Sulitasii americani se impun, in continuare, pe plan mondial prin recordul lui Bud
Held (80,41 m in 1953; 81,75 m in 1955) si, mai ales, prin crearea unui nou tip de
sulita, cu calitati aerodinamice de planare imbunatatite.
Sulita held si stilul de aruncare specific acesteia s-au extins treptat in toata
lumea, fiind preluat de majoritatea sulitasilor. Cu sulita held, scoala americana de
aruncari s-a impus din nou prin Alfred Cantello care, in 1959, reuseste un nou record
mondial cu performanta de 86,04 m. In continuare, recordurile mondiale au fost
cucerite de catre polonezul Janusz Sidlo (83,66 in 1956), italianul Carlo Lievore (86,74
m in 1961), norvegianul Terje Pedersen (91,72 m in 1964), finlandezul Jorma Kinnunen
(92,72 m in 1972), sovieticul Janis Lusis (93,80 m in 1972), vest-germanul Klaus

1
Wolfermann (94,08 m in 1973), ungurii Miklos Nemeth (94,58 m in 1976) si Ferencz
Paragi (96,72 m in 1980), americanul Tom Petranoff (99,72 m in 1983).
Perfectionarea sistemului de pregatire si calitatile aerodinamice exceptionale ale
sulitei held au ridicat recordul mondial, in anul 1984, la incredibila performanta de
104,80 m prin est-germanul Uwe Hohm.
Aceasta vertiginoasa crestere a performantelor a facut ca stadioanele, prin
terenurile lor de fotbal, sa fie neincapatoare pentru aruncatorii de sulita. Pentru a
elimina acest inconvenient s-au introdus, in anul 1986, sulite noi, cu centrul de
greutate schimbat spre inainte, fapt ce a determinat o planare mai scurta a lor si
implicit, micsorarea performantelor. S-a declansat astfel o noua batalie a recordurilor
in care a debutat vest-germanul Klaus Tafelmeire (85,74 m). Admirabilul sulitas ceh
Jan Zelezny, autorul a 5 recorduri mondiale, l-a ridicat la 98,48 m, la Jena, in
Germania, pe data de 25 mai 1996.

1.TEHNICA PROBEI

Aruncarea sulitei se efectueaza printr-un mechanism de azvarlire, ce consta


dintr-o tractiune a bratului aruncator asupra acesteia, dinspre inapoi spre inainte, pe
deasupra umarului. Aruncarea propriu-zisa este precedata de un elan liniar de alergare,
ce se realizeaza pe o pista cu o latime de 4 m si o lungime minima de 30 m.
Tehnica aruncarii sulitei este conditionata biomecanic de crearea unor conditii
optime de tractiune asupra sulitei, pe un parcurs cat mai lung si intr-o unitate minima
de timp. In acest scop, pe ultima parte a elanului, se vor efectua o serie de actiuni
specifice de plasare a sulitei spre inapoi, prin intoarcerea umerilor cu 90˚ spre partea
bratului de aruncare. De asemenea, inaintea efortului final, se va adopta o pozitie de
“arc intins”, menita sa faciliteze o aruncare cat mai lunga.
Obtinerea unor performante de valoare in proba de aruncare a sulitei este
conditionata, in principal, de urmatorii factori implicati:
 tip somatic robust, proportional dezvoltat si cu anvergura mare a bratelor;
 calitati de forta in regim de viteza (forta exploziva), agilitatea si mobilitatea foarte
bine dezvoltate;
 insusirea tehnicii de aruncare, in cele mai mici detalii si adaptarea acesteia la
particularitatile individuale ale aruncatorului de sulita;
 calitati coordonative ridicate, pentru a insuma toate fortele care actioneaza in
efortul final de aruncare, in momentul lansarii sulitei.

