Sunteți pe pagina 1din 24

UNIVERSITATEA PETROL ŞI GAZE DIN PLOIEŞTI

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE


MASTERAT ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

LUCRARE DE DISERTATIE

DEFINIREA VALORILOR ŞI INTERESELOR EUROPENE LA ÎNCEPUTUL


SECOLULUI XXI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Profesor universitar doctor : Constantin Onişor

Absolvent
Tudor C Ana-Maria Oana

2008

Declar pe proprie răspundere că


am elaborat personal lucrarea
de disertaţie şi nu am folosit alte
materiale documentare în afara
celor prezentate în capitolul
„Bibliografie”
Semnătura
Aprobat
Şef catedră

Tema lucrării de disertaţie dată studentului : Definirea valorilor şi intereselor europene la


începutul secolului XXI

1. Tema lucrării : Definirea valorilor şi intereselor europene la începutul secolului XXI


2. Termenul de predare a lucrării :
3. Elementele iniţiale ale lucrării :
4. Conţinutul lucrării
Capitolul 1 Definirea valorilor europene
Secţiunea 1.1. Conceptul de valoare
Secţiunea 1.2.Polarităţi valorice
Secţiunea 1.3. Sistemul valoric european
Secţiunea 1.4. Charta drepturilor omului, parte integrantă a sistemului valoric european
Secţiunea 1.5. Identitatea europeană versus identitatea naţională
Secţiunea 1.6. Integrare şi creştinism, valori-idealuri
Secţiunea 1.7. Cultură, spirit, civilizaţie
Secţiunea 1.8. Societatea civilă, valoare modernă europeană
Secţiunea 1.9. Securitate şi apărare, valori derivate

Capitolul 2 Definirea intereselor europene


…………………………………………………………………………………………….
5. Enumerarea materialului grafic (dacă e cazul )
6. Consultaţii pentru lucrare (cu indicarea părţilor din lucrare pentru care sunt solicitate)
7. Data eliberării temei :…………………

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC

……………………..
semnătura

Tema a fost primită


pentru îndeplinire la data
……………………..

Semnătura studentului
Introducere

Vechea UE s-a născut, în primul rând, din nevoia de a fi ţinute sub control, în mod
inteligent, tentaţiile revanşarde şi expansioniste ale Germaniei. Abia ulterior ea şi-a găsit vocaţia
de a fi o Europă a valorilor, aptă a se opune expansionismului sovietic. Atunci, ademenit de
Stalin cu oferta reunificării în schimbul rămânerii în afara sistemului occidental, Konrad
Adenauer a dat preferinţă democraţiei (valorilor) faţă de refacerea Germaniei Mari. În acele
condiţii de confruntare a Estului cu Vestul, participarea Marii Britanii (precum şi a oricărei alte
ţări democrate) la construcţia UE a fost indispensabilă sau, cel puţin, extrem de utilă. În prezent,
realizarea Europei Unite nu mai este impusă nici de nevoia de a controla Germania, nici de cea
de a îndigui şi descuraja URSS, ci de raţiunile edificării unei ordini noi care să unească
globalizarea cu multipolarismul. Aceasta este esenţial atât pentru pacea, prosperitatea şi
securitatea lumii cât şi pentru pacea, prosperitatea şi securitatea Europei şi europenilor
Europa a definit valorile după care se ghidează în vederea formării unui stat federativ
european: libertatea, toleranţa, egalitatea, solidaritatea şi diversitatea culturală, valori care sunt
respectate de statele membre şi care se încearcă a fi impuse statelor care aspiră la integrarea în
marea familie europeană. Prin urmare, din punctul de vedere al Europei, cei care se conduc după
valorile europene sunt consideraţi buni, drepţi, căci prin comportamentul lor respectă valorile pe
care se bazează civilizaţia europeană, se încadrează în norme, pe când cei care nu ţin seama de
acestea sunt răi, au un comportment greşit. Norma morală şi comportamentală europeană rezidă
în concepţia că drepturile omului se aplică fiecarei persone în parte, fără discriminări, de orice
natură ar fi acestea. Principiul non discriminării este o regulă fundamentală a legii internaţionale,
aceasta însemnând că drepturile omului se aplica indiferent de rasă, culoare, sex, limba, religie,
apartenenţă politică, origine naţională sau socială, proprietate etc. Toleranţa, diversitatea
culturală şi drepturile omului sunt concepte centrale în societăţile democratice. Este de la sine
înţeles că va fi considerat greşit comportamentul oricarei persoane care încalcă aceste principii.
Dezbaterea asupra viitorului Europei s-a făcut cu ocazia aprofundării modelului politic
constituţional european, a avut mai multe teme printre care şi „valorile şi integrarea europeană”.
Niciodată până la acel moment nu se pusese cu atâta forţă, problema valorilor. dezbaterile
Convenţiei au arătat că valorile au căpătat o importanţă necunoscută în trecut, ceea ce demonstra
că era vorba de un proces constituţional, deoarece punând accent pe valori se vorbea de un
proiect politic.
Conceptul de valoare

Definirea conceptului de valoare a stârnit mereu dificultăţi. Una dintre cauze o constituie
sensurile diferite atribuite noţiunii de valoare în alte discipline. În, estetică sau filozofie,
conceptul are o conotaţie normativă, valorile fiind criterii pe baza cărora se face distincţia între
bine şi rău, între frumos şi urât1. Conotaţia normativă se păstrează şi în cazul folosirii termenului
„valoare” în limbajul cotidian. „Valoarea” trimite cu gândul la criterii care ajută să ne orientăm,
la linii de demarcaţie între ceea ce este permis sau dezirabil din punct de vedere social şi ceea ce
nu este.
Ştiinţele sociale, care se ocupă de studiul valorilor, nu au ajuns la stabilirea unui consens
în ceea ce priveşte definirea acestora. Aşa cum arată van Deth şi Scarbrough, psihologia vede
valoarea ca pe „o modalitate de orientare selectivă legată de preferinţele, motivele, nevoile şi
atitudinile individuale”2, în timp ce sociologia „leagă valoarea de norme, obiceiuri, ideologii”
.Dezbaterea, cu privire la caracterul individual sau social al valorilor, rămâne în continuare
deschisă între cele două ştiinţe.
Una dintre definiţiile, care se bucură de o largă acceptare în sfera sociologiei, îi aparţine
lui Kluckhohn. Pentru acesta valoarea reprezintă „o concepţie, explicită sau implicită,
distinctivă pentru un individ sau caracteristică pentru un grup, cu privire la ceea ce este
dezirabil, care influenţează selecţia modurilor, mijloacelor şi scopurilor disponibile ale
acţiunii”3. . Adiacent noţiunii de valoare, autorul citat defineşte şi noţiunea de orientare valorică
în termeni de „concepţie organizată şi generalizată, influenţând comportamentul, cu privire la
natură, la locul omului în ea, la relaţiile omului cu ceilalţi şi cu privire la dezirabil şi indezirabil,
aşa cum pot fi acestea legate de mediu şi de relaţiile inter-umane”4.
La rândul lor, van Deth şi Scarbrough (1995), pornind de la definiţiile date de către
McLaughlin şi Thomas şi Znaniecki, conceptualizează noţiunea de valoare prin trei propoziţii de
bază: „valorile nu pot fi direct observate; valorile implică consideraţii morale; valorile sunt
concepţii despre ceea ce este dezirabil”5. Prima propoziţie enunţă un fapt care are consecinţe
foarte importante asupra studierii valorilor, şi anume că valorile nu pot fi observate de sine
stătătoare, deoarece sunt incluse în altceva – în comportament, decizii, atitudini. Astfel, autorii
arată că valorile pot fi conceptualizate separat, dar nu pot fi „văzute” separat. Din acest motiv,
măsurarea valorilor în cadrul cercetării sociale ridică o serie de probleme. În plus, Deth şi
Scarbrough subliniază faptul că valorile nu constituie moduri de acţiune, ci principii care stau la
baza acestora, orientându-le.
Milton Rokeach (1973) vorbeşte despre sistem de valori, propunând o teorie cu privire la
valori şi la modul în care acestea se constituie într-un sistem. Autorul defineşte valoarea ca pe o
„credinţă de durată că o anumită cale sau un scop al existenţei sunt de preferat, din punct de
vedere social sau personal, faţă de o cale sau un scop opuse” 6. Valorile nu există disparat, ci sunt
înglobate în cadrul unui sistem de valori, care reprezintă o organizare de durată a credinţelor cu
privire la scopurile existenţei şi la modurile considerate dezirabile de atingere a acestora. În
cadrul sistemului, fiecare valoare este orientată prioritar în funcţie de celelalte valori, astfel că la

1
Ester, Peter, Halman, Loek, Moor, Ruud de, The Individualizing Society. Value Change in Europe and North
America, Tilburg University Press, 1944;
2
Deth, Jan van, Scarbrough, Elinor, The concept of Value in Jan Van Scarbrough (coord.) – The Impact of Values
(Beliefs in Government, vol 4), Oxford University Press, 1994, p.22
3
Kluckhohn, Clyde, Values and Value Orientations in the Theory of action, în Parsons, Talcott, Edward Shils
(coord.) – Toward a General Theory of Action, Harper & Row Publishers, New York, 1951, p 395
4
Idem p 411
5
Deth, Scarbrough, idem p 28
6
Rokeach, Milton, The Nature of Human Values, The Free Press, New York, Collier Macmilan Publishers, London,
1973, p 5
un anumit moment dat o anumită valoare poate să fie prioritară. Schimbarea valorilor presupune
reordonarea priorităţilor în cadrul sistemului valoric individual. Astfel că, sistemul de valori este
„suficient de stabil ca să reflecte personalitatea individului”, însă şi „suficient de instabil ca să
permită rearanjări ale priorităţilor valorice, ca rezultat al schimbărilor survenite în cultură,
societate, experienţă personală”7.
Această stabilitate crescută a sistemului de valori a individului se traduce în plan social
prin persistenţa ridicată a orientărilor valorice, împărtăşite la un moment dat de către membrii
societăţii. Astfel că, după cum arată Inglehart8(1990), schimbarea valorică la nivelul unei
societăţi apare atunci când cohortele tinere încep să înlocuiască în populaţie pe cele vârstnice.
Practic, la nivel social, schimbarea valorică se produce mai degrabă prin înlocuirea generaţiilor
vârstnice cu cele mai tinere, decât prin modificarea valorilor pe care le împărtăşesc indivizii. Se
impune realizarea unei delimitări conceptuale între valori şi atitudini. Fishbein şi Ajzen (1975)
definesc atitudinea ca pe o „predispoziţie învăţată de a răspunde într-un mod consistent,
favorabil sau defavorabil, cu privire la un anumit obiect”9. Diferenţele dintre atitudini şi valori
pot fi surprinse atunci când ne oprim asupra câtorva dimensiuni: gradul de generalitate,
stabilitatea în timp, locul în structura sistemelor cognitiv şi de personalitate. Spre deosebire de
valori care se situează la un grad mare de generalitate, depăşind obiectele şi situaţiile, atitudinile
vizează obiecte, contexte specifice.
O altă diferenţă între cele două concepte o constituie stabilitatea în timp. Valorile au un
grad crescut de stabilitate în timp, sistemul valoric fiind suficient de stabil, în timp ce atitudinile
sunt fluctuante, variază de la o situaţie la alta, fiind direct legate de obiectul / contextul respectiv.
În plus, valorile ocupă un loc central, în cadrul sistemelor cognitiv şi de personalitate, în
comparaţie cu atitudinile care le sunt subordonate.
Deşi atitudinile sunt elemente subordonate valorilor în cadrul sistemului de
personalitate, o anumită atitudine nu este în mod obligatoriu legată de o valoare specifică.
Rokeach (1973) oferă un exemplu în acest sens. O atitudine favorabilă faţă de negri poate să fie
legată de valoarea de egalitate sau de cea de milă. Deci, atitudinea nu indică în orice situaţie
existenţa unei anumite valori. Acest lucru are o semnificaţie deosebită, în contextul unei cercetări
de tip comparativ, în cadrul căreia, aceeaşi atitudine sau acelaşi grup de atitudini poate să indice
prezenţa unor valori diferite în contexte sociale diferite (ţări diferite).
Cu toate acestea, există o relaţie logică între anumite valori şi atitudini (Rokeach,
1973), valorile dintr-un anumit domeniu fiind direct legate de atitudinile şi comportamentele
incluse în sfera respectivă. De exemplu, valorile religioase explică cel mai bine comportamentele
religioase. Această legătură dintre atitudini şi valori are o importanţă crescută, deoarece valorile
pot fi conceptualizate separat, dar nu pot fi studiate separat. Practic, valorile reprezintă o
„realitate latentă”, aflată în spatele faptelor direct observabile, care nu poate fi accesibilă studierii
decât prin intermediul atitudinilor sau comportamentelor directe.

