ECUMENISMUL ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ

1. Începuturile mişcării ecumenice

Preocuparea pentru conservarea unităţii creştine a fost un

obiectiv al întregii Biserici până la 1054. Marea schismă a dus la o
ruptură în Biserică, apărând Biserica de Răsărit şi cea de Apus.
Dezbinarea a fost provocată de factori politici şi teologici (inovaţiile din
Biserica Apusului). Aşa a apărut Biserica Romană, cu centrul la Roma,
pentru întreaga creştinătate catolică.
O a doua ruptură s-a produs prin Reforma iniţiată de către M.
Luther şi continuată de J. Calvin şi U. Zwingli, în prima jumătate a
secolului al XVI-lea, începând cu anul 1517. Ea a dus la ruperea
unităţii Bisericii de Apus.
O altă ruptură în Biserica de Apus a constituit-o apariţia
anglicanismului, care va da alte subdiviziuni creştine de natură
denominaţională. Cu toate că anglicanismul este uneori mai aproape
de catolicism, acesta face parte din grupa Bisericilor Reformei.
În Răsărit, Bisericile Ortodoxe se vor dezvolta în condiţii grele,
având în vedere invazia arabilor (sec. VI-VII), apoi apariţia otomanilor
care au creat neajunsuri şi mai mari. Nu numai Patriarhia Ecumenică a
avut de suferit, ci şi celelalte Biserici Ortodoxe. Din cuprinsul
Patriarhiei de Constantinopol se vor ridica Bisericile Ortodoxe
Autocefale, cu întâistătători ai lor, prin aplicarea canoanelor 34, 35 şi
36 apostolice, care îngăduiau fiecărui neam să aibă Biserica
sa.
Vor apărea Patriarhiile de Târnovo şi cea a întregii Rusii, apoi
apar şi celelalte patriarhate.
Biserica cea una a lui Hristos, datorită situaţiilor şi condiţiilor
istorice a asistat la sfâşierea unităţii ei, cauzată de factori teologici şi
politici. Biserica Apuseană se va dezvolta ca o Biserică-Stat, o Biserică
a puterii, cum se vede din contextul istoric a ceea ce s-a numit „Cearta

1
pentru învestitură” (Dictatus Papae, 1075 a lui Grigorie al VII-lea de
Hildebrand).
Reforma a zguduit Biserica Romano-Catolică. Ea a trebuit să
organizeze o Contrareformă (Sinodul de la Trident). Toate acestea au
dus la o sărăcire a vieţii spirituale. Nu negăm aspecte pozitive ale
Reformei (legarea Bisericii de neam), dar ea a însemnat o altă ruptură
ce va deschide calea tuturor dezbinărilor în cadrul creştinătăţii. În
urma Reformei au apărut nu numai 3-4 Biserici, ci, în potentă, toate
sectele de astăzi. Reforma a fost păgubitoare şi pentru Biserica
Romano-Catolică şi pentru cea Ortodoxă. Spre aceasta din urmă s-a
manifestat şi ofensiva catolică şi cea protestantă. Şi Ţările Române au
fost asaltate de cele două mari confesiuni, cu scopuri prozelitiste.
Mişcarea ecumenică de astăzi poate fi denumită ca strădania
Bisericilor de a-şi regăsi unitatea creştină, străduinţa lor pe drumul
realizării unităţii eclesiale. Unii teologi ecumenişti consideră că
ecumenismul este tot atât de vechi ca şi Biserica, deoarece de la
început aceasta a fost ameninţată de pericolul dezbinărilor. Menţinerea
unităţii ei a fost în acest sens întotdeauna un act de natură ecumenică,
o expresie a ceea ce astăzi se numeşte ecumenism.
Străduinţa după unitate a început după Marea Schismă şi a
constat în cinci veacuri de încercări de unire, dintre care cele mai
importante sunt cele din 1098 de la Bari şi din 1438-1439, de la
Ferrara- Florenţa.
Dorinţa după unitate ca un apel irezistibil al Sfintei Treimi s-a
făcut simţită şi în latura protestantă. încercări de unire apar după o altă
ruptură în sânul catolicismului: apariţia vechilor catolici, după Conciliul
I Vatican, cu dogma Imaculatei concepţii şi a infaibililităţii papale.
Protestanţii au simţit lipsa unităţii şi consecinţele nefaste ale dezbinării.
Mişcarea ecumenică apare în sânul protestantismului.
Protestanţii au încercat să realizeze un front misionar comun pentru
credibilitatea mesajului creştin, pentru receptarea Evangheliei de către