1.1.FAZELE ARUNCARII

Tehnica de aruncare a sulitei contine mai multe faze si elemente specifice ce o


compun. G. Schmolinsky (1973) descrie 7 faze: priza si modul de purtare, elanul,
retragerea sulitei, pasul de impulsie, pozitia de aruncare, aruncarea si franarea. Dupa
alt specialist consacrat, D, Monneret (1995), aruncarea sulitei se realizeaza prin 5
faze distincte: alergarea de elan pregatitoare, alergarea de plasare, “hop” sau pasul

2
incrucisat, sprijinul dublu cu aruncarea propriu-zisa si “schimbarea picioarelor” sau
reechilibrarea.
Pentru analiza tehnicii aruncarii sulitei, din rationamente didactice, se vor
descrie urmatoarele faze:
 priza sulitei si pozitia de plecare in elan;
 elanul cu partile sale distincte;
 efortul final de lansare;
 restabilirea echilibrului dupa aruncare.

1.1.1.PRIZA SULITEI SI POZITIA DE PLECARE IN ELAN

Sulita trebuie apucata de capatul posterior al mansonului, in asa fel ca acesta


sa stea longitudinal in palma, ca intr-un jgheab (T. Tatu si colab.,1983). In functie de
asezarea degetului aratator si a celui mare pe manson sau in spatele acestuia,
distingem doua modalitati de apucare a acestuia:
 degetul aratator se afla inapoia mansonului, invaluind strans corpul sulitei cu
falangele sale;
 degetul mare se afla blocat inapoia mansonului, in timp ce degetul aratator sprijina
coada sulitei de jos.
Dupa unii autori, varianta cu degetul aratator sub sulita prezinta unele avantaje
legate de contributia acestuia la imprimarea unei rotatii a sulitei in jurul axei sale, fapt
ce i-ar conferi o mai mare stabilitate in faza de zbor.
Sulita se tine aproximativ orizontal fata de sol, cu mici abateri in sus sau in
jos, avand varful plasat la nivelul fruntii. Tinerea sulitei trebuie sa asigure posibilitatea
realizarii unei alergari relaxate pe elan si acumularea unei viteze optime la sfarsitul
acestuia. Bratul stang este lasat lejer pe langa corp, urmand a fi indoit din cot, odata
cu plecarea in elan. Corpul este drept, cu privirea inainte, spre directia de aruncare.

1.1.2.ELANUL

Importanta elanului decurge din plusul de distanta de aruncare ce se poate


obtine prin fructificarea acestuia. In functie de mai multi factori, aceasta distanta
poate fi mai mare de 25-29 m in comparative cu o aruncare de pe loc (Schmolinsky,
1973).
Elanul la aruncarea sulitei, spre deosebire de celelalte probe olimpice de
aruncari, se realizeaza printr-o alergare accelerate in linie dreapta, pe o pista de
elan, pana in apropierea locului de lansare. Lungimea si viteza elanului nu sunt identice,
chiar la performante apropiate, ele variind in functie de particularitatile aruncatorilor.
Lungimea totala a elanului se inscrie in limitele a 20-35 m la barbati (14-20 pasi) si
18-30 m la femei (14-18 pasi). Comparand vitezele de alergare pe elan, la mai multi
aruncatori de nivel mondial, vom constata o mare diversitate ale acestora. Din acest
motiv, Monneret (1995) considera ca, la performante comparabile, viteza pe elan
variaza intre 4 si 8 m/s. Prin urmare, viteza alergarii de elan nu reprezinta in sine, un

3
factor determinant al performantei. Ea inlesneste doar plasarea sulitei in pozitie optima
si il pregateste pe aruncator pentru efortul final. Putem vorbi astfel de o viteza
optima, proprie fiecarui aruncator. Elanul propriu-zis se compune din doua parti,
distincte ca structura:
 elanul preliminar;
 elanul cu pasii de aruncare.