Polarităţi valorice

Valorile sunt realităţi latente, ascunse, neobservabile, imposibil de măsurat direct. Ele
există undeva, în interiorul fiinţei umane, manifestându-se prin atitudini diverse, în funcţie de
gradul lor de generalitate. Şovinismul, credinţa religioasă sau liberalismul, spre exemplu,
reprezintă orientări complexe, care se manifestă în împrejurări multiple, fie determinând în mod
fundamental comportamente, fie doar nuanţându-le. Problema măsurării lor devine astfel

7
Idem p 11
8
Inglehart, Ronald, Culture Shift in Advanced Industrial Societies, Princeton University Press, 1990
9
Fishbein, Martin, Ajzen, Icek, Belief, Attitudes, Intention and Behaviour – An Introduction to Theory and
Research, Addison – Wesley Publishing Company, Massachussetts, 1975, p 6
problema identificării comportamentelor şi atitudinilor, relevante pentru sfera de influenţă a
fiecărei valori în parte şi măsurarea acestor atitudini şi comportamente.
Chestiunea măsurării este complicată de nivelul de generalitate, de cuprinderea fiecărei
valori în parte. Credinţa religioasă, ca realitate latentă, se manifestă prin credinţa că biserica
oferă răspunsuri satisfăcătoare la problemele sociale, la întrebările ridicate de viaţa de familie, la
nevoile morale şi spirituale ale individului. La rândul său, tradiţionalismul, orientare valorică mai
largă, explică realităţi latente precum credinţa în explicaţia religioasă, neasumarea riscului,
preferinţa pentru legitimarea acţiunilor prin apelul la ierarhiile de status înnăscut etc.
Analizele din ştiinţele sociale au impus mai multe polarităţi valorice plasate la niveluri
maxime de generalitate şi relevante pentru întregul spaţiu valoric. Printre cele mai importante se
numără cele care opun modernismul tradiţionalismului, postmodernismul modernismului şi
individualismul colectivismului.
Polaritatea modernism-tradiţionalism a dominat lumea ştiinţifică la începutul şi mai
ales la mijlocul secolului XX, în primele decenii postbelice. Problemele privind transformarea
societăţilor arhaice au devenit imediat o întrebare, despre cum poate fi stimulată creşterea în
ţările subdezvoltate, în sensul devenirii lor ca societăţi, urmând fie modelul vest european, fie pe
cel sovietic. Tradiţionalismul a devenit o etichetă aplicată orientării valorice difuze, de maximă
generalitate, dominantă în societăţile tradiţionale, promovând ordinea socială bazată pe statusul
dobândit şi prezervarea sa, pe credinţa deplină în autoritatea explicaţiei religioase şi respingerea
experimentării modurilor noi de a face, prin legitimarea obişnuinţei şi a obiceiului, drept unică
soluţie la provocările şi riscurile mediului exterior.
Tradiţionalismul nu reprezintă însă o orientare valorică de sine stătătoare. El devine
manifest cu precădere în societăţi predominant agrare, cu o minimă diferenţiere instituţională,
dar suficient de complexe pentru a permite dezvoltarea unor relaţii ierarhice extrem de puternice.
Societăţile tradiţionale sunt lumi în care oamenii seamănă între ei, în care diviziunea muncii este
una cu precădere sexuală, iar familia extinsă reprezintă unitatea principală de producţie şi
decizie.
În termenii lui Weber, societatea tradiţională este una a autorităţii tradiţionale, spre
deosebire de cea modernă, dominată de raţionalitate Modernitatea valorică reprezintă o tendinţă
generală de a raţionaliza acţiunile umane, de a decide în urma analizelor bazate pe experienţele
trecute, dar şi pe cunoaşterea abstractă despre comportamentul şi controlul mediului exterior.
Aşa cum sugerează Inkeles 10(1996), omul modern îşi planifică activităţile, acordă prioritate
explicaţiei ştiinţifice în faţa celei tradiţional-religioase, investeşte în educaţie şi cunoaştere şi este
deschis la experienţe noi, fiind gata să îşi asume riscuri. În plus, el este predispus să participe la
viaţa socială şi să se implice în cea politică, cel puţin prin interesul manifestat faţă de modul de
elaborare a deciziei politice. În planul organizării sociale, modernizarea presupune raţionalizarea
statului, birocratizarea lui prin dezvoltarea de sisteme expert, capabile să prevină şi/sau să
rezolve probleme de orice tip, cu care se confruntă colectivitatea. Diviziunea muncii se
accentuează, urbanizarea şi industrializarea sunt simultane, specializarea devine îngustă, iar
pătrunderea femeilor pe piaţa muncii tinde să reducă diferenţele dintre sexe.
Spre sfârşitul secolului XX, în societăţile avansate din cultura vest-europeană (şi nord-
americană) începe să se structureze o a doua polaritate culturală majoră, similară dihotomiei
modernism-tradiţionalism. Este vorba despre procesul de trecere de la modernism la
postmodernism. Societatea în ansamblul ei se schimbă, din toate punctele de vedere: creşterea
economică bazată pe progresul tehnologic modern determină, alături de o productivitate
superioară a muncii şi capacitatea de a produce o gamă mult mai variată de bunuri la costuri
relativ scăzute, pe care majoritatea indivizilor/gospodăriilor şi le pot permite. Pe de altă parte,
nevoile de bază, legate în principal de hrană şi siguranţă personală, sunt satisfăcute, iar indivizii
10
Inkeles, Alex, Making Man Moden: On the Causes and Consequences of Individual Change in Six Developing
Countries, „American Journal of Sociology”, vol 75, nr. 2
– socializaţi în astfel de medii securizate (Inglehart) încep să fie preocupaţi de realizarea unor
nevoi superioare, incluzând aici autoexprimarea şi autorealizarea. Afirmarea identităţilor
individuale, importanţa crescută acordată timpului liber şi realizării unor stiluri de viaţă
personale, generează o cerere pe piaţă pentru bunuri variate, nestandardizate, pentru servicii
diferenţiate. Producţia de serie fordistă, dominantă în modernitate, intră în declin, fiind înlocuită
de un mod de producţie post-fordist, în care specializarea este una flexibilă, adaptată reacţiei
rapide la stimulii pieţei, iar organizarea muncii nu mai este una strict ierarhică, relaţiile verticale
fiind înlocuite de autonomie şi relaţii pe orizontală, între compartimentele companiei. Creşterea
masivă a cererii pentru servicii conduce către o explozie a acestora, specifică noii societăţi post-
industriale, în care serviciile tind să ia locul industriei ca şi sector dominant.
Din punct de vedere cultural, orientarea valorică majoră este către postmodernism,
având în centru său postmaterialismul (Inglehart, 1997), tendinţă explicită de a acorda prioritate
autoexprimării şi calităţii vieţii 11. Se adaugă aici o atitudine de toleranţă şi de acceptare a
diferenţelor, punerea în discuţie a beneficiilor şi riscurilor modernităţii, în special a celor produse
de însuşi progresul tehnologic, fie ele de natură ecologică (poluarea) sau fizico-chimică (arma
chimică şi nucleară, compoziţia alimentelor etc.).
Transformările dinspre tradiţionalism spre modernitate şi cea mai recentă, dinspre
modernism către postmodernism sunt caracteristice în principal lumii vest-europene şi nord-
americane, însă procesele sunt similare şi în celelalte societăţi, care în general iau drept model al
schimbării societăţile vestice (Inkeles, 1996; Inglehart, 1997 etc.).
Atât modernizarea, cât şi postmodernizarea marchează, între altele, o individualizare a
societăţii, o importanţă sporită acordată nevoilor individului în faţa celor ale colectivităţii.
Dihotomia individualism-colectivism reprezintă o treia opoziţie importantă a valorilor aflate pe
un nivel ridicat de generalitate. În termenii lui Schwartz (1992), individualismul presupune
deschiderea la schimbare, autonomia individuală şi orientarea către creşterea personală, în
termeni de acumulare şi putere12. Colectivismul reprezintă o orientare difuză care acordă
prioritate bunăstării comunităţii în faţa celei individuale. Conservarea ordinii, cu accent pe
securitate, tradiţie şi conformism, ca şi depăşirea interesului personal, implicând universalism şi
bunăvoinţă generalizată se constituie în dimensiuni ale colectivismului.
Heinz Gollwitzer 13 consideră că Europa datorează creştinismului idealitatea ce o
caracterizează. „Numai creştinismul a fost în situaţia de a promova o comuniune ideală.
Împrejurarea că Occidentul şi Europa au devenit comunitate spirituală, o idee, s-a petrecut abia
atunci când homo europaeus a recunoscut idealul lui de homo christianus”.
Creştinismul a oferit valori fundamentale care au promis transcederea situaţiilor date :
solidaritatea cu celălalt atunci când lupta a devenit dominantă, preocupare pentru armonia
spirituală atunci când materialismul tindea să devină exclusiv, apărarea inflexibilă a libertăţii
atunci când societăţile erau prinse în carcasele totalitarismului. Creştinismul şi-a câştigat merite
istorice în istoria europeană angajându-se în apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei
umane, începând cu libertatea de conştiinţă, în deceniile destrămării socialismului răsăritean. Şi
după dispariţia acestuia, în mediul convulsiilor lăsate de un regim totalitar, creştinismul oferă
cadrul de conştiinţă morală cel mai apt să atenueze conflictele şi să creeze disponibilitatea pentru
înţelegerea fiecăruia cu celălalt. Nicio altă luare a conştiinţei umane nu are astăzi potenţialul de
conciliere de care dispune creştinismul.
Dar el va putea fructifica potenţialul său conciliator neobişnuit numai dacă el însuşi
înaintează în acelaşi timp pe trei direcţii:
11
Inglehart, Ronald, Modernization and Post – Modernization. Cultural, Economic and Political Change in 43
Societies, Priceton University Press, 1997, p 4
12
Schwartz, S H , Universals in the context and structure of values : Theoretical advances and empirical tests in 20
countries , in MP Zanna (ed) Advances in experimental social psychology, Academic Press, New York, 1992
13
Heinz Gollwitzer, Europabild und Europagedanke Beitrage zur deutschen Geistesgeschichte des 18 und 19
Jahrhunderts, Munchen, 1964, p 25
 Raţionalizarea necuprinsului, în sensul că, la distanţă de misticism, credinţa e
susţinută de argumente şi desfăşurată până la nivelul unei morale ce cultivă
valoarea persoanei umane;
 Universalizarea, în sensul că aproapele nu e suprapus numai cu membrul unei
comunităţi etnice, politice, sociale etc. şi redus la acesta, ci este identificat cu
fiinţa umană pur şi simplu;
 Ecumenismul, în sensul că nicio biserică nu ridică pretenţia de purtător exclusiv al
mesajului creştin;

