Motto:

“Începe cumva şi se termină altfel.”

Laurenţiu Budău

(monodramă)

-2017-
 Zori de dimineaţă mohorâtă de toamnă. Marginea unui cimitir de sorginte nordică.
La buza unei gropi proaspete din care răzbat sunete înfundate de cazma, un bătrân
gropar lăsat pe vine supraveghează cu atenţie la ce se petrece înăuntru... Peste tot, zac
răspândite instrumentele ocupaţiei sale funebre: funii, scânduri, lopeţi etc. Bulgării de
pământ se rostogolesc din mormânt prin aer şi cad cu zgomot sec.

1.

Lasă căscatul şi sapă, sapă, sapă până dai de apă, nepoate Alberte! Ia-o, băiete, de
la buza de sus spre fund, din lung şi din scurt, rabdă şi învaţă meserie, că, altfel, ai să cari
toată viaţa lopata şi târnăcoapele în spatele cine ştie cărui pârţâit cu bucile pline de tot
soiul de bube!

2.

Cum, ce să înveţi, mucosule?! Cum, de la cine să-nveţi?! Auzi la el! Te trosnesc de

nu te vezi!... Meseria nu se-nvaţă, mocofane, se ciordeşte! Ăsta e singurul furt de pe
lumea asta care nu e pedepsit de A-Toate-Făcătorul şi care e pizmuit până şi de ducă-se-
pe-pustii, aşa să ştii!... Da, da, crede-mă, pe limba asta spurcată a mea care se mai
sprijină doar într-un ciot îngălbenit...

3.

Ce, crezi că nu e mare scofală să ascunzi cuviincios în humă un om care şi-a luat
foarte serios “adio şi n-am cuvinte” de la propriul său duh? Aşa crezi, mătăluţă? Mare,
mare eroare! Să-ţi iasă din cap o gugmănie ca asta! Voi, ăştia, filfizonii din ziua de azi,
credeţi că lumea a pornit-o şi se sfârşeşte taman cu voi, şi de asta nu băgaţi la căpăţână
nicio învăţătură mai de soi de la noi, ăştia mai copţii, şi de asta o luaţi peste gioale şi bot
tocmai când vă credeţi călăreţii călăreţilor...

1
 4.

Gata cu smiorcăiala, că m-ai scos din ţâţâni! Ia mai dă-mi rachiul ăla tulbure, dosit
la rece în cotlonul de pe fundul gropii, până nu-ţi scap cu dragoste vreun dos de palmă
peste lumânările de sub nas. Mi-o fi soră soră-mea Agneta, da’ asta nu înseamnă că îi
sunt dator cu ceva, mai ales de când am lăsat-o să stea cu beţivu’ de tac-tu în sfânta casă
a părinţilor noştri (pomenite fie-le numele de calici!), că puteam s-o facem crâşmă, că e
bine proptită-n răspântie, ori s-o vindem vreunui jidov rătăcitor pe te miri ce şi să-
mpărţim bruma de sărăcie în nouă. Bună socoteală, două paie la cinci măgari!...

(Cântă nu foarte convins, dar melodios de fals.) Ai mei se trag din neam de seamă/
Şi fost-au gospodari de soi./ Înghesuiţi la o pomană,/ S-au stins fără să dea-napoi,/
Zbierând cu damigeana prinsă-n gât,/ Şi cu coliva-n bozonare:/ “Să radem tot din buţi şi
oale!/ Iama să dăm printre... sarmale!!!”/ (Cuvintele testamentare/ Le-au fost şi cele mai
fatale.)

Ce-i drept, ar fi avut şi Agneta şi prea însetatul de Cristofferson al ei de unde să

sugă cu voioşie vreo două-trei luni, şi să se-ndoape cu claponi rumeniţi de să omoare
păduchii pe burtă, dar asta nu v-ar fi folosit prea mult când ar fi început ploile cele reci
ori vântoasele cele cumplite şi aţi fi tras toţi unsprezece pe capu’ meu... Brr! Unde nu-i
căpăţână, vai de craci! Unde nu-i vie, vai de araci! Da, da, îndeasă, mătăluţă, plosca la loc,
căci văd că se-apropie unu’ cam năzuros, unu’ care fluieră din plin a pagubă-n scaieţi!
Aoleu, e chiar Jarl, chiar unu’ cu care nu voiam să dau ochii tocmai azi...

5.

Ia trage pe sub geană dac-a plecat calicu’ de Jarl... Bine că nu m-a văzut, că
n-aveam de unde să-i dau înapoi banii pe care i-am împrumutat pentru lemne. A plecat,
ducă-se-n drumu’ lui, nu?... Atunci, dac-a plecat, ia toporişca asta şi taie rădăcinile alea
vânjoase de alun din margine, că mai avem de săpat cel puţin un cot până să-i dăm de
capăt... Un cot, dacă nu cel mult unu’ şi jumătate, căci răposatului îi plăcea, chiar era
înnebunit, chiar era mort să se scufunde, în brânci, în toate trebile cele adânci, mai ales
în cele necunoscute şi ale altora...

6.

Ai auzit? Atunci, dac-ai auzit şi-ai încetat s-o mai faci pe surdu-n păpuşoi, ia şi
apucă-te şi fă, mătăluţă, treabă ca lumea, nu aşa de muierească mântuială cum îi place
neamului vostru de putori şi de venetici; că asta-i gropniţa de odihnă a preabunului
prietenului meu de o viaţă, a bătrânului Uddi, cocoşatul, cel cu care-am băgat pân-acum
în pământ cel puţin jumătate din toţi căcăcioşii de vază ai Helsingorului şi nu numai...
Ce-i drept că fost-au printre dumnealor şi câteva persoane atât de cumpătate încât nici

2
numele lor nu mi-l amintesc, care şi-au dorit să sfârşească şi cu dosu’ întărit şi cu
sufletu’ direct in rai; dar foarte ciudat, n-am mai primit niciun răvaş de mult de la ele,
nici măcar unul cu plata la primire, cum că ar fi ajuns în locul pentru care s-au ostenit
atât de vârtos...

7.