2
necreştini care erau nemulţumiţi de rivalitatea .dintre catolici şi
protestanţi în teritoriile de misiune. în acest sens putem vorbi despre o
motivaţie misionară a mişcării ecumenice. Scopul misiunii este acela
de a constitui Biserica şi, de aceea, după conferinţa misionară de la
Tambaram (1938), s-a aprofundat teologic şi misiologic relaţia dintre
misiune şi Biserică. Propoveduirea lui Hristos, Botezul şi, în general,
viaţa sacramentală creştină dau unitatea harică, spirituală dintre Capul
Bisericii, Hristos şi membrii acesteia. Aceasta înseamnă că între Hristos
şi Trupul Său tainic nu există un interval. A primi pe Hristos, unirea cu
El înseamnă o existenţă eclesială în unica Biserică a mântuirii prin El.
Conştientizând gravitatea separaţiilor, creştinii încep să manifeste
dorinţa de a fi împreună unii cu alţii, de a se cunoaşte unii pe alţii, de a
cunoaşte tezaurul teologic, spiritual cumun şi specific fiecărei Biserici,
contribuţia proprie la teologia şi viaţa creştină. Mişcarea ecumenică din
vremea noastră reprezintă efortul colectiv al Bisericilor de colaborare
şi unire, mărturisind în comun credinţa în Sfânta Treime. Străduinţa
după unitate este caracteristică şi Bisericii primare care a apărat
unitatea credinţei prin lupta fără rezervă împotriva ereziilor şi a
schismelor de tot felul, ceea ce Biserica primului mileniu a continuat să
facă cu aceeaşi conştiinţă şi responsabilitate pentru unitatea şi
identitatea eclesiale.
Istoria Bisericii trebuie receptată şi înţeleasă şi în perspectiva
încercării de refacere a unităţii vizibile a tuturor creştinilor. Bisericile
se roagă, după exemplul Mântuitorului, pentru unitate (Ioan, 17,22).
Istoria Bisericii este istoria întregii vieţi creştine, a dezbinărilor ce au
apărut, dar trebuie să fie şi istoria eforturilor pentru refacerea unităţii.
În acest sens trebuie să vedem câteva din sensurile cuvântului
ecumenism:
1.Un sens geografic, prin ecumenism care vine de la oikos,
oikodomeo, înţelegându-se construirea casei. în acest sens, se pot
interpreta texte nou-testamentare precum cel de la Matei, 16,18.

3
Edificarea casei creştinilor (Fapte, 9,31), a comunităţii creştine în sens
instituţional este datoria Apostolilor (II Corinteni, 10,8). De asemenea,
comunitatea creştină are datoria de a creşte numeric şi a se dezvolta (I
Tesaloniceni, 5,11). Oikonomos este administratorul care se ocupă de
viaţa casei, în sens fizic, familial, social, spiritual. Oikos este spaţiul
locuit, ecumenism însemnând casa creştinilor, casa adevărului lui
Hristos şi a vieţii celei reconciliate cu Dumnezeu care trebuie să se
extindă în toată lumea.
2. Un sens cultural al ecumenismului se impune începând cu
Alexandru cel Mare prin elenism şi omul elenistic ca element unificator,
cosmopolit, reprezentantul adevăratei umanităţi, opus barbarului,
străinului.
3. Un sens politic prin care se înţelege ansamblul experienţelor
umane, complexitatea, varietatea lor.
4. Un sens religios care apare pentru prima dată în
corespondenţa dintre Bossuet şi Leibnitz, cărora le repugnau total
războaiele religioase aşa cum acestea au însângerat istoria europeană
(Julio H. de Santa Ana, L'Oecumenisme, traduit de l'espagnol par Ana
Brun, Les Editions du Cerf, Paris 1993. pp. 10-15).
Înainte de a schiţa mişcarea ecumenică în cea de-a doua
jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, vom
arunca o privire asupra creştinătăţii, în ansamblu:
1.Biserica Ortodoxă este expresia în creştinismul de astăzi, în
general, a Bisericilor autocefale, în unitate dogmatică, cultică şi
canonică unele cu altele.
2. Biserica Romano-Catolică este apropiată din punct de vedere
dogmatic şi cultic de Biserica Ortodoxă, dar în ceea ce priveşte
organizarea şi conducerea s-a îndepărtat de modelul sinodalităţii. Dacă
puterea Bisericii Ortodoxe este comuniunea Duhului, puterea Bisericii
Romano-Catolice rezidă în organizarea care are în frunte un monarh,
suveranul pontif, papa. La romano-catolici importantă este supunerea