Susţinută de doctrina nemuririi sufletului şi a judecăţii de apoi, precum şi de celelalte


teze ale creştinismului, morala, în forma ei sublimă, a iubirii aproapelui, capătă un suport direct
chiar în idealitatea ei. Creştinismul oferă din nou astăzi, în cultura europeană, cadrul pentru o
resolidarizare a oamenilor în jurul unor valori spirituale apte să susţină morala. În fapt nici
creştinismul nu e imun la corupere. Credinţa creştină e măsurată încă în sânul unor biserici
răsăritene prin participarea la ritualuri şi nu prin consecinţele ei morale şi civice.

Sistemul valoric european

Sistemul valoric european ar putea fi redus, într-o manieră sintetică la următoarele zece
aserţiuni:
1. Trebuie să fie cu adevărat democratică şi să manifeste respect pentru drepturile omului şi
supremaţia legilor;
2. trebuie să garanteze cele patru libertăţi de mişcare – a bunurilor, a serviciilor, a
capitalului şi a muncii;
3. Trebuie să asigure coeziunea socială între popoare, regiuni şi state;
4. Trebuie să asigure dezvoltarea economică sustenabilă /durabilă pentru beneficiul
generaţiilor viitoare;
5. Trebuie să respingă naţionalismul şi să favorizeze multiplele identităţi ale cetăţenilor;
6. Trebuie să asigure guvernarea federativă
7. Trebuie să asigure guvernarea laică şi să favorizeze pluralismul multicultural în societate;
8. Trebuie să promoveze ordinea multilaterală în afacerile internaţionale;
9. Trebuie să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva altora fără
un motiv întemeiat;
10. Trebuie să fie deschisă, inclusivă şi integrativă faţă de vecinii care aderă la cele de mai
sus.
Comparând acestea cu atitudinea altor puteri faţă de acest sistem observăm relativitatea
împărtăşirii acestora de Statele Unite ale Americii, Rusia, China .
În ceea ce priveşte primul comandament, cel referitor la democraţie, drepturile omului şi
domnia legii există prevederi în acest sens în art 1a al Tratatului Uniunii Europene adoptat la
Lisabona – „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane,
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate
şiegalitate între femei şi bărbaţi.”
Din această perspectivă SUA au aceeaşi concepţie. Rusia, ca membru al Consiliului
Europei ar trebui s-o aibă şi ea, dar practic procesul de democratizare stagnează şi nu are
performanţe în susţinerea legilor. China nici nu are pretenţia de a fi o democraţie vestică.
Al doilea comandament, care asigură libertatea de mişcare este susţinută de art.III -130 al
Tratatului Constituţional. SUA sunt de asemenea pe aceeaşi pagină. Rusia şi China ar fi şi ele,
deşi în Rusia spre exemplu există încă restricţii (reziduuri ale sistemului propiska) în legătură cu
libertatea de alegere a reşedinţei.
A treia aserţiune, referitoare la coeziunea socială, economică şi teritorială e regăsită în art
I-3 şi pe larg în partea III titlul III capitolul III, secţiunea 3 a tratatului Constituţional. SUA,
Rusia şi China pretind că îndeplinesc aceste obiective. Oricum, SUA au un regim mai sever al
securităţii sociale şi inechităţi interpersonale mai mari, dar se poate argumenta pe de altă parte că
UE are un sistem mult mai dificil şi nesusţinut. Sistemul de securitate socială din Rusia,
indiferent că vorbim de nivelul interpersonal sau cel regional e într-o stare deplorabilă. Pentru
China fenomenala rată a creşterii economice este mecanismul care ajută la ridicarea din sărăcie a
populaţiei.
A patra „poruncă” se referă la dezvoltarea durabilă a economiei în folosul generaţiilor
viitoare. În practică Protocolul Kyoto reprezintă contribuţia pricipală a Ue în încercarea de a
salva lumea de încălzirea globală. Rusia a semnat şi ea acordul, dar SUA au refuzat semnarea lui
continuând să fie cel mai mare poluator cu dioxid de carbon al lumii. China foloseşte nevoia de
creştere economică drept motiv pentru a nu se alătura pactului de la Kyoto în prezent.
Al cincilea comandament vorbeşte despre oroarea naţionalismului. În preambulul
Tratatului Constituţional se vorbeşte despre amarele experienţe ale trecutului ;i despre viitorul
comun în care însă se vor păstra identităţile naţionale. Ideea e reluată în art. I -2 care subliniază
ideile de toleranţă, non-discriminare şi pluralism; şi în art. I-10 unde4 se vorbeşte explicit despre
cetăţenia europeană care se adaugă la cea naţională. Naţionalismul devine îngrijorător când
invocă patriotismul până la punctul de justificare a intoleranţei discriminatorii în toată ţara şi la
ameninţarea politicii externe. Discursul politic patriot al SUA după 11 septembrie a înregistrat un
oarecare ton naţionalist. Oricum acest ton e destul de uşor în raport cu discursul naţionalist sau
chinez.
„Porunca „a şasea despre divizarea guvernării este explicată în Titlul III unde apare în detaliu
distribuţia competenţei dintre UE şi statele membre – între competenţele exclusive ale UE, cele
împărtăşite, comune şi acele în care U E doar ajută prin acţiuni de coordonare sau acţiuni
complementare. Acestea sunt reluate în enunţarea principiului subsidiarităţii din art. I – 11. SUA
este una din clasicele democraţii federale. Rusia, pe de altă parte, se defederatizează ca parte a
tendinţei de –democratizare. China se poate considera că tinde spre o federalizare asimetrică, cu
o varietate de regimuri, de la cazul extrem al Hong-Kong-ului la un substanţial grad de
autonomie exercitat în multe provincii.
Cerinţa a şaptea se referă la guvernarea laică şi multiculturalism pare să reiasă din
referinţa la pluralism din art. I – 2 , reluată de preambulul inspirat din moştenirea culturală,
religioasă şi umanistă a Europei. Dezbaterea din timpul Convenţiei a fost mai explicită, cu
tensiuni serioase ridicate de întrebarea dacă ar trebui să apară vreo referinţă la Dumnezeu sau la
creştinism. Însuşi Papa a intervenit, puternic susţinut de mai multe state fervent catolice, inclusiv
Polonia. Oricum, greutatea opiniei în favoarea necompromiterii guvernării laice şi la neputinţa
referirii la doar o religie a fost evident destul de puternică pentru a prevala.
Cerinţa a opta este multilateralismul şi este în mod explicit sprijinit de Strategia
Europeană pentru Securitate adoptată în 2003-2004, în timp ce Tratatul constituţional în art. I-3
îndeamnă la observarea strictă şi la dezvoltarea legilor internaţionale. Rusia şi China au poziţii
similare – un interes limitat pentru multilateralismul bazat pe valori. (Rolul Rusiei în Consiliul
Europei şi în OSCE arată acest lucru).
Cerinţa a noua referitoare la folosirea forţei nu apare explicit în texte. Apare o remarcă
normativă neutră în Strategie Europeană pentru Securitate – „trebuie să dezvoltăm o cultură
strategică care să asigure rapiditatea unei intervenţii serioase la nevoie”. Dar evident UE nu va
reuşi un consens pentru „a merge la război” , fără o indubitabilă cauză justă. Statele membre
individual pot fi mai doritoare să meargă la război chiar la cele pentru cauze controversate, cum
a fost cazul Irakului, dar la nivelul UE e nevoie de consens general.
Cât despre SUA, de după 11 septembrie, a trecut printr-o revizuire a strategiei de
securitate în direcţia legitimizării acţiunilor preemptive, justificate de proliferarea armelor de
distrugere în masă combinată cu noul hiper-terorism. Oricum războiul din Irak a fost foarte
contestat din punctul de vedere al criteriului „cauză justă”. Rusia a arătat o continuă înclinare
spre un comportament de presiune a vecinilor din fosta Uniune Sovietică, dar fără a ameninţa cu
un război. China a ameninţat deschis că va folosi forţa militară pentru a ocupa Taiwanul ceea ce
Vestul nu consideră o cauză justă.
A zecea cerinţă, a unei UE integrative, reiese din art. I-58 al Tratatului Constituţional,
declarând că UE va fi deschisă pentru toate statele europene care îi vor respecta valorile. În plus
art I-57 vorbeşte în special de relaţiile dintre statele vecine. Continua lărgire a UE şi noile
eforturi pentru a dezvolta o politică de învecinare stau mărturie pentru importanţa acestui
angajament ca mecanism pentru a extinde valorile UE.
Per total cum se văd valorile UE faţă de SUA, Rusia, China? O simplă numărătoare ne
arată că SUA are 6 din 10 valori comune cu UE. Rusia aproape că nu e angajată în punerea în
practică a niciuneia. China este mult mai convingătoare în câteva. (vezi anexa 1)
Bineînţeles, toate aceste reprezintă o abordare euro-centică care până la un grad sunt
doar percepţii subiective şi restul lumii poate identifica un alt set de valori fără a fi greşit.
SUA se diferenţiază de UE în 4 chestiuni: un mai mic angajament pentru multilateralism
în general şi pentru susţinerea dezvoltării, o mai bună pregătire pentru a folosi forţa şi o lipsă a
unui sistem integrativ pentru a include vecinii. SUA într-adevăr poate şi chiar foloseşte
argumentul că mai puţinul multilateralism este doar o reflectare a neputinţei de a se angaja mai
mult a sistemului UN (Naţiunilor Unite), aglomerat de atâtea state slabe. De asemenea
argumentează că mai buna pregătire de a începe războiul nu este decât pentru a face faţă
actualelor provocări în domeniul securităţii dein lume de care UE fuge. Şi în final SUA poate
sublinia faptul că lipsa unui regim integrativ nu e o lipsă de valoare, ci doar un fapt de politică
structurală. Împreună aceste argumente sunt o plauzibilă pledoarie împotriva mărturiei europene
cu privire la superioritatea sistemului propriu de valori.
Acesta nu este sfârşitul poveştii, oricum din moment ce există încă întrebarea: Care
sistem va atrage mai mult suport în lume? Care este mai aproape de a deveni un model de
referinţă globală?
Slăbiciunea SUA, în raport cu referirea Euro-centrică este o parte a explicaţiei în legătură
cu faptul că reputaţia globală a SUA a suferit destul de mult sub preşedinţia Bush.
Discursul politic rusesc este mai mult susţinerea interesul naţional rusesc decât ascultarea
Vestului cum spun ei că s-a întâmplat în anii de început ai post-Sovietului. Dar există de
asemenea întrebarea dacă actualul curent de politica externă al Rusiei pentru a reface spaţiul
postsovietic este de susţinut În ultimii ani Rusia şi-a presat vecinii trimiţându-i tot mai rapid spre
Europa de Vest. Rusia ar putea alege pentru prezent un sistem foarte diferit de valori pentru
politica externă, „din apropiere” bazată pe o severă realpolitik , severă în sensul că nimeni nu se
aşteaptă că Rusia să invadeze Ucraina sau Moldova pentru a pune conducerea pe care o preferă.
Totuşi combinaţia dintre o relpolitik neîndemânatică fără o credibilă ameninţare de invazie este o
ratare sigură. Din moment ce vecinii ştiu că nu vor fi invadaţi presarea lor nu face decât să-i
îndepărteze mai repede. Aceasta alegere a Rusiei a unui sistem de valori complet diferit cu
privire la politica externă, comparat cu cel al UE nu lucrează decât împotriva interesului naţional.