1.1.2.1.ELANUL PRELIMINAR

Aceasta parte a elanului mai este denumita si alergare de elan pregatitoare


(Monneret, 1995). Elanul preliminar se realizeaza printr-o alergare accelerate, pe
parcursul a 8-14 pasi, de la locul de plecare in elan si pana la semnul de control ce
marcheaza inceputul pasilor de aruncare sau de plasare a sulitei in pozitia de aruncare.
Pe parcursul alergarii din cadrul elanului preliminar, sulita este purtata deasupra
umarului, intr-o pozitie apropiata de orizontala sau usor inclinata cu varful spre in jos.
Bratul care poarta sulita este relaxat si efectueaza, in acest scop, miscari
oscilatorii spre inainte si inapoi, reduse ca amplitudine, in ritmul alergarii. Bratul stang,
indoit din articulatia cotului, se va balansa pe langa corp, in ritmul pasilor de alergare,
ajutand astfel la echilibrarea alergarii si la relaxarea umerilor. Pe tot parcursul
elanului preliminar, aruncatorul isi mentine axa umerilor si a bazinului perpendiculare pe
directia de aruncare, in cadrul unei alergari relaxate si naturale. Viteza elanului
depinde de gradul de insusire al tehnicii si de aptitudinile coordonative ale
aruncatorului. Ea trebuie sa fie in limite controlabile, spre valori de 6-8 m/s.

1.1.2.2.ELANUL CU PASII DE ARUNCARE

Constituie partea cea mai importanta, dar si dificila a elanului, deoarece pe


parcursul pasilor de aruncare, sulitasul trebuie sa creeze conditii biomecanice optime
pentru un randament maxim al aruncarii. Astfel, cu acesti pasi se realizeaza
pozitionarea sulitei pentru o tractiune pe un traseu cat mai lung, prin plasarea bratului
cu sulita inapoia trunchiului. Concomitant, se va realize depasirea bustului de catre
trenul inferior, aflat si el intr-o pozitie inclinata spre inapoi. Toate aceste actiuni,
extrem de importante, se vor efectua cu o pierdere cat mai mica a vitezei accumulate
pe parcursul elanului. Debutul partii a doua a elanului se realizeaza, in momentul in care
aruncatorul ajunge in dreptul semnului de control, si se termina in momentul inceperii
efortului final al aruncarii sulitei. Pasii de aruncare care asigura realizarea sarcinilor
mentionate, pot fi, in mod frecvent, in numar de 4, 5 sau 6, in functie de preferintele
sulitasului si stilul sau de aruncare. Un numar mai mare de pasi realizeaza o pozitionare
si o pregatire mai buna a aruncarii, pe cand un numar mai mic de pasi, asigura o
pierdere mai mica de viteza, pe parcursul lor. La randul sau, partea elanului cu pasii de
aruncare se poate imparti in urmatoarele secvente:
a. retragerea sulitei;
b. pasul incrucisat;
c. pasul final de blocare al elanului.