4
faţă de papă. Papa este cel pe care Dumnezeu l-a rânduit în fruntea
tuturor creştinilor şi lui i s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor.
Papa a încercat un „aggiornamento” în ceea ce priveşte latura
organizatorică, la Conciliul II Vatican. Biserica Romano-Catolică se
consideră Biserica cea adevărată, iar Bisericile Protestante aparţin ei
de drept dar nu de fapt. Astfel, este înţeles ecumenismul catolic.
3. Protestantismul este mai îndepărtat de Ortodoxie decât
catolicismul, dar mai aproape în ce priveşte atitudinea religioasă în
general. El se apropie de Ortodoxie prin aspiraţia omului după
Dumnezeu, dar Biblia este cea care judecă Biserica. Protestantismul nu
cere supunerea faţă de un om împodobit cu atribute dumnezeieşti, ci
supunerea faţă de relevaţia dumnezeiască din Sfânta Scriptură. însă,
acesta afirmă că revelaţia este cuprinsă numai în Sf. Scriptură şi
pretinde că fiecare individ are capacitatea şi puterea de a înţelege
cuvântul lui Dumnezeu. Revelaţia se păstrează în Biserică. Sub raport
doctrinar, între ortodocşi şi protestanţi, există o mare diferenţă.
Protestantismul a eliminat preoţia-sacrament sau a coborât-o la o
simplă slujire a Bisericii, pastorul fiind, de fapt, delegat al comunităţii
şi, mai apoi, având şi mandatul de la Dumnezeu de a propovedui
cuvântul Lui în Biserică.
Mişcarea ecumenică, în sensul cuvântului de astăzi, apare la
sfârşitul secolului al XIX-lea, din iniţiativa protestantă, din dorinţa de a
reface unitatea Bisericii. Această iniţiativă a găsit răspuns favorabil la
ortodocşi. Menţionăm că, la început, iniţiativa protestantă viza crearea
unei confederaţii de Biserici. Răspunsul calificat pentru mişcarea
ecumenică a fost dat de Biserica Ortodoxă. In anul 1902, patriarhul
Ioachim al III ele la Constantinopol, printr-o enciclică, cere părerea
Bisericilor Ortodoxe surori cu privire la unirea cu romano-catolicii şi
protestanţii. Răspunsul Bisericilor Ortodoxe a fost în favoarea
încercărilor de apropiere între creştini. Patriarhul şi-a precizat poziţia
arătând că, păstrând ceea ce ne aparţine, să păstrăm şă ceea ce

5
aparţine altora. De fapt, existau relaţii ale unor Biserici Ortodoxe cu
alte Biserici şi de mai înainte. Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă avea
legături cu anglicanii încă din secolul al XIX-lea.
Războiul I Mondial a pus mai viu problema legăturii dintre
Bisericile Ortodoxe şi celelalte confesiuni, pentru a acţiona în favoarea
unei lumi mai bune. Amintim, în acest sens, iniţiativa Mitropolitului
Dorotei al Gruziei, locţiitorul patriarhului ecumenic, care dă şi un
program pentru mişcarea ecumenică. în şedinţa din 10 ianuarie 1919,
Dorotei prezidează Sinodul patriarhal. Urma să se cerceteze iniţiativa
unirii Bisericilor. Se cuvenea ca apelul pentru unire să pornească de la
Biserica Constantinopolului. Comisia a înaintat un referat pe care
Sinodul Patriarhal 1-a aprobat în noiembrie, 1919.
În ianuarie 1920, Dorotei trimitea Bisericilor o enciclică pentru
pregătirea unirii pe teren practic, referindu-se la schimbarea
calendarului, la schimbul de scrisori teologice şi convocarea unor
congrese creştine mondiale referitoare la diferenţele confesionale:
înmormîntarea necreştinilor, interzicerea prozelitismului etc. Enciclica
a fost primită favorabil de toate Bisericile. Eforturi făcuseră şi
protestanţii. Bisericile asistaseră la măcelul războiului şi uciderea
credincioşilor lor. Ideea de unire prinde tot mai mult teren. Iau fiinţă o
serie de organizaţii creştine, „internaţionalele creştine”, între care:
Alianţa Evanghelică (1846), Uniunea Creştină a lui Vladimir Guette,
Asociaţia Bisericilor Anglicane şi Răsăritene (1864), Conferinţa
Internaţională a Misiunilor, Alianţa Bisericilor Reformate, Uniunea. de
la Utrecht şi Parlamentul Religiilor de la Chicago (1893). Au urmat
apoi alte organizaţii protestante.
Anul 1910 este un an important pentru apuseni, datorită apelului
lansat de Conferinţa Misionară Mondială din Edinbourgh, prin care un
delegat al Bisericilor tinere din Orient a spus că separaţiile creştine
ruinează credibilitatea Evangheliei.
Ctitorul ecumenismului este considerat Nathan Söderblom,