Charta drepturilor omului – parte integrantă a sistemului valoric european


Ceea ce a specificat , cel puţin de la Renaştere încoace, cultura europeană, a fost
aşezarea sferelor şi valorilor pe temelia libertăţii individuale şi conceperea acestei libertăţi ca
autonomie. S-a spus că „autonomia e conceptul european al libertăţii”14 şi că „drepturile la
libertate sau drepturile cetăţeneşti se leagă cu o imagine asupra omului cu totul determinată, cu
omul ca cetăţean căruia îi sunt asigurate anumite bunuri fundamentale – viaţa, libertatea,
proprietatea. „ Aparţii culturii europene asigurând, prin reglementările de drept, aceste bunuri
fundamentale.
Cultura europeană este legată de construcţia persoanei umane ca sferă privată sprijinită
pe proprietatea sa şi garantată de legile ce conţin drepturi fundamentale şi inalienabile.
Şefii de stat şi de guvern au decis cu ocazia Consiliului european de la Cologne ca în
stadiul respectiv al dezvoltării U.E. era necesară redactarea unei Charte a drepturilor
fundamentale de care pot beneficia cetăţenii UE în interiorul ei. Principalul obiectiv a fost
asigurarea unei transparenţe crescute adunând într-un text unic drepturile existente în prezent
care formează fundamentul societăţii şi sistemului politic european.
Consiliul european extraordinar asupra justiţiei şi afacerilor interne ţinut la Tampere pe
15 şi 16 octombrie 1999 a definit compunerea şi metodele de lucru specifice ale unei adunări
care a luat apoi numele de "Convenţie" căreia i-a fost încredinţată misiunea de a redacta un
text conţinând drepturile fundamentale care trebuie sa aibă forţă executorie la nivelul U.E.
Proiectul Chartei a fost prezentat Consiliului european de la Biarritz (13-14 octombrie
2000) care l-a aprobat cu unanimitate şi l-a transmis diferitelor instituţii în vederea
proclamării sale solemne care a avut loc cu ocazia Consiliului european de la Nisa (8-11
decembrie 2000). Existau mai multe cauze care au dus la necesitatea întăririi rolului
drepturilor omului în cadrul politicilor U.E. În primul rând trebuie menţionat faptul că
lărgirea competenţelor U.E., progresiv, odată cu fiecare revizuire a tratatelor originare, a
determinat creşterea probabilităţii ca drepturile cetăţenilor să fie afectate - prin acţiunile
instituţiilor comunitare sau ale statelor membre atunci când aplica dreptul comunitar - faţă de
perioada iniţierii construcţiei europene. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite competenţe
noi poartă asupra unor domenii foarte sensibile precum securitatea şi apărarea, justiţia şi
afacerile interne De asemenea necesitatea de a găsi răspunsuri globale problemei şomajului şi
reorganizării pieţelor forţei de munca demonstrează necesitatea de a avea drepturi sociale
fundamentale la nivelul U.E. În al doilea rând iminenta unei lărgiri a U.E. - care a permis
pătrunderea în U.E. a unor ţări care până nu cu mult timp în urma erau supuse unor regimuri
nedemocratice - pare să întărească temerile în ceea ce priveşte drepturile omului.
În acest context, înaintea unei noi lărgiri, a apărut necesară identificarea explicită a
drepturilor fundamentale care reprezintă fundamentul culturii si sistemului U.E. Toate aceste
temeri au fost suscitate de rezultatele alegerilor din Austria. Pentru prima data U.E. s-a
confruntat cu posibilitatea ca unul dintre membrii săi să nu împărtăşească valorile comune
ale democraţiei şi respect al drepturilor fundamentale simţindu-se nevoia adoptării unor
masuri politice şi legislative care să demonstreze angajamentul univoc al U.E. faţă de
drepturile omului.
În al treilea rând raporturile pe care U.E. le întreţine cu statele terţe în materia
drepturilor omului s-a putut remarca un dezechilibru evident între exigentele impuse de U.E.
ţărilor candidate la aderare şi ţărilor terţe în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale şi
sistemul de protecţie a acestor drepturi în sânul comunităţii.
Astfel, Charta drepturilor fundamentale este în acelaşi timp un mesaj adresat
cetăţenilor europeni despre importanţa drepturilor civile, sociale, economice, politice si
culturale pentru proiectul european. Ca manifestare a valorilor comune ale Uniunii, charta

14
Andrei Marga, Europa şi specificul european. Filosofia unificării europene ,Cluj, Biblioteca Apostrof, 1995;
"va contribui în acelaşi timp la întărirea identităţii Europei şi se va identifica cu
Europa".

Identitatea europeană versus identitate naţională

Numeroase dezbateri despre cetăţenie, naţionalitate şi identitate europeană au însoţit


transformarea progresivă a unei mari pieţe unice într-un spaţiu politic. Europa unită ţine de la
originile sale de un pluralism de fapt: diversitate lingvistică şi culturală, instituţională,
naţionali şi regionali, majoritari şi minoritari. Proiectul politic european nu poate ignora
această pluralitate în cadrul căreia se exprimă şi se impun diferitele culturi naţionale.
Problema unui nou spaţiu politic înseamnă printre altele şi constituirea unui nou model de
societate. Un model pluralist ce tinde prin aporturile diferitelor culturi naţionale/minoritare la
formarea unei culturi europene comune.
Problema care se pune este de a şti dacă multiculturalismul este la baza divizărilor în
cadrul statelor naţiune sau ar putea conduce la crearea unei identităţi europene, prin
schimburi culturale şi politice. Aceasta pune problema unei cetăţenii, a unei intervenţii a
instituţiilor supranaţionale în definirea şi elaborarea conceptului de cetăţenie si identitate în
Europa pentru a ajunge dincolo de definiţia juridică la formarea unei culturi politice
europene.
Una din reflecţiile asupra Europei unite poartă tocmai asupra depăşirii modelelor
statale, percepute ca particulariste şi asupra mijloacelor de a lega diferitele spaţii juridice,
culturale şi politice care o compun, se propune păstrarea suveranităţilor naţionale şi
protejarea identităţilor prin crearea unei constituţii care să le recunoască.
Cetăţenii europeni sunt astăzi confruntaţi cu un paradox: pe de o parte, discursul public
continuă să fie dominat de referinţele naţionale, aşa cum sunt suveranitatea, teritorialitatea,
apartenenţa şi interesul naţional; pe de alta, Uniunea Europeană devine un centru de putere din
ce în ce mai puternic (buget în continuă creştere, prerogative mărite, cuprindere geografică).
Aparent, cetăţenii europeni nu sesizează cu promptitudine această evoluţie şi continuă să fie
preocupaţi mai mult de problemele de proximitate (locală, regională, naţională) decât de
Europa îndepărtată şi abstractă. Chiar dacă participarea electorală locală şi naţională atinge
cote mediocre (în jur de 50%), ea este încă superioară ratei de participare la alegerile europene
(45% în 2004). În general, aşa cum arată datele Eurobarometrului din 2003, doar 45% din
cetăţeni revendică o identitate europeană.
O primă explicaţie a acestei situaţii este atitudinea clasei politice care depinde, totuşi,
de electoratul local şi naţional. În consecinţă, deşi Europa a devenit deja un „polity“ cu propria
identitate şi cu instituţii specializate, discursul politic promovat de mass-media, de instituţiile
publice şi liderii politici continuă să fie dominat de problematica statului naţional. O altă
explicaţie ar putea fi faptul că atributele cetăţeniei (participarea, apartenenţa, exercitarea
drepturilor şi a responsabilităţilor) continuă să se raporteze la spaţiul public circumscris de
teritoriul naţional. Cetăţenia europeană nu constituie încă un pol de atracţie civică şi politică
care să contracareze interesul pentru problematica naţională.
Cu toate acestea, chiar dacă discursul politic nu susţine suficient această tendinţă,
politicile publice ale statelor membre ale Uniunii sunt puternic „europenizate“. Mai mult decât
apare la prima vedere, spaţiul public naţional este tot mai mult influenţat de politicile comune
şi de instituţiile supranaţionale. A apărut astfel un termen ambiguu, „europenizarea“, pe care
ştiinţele politice l-au adoptat cu uşurinţă. Acest termen pare uşor accesibil prin semnificaţia sa
„europeană”, dar nu spune nimic fără o clarificare a conţinutului său operaţional. În realitate,
„europenizarea“ poate induce două tipuri de interpretări:
• pe de o parte, sensul maximalist, după care „europenizarea“ se referă la influenţa
Europei ca actor global: vorbim în acest caz de „europenizarea“ civilizaţiei mondiale;
• pe de alta, în sens minimalist, „europenizarea“ înseamnă transformarea politicilor
publice şi a spaţiului civic din statele membre sub influenţa politicilor comune şi a instituţiilor
europene.
Pentru că statele membre n-au fost dispuse să renunţe uşor la structura lor de state
naţionale în favoarea unei Uniuni Europene de tip federal, a fost necesară găsirea unui
compromis prin care, fără a urmări crearea unui stat federal clasic, să se garanteze, în acelaşi
timp, realizarea a „ceva mai mult” decât simpla „cooperare orizontală” între statele membre. S-
a admis în cele din urmă „transferul de suveranitate”de la statele membre spre Uniune, pentru
domenii stabilite în tratate. Acest transfer continuă să fie o expresie a suveranităţii naţionale.
Statelor naţiuni nu li s-a cerut renunţarea imediată la suveranitate, ci doar renunţarea la
dogma suveranităţii absolute. Era vorba de alcătuirea unei liste cu sectoarele în care erau
dispuse să renunţe voluntar la o parte a suveranităţii (exercitarea în comun a suveranităţii la un
nivel superior celui statal) în favoarea transferării acestor competenţe unei comunităţi
superioare. Nici un tratat în vigoare al Uniunii Europene nu îi atribuie organelor acesteia
dreptul general de a dicta măsurile necesare realizării obiectivelor Tratatelor, ci doar forma şi
dimensiunea în care Uniunea poate acţiona pentru realizarea Tratatelor, conform principiului
„autorizării limitate”. Astfel renunţarea la propriile prerogative era voluntară şi controlabilă de
către statele membre, acestea continuând a fi singurele ce decideau asupra procesului integrării
în totalitatea sa, dar şi a configurării acesteia.
În concluzie transferul de suveranitate admis de către statele–naţiune este o expresie a
suveranităţii acestora.
Prin comunitarizarea sectoarelor economice şi chiar politice şi existenţa unei legislaţii
comunitare nu se pretinde a exista un stat centralizat sau a unei entităţi supra-naţionale rigide.
Dimpotrivă, „Europa integrată” e percepută ca fiind puternică şi viabilă, doar în măsura în care
conserva pluralismul ţărilor, regiunilor şi culturilor sale.
Acestei paradigme îi serveşte drept unealtă principiul subsidiarităţii ce susţine că
Uniunea trebuie să acţioneze în afara competenţelor ei exclusive, doar atunci când soluţiile la
nivelul Uniunii sunt superioare în eficienţă celor de la nivelul statelor membre sau regiunilor.
La nivelul Uniunii statele membre continuă să fie „actori constitutivi”. Ele stabilesc
(până vor transfera Uniunii puterile lor constituţionale, dacă aceasta se va produce vreodată)
fundamentele şi liniile esenţiale ale progreselor unificării europene, aceasta realizându-se prin
aplicarea tratatelor internaţionale semnate de respectivele state.
Inclusiv competenţele transferate sunt doar în mod excepţional exclusiv comunitare. În
mod frecvent ceea ce se autorizează pe fond e doar intervenţia punctuală a organelor în sfera
statală. Aceasta se întâmplă de obicei prin legislaţie.. În schimb execuţia acestor legi rămâne,
în mare măsură, în competenţa administraţiilor şi justiţiei statelor membre. Din această cauză,
statele membre, conştiente de această dependenţă, şi-au impus anumite „limitări juridice” care
să împiedice „a priori”abuzurile de putere. Trebuie menţionat aici principiul „ fidelităţii faşă de
Comunitate”. Conform acestuia statele membre vor adopta toate măsurile adecvate pentru a-şi
îndeplini obligaţiile juridice comunitare. Ele trebuie să faciliteze organelor europene
îndeplinirea atribuţiilor şi să interzică acele măsuri ce ar putea afecta negativ funcţionarea
Uniunii sau îndeplinirea obiectivelor acesteia.