Vezi zgaibele astea chircite ca nişte crengi? Le vezi, nu? Că doar nu prea te-ai
ostenit cu cetitul ceasloavelor ca alţii... Ascultă la mine, puiule şi bagă bine la tărtăcuţă:
cine amestecă răchia cu bere în timpul şcolii, ajunge să amestece mortarul cu apa tot
restul vieţii sale. (“Despre mortăciunile mişcătoare, numai de bine!”, cum zis-a, pe bune,
regretatul Olah Nemuritoriul)

Zgaibele astea cioturoase şi nenorocite pe care le vezi au săpat şi astupat

mormântul marelui Hamnet Bătrânu’, fantoma căruia se spune că a fost văzută
plimbându-se, la ceasuri total nepotrivite, pe deasupra întunecatelor ziduri ale
castelului Kronborg... Chiar s-a şi scris despre asta o odă într-o cărţulie din îndepărtata
Englitera, dar astea sunt desigur numai scorneli bune să ţi se rătăcească mintea cea
sănătoasă pe coclauri.

Noduroasele astea au împins deasupra lui (ca şi fariseii, stânca pe mormântului

Mântuitorului nostru Iisus) ditamai cataroiul pe care scrie... scrie.... ce-au vrut alţii mai
mult să spună despre el decât dânsul despre sine... Oricum, ceva de mult prea bine
pentru un rege aşa de crud şi nu prea-prea pentru un om aşa de la locul lui, şi nu prea
foarte-foarte despre cineva foarte aşa de cunoscut pentru unii şi atât de nerecunoscut
pentru alţii; ceva din care să înţelegi totul şi mai nimic; cum că anume boala şi moartea
măreţiei sale duse n-ar fi fost tocmai după rânduielile Celui de Sus, ci mai mult după
socotelile celui-de-jos, şi alte asemenea lucrături încurcate, şi care, şi acum, după atâta
amar de ani sterpi, chiar după ce sunt descărnate, nu prea miros tocmai a apă de
trandafiri ori a piele de prunc...

8.

Căsătoria asta e ca un năvod doldora de bibani: cei care sunt înăuntru caută cu
disperare să iasă, iar cei care sunt afară caută să intre cu orice chip înăuntru... Da, da,
ciudată şi de neînţeleasă alcătuire mai e şi Omul...

Oricum, ca s-o spunem pe aia dreaptă, frati-su Gahudius se pare că i-a făcut felu’
şi taman la vreo lună dup-aceea s-a-nsurat cu tânăra nevastă a Bătrânului Hamnet, căci
cocoşu’ cu cât mai mult posteşte, cu atât mai mult sare gardu’ la puicuţele din vecini; şi
de de la trebuşoara asta începe cam toată ghiduşia, de-ţi vine să te tot cruceşti; că de la
momentu’ ăla s-au cam răsturnat toate cele rânduite cu susu-n jos... Hertrudica asta de

3
care-ţi tot zic, regina, ea era cu buba, vipera, că era cam rea de muscă şi arzoaică foc; că
degeaba spune lumea ce şi cum despre sărmanul Gahudius; că bărbatul vânează
muierea doar până când ea îl prinde şi pune hăţurile, şi şaua pe el...

Ce să mai înţeleagă şi bietul ei plod făcut cu răposatul Hamnet Bătrânu’? Că

unchiuleţu’ îi devenise peste noapte tată şi moştenitor, iar mă-sa îi era celui din urmă şi
cumnată şi soţie, başca fiind şi mătuşa propriului ei fiu. Exact ca la balamuc, ba şi mai
şi... Chiar aşa, că poţi să-ţi prinzi urechile de măgar într-o tărăşenie ca asta, de vrei să-i
dai de capăt cu adevărat...

Oamenii ăştia tobă de carte şi de sine fac nişte prostii de o sută de ori mai mari
decât noi ăştia, micii, care suntem sarea pământului şi lumina lunei; că, se pare că,
începând de la taica Noe, aşa este dat de la Preamăritul, că unde-i deşteptăciune multă
este şi prostie care s-o întreacă cu vârf şi îndesat; iar cârnăţăriile neruşinate, după cum
am văzut, nu sunt tocmai pe placu’ Celui de Sus şi nu scapă prea multă vreme
nepedepsite de furia lui...

Da’ tu nu prea ai de unde să-ţi aduci aminte ceva din toate încurcăturile astea
între oamenii de seamă (că nu cred că pe atunci te uitai pieziş nici măcar pe ţeava
tunului, nici măcar nu apăreai în vreun proiect de-al cumnatului Cristofferson, nici
măcar într-o schiţă cu apă sărată de pe peretele vreunui grajd; d-apoi să mai şi pricepi
vreo iotă din toată tărăşenia asta... E tare grele, tataie, că nici măcar eu, cât mă vezi de
firoscos, de veşted şi de deşirat acum, încă nu i-am dat de capăt pe de-a-ntregul...).

9.

Oho! Pe vremurile alea deloc triste eram un aprig şi renumit ciocănar printre
preacinstitele ţaţe şi văduve, printre şchioape, chioampe şi borţoase, numai bun de
tăvăleală prin fâneţe cu orice care-şi ridica coada, doritor de harţă nesocotită şi fugă
aprigă în faţa celor îmbrobodiţi cu suliţe şi armuri; cu mintea aproape limpede, ca un
funduleţ de sugaci...

Şi cu toate că le-am auzit şi văzut parcă pe toate de atunci, n-am înţeles nici eu
mai nimic din ce nu trebuia să-nţeleg, nici măcar pe sfertul-sfertului... deşi nu mă
consider, în ciuda părerii tuturor celor care s-au dus, chiar tâmp pe de-a-ntregul...

10.

Of, Uddi, Uddi, prietene drag, ce nebunii croit-am împreună!... Ă-lai-lă-lai-lă-la!/

Ha!/ Câte-am ticluit pe lume,/ Nici la iarbă nu-i pot spune./ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Nici
măcar lui Dumnezeu/ Ce-mi scrie sufletul meu.// Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-
la!// La drăguţe ne-am holbat,/ Şi niciuna n-a scăpat/ Cu sipetu-neumblat...// Ă-lai-lă-
lai-lă-la!/ Ha/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!// Sufletul meu blestemat/ Zbiară ca un lup turbat/ Că

4
nu-i dalb ca altădat’.../ Nici troianu’ nu-i ce-a fost./ Nici eu prost, când eram prost./ Şi
aşa cam fără rost,/ Urât cât un veac de post...