6
Vicecancelar al Academiei şi Arhiepiscop al Suediei, care studiase în
Rusia, Germania, S.U.A., Anglia şi Franţa, fiind laureat al premiului
Nobel pentru pace. El a prezidat Conferinţa de Pace a ţărilor nordice, în
1917. în 1918 a lansat ideea unui Consiliu al Bisericilor pentru Pace şi a
convocat Conferinţa de la Stockholm, din 1925. Cel mai important
moment pentru precizarea sensului mişcării ecumenice este
Conferinţa de la Stockholm, 1925.

2. Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) îşi are începuturile

concrete în trei mişcări creştine paralele, al căror izvor comun a fost
Conferinţa Misionară Mondială de la Edinbourgh, din 1910. Cele trei
mişcări sunt:
1. Creştinismul Practic (Life and Work);
2. Credinţă şi Constituţie (Faith and Order);
3. Mişcarea misionară.
Creştinismul Practic care dorea o unitate creştină în plan
orizontal, al acţiunilor sociale, a început cu Conferinţa de la Stockholm
(19-30 august 1925). Au participat 680 de deţagaţi din 37 de ţări şi 31
de Biserici şi confesiuni creştine. Biserica Ortodoxă a fost reprezentată
de delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice din Coristantinopol, ai Bisericilor
din Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România.
A participat Biserica Anglicană şi toate Bisericile protestante.
Al doilea moment este Conferinţa Internaţională de la Oxford, a
organizaţiei “Viaţă şi Acţiune” din 1937, prezidată de Dr. Bell. Au fost
prezenţi reprezentanţi din 45 de ţări şi 125 de Biserici şi confesiuni. Au
fost temperate excesele sociologice ale protestanţilor, iar ideea de
Biserică ocupă un loc central în discuţiile teologice. S-a hotărât
înfinţarea CEB. In 1938, Consiliul Universal Creştin pentru Viaţă şi
Acţiune predă programul noului Comitet provizoriu al CEB.

7
 A doua mişcare este Credinţă şi Constituţie. Această direcţie
urmărea colaborarea Bisericilor pe teren practic, dar şi apropierea pe
teren dogmatic a Bisericilor şi confesiunilor. Prima conferinţă a avut
loc la Lausanne (3-21 august 1927). Au participat 400 de delegaţi din
100 de comunităţi creştine. Dintre ortodocşi au participat
reprezentanţii Patriarhiei ecumenice, ai Bisericilor Alexandriei,
Ierusalimului, Ciprului, Greciei, Iugoslaviei, României, Bulgariei,
Poloniei şi Georgiei. A lipsit delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse. în
centrul acestei Conferinţe au stat problemele fundamentale ale
Bisericii: Mărturisirile de credinţă, Taine, ierarhie ş.a. Conferinţa
constituie începutul cel mai consistent din punct de vedere doctrinar al
CEB.
Următoarea conferinţă a acestei mişcări şi direcţii este cea din 3-
19 august 1937 de la Edinbourgh, sub preşedenţia arhiepiscopului
anglican William Temple de York şi Canterbury. S-au discutat
următoarele probleme dogmatice:
1. Despre har;
2. Despre Biserică şi cuvântul lui Dumnezeu;
3. Despre Taine şi Preoţie;
4. Despre unitatea Bisericilor în viaţă şi cult.
Al treilea moment al acestei a doua direcţii a fost la Utrecht, în
1938, sub numele „Comitetul celor 14”. Aici are loc unirea acestei
direcţii cu Creştinismul Practic. Conferinţa elaborează Constituţia CEB.
La Utrecht s-a constituit un Comitet Provizoriu al CEB. S-a precizat ca
organizaţia Credinţă şi Constituţie să-şi păstreze o oarecare
autonomie, având un obiectiv foarte sensibil: ajutorarea prizonierilor şi
reconstrucţia după război.
În 1946 are loc Adunarea de la Geneva unde sunt aleşi cinci
preşedinţi ai CEB şi un secretar în persoana lui A. Wisser’t Hooft,
Secretar General.
Constituirea definitivă a CEB a avut loc la Amsterdam, în 22

8
august 1948. Au luat parte 351 de delegaţi din 147 de Biserici.