Integrare şi creştinism – valori-idealuri


Integrarea e procesul de aprofundare/integrare internă/dezvoltare pe verticală a
Comunităţilor Europene în drumul lor de la economic la politic, iar când vorbim de accesul
noilor state în Uniunea Europeană vorbim despre „aderarea lor”. Termenul integrare
intracomunitară se referă la aprofundarea Comunităţilor şi a Uniunii , iar expresia integrare
extracomunitară se referă la aderarea de noi membri.
Conceptul de integrare „rupe” coexistenţa pe „orizontală” a statelor, atribuind relaţiilor
dintre ele o dimensiune verticală. Concepţia tradiţională potrivit căreia suveranitatea statelor e
inviolabilă şi indivizibilă îşi pierde din consistenţă în faţa convingerii că imperfecţiunile
convieţuirii umane şi politice, insuficienţele sistemului statului-naţiune şi abuzurile de putere
ale unor state asupra altora ar putea fi depăşite doar de suveranităţile naţionale ar „fuziona”
într-o suveranitate comună şi dacă aceasta s-ar grupa la nivel superior, formând o comunitate
supra-naţională. Această operaţiune ar avea ca rezultat existenţa unei organizaţii supranaţionale
europene în care autorităţile comunitare ar fi cele care, respectând identitatea şi particularităţile
naţionale ale popoarelor grupate în respectiva organizaţie ar conduce destinul cetăţenilor
statelor membre. Ar putea fi vorba despre o federaţie, o federaţie specială de state-naţiune.
Uniunea Europeană e rezultatul unui astfel concept de integrare, necesitând însă o
adaptare determinată de „inerţia” statelor membre în problema suveranităţii naţionale. Pentru
că statele membre n-au fost dispuse să renunţe uşor la structura lor de state naţionale în
favoarea unei Uniuni Europene de tip federal, a fost necesară găsirea unui compromis prin
care, fără a urmări crearea unui stat federal clasic, să se garanteze, în acelaşi timp, realizarea a
„ceva mai mult” decât simpla „cooperare orizontală” între statele membre. S-a admis în cele
din urmă „transferul de suveranitate”de la statele membre spre Uniune, pentru domenii stabilite
în tratate. Acest transfer continuă să fie o expresie a suveranităţii naţionale.
Heinz Gollwitzer 15 consideră că Europa datorează creştinismului idealitatea ce o
caracterizează. „Numai creştinismul a fost în situaţia de a promova o comuniune ideală.
Împrejurarea că Occidentul şi Europa au devenit comunitate spirituală, o idee, s-a petrecut abia
atunci când homo europaeus a recunoscut idealul lui de homo christianus”.
Creştinismul a oferit valori fundamentale care au promis transcederea situaţiilor date :
solidaritatea cu celălalt atunci când lupta a devenit dominantă, preocupare pentru armonia
spirituală atunci când materialismul tindea să devină exclusiv, apărarea inflexibilă a libertăţii
atunci când societăţile erau prinse în carcasele totalitarismului. Creştinismul şi-a câştigat merite
istorice în istoria europeană angajându-se în apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei
umane, începând cu libertatea de conştiinţă, în deceniile destrămării socialismului răsăritean. Şi
după dispariţia acestuia, în mediul convulsiilor lăsate de un regim totalitar, creştinismul oferă
cadrul de conştiinţă morală cel mai apt să atenueze conflictele şi să creeze disponibilitatea pentru
înţelegerea fiecăruia cu celălalt. Nicio altă luare a conştiinţei umane nu are astăzi potenţialul de
conciliere de care dispune creştinismul.
Dar el va putea fructifica potenţialul său conciliator neobişnuit numai dacă el însuşi
înaintează în acelaşi timp pe trei direcţii:
 Raţionalizarea necuprinsului, în sensul că, la distanţă de misticism, credinţa e
susţinută de argumente şi desfăşurată până la nivelul unei morale ce cultivă
valoarea persoanei umane;
 Universalizarea, în sensul că aproapele nu e suprapus numai cu membrul unei
comunităţi etnice, politice, sociale etc. şi redus la acesta, ci este identificat cu
fiinţa umană pur şi simplu;
 Ecumenismul, în sensul că nicio biserică nu ridică pretenţia de purtător exclusiv al
mesajului creştin;

15
Heinz Gollwitzer, Europabild und Europagedanke Beitrage zur deutschen Geistesgeschichte des 18 und 19
Jahrhunderts, Munchen, 1964, p 25
Susţinută de doctrina nemuririi sufletului şi a judecăţii de apoi, precum şi de celelalte
teze ale creştinismului, morala, în forma ei sublimă, a iubirii aproapelui, capătă un suport direct
chiar în idealitatea ei. Creştinismul oferă din nou astăzi, în cultura europeană, cadrul pentru o
resolidarizare a oamenilor în jurul unor valori spirituale apte să susţină morala. În fapt nici
creştinismul nu e imun la corupere. Credinţa creştină e măsurată încă în sânul unor biserici
răsăritene prin participarea la ritualuri şi nu prin consecinţele ei morale şi civice.

Cultură, spirit, civilizaţie europene

Conştiinţa europeană este mai mult implicită decât explicită: ea face parte din
inconştientul colectiv, este simţită şi recunoscută ca atare, dar foarte greu de descris şi
conceptualizat. Două împrejurări pot explica această situaţie: Pe de o parte, „ideea europeană“ a
fost conştientizată destul de târziu (aproximativ în sec. IX). Chiar şi după ce a apărut în discursul
politic şi naraţiunea identitară, Europa nu a fost decât o referinţă secundară, alternativă şi
ocazională: în opoziţie cu „ceilalţi“, în momentele de confruntare militară, ideologică sau
confesională. Pe de alta, în condiţiile în care valorile, instituţiile şi produsele culturale ale
Europei s-au răspândit în toată lumea, este foarte greu să se circumscrie ceea ce a rămas
caracteristic doar locuitorilor „bătrânului continent“.
Cultura şi civilizaţiile europene au devenit universale, astfel încât deosebirile pe criterii
continentale sunt relative. Aceste dificultăţi incontestabile au generat o atitudine mai degrabă
rezervată, chiar neîncrezătoare, faţă de o posibilă identificare colectivă cu Europa istorică şi
culturală. În spaţiul românesc, de exemplu, Alexandru Duţu (1999) preferă să vorbească de
„ideea de Europa“16, Mihai Zamfir se referă la „visul european“, pentru ca Tăslăuanu să dedice o
carte „obsesiei europene“17. Cel mai tranşant este însă Nae Ionescu, care apreciază că standardul
european (ce zice „Europa“ despre noi?) este relativ şi chestionabil: „Europa nu există. Nu există
unitate spirituală. Ceea ce numim noi astăzi spirit european este o atitudine precumpănitor anglo-
saxonă care nu izbuteşte a încadra decât nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri
spirituale într-o bună măsură sudul şi întru totul sud-estul şi estul continentului. De altfel, această
structură nici nu defineşte spiritul european ca atare; ci însemnează, pur şi simplu, o
preponderenţă istorică pe o anumită perioadă, cea care începe cu Renaşterea. Dacă mâine prin
spirit european se va înţelege acelaşi lucru, e cu totul îndoielnic. Căci astăzi spiritul european se
defineşte prin structura anglo-saxonă cam în acelaşi fel în care acum două mii cinci sute de ani el
se definea prin cea greacă, acum două mii prin cea romană şi aşa mai departe“18.
Problema comună a încercărilor de delimitare a Europei ca entitate unitară este
imposibilitatea de a da contururi precise unei realităţi eterogene şi fluide. Europa a devenit o idee
directoare, un proiect utopic şi un referenţial comun, fără să fie nevoie de localizări precise,
reductibile la un anumit tip de societate. „Spiritul Europei“, „conştiinţa europeană“ sau „ideea
europeană“, prin încărcătura lor emoţională, au devenit referinţe identitare suficient de
atrăgătoare ca să mobilizeze imaginaţia elitelor şi entuziasmul popular. Aşa cum afirmă Moreau ,
„Europa are o valoare simbolică tocmai prin imprecizia şi complexitatea sa: „Europa se dizolvă
atunci când vrei să o vezi clar şi distinct, se desface în bucăţi dacă vrei să-i surprinzi unitatea
Dacă încercăm să-i găsim o origine fondatoare sau o originalitate intransmisibilă, descoperim că
la început nu avea nimic propriu şi că astăzi nu posedă nimic în exclusivitate. Aşadar, trebuie să