4
a.Retragerea sulitei

Retragerea sulitei se realizeaza pe parcursul primilor doi sau trei pasi, dupa
atingerea semnului de control. Varianta retragerii pe doi pasi se foloseste in cazul
elanurilor cu patru sau sase pasi de aruncare, iar varianta retragerii cu trei pasi este
abordata de aruncatorii care folosesc cinci sau chiar sapte pasi de aruncare. In analiza
biomecanica a pasilor de aruncare, pe care o prezentam in continuare, vom face
referiri la tehnica cu patru pasi, mai des folosita in practica competitionala si
considerate, de multi specialisti, ca fiind mai eficienta. In aceasta varianta,
retragerea sulitei inspre inapoi incepe dup ace piciorul stang a atins solul in dreptul
semnului de control (pentru aruncatorii dreptaci), deci pe pasul drept de alergare si se
finalizeaza pe pasul stang de alergare.
Secventele caracteristice primilor doi pasi de aruncare se deruleaza in
urmatoarea succesiune:
 inceperea retragerii sulitei spre inapoi, pe primul pas (dreptul, in cazul descrierii
noastre), prin rasucirea axei umerilor spre dreapta si ducerea bratului cu sulita spre
inapoi, in prelungirea axei scapulo-humerale;
 retragerea sulitei spre inapoi se poate realize prin mai multe modalitati: drept
inapoi, prin sus-inapoi, prin jos-inapoi;
 finalizarea retragerii sulitei pe al doilea pas (sau al treilea in cazul aruncarii cu 5
pasi) prin intoarcerea axei umerilor complet spre dreapta la 90˚, plasand-o astfel pe
directia de aruncare;
 bratul cu sulita se pozitioneaza complet intins spre inapoi si, printr-o miscare usoara
de supinatie, va orienta palma spre in sus, intr-o postura relaxata;
 varful sulitei este orientat la nivelul tamplei drepte, avand coada usor coborata, in
asa fel incat unghiul acesteia cu orizontala sa fie de aproximativ 30˚;
 sulita este purtata pe directia de aruncare (in planul de aruncare), fara devieri
accentuate ale cozii spre stanga sau dreapta;
 axa bazinului se mentine, pe cat posibil, perpendicular ape directia elanului;
 bratul stang (liber), indoit din articulatia cotului, se duce in dreptul pieptului,
contribuind la echilibrarea alergarii si la relaxarea umarului stang;
 capul este ridicat, cu privirea indreptata spre directia de aruncare, iar bustul este
drept, sau usor inclinat spre inapoi;
 lungimea pasilor de plasare a sulitei inapoi se prezinta astfel: primul pas este cel mai
lung, din tot elanul, masurand intre 2,10 m si 2,50 m (aproximativ 6-7 lungimi de
talpa), iar pasul al doilea este mai scurt, masurand aproximativ 1,50-2,00 m si se
executa intr-un ritm mai rapid.

b. Pasul incrucisat

Pasul incrucisat se efectueaza pe pasul al treilea (penultim) dintre pasii de


aruncare (in cazul aruncarilor cu patru pasi). El are o importanta deosebita in economia
aruncarii, prin faptul ca realizeaza inceperea devansarii accentuate a trunchiului si a
bratului ce poarta sulita, de catre trenul inferior. In acest fel, se asigura pozitionarea
sulitei cat mai inapoi, pentru a lungi la maximum traseul de tractiune asupra acesteia,
in faza final a aruncarii. Unii autori mai denumesc acest pas, ca fiind pasul de impulsie

5
(Schmolinsky, 1973) sau “Hop” (D. Monneret, 1995), deoarece se realizeaza pe baza
unei impingeri prelungite si razante de pe piciorul stang, care proiecteaza piciorul drept
in fata, printr-o trecere peste piciorul stang. In analiza tehnica a pasului incrucisat,
specialistii domeniului descriu urmatoarele secvente definitorii ale pasului incrucisat:
 impulsia intarziata pe piciorul stang, premergatoare pasului incrucisat, faciliteaza o
planare razanta, care va fi urmata de o revenire rapida, spre inainte, a acestuia. De
asemenea, aceeasi actiune ii va da posibilitatea aruncatorului sa-si revizuiasca plasarile
fundamentale (varful sulitei la ochi, intinderea partii drepte cat mai mult spre inapoi,
mentinerea sulitei pe directia de aruncare) si sa se concentreze asupra exploziei finale
la punerea pe sol a ultimului pas, cu piciorul stang;
 piciorul drept se va aseza pe sol pe partea externa a labei piciorului, dupa un zbor
cat mai scurt si razant, ce va reduce la minimum pierderea vitezei accumulate pe
portiunea anterioara a elanului;
 caderea pe partea externa a labei piciorului drept, in cadrul pasului incrucisat sau a
hopului, tensioneaza muschii extensori ai corpului si inlesneste reactia exploziva a
aruncatorului spre in sus;
 axa soldurilor se rasuceste spre dreapta cu aproximativ 20-35˚;
 in momentul asezarii piciorului drept pe sol cu varful orientat putin spre directia de
aruncare (aproximativ 30˚), inclinatia trunchiului spre inapoi este maxima (aproximativ
20˚);
 ca urmare a acestei pozitii inclinate inspre inapoi si a flexiei piciorului drept, se
produce si o usoara coborare a centrului de greutate, in medie cu 5-6 cm;
 la sfarsitul acestui pas, unghiul format de sulita cu axa orizontala este de
aproximativ 28-30˚, umerii plasandu-se si ei pe o directie oblic spre inainte sus,
paralela cu sulita;
 lungimea pasului incrucisat este aproximativ identical cu a pasului precedent, dar
viteza lui de executie este mult mai ridicata.