Ia mai dă-mi rachiul ăla tulbure, dosit la rece în cotruţă... Ce, s-a şi terminat
deja?!... Deja?!

(Varsă cu năduf câteva cuvinte în daneză, care se cam presupune ce ar putea însemna...)

11.

Sapă, Alberte, ce te tot zgâieşti ca viţelul fără poartă, la mine? Nu vezi că suntem
în întârziere maximă şi într-un ceas trebuie s-apară musai, ţanţoş şi îmbufnat, şerpuind
pe cărare, mortu’ cu tristele-drăgăstoase coţofene rudele lui, care, numai după un ceas,
se vor întoarce acasă uşurate, vesele şi fără el?...

12.

Am câştigat prinsoarea, Uddi, prietene! Da, da, nici dacă ai vrea, nu poţi să mai
dai niciun pas înapoi. Cum, care prinsoare? (Adu-ţi, rogu-te, aminte, în numele sfântului
Ansgar, luminătorul Daniei!) Cea în care ne-am prins care cui îi sapă cel dintâi groapa,
fără să intre cu un singur deget în ea. Pe o vadră de vin vechi şi limpede ca sângele de
iadă... Pe un cârnat fript pe tăciuni... Pe o turtă fierbinte, tocmai scoasă din cuptor... Pe o
ceapă spartă cu pumnul.

Nu-mi vine să cred!... Ai uitat, tocmai tu?!... Tu, pişicherule?!... Nu e bine să ne

despărţim aşa noi, ăştia păduchioşii, cu socotelile neîncheiate, mai ales că suntem şi
oleacă de cumetri, mă crezi?

Dacă nu ai, nicio supărare, te cred, prietene şi puţin neamule, te împrumut

numaidecât pân-la toamnă, la cules, bucuros, chiar cu dragă inimă şi fără camătă, orice-
ar spune şi s-ar burzului clonţoasa de Vibeke a mea; căci, după cum bine ştii, ceea ce se
strică în mare grabă ziua între soţi, trebuie neapărat reparat noaptea pe îndelete, ca din
zori s-o putem lua cu voioşie de la celălalt capăt...

Tţ! Nu scapi de mine chiar aşa de uşor, nu, nu, doar cu ochii închişi şi cu faţa asta
de ceară ieftină luată de la bâlci. Nu ţine. Ne răfuim noi, cândva. Ce mai, oameni de
cuvânt suntem, adică cuvântători; chiar dacă tu, cumetre, te-ai cam lăsat de meseria asta
şchioapă şi te-ai afundat pe veci în lumea celor care nu cuvântă!... Dacă nu apucăm acum
să ne încheiem socotelile, în lumea de-aci, atunci, măcar în cea de dincolo; unde niciun
martor strâmb nu mai poate cânta de zor la mătură ori la flaifuşter...

Haida, de! A fi om e lucru mare, a fi porc numai tu eşti!... Nu fii mistreţ aşa cum te
ştiu de-o viaţă, cumetre!... Ce zoaie de brumă de cinste să-nveţe copilu’ ăsta mut de la
noi, dacă n-avem noi ce să-nvăţăm de la el?... Glumă-glumă, da’ de la un timp (şi asta cam
de când s-a zidit lumea pe temeliile sale) caşu-i cam pe bani, chiar dacă pute rău şi e

5
duium de muşte... te-ai prins? Nici mama Inge nu prea i-a dat voie tatei Martin să i se
atingă de stup, până nu i-a luat încălţări de care a vrut. Şi cu asta cred c-am zis tot, chiar
dacă n-am rezolvat nimic.

N-ai tu habar? N-ai tu? Tocmai tu să-mi faci nefăcuta asta, cumetre? Să ştii că mă
supăr, da’ rău de tot şi nu mai vorbesc niciodată cu tine... Chiar că eşti de panaramă!...
Când ţi-am rămas dator, omule, când, care mâine?!...

Cred, sunt convins că-i ultima ta glumă nesărată, da’ nici chiar aşa, boalele mele,
Uddi; să mă laşi cu buza umflată tocmai acu’, când să mă bucur şi să chiui de tristeţea ta
cea ofilită şi să închin un păhar plin cu fiere; când să mă bucur şi să chiui că, de azi
înainte, am să sap cât doi la un loc şi am să fiu plătit doar pe jumătate din cât primeam
înainte de la tine...

Ce ceapa mă-sii?! Să mori tu? N-ai apucat să pui şi tu ceva acolo deoparte?...
Linge-te-ar câinii sub brăcinari până ţi se toceşte locul, Uddiii!!! Calicule! Chiar că ai
făcut umbră pământului şi te-ai spetit degeaba... Şi ştii ce mă doare cel mai mult, fratele
meu, cu toate că eram atât de diferiţi? Că semăn leit cu tine, deşi unul dintre noi avea
păduchi, iar celălalt, purici.

13.

Ştii cât ţineau cu toţii la gâlceava aia de Gromick, care le făcea tuturor din castelul
Kronborg să le salte burta de râs, mai ales după ce era plină cu toate zoaiele nefierte
care se serveau pe la ospeţe... Ce vrei să-ţi spun despre gură multă ăsta? Copii îl călăreau
şi îl trăgeau aprig de urechi toată ziulica, şi el, săracu’, deşi era cel mai trist om pe care-l
văzusem vreodată, făcea ca toţi dracii ca să-i înveselească pe toţi. Pe copii ziua, iar pe
mamele lor noaptea... Şi toţi erau mulţumiţi, nu ca acum, şi nu era chip de sfadă pentru
nimeni; mai ales că, marea parte a timpului, toţi bărbaţii în putere de pe acolo erau
plecaţi în războaie şi bătălii şi nu prea mai rămânea cine să le poarte de grijă celor
dragi...