16
Duţu Alexandru, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, Editura All, 1999
17
Tăslăuanu C O, Obsesia europeană, Bucureşti, Editura Scripta, 1996
18
Ionescu, Nae, Între realităţile noastre în Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p 91
abandonăm conceptul de Europă unică, clară, distinctă, armonioasă, să respingem ideea unei
esenţe sau substanţe europene primare, să alungăm gândul unei realităţi europene care ar precede
diviziunea şi antagonismul“.19. Cu toate aceste dificultăţi de circumscriere, Europa rămâne un
puternic pol de atracţie identitară.
Chiar dacă invocarea trecutului şi recursul la metafora eco-sistemelor (Europa ca spaţiu
de diversitate, policentrism şi „anarhie organizatoare“) nu sunt întotdeauna convingătoare, este
cert că Europa are propriul său etos pe care euro-tehnocraţii contemporani se străduiesc să-l
valorifice. Nu întâmplător, nicicând în istorie nu s-a scris şi s-a vorbit despre Europa comună ca
în zilele noastre, când elitele politice caută motive de legitimitate istorică şi culturală pentru un
proiect economic şi politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul natural al istoriei
comune, expresia unei evoluţii ireversibile care are în Uniune finalizarea cea mai plauzibilă şi
desăvârşit` a „visului european“. Rămâne chestiunea controversată a conţinutului propriu-zis a
ceea ce numim în continuare „spiritul european“.
Cercetările pe această temă sunt încă la început şi, în contextul actual al integrării
europene, este de aşteptat ca eforturile de definire a Europei identitare să se intensifice. Europa
nu este doar un spirit comun sau o „idee“, ci şi o sumă de caracteristici şi elemente culturale cu
care cetăţenii săi se identifică. Moreau sintetizează foarte bine trăsăturile acestui spaţiu identitar:
„Ce mai rămâne din Europa? ce mai rămâne din acest complex polinuclear, policentric, geo-
istoric, de civilizaţie şi cultură, care nu a putut exista decât în cadrul conflictelor şi
comunicaţiilor, prin rezistenţa faţă de hegemoniile politică şi culturală? Rămâne marea
diversitate a culturilor transnaţionale (germanice, latine, slave) şi a culturilor naţionale, marcate
fiecare de o limbă originală. Mai rămâne şi o extraordinară varietate de micro-culturi provinciale,
rod al texturii micro-etnice a Europei după ultimele invazii, acele bogăţii salvate prin
nedesăvârşirea unităţii naţionale, inclusiv în naţiunile foarte vechi, precum Franţa şi Anglia.
Doar această diversitate, această pluralitate este specific europeană? Nu există oare şi un
fundament, o unitate, un principiu ordonator şi organizator care să răspundă necesităţilor noastre
de astăzi? Sau poate că fundamentul Europei este pierderea fundamentelor (Imperiul,
Mediterana, Creştinismul); ordinea Europei este dezordinea unui şantier tumultuos. Europa nu a
fost ea însăşi decât în anarhia ecoorganizatoare şi nu a existat niciodată ca Organizaţie superioară
componentelor sale. De unde problema literalmente bulversantă care se pune: să căutăm în
prezent şi nu în trecut principiul organizării europene. Dar, pentru a face acest lucru, putem apela
la principiul istoric ce leagă identitatea europeană de dezvoltare şi metamorfoză. Exigenţa vitală
de a-şi salva identitatea reclamă Europei o nouă metamorfoză“20.
Ultima propoziţie ne sugerează trecerea la un nou ciclu al construcţiei identitare.
Unitatea politică valorifică „ideea“, „spiritul“ şi conştiinţa europeană pentru legitimarea
propriului proiect, chiar dacă elementele acestei relaţii nu sunt foarte clare. Unitatea politică, cu
toate controversele sale, este însă şi o oportunitate istorică pentru că, pentru prima dată,
preconizează o organizaţie transversală („Euro-polity“) şi o cetăţenie supranaţional`, ceea ce
va întări sentimentul apartenenţei comune şi participarea la o societate europeană. Aceste
demersuri politice şi civice, fondate pe ideea comunităţii culturale şi a originilor comune, vor fi
în măsură să stimuleze, la rândul lor, acea metamorfoză identitară de care vorbea Moreau.
Comunitatea politică europeană se construieşte pe tiparul identitar al comunităţii
culturale şi istorice, pe care o va dezvolta însă prin întărirea ideii de unitate în diversitate. Ce
uneşte astăzi pe europeni? La această întrebare cu modulaţii retorice, răspunsurile au fost
neaşteptat de variate, ceea ce demonstrează că nu există încă un consens asupra criteriilor care
definesc identitatea culturală europeană. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabileşte o
listă de cinci caracteristici care pot părea mult simplificatoare pentru alţi analişti. Este vorba de:

19
Moreau, Defarges Ph., L' Union européene, empire democratique ?, Paris, Institut Français des Relations
Internationales, 2002, p 27 – 28;
20
Idem , p 63 – 64;
• memoria istorică a celor două „războaie civile europene“;
• experienţa imperiilor coloniale;
• emergenţa unei culturi politice transnaţionale;
• apariţia unor mişcări contestatare care reclamă o nouă ordine socială;
• omogenizarea culturală sub influenţa americanizării, cunoscută sub numele de
„globalizare“.
Această schemă este clar reducţionistă, pentru că nu ia în consideraţie decât
evenimentele comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercetări consacrate acestei chestiuni
se referă însă la elementele culturale (idei, paradigme, valori, instituţii, stiluri de viaţă) care
definesc identitatea europeană.
Spre deosebire de identitatea culturală europeană, care acoperă toate aspectele şi
corespunde unui mod de viaţă deja instituit, identitatea politică a U.E. este mai mult un proiect
decât o realitate. Cele două sunt însă complementare şi se susţin reciproc. Cetăţenia europeană şi
identitatea U.E. valorifică apartenenţa la cultura europeană pentru a justifica unitatea politică şi
acţiunea comună. La rândul său, identitatea culturală europeană a inclus deja în patrimoniul
comun valorile recente ale democraţiei (drepturile omului, pluralismul politic şi statul de drept),
apărate atât de Consiliul Europei, cât şi de Uniunea Europeană. De altfel, atât identităţile
individuale cât şi cele colective sunt multiple: fiecare persoană sau comunitate se poate identifica
în acelaşi timp cu mai multe repere culturale, fără ca acestea să fie neapărat contradictorii. În
cazul unei apartenenţe supraordonate precum identitatea U.E., spune Shore, avem de a face cu o
ierarhie de loialităţi interdependente, aşa cum sunt setul de păpuşi ruseşti sau cutiile chinezeşti
interpozabile21.
Astfel de construcţii la nivelul meta includ diverse cercuri concentrice de apartenenţă,
cum este identitatea locală, identitatea regională şi identitatea naţională. Această imagine se
regăseşte în cazul studiilor22 care afirmă că o identitate politică (identitatea U.E.) încapsulează
mai multe straturi succesive de apartenenţă şi valorifică diversele forme particulare de
identificare. În această viziune optimistă, cetăţenia europeană şi identitatea U.E. ar fi apogeul
unui proces evolutiv care nu se poate finaliza decât prin integrarea politică.
În realitate, aşa cum arată Shore, identitatea politică europeană este contradictorie,
tocmai pentru că încearcă să legitimeze o formă de stat (instituţiile europene) renunţând la
suportul lor cultural, naţiunea şi „demos“-ul23. Ca urmare, în pofida unor similitudini
incontestabile (modul de viaţă şi sistemul de valori), identificarea politică este mult mai lentă.
Ceea ce s-a reuşit, spune Shore, a fost formarea cetăţeanului-consumator, participant activ la
constituirea pieţei comune, fără să se obţină ceea ce este cel mai important, anume conştiinţa
europeană. Folosirea normelor comune de consum nu reprezintă un proces de identificare, cu
atât mai puţin unul de identificare politică24. Evident, această apreciere este prea drastică şi prea
tranşantă în raport cu evoluţia procesului de integrare politică.
Piaţa comună are meritele sale incontestabile şi, istoric vorbind, a fost cea care a
declanşat şi a făcut posibilă construcţia europeană. Piaţa nu poate rezolva însă toate situaţiile: ca
să funcţioneze, ea însăşi are nevoie de o societate democratică ş de o cultură organizaţională
favorabilă cooperării. Cu alte cuvinte, piaţa comună trebuie coroborată cu cetăţenia europeană
şi cadrul instituţional supranaţional. Aceste trei elemente se regăsesc, de altfel, în criteriile de
aderare („criteriile de la Copenhaga“) şi reprezintă substanţa „europenizării“ sau contextul
organizaţional în care se va forma identitatea U.E.