d. Pasul final de blocare al elanului

Pasul final de blocare al elanului precede efortul final, pregatindu-l pentru realizarea
unor actiuni specifice acestuia. Din acest motiv, unii autori il descriu in cadrul debutului
efortului final, ca o faza tranzitorie. Ultimul pas al elanului difera de ceilalti pasi, prin
faptul ca nu are faza de zbor, deoarece piciorul drept isi mentine contactul cu solul pe
tot parcursul pendularii piciorului stang spre inainte, pana la punerea lui pe sol. O alta
caracteristica a pasului final este aceea de blocare a trenului inferior, printr-o asezare
energica a piciorului pe sol. “ Contactul mai dur al piciorului cu solul se repercuteaza ca
o unda de soc spre umarul drept, care se ridica si accentueaza tensiunea muschiului
umarului” (D. Monneret, 1995). Pasul pe piciorul stang se realizeaza razant si lung,
printr-o actiune rapida, in care laba piciorului cauta solul. Asezarea blocata a piciorului
stang pe sol se face pe calcai sip e partea interna a labei piciorului, putin spre inafara
(cu aproximativ 30 cm) fata de axa sagitala a directiei de aruncare. Pe parcursul
pasului de blocare, genunchiul piciorului drept se insurubeaza spre inauntru, pregatind
pozitia de arc intins, specifica inceperii efortului final. Soldul drept se gaseste,
deocamdata, inapoia celui stang, dar pregatit sa se proiecteze inainte. Umarul drept

6
impreuna cu bratul intins cu sulita este last, in continuare, mult inapoi, pentru a pregati
un traseu de tragere cat mai lung in axul sulitei.