Când a crăpat, în sfârşit, de bătrâneţe, toţi doctorii ăia mari de apă chioară de
prin preajma regelui i-au crestat ţeasta cu hangerele de jur-împrejur şi i-au făcut tigvei
lui Gromick aşa un fel de capac sub care s-au uitat cu o lumânare printr-o sticlă groasă,
sperând să găsească înăuntru un cuc cântător ori mai ştiu eu ce pasăre colorată, cu două
ciocuri; dar n-au dat decât peste o nucă sfrijită care zuruia stingher, de colo până colo, ca
un ou golaş în hârdău. Scârbiţi că l-au aflat asemenea tuturor, l-au învelit într-un ţol
murdar şi l-au aruncat noaptea peste gardul ruginit al cimitirului, nevrând deloc să mai
audă de asemenea pacoste...

...Noroc de tine, sărmane Uddi, că pe atunci erai mai milos şi nu te-ai mulţumit
decât cu scufia lui roasă, cu clopoţeii cocliţi şi cureaua lui lată plină de scoici, ca să-l
îngropi printre tufe, sub un morman de gunoi...

6
 Ah, Gromick, Gromick! I-ai făcut pe toţi să râdă şi toţi au râs cu gura până la
urechi de tine! Frumoasă, vrednică moarte pentru un şui fără seamăn... Chiar ai şi
bătătorit bine pământul slab şi afânat cu maiul, Uddi, îţi mai aminteşti? Da. Ca nu cumva
să-i iasă stârvul nedumerit peste noapte şi să nu tragă cumva câinii sălbăticiţi ori vulpile
jigărite de el...

Ah, panaramă de Gromick! Vorba bogaţilor e clopot în turlă, vorba săracului e

cânepă înecată sub pietre! Acum spui bancuri în burta viermilor pe care-i prind pescarii
pentru somni. Acum eşti în burta unui somn uriaş. Acum eşti în gura nu-ştiu-cui lovit de
trăsnet care-a-nceput subit să vorbească în şarade şi în zicători, şi să se creadă buricu-
pământului... Mare, grozavă răzbunare pentru unul care nu ştie să tacă nici viu nici
mort!... (Asta, ca şi celelalte, i-am şi spus şi prinţului cel tânăr, lui Hamnet, la întoarcerea
sa călare de la şcolile cele nemţeşti, când i-a venit să-ntrebe, aşa, într-o doară, de uitatul
său măscărici...)

14.

Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!... Sapă, sapă,

sapă până dai de apă, nepoate Alberte! Ia-o, băiete, de la buza de sus spre fund, din lung
şi din scurt; din aproape în aproape, până se face depărtişor şi departe; rabdă şi învaţă
meserie, că, altfel, ai să cari toată viaţa lopata şi târnăcoapele în spatele cine ştie cărui
băşinos! Ia-o cu faţa-nainte, ca să nu rămâi cu curul în urmă! Şi îndreaptă-ţi gheaba, că
aici e de treabă, nu-i de glumă!

15.

...Da’ cu secătura aia de Ponodiu, cu şobolanul ăla portocaliu care pândea pe la

ferestre şi uşi, îţi mai aduci aminte, prietene Uddi, cum a fost? Ba că câr, ba că mâr, ba că
a murit de bătrâneţe, ba că a murit înecat cu un os de ştiucă înţepenit în gât, ba că are
buba neagră la cap ori cea albastră sub buric...

Cert e că l-am înmormântat în mare grabă şi la lăsarea întunericului, fără să mai

fie spălat şi ferchezuit, aşa cum cere datina străbună; încât cele mai multe dintre
rubedeniile lui apropiate nici n-au apucat să afle că li s-a dus hahalera, decât la o
săptămână şi mai bine după trebuşoara asta... Chiar şi cei adunaţi în viteză şi aflaţi la
îngropăciunea făcută cam în pripă şi pe şestache n-au apucat deloc să se apropie la mai
puţin de zece paşi ori să-şi ia rămas bun şi să-l pupe cu greaţă, aşa cum e creştinescul
obicei, pe frunte, deoarece gărzile lui Gahudius păzeau lădoiul lu’ Ponodiu mai ceva ca
pe sfintele moaşte şi, în afară de noi, de preot şi de lelea Hârca, n-au lăsat să se apropie
pe mai nimeni dintre cei care se credeau vii. Căci vorba lui Mortensen, clopotarul nostru
cel chior: “Boii cu viţelele, morţilii cu morţile şi viii cu viile!...

7
 Auzisem noi ceva-ceva despre adevărata lui dare în primire (că din vorbă în
vorbă iese adevărul), despre cum a reuşit să dea colţu’ ajutat de ascuţişul sabiei
tânărului şi nesăbuitului Hamnet, da’ credeam că sunt aşa numai nişte zvonuri şi basme
scornite aiurea; dar când am văzut cu ochii noştri mantia lui albă însângerată în dreptul
pieptului, parcă ne-ar fi dat cineva cu barosu’ în creştet şi la rărunchi... Cert e că, deşi nu
ne vorbisem dinainte, am făcut-o, ţac-pac, pe niznaii, ca şi cum nici usturoi n-am fi
mâncat, nici gurile nu ne puţeau; că, sincer să fiu, nu prea aveam mare chef să ajungem
alături de el, chiar în aceeaşi noapte, prin bunăvoinţa călăului Cumbus; aşa că ne-am
ţinut (Şi ne iartă pre noi păcătoşii!), ca niciodată, gura neslobodă; căci hâda este mai
aproape de noi decât pleoapa pe ochi, căci ascultarea e viaţă iar neascultarea e moarte,
căci oricât de rău să trăiască omul tot parcă nu se-ndură să dea în primire, aşa doar de
florile-cucului... Căci dacă ţi-a intrat o dată frica în oase, greu o mai scoţi de acolo, chiar
de-ar fi să mai trăieşti încă zece vieţi; aşa că nici noi n-am mai spus nimănui până acum
despre cum a dat ortu’ popii Ponodiu, chiar şi după atâta amar de ani...