Societatea civilă – o valoare modernă europeană

21
Shore, C, Building Europe: The Cultural Politics of European Integration, London, Routledge,2000 p 42
22
Delanty, G, Inventing Europe: Idea, Identity, Reality, London, Macmillan, 1995
23
Shore, C (2000) Ibidem, p 228
24
Shore , C (2000) Ibidem , p 87;
La originea sa, în sec. XVIII, „societas civilis“ era un atribut al statului naţional: ea
desemna “ordinea paşnică, obţinută prin consens implicit sau explicit, între cetăţenii beneficiari
de drepturi civice”25. Era considerată o formă consensuală de pace socială garantată de stat în
interiorul frontierelor sale naţionale. Spre deosebire de stat, care acţiona pe bază de autoritate,
societatea civilă a început să apară ca o alternativă non-violentă, capabilă să mobilizeze
interesul cetăţenilor prin mijloace noncoercitive şi dialog social. În acest fel, statul şi societatea
civilă “s-au asociat într-o relaţie de simbioză, ca două componente inseparabile ale spaţiului
public”26.
O dată cu formarea statului supranaţional şi a sferei publice europene, este posibil să
se constituie şi o societate civilă europeană. Am asista astfel la reconstituirea în plan
european a schemei dicotomice după care orice stat trebuie să co-existe cu o societate civilă.
Această abordare este însă limitativă pentru că, spaţiul public supranaţional funcţionează altfel
decât un stat naţional. Chiar dacă presupun un deficit de legitimare şi de reprezentare
inacceptabil pentru orice democraţie naţională, instituţiile europene sunt capabile să gestioneze
pluralismul politic, şi-au creat propriile instrumente de protecţie a drepturilor omului,
garantează libertatea, iniţiativa privată şi expresia opiniilor, asigură separarea funcţională a
puterilor. Este drept că, la nivel european, influenţa partidelor politice este mai mică, însă
spaţiul public european este mai eficient în promovarea şi instituţionalizarea dialogului social:
prin Comitetul Economic şi Social, prin practica sistematică a sensibilizării publice (există
peste 600 grupuri de „lobby“ pe lângă instituţiile europene), prin consultarea partenerilor
sociali (de exemplu, UNICEF). În plus, prin politica sa regională şi guvernanţa multicentrică,
Uniunea Europeană este pe cale să construiască un spaţiu public de un tip nou, care nu mai are
statul naţional ca axă de putere. Decizia este consensuală şi implică un amplu proces de
consultare şi negociere publică, în care societatea civilă deţine un rol tot mai important. În
acest fel, chiar dacă spaţiul public european nu mai reproduce dualismul funcţional de la nivel
naţional (stat – societate civilă), „europenizarea“aduce o nouă perspectivă asupra vieţii publice,
detaşată de teritorialitate şi cadrului statului naţional.
Cultura europeană s-a specificat prin conceptul modern al derivării voinţei politice şi a
politicii de stat din dezbaterea publică asupra problemelor de interes general. Ea a produs
instituţii ce organizează şi întreţin dezbaterea şi a făcut argumentarea în sfera vieţii publice
cadrul în care se promovează interesele. Nu poţi aparţine acestei culturi fără a lăsa ca în
controversa opiniilor legale de interese divergente să prevaleze argumentarea, şi în mod precis,
argumentele bune. Politica este mediu de viaţă, în cultura europeană, ce mijloceşte soluţiile la
problemele generale.
Cultura europeană nu este numai cultură spirituală – adică interiorizată şi trăită în
solitudine, departe de lumea frământată a producţiei, afacerilor, disputelor sociale şi politice şi,
uneori, în pofida acesteia – ci şi o cultură a cercetării, a cunoaşterii sistematice şi a
metamorfozării realităţii date în experienţă conform scopurilor umane. Cultura spirituală
europeană s-a desfăşurat în jurul recunoaşterii realităţii date ca lume unică a vieţii noastre. Ea nu
poate fi înţeleasă fără resturi decât ca un potenţial de forme efective ale trăirii umane a vieţii.
Aparţii acestei culturi realizând comunicarea continuă a reflexivităţii intelectuale şi a
problemelor trăirii umane a vieţii.
Societatea civilă organizată a primit recunoaşterea expresă a importanţei contribuţiei sale la
dezvoltarea UE prin crearea şi participarea la Convenţie a „Forului Societăţilor Civile”, ceea ce
a permis instituţionalizarea participării acesteia la dezbaterile privind viitorul şi finalitatea
europeană. Se extinde astfel dezbaterea asupra viitorului Europei asupra beneficiarilor direcţi,

25
Camaroff J.L., Camaroff J. , Civil Society and the Political Imagination in Africa: Critical perspectives, Chicago,
University oof Chicago Press, 1999, p 4
26
Kaldor, M, Global Civil Society, Cambridge, Polity, 2003;
cetăţenii europeni. Încă de la redactarea Anteproiectului societatea civilă a fost entuziasmată de
introducerea unui enunţ referitor la democraţia participativă. Era vorba de ideea că instituţiile vor
garanta un înalt grad de transparenţă care să permită diverselor forme de asociere ale cetăţenilor
participarea la viaţa Uniunii. A apărut astfel articolul 34 - Democraţia participativă în UE – în
Titlul VI al primei părţi a Tratatului Constituţional – Viaţa democratică a Uniunii –
constituţionalizează participarea societăţii civile la funcţionarea curentă a Uniunii.
În final articolul 34 a fost „îmbunătăţit” astfel încât, dacă la început era prevăzută obligaţia
transparenţei instituţiilor Uniunii în scopul asigurării participării asociaţilor de cetăţeni la
treburile acesteia, ulterior s-a stabilit doar obligaţia instituţiilor comunitare de a crea condiţiile şi
formele de participare ale societăţii civile europene.
Modelul european implică aşezarea societăţii în centrul triadei piaţă – stat – societate
sau, altfel spus, în centrul triadei economie – stat - societate.
Jacques Delors27 definea modelul social european ca fiind:
• Concurenţa care stimulează;
• Cooperarea care consolidează
• Solidaritatea care uneşte;
Acest model social european exprimă una dintre particularităţile modelului european de
societate, făcând diferenţa dintre el şi cel american şi cel asiatic.Respectivul model social
european e cel care articulează procesul politic european, de aceea se poate afirma că în Europa
societatea „merge” înaintea pieţei şi a statului şi din acest motiv, chiar şi moneda unică este o
expresie a unui model social special. De aceea Manuel Castells afirmă 28 că nu există o identitate
europeană, dar că există o identitate de proiect şi că aceasta o reprezintă lupta pentru a impune
moduri alternative de dezvoltare economică, de socializare şi guvernare.
În perioada de efervescenţă constituţională 2000 – 2004 , societatea civilă europeană
organizată - reunind mişcările sociale europene şi alte componente ale forţelor sociale clasice –
îşi asumă această idee. Existenţa formală a societăţii civile europene a dat impulsul necesar
dezvoltării modelului propriu de societate, cel al bunăstării şi al legitima orice demers în acest
sens. E vorba de un model ce reclamă realizarea echilibrului dintre piaţă şi societate, libertate
economică şi intervenţionism şi care are ca finalitate eliminarea sau diminuarea efectelor
negative, perverse ale pieţei. El a apărut ca un efect al succesului modelului european de
societate. Astfel, în Uniunea Europeană obiectivul ambiţios al pieţei interne a fost însoţit de o
politică de coeziune economico socială între regiunile şi statele europene. Alain Touraine
amintea în acest sens că 29 de ani buni Uniunea Europeană e angajată în dezvoltarea de politici
social – liberale care combină necesitatea unei politici economice liberale cu măsuri de
solidaritate socială. Prin această metodă particulară se obţine o politică economică liberală în
serviciul protecţiei claselor sociale . a regiunilor sau a statelor mai puţin favorizate de sistem.
Lionel Jospin propunea şi el o definire a modelului european de societate30 atunci când
spunea că Europa este mai mult decât o piaţă , este purtătoarea unui model de societate, rezultat
al istoriei , ce se dezvoltă prin intermediul unor legături chiar mai puternice decât cele care unesc
azi popoarele europene. Există o „formă de viaţă europeană”, o manieră proprie de a acţiona, de
a apăra libertăţile, de a lupta împotriva inegalităţilor şi discriminărilor. De a gândi şi organiza
relaţiile de muncă, de a accede la învăţământ şi cultură. De a organiza timpul liber. Toate ţările
europene au tradiţii şi reguli proprii, dar împreună compun un univers comun.
După circa 50 de ani în care construcţia sectorială europeană a fost „în mâna
guvernelor”, mutaţia politică pe care Uniunea o parcurge face să renască ideea preluării de către

27
Jacques Delors „El nuevo concierto europeo”Acento Editorial, Madrid, 1993
28
Manuel Castells „La era de la informacion:, Economia, politicy sociedad”, Madrid, Alianza, 1998
29
Alain Touraine – „Como salir del liberalismo?”, Barcelona, Paidos, 1999
30
Lionel Jospin – „El futuro de Europa ampliada” 28. 05. 2001, în „Aldecoa Luzarraga”, „La integracion
europea”, Madrid, Tecnos, 2002
societatea civilă a rolului de lider pe care l-a avut iniţial. Se poate afirma că, dacă în sistemele
politice europene statul e cel care recunoaşte cetăţeanul, în realitatea creată de integrarea
europeană, mai ales în ultima vreme, societatea este cea care generează o structură politică nouă
şi înnoitoare.
Asumarea rolului de lider de către societatea civilă în construcţia europeană face ca
dezbaterea actuală să fie diferită . Presiunea societăţii civile face, astfel, ca exigenţa apropierii
cetăţeanului de instituţiile europene să treacă în prim plan, şi să situeze cetăţeanul în centrul
acestei construcţii, ceea ce ar însemna mutaţia politică vizibilă în Uniunea Europeană, aceea ce
determină apariţia unei uniuni politice în adevăratul sens al cuvântului.
A revenit în forţă pe scena europeană şi dezbaterea asupra modelului regional european,
în care apar intrinsec unite conceptele de societate şi federalism. Pentru Dusan Sidjanski 31
federalismul face parte din cultura europeană, fiind o mişcare ce încearcă să combine unitatea şi
diversitatea , să articuleze o societate în care statul să aibă un rol minimal, dezbaterea regională
reprezentând faţa internă a federalismului european. De aceea societatea civilă – ce articulează
noul proiect politic european încearcă să impună recunoaşterea identităţilor regionale în Uniunea
Europeană.