1.1.3. EFORTUL FINAL DE LANSARE

Faza efortului final constituie, dupa parerea tuturor specialistilor, partea active
sic ea mai importanta a tehnicii de aruncare a sulitei deoarece de randamentul
acesteia depinde, in mod direct, lungimea aruncarii. Actiunea exploziva din cadrul
efortului final este inceputa de catre multi aruncatori, printre care si unii foarte
buni, chiar inaintea contactului piciorului stang cu solul, deci spre finalul sprijinului
unilateral. Acesta este si motivul pentru care unii specialisti descriu secventele
sprijinului unilateral in cadrul fazei efortului final. Cu toate aceste tendinte, actiunea
finala de aruncare nu trebuie declansata inaintea contactului piciorului stang cu solul.
Sprijinul bilateral va asigura conditiile optime pentru actiunea exploziva de aruncare,
prin participarea fortelor de impulsie de pe amandoua picioarele, pe rand sau
concomitant, la efortul final.
Dupa o aterizare rapida, prin cautarea solului, piciorul stang realizeaza o usoara
flexie din articulatia genunchiului, prin care amortizeaza socul de blocare al elanului.
In continuare, se va pregati pozitia de arc intins, prin succesiunea urmatoarelor
secvente (T. Tatu, 1995):
 piciorul drept continua impulsia pe sol, pana ajunge spre varful labei sale,
respective pe capul primului metatarsian (pana in pozitia de extensie plantara
maxima);
 soldul si coapsa piciorului drept inainteaza si se roteste spre interior, pana ce axa
bazinului devine perpendicular ape directia de aruncare;
 pieptul se intoarce energic spre inainte si in sus, concomitant cu coborarea cotului
stang, care se fixeaza ferm de partea stanga a cutiei toracice.
In finalul acestor actiuni, aruncatorul realizeaza o intrare sub sulita, pozitie
extrem de avantajoasa pentru lansarea ei. Prin destinderea arcului intins se
realizeaza actiunea propriu-zisa de aruncare, cu interventia energica a musculaturii
centurii scapulo-humerale. Bratul drept incepe actiunea de tractiune atunci cand
proiectia verticala a centrului de greutate se apropie de suprafata de sprijin a
piciorului stang. In acest moment, acesta se extinde complet, generand un efect de
proptire, ce va bloca deplasarea masei corpului spre inainte. Angajarea bratului
aruncator se produce prin ducerea cotului indoit inainte, la nivelul capului, formand un
unghi aproximativ drept intre antebrat si brat. Parte stanga a corpului se blocheaza
in timpul aruncarii, prin oprirea brusca a oscilarii spre inapoi a bratului stang, din
momentul in care este depasit de partea dreapta. Actiunea se continua cu impingerea
umarului drept spre inainte cu o viteza maxima, urmata de extensia exploziva a
articulatiei cotului si biciuirea mainii si degetelor pe sulita. Datorita coborarii umarului
stang, sulita paraseste man ape verticala piciorului stang, pe un traseu optim de
tractiune. In acest moment, linia umerilor este inclinata spre verticala, avand umarul
si bratul drept deasupra piciorului stang.
Unghiul de lansare al sulitei variaza intre valori destul de largi, 32-36˚, cu
tendinta de scadere la sulitele moderne care sunt construite cu centrul de greutate

7
plasat mai in fata. Viteza de lansare, ca factor decisiv pentru lungimea aruncarii,
atinge valori de peste 30 m/s, in aruncari ce depasesc 75 m.
Asa dupa cum am mai aratat, un alt factor decisive in dobandirea unei viteze de
aruncare cat mai mari este lungimea traseului de tractiune asupra sulitei si timpul de
parcurgere al acestuia. Desigur, aceasta caracteristica este dependenta si de indicii
morfo-somatici (lungimea bratelor, talia aruncatorului), mobilitate scapulo-humerala si
tehnica de executie. La cei mai valorosi aruncatori din lume, traseul de tractiune
asupra sulitei, in faza efortului final, se intinde pe o lungime de aproximativ 220-230
cm, ce este parcursa in 1.14-1.15 s (T. Tatu, 1995).

1.1.4. RESTABILIREA ECHILIBRULUI DUPA ARUNCARE

Pentru a nu calca linia ce delimiteaza sectorul de aruncare, sulitasul isi


restabileste echilibrul, inaintand cu piciorul drept dincolo de piciorul stang, prin
efectuarea unui pas, denumit in practica, de schimbare a picioarelor (expresie
specifica restabilirii echilibrului dupa aruncare).
Aceasta miscare de oprire inaintea pragului, pentru a nu-l depasi, consta din
trecerea, printr-o usoara saritura, a piciorului drept peste cel stang si indoirea lui
rezistenta, pentru a prelua restul de inertie a miscarii spre inainte. Piciorul drept isi
incepe ducerea spre inainte numai dupa lansarea sulitei, altfel, s-ar realiza o
aruncare din saritura, mai putin eficienta decat una din sprijin pe ambele picioare.
Dupa eliberarea sulitei, privirea aruncatorului trebuie sa vizeze si pragul de aruncare,
ce necesita a fi urmarit pentru a nu-l depasi. La multi aruncatori de mare valoare se
poate observa efectuarea a inca unui pas mic, pentru evitarea depasirii pragului.

2. REPERE TEHNICE ALE PERFORMANTEI LA ARUNCAREA SULITEI

Ca si la celelalte probe de aruncari, lungimea zborului sulitei depinde, din punct


de vedere biomecanic, de trei factori implicate:
 inaltimea punctului de lansare;
 unghiul de lansare;
 viteza de lansare a sulitei.