Cel puţin, bine că n-am mai făcut muncă patriotică şi cu pârţâitul ăla bătrân, cum
am făcut în atâtea rânduri cu toţi cerşetorii şi copiii nimănui adunaţi de pe câmpuri, şi
am primit fiecare câte doi bani mari de argint pentru truda noastră, din care le-am dat
nevestelor noastre rele de gură doar câte unul, iar pe celălalt l-am dosit la chimir, că
avea mare nevoie şi trupul nostru de trebuinţele muncii lui...

Poate cu ocazia asta s-o fi învăţat şi tănăul de Ponodiu al nostru să nu mai tragă
cu urechea după draperii la anii lui şi să nu intre tam-nesam cu ciubotele lui roşii în
sufletele oamenilor; că şi la duhovnic îi spui numai ce vrea muşchii tăi şi nu tot ce vrea
dumnealui să iscodească şi să audă...

Da’, cică, nu e bine să-i judeci pe alţii, ci doar să te cercetezi atent pe tine, ca să nu
cazi, ca taica Adam, sub ispitele celui viclean.

16.

Nevasta mea, moaşa Vibeke, îi întâmpină cu pâine şi sare pe toţi care îndrăznesc
să vină în lumea asta, chiar îi şi trage afară până asudă pe cei prea nehotărâţi, chiar le şi
trage câteva hotărâte palme la fund celor slabi; iar eu, la rândul meu, îi petrec cu şi mai
mult drag pe toţi cei care se duc, ba chiar îi împing înăuntru cu râvnă pe cei mai
îndărătnici ori care nu vor să încapă în lacră...

Dacă ar fi vrut Cerul ca măcar unul dintre băieţii noştri să ajungă dascăl (ori cel
puţin cântăreţ), am fi fost singurii care să-i întovărăşim mai tot timpul pe toţi locuitorii
Helsingorului şi să-i îndemnăm, cu bunele noastre sfaturi şi apucături, ca să fie mai
miloşi şi mai darnici. Asta da afacere de familie...

Dar şi aşa e bine; mai bine decât “degeaba” şi “deloc” şi “nu se poate” luate
împreună; căci veşnic nefericit e cel care îi pizmuieşte pe cei mai bogaţi şi slăviţi, dar

8
uită să-i caine pe cei mai năpăstuiţi decât el. Căci ce e fericirea decât o nefericire ceva
mai bine suportată?... Ştii tu, copile, ce e adevărata durere? Ştii?... Mai bine să nici nu
încerci.

Bine faci că taci atât de frumos!... Taci şi pune osu’ la treabă!

17.

Dacă stau strâmb şi mă gândesc drept, am mai multe cunoştinţe în lumea de

dincolo decât în cea de aici, cu toate că n-am văzut niciodată năluci. O singură dată mi
s-a părut că am văzut, dar erau doar nişte broscari saltimbanci care repetau în mare
taină printre morminte... Când am văzut la ce tărăşenie asudau flăcăii ăştia tuciurii,
m-am luat cu mâinile de cap şi nu alta, şi aş fi putut jura, cu mâna pe chimirul altcuiva,
că n-o să scape niciunul viu după bătaia asta de joc.

Făceau o schimonoseală despre ceva-ceva despre care nu vorbea nimeni din

regat, dar pe care îl ştiau toţi... Orb să fii fost şi tot îţi dădeai seama despre ce era vorba
în comedie. Cei absenţi erau batjocoriţi prin bârfă. Deşi te pufnea râsul de scălămbăielile
lor, ţi se cam făcea părul măciucă şi nu alta, Alberte, tată! Prost să fii fost şi tot te-ar fi
luat priceperea olecuţică la rost după terfeleala asta neruşinată a lor, mai ales dacă te-ai
fi simţit cu musca pe căciulă ori cu cinciul în bozonarul altuia...

La început de tot apărea o regină nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici cum-cum,
care-i dădea ţâţă unui copilaş cu barbă care pân-atunci se jucase de mama focului cu
puţintica-n ţărână... Pe urmă, regele şi regina îşi dădeau unul altuia nişte inimi mari de
mucava boite cu roşu şi pline de musculiţe beţive. În spate, regina îi tot punea nişte
coarne frumoase de cerb regelui, împreună cu fratele mai tânăr al acestuia... Apoi îi
dădură o băutură adormitoare care îl făcu să pice într-un somn foarte adânc, sub un
stejar, pe regele ăsta fals al lor din pestacol, care, păcatele mele, era cam nătâng
chipurile, dar familist convins... Era atât de ţeapăn de adormit încât chiar au şi tăiat cu
firezul câteva braţe de vreascuri pe el pe care, mai apoi, le-au pus pe foc şi au prăjit nişte
slănină râncedă deasupra pe care au împărţit-o acolo între ei.

Imediat după obrăzarul cu focu’ şi alte cleveteli, apare harmăsarul învăluit într-o
pelerină neagră, plină de cârpeli şi necurăţenii, care aducea mai mult a aşternutul unei
nopţi de nuntă, se apropie în vârful picioarelor tiptil de rege, îi scoate coroana de tablă
ruginită şi o pupă dosnic ca pe o femeie într-un loc umbrit... Faza asta cu pupatul tablei
n-am prea înţeles-o deloc, dar treacă de la mine, că trebuie să fie foarte adâncă... apoi,
nemernicul de el toarnă, cu o pâlnie, cam cinci kile de otravă verde şi puturoasă în
urechea adormitului care face imediat câteva scălâmbăieli şi... Pac şi ursu’ cade!... că de-
abia acum, când dă să se cam sfârşească, începe cu adevărat comedia.

Curviştina asta de regină se mărită cu fratele mortului, cu prospătura, nu

bineînţeles înainte de a face câteva talente şi scheme, aşa de faţadă, cum face orice

9
muieruşcă care se lasă greu, ca să pară, chipurile, cinstită-n foc... dar până la urmă se
pare că totul a fost doar de vrăjeală, că-i convenea şi ei de minune situaţia.

