Cred ca cel mai mare regret al meu este atunci cand ma opresc din a mai face lucruri care

ma faceau
fericita. De exemplul scrisul. In ultimile luni am lasat-o balta rau de tot, pierzandu-ma in tot felul de
digresiuni derizorii, uitand cat de bine imi face sa imi astern gandurile pe foaie, chiar daca de la o
tastatura. Am uitat sa deschid laptopul, sau telefonul dupa caz, si sa incep sa tastez orice imi trecea
prin minte, sa povestesc cum imi fu ziua sau sa traiesc intr-un univers paralel, creat de mine, in care
sa evadez si sa fur cateva clipe sf. M-am abatut atat de mult de la poteca principala, intrucat am
intrat intr-o padure mare, intunecoasa, unde trunchiurile groase ale copacilor ma infioara prin
maretia lor, facandu-ma sa ma simt infima. Am deraiat atat de mult de la drumul principal, intrucat
am hoinarit prin mii de tufisuri si carari, pierzand urma ce ducea la liman. Dar vine un moment dupa
in care cum necum ajung la destinatie. La Dumnezeu. Care tot timpul a fost langa mine eu fiind prea
oarba ca sa il observ. Doar ca eram prea egoista sa vad. Eram pierduta, cand de fapt eu eram pe
drumul cel bun tot timpul, fiind prea ocupata sa vad iesirea.