2.1. INALTIMEA PUNCTULUI DE LANSARE

Performanta este cu atat mai ridicata, cu cat obiectul este eliberat dintr-un
punct mai inalt. Daca asemanam trunchiul aruncatorului cu un dreptunghi, deducem ca
linia sold stang-umar drept este mai lunga decat partea dreapta singura, stiind ca
diagonala dreptunghiului este mai lunga decat cea mai lunga latura. Bazat pe acest
rationament, D. Monneret (1995) stabileste urmatoarele cerinte pentru ca in
momentul eliberarii sulitei, mana cu care se face aruncarea sa se afle cat mai sus:
 aruncatorul sa incline trunchiul spre stanga, trecandu-si greutatea pe piciorul
stang, in asa fel incat sa-si aseze umarul drept pe verticala sold-picior stang;
 sa elibereze sulita pe verticala umarului drept sic ea a piciorului stang;

8
 in momentul eliberarii sulitei, bratul drept este practic intins, cu umarul drept cat
se poate de sus, fata de umarul stang;
 planul trunchiului se afla in intregime cu fata inainte, cu alte cuvinte, perpendicular
pe linia aruncarii;
 trunchiul este usor inclinat inainte, peste verticala.
Este de reamintit faptul ca importanta inaltimii de lansare scade proportional cu
lungimea aruncarii.

2.2. UNGHIUL DE LANSARE

In conformitate cu principiile balistice, unghiul ideal de lansare al unui obiect


supus fortei de gravitatie este de 45˚. Din punct de vedere biomecanic, fortele ce
actioneaza la aruncarile cu bratul indoit sunt mai eficiente intr-un plan perpendicular
pe axa corpului (adica nu departe de orizontala), decat spre in sus. De aici rezulta ca
unghiul ideal de lansare al unui obiect aruncat cu bratul indoit, nu este de 45˚, ci mai
mic, in conformitate cu un compromis intre legea balistica si constrangerile
biomecanice. La aruncarea sulitei, acest unghi coboara pana la o valoare de 35˚.

2.3. VITEZA DE LANSARE

Importanta vitezei de lansare este extrem de mare in economia aruncarii,


deoarece aceasta se reprezinta cu patratul ei (Vo²) in formula lungimii acesteia.
Semnalam faptul ca dobandirea vitezei maxime pe ultima parte a aruncarii, din cadrul
sprijinului dublu, nu trebuie sa se realizeze prea timpuriu pe traiectoria de tragere
asupra sulitei. Astfel, D. Monneret (1995) considera ca, de la contactul pe piciorul
stang pana la incheierea fazei cu fata inainte (drum de aruncare preliminar),
cresterea vitezei este slaba, de la cativa m/s pana la aproximativ 10 m/s.
In schimb, de la sfarsitul fazei cu fata inainte si pana la eliberarea obiectului
(drumul de aruncare principal), acceleratia este considerabila, in mai putin de 1/10 de
secunda, sulita isi tripleaza viteza castigata in timpul secventelor precedente (peste
30 de m/s, la cei mai buni sulitasi) si isi obtine unghiul de lansare. Acelasi autor
explica, in continuare, mecanismul de crestere al vitezei pe drumul de acceleratie
principal, care este relativ scurt (intre 1-1,30 m). Ea este produsa, in esenta, de
contractia exploziva si aproape reflexa a muschilor umarului si bratului (marele
pectoral, marele dorsal, deltoidul, tricepsii si muschii flexori ai mainii). Pentru ca
aceasta actiune sa aiba eficienta maxima, este necesar ca umarul aruncatorului si
bratul cu sulita sa fie relaxat inaintea inceperii tractiunii asupra acesteia, in cadrul
efortului final.

( MIRCEA ALEXEI – Atletism, tehnica probelor)