Prosteală pe faţă, dom-le! Când credeai că totu-i terminat, mortu’ învie şi le ia

gâturile celor doi amoraşi cu un joagăr. Peste tot se împrăştie cu bulion stricat. La sfârşit
de tot, toată adunarea asta de muţi începe să-şi pună coarne de câlţi şi începe să ţopăie
pe ritmul unei tamburine, şi să ragă, şi să behăie ca apucaţii în italienească aia storcită a
lor, de unde mi-am eu cu seama că povestea asta, foarte la modă şi cerută în Florenţa aia
plină de minunăţii de unde spuneau că se trag, chiar dacă se potrivea brici cu situaţia
noastră politică, n-avea nici în clin, nici în mânecă, cu cruda şi trista noastră realitate...

18.

Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!... Sapă, sapă,

sapă, nepoate Alberte! Curaţă bine acolo în colţ şi apucă-te de locaşurile pentru pod, că
am adus nişte doage vechi de butoi pe care să le punem deasupra lăzii, că să nu se
fărâme de la atâta amar de ţărână aruncată deasupra ei... Hai, tăticule, mişcă-te, mişcă-te
mai repejor, că nu e frumos să ne găsească bădiţa Uddi cu trebuşoara neterminată, că
ştii cât era de supărăcios şi de ciufut, mai ales când era treaz, d-apoi acum când nu e
niciuna nici alta şi seamănă mai mult cu nimic decât cu sine!

19.

Ţi-am zis despre Offi, fetişcana lui Ponodiu, aia care o luase razna fiindcă jupânul
Hamnet îi cam dase papucii?... Cum să nu-ţi fi povestit?!... Asta chiar trebuie s-o auzi,
Alberte, că să înţelegi ce rău pot pricinui părinţii prea grijulii pentru binele lor decât
pentru cel al propriilor odrasle, care se bagă în dragostea copiilor ca tăunele în dosul
iepei şi nu alta...

Offi asta şi cu Hamnet erau în drăgane puternice unul faţă de celălalt, şi când îi
vedeai râzând şi giugiulindu-se parcă era sărbătoare chiar şi-ntr-o zi cu grindină; da’ se
pare că cuiva de sus i s-ar fi părut că fetişoara asta deşirată n-ar fi fost destul de bună
pentru prinţişorul Daniei şi pe placul multor altora, aşa că şi-a pus în gând să le bage
contre şi intrigi şi să-i despartă pe amorezi...

Dragoste, dragoste adevărată a fost între ei, pot să pun gâtu’ pe butuc pentru
asta; dar, ascultă-mă, mintea omului e ca un ceasornic cu cuc, Alberte; dacă se strică o
singură roticioară, cât de mică şi de neînsemnată n-ar fi ea, se opreşte toată şmichiria,
amuţeşte şi nici nu mai poate fi dreasă deloc; că nu e ciorbă de urzici ori de dragavei că
s-o poţi drege cum şi când vrea muşchii tăi...

Offi asta o luase rău de tot pe arătură văzând că drăguţul ei îi cam dă cu tifla de la
un timp (că avea, păcatele mele, şi prinţişorul nostru gărgăuni cu nemiluita de la

10
cărţoaiele cu care umbla peste tot, chiar şi în locul unde până şi regele merge singur;
başca ce strâmbe îi mai băgau şi cei de-ai lui) şi bântuia în miezul zilei, şi în crucea
nopţii peste coclauri, culegând braţe întregi de Făloşenia calului, Ruşinea ţigăncii,
Urechelniţă, Coada şoricelului şi Mătrăgună pe care le agăţa de porţile oamenilor, ca şi
cum ar fi fost de sfântu’ Ulrich... Başca o apucase şi darul cântărilor deocheate de care
s-ar fi ruşinat chiar şi cel mai desfrânat dintre bărbaţi... Ce-i drept voce avea ceva-ceva,
dar cred că era mai potrivită pentru cântările mănăstireşti decât pentru cele din hanuri
şi crâşme... Cânta de mama focului şi fără perdea “Fata mamii ce-ai vrea tu?”, “Coace,
Doamne, toţi bostanii” şi “Când te simt seara pe mine”, ca şi cum ar fi băut apă de izvor
şi nu alta... O dată, dusa asta cu pluta, când a trecut lângă mine, chiar şi-a ridicat rochia
până deasupra capului şi şi-a arătat ruşinea în toată neruşinea dânsei, de îmi venea să
intru de tot în pământ cu tot cu barba mea căruntă, că până la anii ăştia ai mei nu mi se
întâmplase aşa ceva nici cu cea mai spurcată dintre femei...

Ce face dragostea asta din om, Alberte, ia bine seama! Că dragostea e ca ceaţa, nu
e înălţime şi nici genune pe care să n-o acopere cu răsuflarea ei! Că asta te ameţeşte mai
tare decât atunci când amesteci vinurile şi răchia, şi te face din om neom! Că din bătaie
şi beţie se mai trezeşte omul, uneori şi din prostie dacă are noroc, dar din sminteală, în
veci si de-a pururi!

Sapă! Sapă, nu trage chiulul! Că e destul timp să te odihneşti în cealaltă viaţă!

Că uite-aşa trece fala şi mândria ţărânei... de au început, într-o după-amiază, chiar

după ploile cele mari, să bată fără veste toate clopotele Helsingorului şi să fugă oameni
de peste tot ca furnicile, şi nu prea înţelegeam de ce şi cum... Mai târziu am aflat, de la o
copiliţă orfană care-mi mai aducea din când în când ceva merinde de prânz când mă
încălecau trebile, că Offi a noastră cea zăludă îşi cam făcuse felul cu mănuţele ei,
aruncându-se bâldâbâc în apa învolburată şi tulbure a râului Knauken... Na-ţi-o frântă!

Credeţi c-au îngropat-o fără slujbă, fără cruce şi în afara cimitirului aşa cum fac
cu toţi sinucigaşii şi pârnăiaşii Helsingorului? Da de unde! Chiar s-au găsit două sau trei
persoane foarte bisericoase care au jurat, cu mâna pe cruce, că au văzut-o pe Offi a
noastră urcându-se într-o salcie de pe malul apei, ca să adune nu ştiu ce prostii dintr-un
cuib de cuc... Numai că ghinionul ori poate ceasul rău a făcut ca o cracă de care se
sprijinea să se rupă şi să-i pecetluiască pentru vecie soarta şi aşa destul de nefericită...

