Bunicul

de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Se scutura din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul sta pe prispa. Se gândeste. La ce se gândeste? La nimic. Înnumara florile care cad.
Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar înnumara florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprincenele, mustatile,
barba... peste toate au nins anii multi si grei.
Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blânzi si mângâietori.
Cine trânti poarta?
- Credeam ca s-a umflat vântul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului!
Un baietan s-o fetita, rosii si bucalai, sarutara mânele lui "tata-mosu".
- Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batrânul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara, zise baiatul, dar pe jos.
Batrânul coprinse într-o mâna pe fata si în cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!...
Si zâmbi pe sub mustati, si-i privi cu atâta dragoste, ca ochii lui era numai lumina si
binecuvântare.
- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc când se duc?
- În tara cocorilor.
- În tara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelile un'se duc când se duc?
- În tara rândunelilor.
- În tara rândunelilor?
- Da.
- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pâna în slava cerului,
zise baiatul netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... hâ... hâ... poi ce fel... si mie?
Fata se întrista.
Batrânul o mângâie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- Tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? întreba baiatul cu mândrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiti sunt!
Baiatul încaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul îi joaca. Copiii bat în palme.
Bunicul le cânta "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"...
O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copii tacura din râs si bunicul din
cântec.
E muma lor si fata lui.
Cum îl vazu, începu:
- I... tata, si d-ta... iar îi razgâi... o sa ti se suie în cap...
Bunicul ridica mâna în sus, aducând destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise
prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...
Femeia intra în casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta în
crestetul capului si pe unul, si pe altul.
Si iar începu râsul, si jocul, si cântecul.
Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii începura sa-l mângâie.
Din vorba în vorba, copiii se facura stapâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- Si asta, a mea!
La barba se-ncurcara. Bunicul îi împaca, zicându-le:
- Pe din doua.
Si copiii o si daspicara, cam repede, ca batrânul strânse din ochi.
- Jumatate mie.
- Si jumatate mie.
Si dupa ce o împartira frateste, începu lauda.
Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga.
Fata:
- Ba a mea e mai lunga!
Si baiatul întinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai lunga.
Pe bunic îl trecura lacrâmile, dar tacu si-i împaca zicându-le:
- Amândoua sunt dopotriva.
- S-a mea, s-a ei!
- S-a mea, s-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba!
Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, ca e mai calda!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde!
Bunicul abia se tinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Si baiatul, înfuriindu-se, trase o palma în partea fetei.
Fata tipa, sari de pe genuchiul batrânului, se repezi si trase o palma în partea baiatului.
Baiatul, cu lacrâmile în ochi, saruta partea lui, si fata, suspinând pe a ei.
Mama lor iesi pe use si întreba restit:
- Ce e asta, vermi neadormiti!
Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surâzând fericit, raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
Bunica
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu
ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
Cum dăschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi totdauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul
grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un
fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi
sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se
scutură o ploaie albastră.
- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.
- Să spui...
Şi niciodată nu isprăvea basmul.
Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o
întrebam câte ceva; ea începea să spuie, şi eu visam înainte.
- A fost odată un împărat mare, mare...
- Cât de mare?
- Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi
părea rău că nu avea copii...
- Bunico, e rău să nu ai copii?
- Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.
Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe
ea şi ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi... nu mai putea de părere de rău că nu
are copii... Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de
cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot...
- Cât era de mic?
- Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.
- Va să zică, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul
lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu
ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se
scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri,
împărăteasa o să rămâie grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur"... Piticul se
duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi
meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Ştiu eu?... Dumnezeu ştie...
Era aşa de cald... aşa de bine în poala bunichii... o adiere încetinică îmi răcorea fruntea...
norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau... închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.
- Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-
i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi
pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu
legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi
mică, mică, ca tine de mică...
- Ca moşu de mică?
- Da, ca moşu...
- Atunci nu era mică de tot...
- Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte
de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi
uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or
simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se
dăşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe
cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai
mişcă"...
- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?
Tresăream.
- A, nu... ştiu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un
fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor...
Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele
cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.
- Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
- ... ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat...
- ... ş-a plecaaat...
- Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă...
- ... întunecoasă...
- ... de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un ştejar bătrân, ş-a pus dăsagele
căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi... pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era
fermecată. Şi... cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul
adormi, şi dormi, şi dormi...
Când m-am dăşteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul?
Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit
sub privirile şi zâmbetul ei.