Securitate şi apărare – valori derivate

Când este vorba despre războiul împotriva terorismului şi atacul preventiv asupra
Irakului există divergenţe. Din nou este vorba despre o opţiune strategică vizând noua ordine
internaţională. În fapt, în joc este, schimbarea doctrinei asupra prevenirii conflictelor, de la cea
bazată pe conceptele de „îndiguire”, „limitare”, „descurajare” şi „reacţie”, la cea bazată pe ideea
„acţiunii/atacului preventiv”. De asemenea, noua doctrină acceptă nu doar acţiunea menită să
neutralizeze mijloacele (tehnice) ameninţării (armamentul de distrugere în masă) ci şi pe aceea
îndreptată împotriva cauzelor (politice) ameninţării (regimul politic care le-a produs ori le poate
folosi). În aceste condiţii diferenţa dintre ofensivă şi defensivă se estompează până la dispariţie.
Mai periculoasă decât înlocuirea prin intervenţie (militară) externă a unui anume regim
politic şi a conducerii politice dintr-un stat recalcitrant sub raportul intereselor ordinii/securităţii
internaţionale, este punerea în loc, tot prin intervenţie externă, a unei alte conduceri politice
declarat democrată dar aducând de sus valori străine de tradiţiile bazei sociale locale. Războiul
cu terorismul, adică cu un inamic difuz şi para-statal, acţionând ca o adevărată « gherilă
mondială », a înlocuit războiul rece. El nu poate fi purtat, însă, cu metodele războiului rece. În
nici un caz – cel puţin din perspectivă social-democrată – el nu poate justifica întoarcerea la
maccarthism, adică restrângerea libertăţilor individuale şi a drepturilor civile ca preţ al
securităţii.
Din punctul de vedere al eficienţei în acţiunea militară, singura apărare împotriva
gherilei este lovitura preventivă în locurile de regrupare şi în bazele de organizare ale
adversarului. Reacţia consecutivă atacului terorist nu are aproape nicio valoare. Asupra acestui
aspect insistă SUA. Europenii ştiu, însă, că, de-a lungul întregii lor istorii, niciun război de
gherilă nu a fost câştigat de armatele organizate ale statelor. Ei mai ştiu, de asemenea, că, adesea,
operaţiunile anti-gherilă au fost deturnate de la scopul lor către atingerea, abuzivă, a unor
obiective geopolitice diferite aparţinând statului implicat în luptă. De aceea europenii – şi mai
ales social-democraţii – insistă ca războiul cu terorismul să se poarte pe baza legalităţii
internaţionale, în mod transparent şi prin efort multilateral şi, în special, să fie îndreptat către
combaterea, cu metode specifice, a cauzelor special, să fie îndreptat către combaterea, cu metode
specifice, a cauzelor sociale, culturale şi economice adânci ale terorismului iar nu numai a
fenomenelor sale vizibile. Aşadar, în discuţie este asigurarea legalităţii internaţionale a unor
acţiuni care prin natura lor sunt susceptibile de abuzuri. Grija pentru legalitate poate afecta, însă,
31
Dusan Sidjanski „L’avenir fẻdẻraliste de l’Europe” PUF, Geneve, 1992
eficienţa. Modalităţile de realizare a echilibrului dintre legalitate şi eficienţă reprezintă, în
consecinţă, o altă temă de dezbateri şi controverse nu doar între SUA şi Europa ci şi între
europeni; între dreapta democrată şi stânga democrată europeană, ba chiar şi între social-
democraţii europeni înşişi.
Abordarea problemei irakiene reprezintă nu numai testul alianţelor globale ale
momentului (în special alianţa transatlantică) ci şi o încercare pentru soliditatea solidarităţii de
interese şi a unităţii de viziune în interiorul UE. Din această perspectivă Europa pare destul de
divizată. Marea Britanie este avocatul pasionat al acţiunii militare împotriva Irakului. Germania
este oponentul oricărei acţiuni militare. Franţa încearcă o mediere între adepţii păcii cu orice preţ
şi cei ai războiului cu orice preţ, negociind criterii pentru a evalua epuizarea şanselor date păcii
înainte de a se trece la război.
Diversele poziţii ale statelor în această chestiune exprimă diverse ideologii, diferenţe
axiologice, dar ş diverse obiective politice. Astfel Obiectivul Marii Britanii pare a fi menţinerea
unei relaţii transatlantice speciale. De aceea poziţia Londrei este cu mult mai nuanţată decât ar
părea la prima vedere. Astfel, Tony Blair vorbea despre obligaţia unei autorizaţii a Consiliului de
Securitate al ONU care să legitimeze intervenţia, despre necesitatea de a se dovedi
inevitabilitatea soluţiei militare prin încercarea prealabilă de soluţionare politică a crizei (pe
calea trimiterii pe teren a inspectorilor, printre altele) şi despre distrugerea arsenalului irakian iar
nu despre schimbarea regimului politic irakian, ca fiind scopul acţiunii internaţionale; care
acţiune ar fi trebuit să fie multilaterală şi unilaterală. Legalitatea, transparenţa, răspunderea şi
multilateralismul sunt, deci, bazele unui compromis euro-american mediat de laburiştii britanici,
compromis prin care s-a dorit implicarea Europei într-o acţiune vizând ordinea globală, în
condiţiile respectării de către SUA a dreptului internaţional şi a normelor democratice pe care ar
trebui să se bazeze această ordine spre a nu fi expusă abuzurilor.
Poziţia Franţei nu a vizat medierea între Europa şi America ci - inclusiv pe calea unei
cvasi medieri între America şi Irak sau statele islamice (în special cele arabe) - evidenţierea unui
model de comportament internaţional opus celui american şi reluarea, pe această bază, a unor
tradiţii inaugurate încă de pe timpul lui Francisc I, privind parteneriatul privilegiat dintre o
Europă franceză şi lumea musulmană. Parisul a încercat, astfel, să-şi recapete poziţia de lider
european - zdruncinată de rezultatul recentelor alegeri, cu conotaţiile lor xenofobe - afirmând
rolul de actor global al Europei pe calea opoziţiei faţă de abordarea americană. Europa ar trebui,
aşadar, să se implice în Irak, adică într-o chestiune globală, dar potrivit unei strategii proprii şi nu
la remorca SUA. Arătându-se aparent înţelegătoare faţă de Irak şi faţă de susceptibilităţile arabe,
Franţa a încercat, dintr-o singură lovitură, să-şi întărească prestigiul în Europa prin câştigarea
unei bătălii în afara Europei, să-şi facă aliaţi în spaţiul musulman oferindu-i alternativa
europeană la cea americană, "să limiteze abuzurile superputerii americane" (aşa cum îndemna
chiar fostul ministru de externe socialist Hubert Vedrine) şi să probeze caracterul de putere
globală (cel puţin virtuală) al Europei.
Poziţia Germaniei nu a fost nici pe departe una anti-americană, ci una pro germană în
context european sau, pur şi simplu, pro europeană. Principalul obiectiv al Berlinului este
construcţia europeană. Germania a acceptat, la finele celui de al doilea război mondial, să devină
europeană doar cu condiţia ca Europa să devină eficientă. Eficienţa Europei se poate asigura, în
viziune germană, prin integrarea ei politică, singura în măsură să aducă şi pacea durabilă şi
prosperitatea/dezvoltarea durabilă pe continent. După reunificarea sa Germania şi-a regăsit pe
deplin siguranţa de sine şi merge mai departe. În speţă ea nu mai vrea ca UE să fie doar un
instrument menit a ţine sub control tentaţiile expansioniste ale puterilor europene ci instrumentul
unificării continentului pe baza unui model federal care să îmbine promptitudinea deciziei, cu
coerenţa şi eficienţa acţiunii, precum şi cu devoluţia puterii către statele membre, euro-regiuni şi
comunităţile locale. În viziunea germană Europa trebuie sa fie un actor global apt să dezvolte o
politică externă şi de securitate comună şi să reprezinte un factor de echilibru într-o lume a
globalismului multipolar. Pe o atare cale se va putea menţine şi chiar întări alianţa euro-
atlantică. Spre a se ajunge acolo, însă, Germania consideră că trebuie dată prioritate construcţiei
interne iar nu implicării în conflicte externe în care nici ea şi nici Europa nu au un interes vital şi
imediat. Berlinul doreşte consolidarea relaţiei transatlantice, la fel cu Londra şi afirmarea
Europei ca putere globală, la fel cu Parisul, însă este convins că premisa acestora se găseşte în
edificarea Europei Unite, a democraţiei trans-naţionale europene, a unei Federaţiei Europene de
State-Naţiune, a Statelor Unite ale Europei.
Din aceste trei perspective Adrian Severin recunoaşte trei destinaţii diferite, adică trei
modele diferite ale Europei32

1) o Europă economică beneficiind de proceduri stabile în vederea unei coordonări


politice minimale, Europă care ar urma să evolueze în plan global ca locotenent fidel şi inteligent
al superputerii americane;

2) o confederaţie pan europeană de naţiuni dezvoltând politici uniforme pe baza unor


reguli comune (acquis comunitar) stabilite de sus în jos, în ultimă instanţă, prin negocieri între
guverne teoretic egale dar în care, de fapt, cuvântul final va aparţine unui "nucleu dur" format
din statele cele mai puternice;

3) o federaţie de state naţiuni în care o guvernare la nivel continental se va echilibra cu


guvernări regionale, naţionale şi locale în contextul unui sistem al subsidiarităţii globale.

Concluzii

32
Adrian Severin , Evoluţii politice în Europa şi impactul lor asupra evoluţiei viitoare, Institutul Social Democrat
„Ovidiu Şincai”, Bucureşti, p 13
Proiectul laborios - şi din ce în ce mai problematic - al unei Europe lărgite trăieşte,
deocamdată, euforia suprafeţelor. Europa devine tot mai întinsă, încercând să-şi aducă graniţele
politice şi economice cât mai aproape de graniţele geografice. Unificare prin expansiune,
amploare orizontală - acestea sânt exigenţele momentului. Evident, lărgirea nu e strict teritorială:
ceea ce se lărgeşte e un sistem, o administraţie, o tehnică managerială. Asistăm la o omogenizare
complicată a spaţiului public, a mecanismelor economice şi, poate, a mentalităţilor. Se aspiră, de
asemenea, la o omogenizare a politicii externe şi a politicii de apărare. Pe de altă parte, strategii
acestei omogenizări atrag din când în când atenţia asupra riscului de a lărgi organizaţia, fără a-i
adânci şi consolida structurile. Unii recomandă chiar o lărgire mai precaută, de dragul unei
aprofundări mai scrupuloase. Cu toate astea, dimensiunea orizontală a Europei Unite e
predominantă. Graniţele europene avansează, ineluctabil, spre Est şi Sud-Est, corpul Europei se
dilată vizibil, "în lung şi în lat". E de la sine înţeles că nu se pot face toate lucrurile deodată.
Succesul în suprafaţă (şi, întrucâtva, de suprafaţă) se obţine pe socoteala unei sacrificări
sau, în orice caz, a unei amânări a gândirii pe verticală. Europa în regim de expansiune e o
Europă fără zenit şi fără nadir, o Europă care întârzie să-şi frecventeze subteranele şi care nu
frecventează cerul valorilor decât cu titlu ornamental, în felurite împrejurări festive. Europa "de
la centru" nu ştie despre ţările pe care le include decât atât cât are nevoie pentru a le alinia. Nu-şi
caută propriul trecut în trecutul lor şi nu se interesează de unitatea spirituală existentă latent între
"membri" şi"candidaţi", pe baza unor experienţe culturale şi religioase comune. Privirea în
profunzime nu caută decât eşecuri şi vinovăţii ("butoiul de pulbere", cruzimea şi naţionalismele
balcanice etc.), iar privirea în sus nu caută decât metafore de efect. Europa "instituţională" e o
Europă care, până una-alta, preferă să se ignore în fundamentele ei originare. Refuzul de a lua în
posesie bogăţia propriilor tradiţii şi refuzul de a păstra un nobil contact cu seria elanurilor ei
transcendente (sub cuvânt că sunt vetuste, iraţionale sau de prost-gust) riscă să transforme
progresul ideii europene într-un candid regres intelectual. Vom plăti bunăstarea cu o epidemie de
platitudine şi mediocritate, vom sucomba în stupiditate funcţională şi neglijenţă relativistă.
Împotriva unei asemenea, sumbre, perspective, pledăm pentru reabilitarea verticalei europene,
pentru mai multe adâncuri şi pentru mai multe înălţimi. Verticala nu e proprietatea centrului, deşi
centrul e, în condiţii normale, spaţiul ei privilegiat. Dar în "starea de necesitate" a veacului,
verticala europeană se poate manifesta, pe neaşteptate, la marginea Europei, în melancolia
îndepărtată a periferiei.

ANEXA 1
Valori europene UE SUA Rusia China

Democraţie, drepturile omului, + + - -


domnia legii

Libertatea de mişcare a bunurilor, + + - +


serviciilor, capitalului, muncii

Coeziune socială între popoare, + - - +


regiuni, state
Dezvoltare durabilă + - (cel mai mare + -
poluator cu
CO2)
Respingerea naţionalismului + + (după 11 - -
septembrie a
înregistrat un
ton uşor
naţionalist)
Subsidiaritate + + + +

Guvernare laică; multiculturalism + + + +


social

Ordine internaţională; securitate + + - -


Nefolosirea forţei armate fără o + - - -
justă cauză (noua strategie
de securitate
legitimează
acţiuni
preemptive)
Integrare + -(nu e lipsă de - -
valoare , ci o
politică
structurală)