Se pare că legile astea omeneşti, nepoate, nu sunt croite chiar pentru toţi, ci mai
mult pentru noi ăştia, amărâţii; că doar egali şi de o potrivă suntem doar înaintea
Judecăţii de Apoi, nu şi în faţa judecăţilor de aici; aşa că, în ziua înmormântării, fata a
fost adusă cu surle şi trâmbiţe de o procesiune de călugări şi preoţi în frunte cu
episcopu’, urmată de o sumedenie întristată şi deloc veselă de feţe simandicoase, gură-
cască, târgoveţi şi ţărani...

Fătuca asta frumoasă foc arăta, chiar şi în sicriu, aşa, îmbrăcată în mireasă,
Alberte, ca şi cum ar fi dormit; şi avea în zâmbet ceva care te înfiora, ca şi cum ar fi fost

11
icoana unei sfinte ori drăgălăşenia întruchipată... Dar îţi spun ceva ce n-am spus nici
nevesti-mii, dragei de Vibeke, şi anume că, atunci, când i-am scos florile din sicriu vrând
ca să-i întind giulgiul (că nu puteam nici măcar să punem capacul de atâtea brumărele,
margarete, crăiţe, cârciumărese şi verbine ce erau adunate acolo), i-am atins fără să
vreau pântecul şi el a tresărit scurt de parcă s-ar fi aflat acolo ascuns un copilaş care
bătea cu pumnişorii lui firavi într-o poartă de fier îngheţată pe veci...

Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ “În

povestea de-altădat’/ E-un flăcău şi-o fată./ Fata-n casă i-a intrat,/ Într-o zi ceţoasă,/
Cerul când s-a luminat,/ N-a mai ieşit fată!...” Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/
Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Hă-a!

20.

Dac-ai terminat, nepoate, hai, fă bine şi ieşi din groapă şi fuguţa până la poarta
cea mică, să vezi de ce întârzie atât Vibeke a mea; că, după mintea mea creaţă, trebuia să
fi ajuns aici de cel puţin jumătate de ceas cu veşti de la casa lui Uddi; că, drept să-ţi spun,
vestea morţii lui m-a cam strâns în spate şi nici n-am avut curajul să-l văd pân-acum în
halul în care este, d-apoi să dau şi ochii cu de-alde cumătră-mia!... Ai auzit, ce stai?
Mişcă-te, Alberte!

N-a apărut?.. Nu?... Ah, Vibeke, Vibeke, când te-am văzut venind în fiecare zi pe
înserat să te spânzuri de crucea lui bărbată-tu şi să-l boceşti ca o paparudă, cu ochii tăi
cât capacele de fântână, cu bostănăria cât toamna, trebuia să te fi lăsat în durerea mea,
nu să te cercetez ca disperatu’ sub roiul de fuste şi să te răstorn ca bivolul printre tufele
de liliac înflorit... ca să te vindec de stătutul tău chin, de prea multa ta suferinţă de
vădană greu-încercată; ca să te aud până la urmă şi de tot gângurind (de data asta, din
cu totul alte felurite pricini) cât de bun şi de descurcăreţ am mai fost în consolarea
suferinţelor tale muiereşti!...

Atunci mi-ai părut mierea şi untul lui Dumnezeu, şi îndemnat de îngerul din
stânga mea, m-am lăsat dus de nas pentru o clipă de plăcere, şi m-am dus cu tine în faţa
altarului, deşi tremuram ca varga de salcie cu gândul la minciunile pe care le voi turui cu
nemiluita... Şi aşa m-am legat să-ţi cresc bufniţele tale de fete şi să-ţi fiu soţ iubitoriu; că,
de fapt şi de drept, eu sunt cel păcălitu’ de vulpe nu tu, chiar dacă nu mi-am dat seama
despre asta decât cu mintea mea cea de pe urmă şi mult mai târziu ca să mai pot
îndrepta câte ceva din răul pe care mi l-am pricinuit eu însumi, păcătosul de mine...

Că nu-i chiar aşa de ici de colo să creşti plozii altuia şi să te mai şi prefaci că le eşti
taică bun, şi să-ţi rupi mâinile, spetindu-te să-i cârpeşti după datina străbună... Fereşte-
mă, Doamne, de pumnale, de potop şi de femeia parşivă! Căci dacă ai trei femei şi o
curcă pe cap poţi să faci ditamai iarmaroc! Căci femeia ascoltătoare bărbatului său face
să se învârtească sorii şi luna pe degetul ei mic!... Cine are urechi de auzit să vază, iar

12
cine are ochi de văzut să auză şi să înveţe din păcatele altora, nu din ale lui... Am zis,
n-am dat cu lopata!... Am zis!

21.

Of, Uddi, Uddi, prietene drag, ce nebunii croit-am împreună!... Ă-lai-lă-lai-lă-la!/

Ha!/ Câte-am ticluit în viaţă,/ Nu-i pot spune popii-n faţă./ Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Nici
măcar lui Dumnezeu/ Ce-mi scrie sufletul meu.// Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-
la!// La drăguţe ne-am holbat,/ Şi niciuna n-a scăpat/ Cu sipetu-neumblat...// Ă-lai-lă-
lai-lă-la!/ Ha/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!// Sufletul meu blestemat/ Zbiară ca un lup turbat/ Că
nu-i dalb ca altădat’.../ Nici troianu’ nu-i ce-a fost./ Nici eu prost, când eram prost./ Şi
aşa cam fără rost,/ Urât cât un veac de post...

Hai, nu te mai codi, mai dă-mi un gât de răchie, că am aşa, pe gât, un oftat... şi-o
jegărealăăă!...

Chiar aşa, Uddi, eram aşa de mortali împreună, mai ales noaptea, căci noaptea era
parohia noastră!...

Mai ţii minte “Marea Crăpelniţă”, când am săpat într-o singură noapte, la lumina
făcliilor şi fără să punem strop de udătură pe limbă, gropile uzurpatorului Gahudius, a
necredincioasei regine Hertruda, a şuiului de Laerţ (fratele cel apucat de streche a lui
Offi), precum şi a hăbăucului de Hamnet, cel care, având mintea bine hodinită şi vrând
să limpezească treburile împărăţiei după nălucirile sale cele multe, şi vrând să facă
aspră dreptate după judecata sa prea mult stâlcită la şcolile cele nemţeşti, mai mult le-a
încurcat pe toate decât să le deznoade?... Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Căci trândăveala
muuult îţi dă de lucru,/ Te poartă-n îndoieli şi disperare!/ Decât ca să vorbeşti de unu’
singur,/ Mai bine rob la ocnele de sare!...

Dar nu-i aşa precum se cumpăneşte pe-ndelete, ci după cum cumva se nimereşte:
Regina noastră fuse bine otrăvită de un pocal prea plin pe care Gahudius îl pregătise
pentru Hamnet, Regele moare bine străpuns de Hamnet, iar lui Hamnet îi vine bine de
hac vârful otrăvit a lui Laerţ; acelaşi Laerţe care, nici el, apoi, nu s-a simţit mai bine
decât întreaga gaşcă şi-apoi a dat, şi dânsul, cu demnitate şi oftaturi, colţu’...

S-o spun pe-a bună şi pe şleau? O spun, că ce mă costă! Ce fraieri fără margini!
Toţi au dat în primire lui Miha şi lui Gavril ca proştii, fără noimă; în loc, la sfat, să dea la
pace, cinstit şi cu onoare, la un pahar de udătură şi la un grătar ca lumea rumenit (aşa
precum pre noi, “nătângii”, ai lor ne învăţară); cu toate că, dintre aceştia răposaţi în
cârd, cu adevărat, doar de unul singur îmi pare foarte rău şi-l plâng pe-ascuns, când mi
se pune pata...

13
 Şi mi se pune pata des şi-i mai aprind, din când în când, o lumânare de seu la
căpătâi, când îmi aduc aminte... Şi-acela-i... hâtru-i care, ‘nainte de-a se pristăvi din
lumea asta, grăit-a-n dulcea voroavă a bătrânei Danii cam fix aşa: “Cumva începe totul,
dar se sfârşeşte altfel...”

Băiat de gaşcă. Iubit de toţi şi toate. Dar n-a avut noroc decât la bani, nu şi-n
celante!

22.

Mormintele lor le-am aşezat cu totul astfel decât de-aşteptau cei duşi, după
priceperea şi legea mea, după putinţa-mi minţii şi-al faptelor lor prinos, împăcându-i pe
toţi... Şi nimeni dintre mari n-a strâmbat din nas până acum, căci n-avea cine: Gahudius
într-un colţ de cimitir, pe lângă Gnomick, deci lângă locul unde se ard gunoaie; Hertruda
în alt colţ, pe lângă nimeni, unde se strâng ciopor doar şarlele cu pui; Laerţ alături de
Ponodiu şi de Offi, lângă cărarea-ngustă ce coteşte spre nicăiri; iar în sfârşit, pe Hamnet,
lângă tac-su, (tot Hamnet, de parcă s-ar fi terminat de tot cu numele în casa lor), pe deal,
dar un picuţ mai sus, să-l vadă toţi, spre-a fi luare-aminte... Şi pentru-a noastră trudă şi-
nţelepciune, primit-am aur în monedă nouă. Cât? Nu se cade să se afle încă, dar nu a fost
nici mult şi nici puţin...

Pomană mare s-a întins prin târg, pe uliţi, pe lângă porţi şi ziduri lungi, la mândra
poruncă a lui Brasinfort, de parc-ar fi fost prilej de-ncoronare si nu o tristă zi de
despărţire... Ah, ce risipă, Ceresc Părinte, s-a mai făcut atunci, că mă ia cu friguri de
întristare şi frisoane când îmi aduc aminte de trista-mi sărăceală!... În frigări au fost traşi
zeci de boi şi de viţei, sute de claponi s-au copt încet la tavă în untură, miei – două turme
au sfârşit pe mese, păstrăv şi merlan – zece căruţe şi nouă roabe cu hamsii de-argint ce
încă mai zvâcneau, o sută de cuptoare de pâine şi mălai din ăllant an, butoaie de vinuri
vechi şi limpezi, fără număr, topitu-sau la comândău, patru hambare cu fonfleuri au
gemut “adio!”... Şi câte şi mai câte... Şi câte şi mai câte... Şi câte şi mai câte...

Măreţe vremuri pentru gâturi şi burţi!... Şi tanţuri îndesate de chiuituri au fost la

urmă, fireşte, în cinstea lor trecută în cealantă parte, ca şi o coadă bine pusă
nenumăratelor jelanii!... Şi-un sforăit pe cinste mai apoi!... Şi-un somn cumplit!... Şi
vânturi fără număr!... Şi cam atât!...

23.

Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!... Ah, Uddi, Uddi! Înainte de venirea

noastră, nimic nu-i lipsea lumii ăsteia, după plecarea noastră nimic nu-i va lipsi... (Strigă
spre orăşelul aşezat în vale.) Dormiţi, bă’, prăpădiţilor, dormiţi?!... Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/
Ă-lai-lă-lai-lă-la!... Crăpaţi, că ăsta-i... sensul!... Ă-lai-lă-lai-lă-la!/ Ha!/ Ă-lai-lă-lai-lă-la!...
N-a murit chiar de tot opoziţia!... Eu am răbdare cât lumea şi pământu’! Voi?... N-am
înţeles. Vă ţiuie urechea?!

14
 Haida-da-de la tăticu’, la lecuire! Cât sunt încă întreg la minte şi cu bună
pricepere la măsurat, poftiţi la marea-mpăcăciune! (Un şuierat prelung.) Ei, fraţilor, nici
chiar aşa, că nu e molimă şi nici urgie! Hai, treceţi puntea! HAI!... Pe rând!... Pe rând!...

CORTINA
O zi geroasă de făurar a văleatului 7525 de la facerea lumii.

15