3. Adunări generale ale CEB

1.Prima Adunare Generală a CEB, de la Amsterdam a avut

ca temă „Planul lui Dumnezeu şi dezordinea omului”, în patru secţii:
- Biserica Ecumenică şi planul lui Dumnezeu;
- Planul lui Dumnezeu şi mărturia Bisericilor;
- Biserica şi dezordinea societăţii;
- Biserica şi ordinea internaţională.
Eclesiologia rămâne problema de căpetenie sub două aspecte: a)
instituţional şi b) al evenimentului întâlnirii omului cu Iisus Hristos.
Formula doctrinară a CEB a fost mai întâi una hristologică,
datorită hristocentrismului teologiei protestante; „CEB este o
comuniune de Biserici care acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor”.
S-a propus a se renunţa la distincţia dintre naţiuni creştine şi
naţiuni necreştine. Misiunea şi evanghelizarea se intercondiţionează.
Pentru atragerea laicatului în misiunea creştină s-a organizat Institutul
Ecumenic de la Bossey. Comisia pentru afacerile internaţionale a
condamnat războiul. în timpul Adunării Generale de la Amsterdam
avea loc, la Moscova, Conferinţa Interortodoxă care combătea
constituirea CEB, la cererea puterii politice comuniste a fostei U.R.S.S.
Biserica Ortodoxă Română, prezentă la început în mişcarea
ecumenică, a trebuit să iasă din formele incipiente ale CEB.
2. A doua adunare generală CEB, Evanston, S.U.A., 1954.
Cea de-a doua Adunare Generală a CEB a avut loc la
Evanston, în 1954 şi a avut ca temă “Hristos, speranţa lumii”, în 6
subteme referitoare la unitatea Bisericii, evanghelizare, relaţii
interconfesionale, rasism etc. Au luat parte reprezentanţii a 161 de
Biserici.

9
 S-au, adâncit problemele de doctrină şi cele privitoare la
măsurile pentru refacerea unităţii Bisericii. S-a plecat de la unitatea
noastră în Hristos, împărţirea noastră ca Biserici şi s-a adoptat un
program de acţiune cu imperativul unităţii în credinţă. S-a accentuat
datoria misionară a laicilor.
3. A treia adunare generală a CEB, New Delhi, India, 1961.
A treia Adunare Generală a avut loc la New Delhi între 19
noiembrie-5 decembrie 1961.
La deschidere, numărul Bisericilor membre ale CEB era de 174.
In a doua şedinţă au mai intrat încă 23 de Biserici, ajungându-se în
total la 197. Tema generală a fost “Iisus Hristos, Lumina lumii”.
Au luat parte şi au asistat la lucrările Adunării Generale
observatori, reprezentanţi ai presei şi membri ai unor comunităţi care
nu erau membre ale CEB. Numărul total al participanţilor a fost de
peste 1400.
Din partea Bisericii Ortodoxe au participat 52 de delegaţi şi un
observator. La această adunare au intrat ca membri ai CEB Biserica
Ortodoxă Română, reprezentată de Mitropolitul Iustin al Moldovei şi
Sucevei, Biserica Luterană S.P., reprezentată prin prof. Cosma Tiberiu,
Biserica Evanghelică CA., reprezentată prin Hermann Binder şi Biserica
Reformată.
Şeful delegaţilor Bisericilor din România a fost Mitropolitul Iustin.
El a calificat această Adunare ca “unul dintre cele mai importante
momente din istoria mişcării ecumenice”.
Au intrat în CEB şi Bisericile Ortodoxe din Rusia, Bulgaria şi
Polonia.
A doua problemă de la New Delhi a fost formula doctrinară a
CEB, una trinitară. Baza doctrinară a CEB şi a mişcării ecumenice
fusese stabilită la Amsterdam şi era una hristologică. La New Delhi s-a
stabilit noua formulă: “CEB este o asociaţie frăţească de Biserici care
mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, după

10
Scriptură, şi se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor
comună pentru slava lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.
Au fost discuţii aprinse în legătură cu schimbarea formulei
hristologice în una trinitară. Importanţa acestei baze trinitare de la
New Delhi este dată de mărturisirea creştină a Dumnezeului Treimic.
CEB trebuie să ajute Bisericile să-şi realizeze sarcina lor comună,
implicit predicarea Evangheliei la toată făptura. Bisericille membre CEB
sunt convinse că unitatea se dezvoltă pe măsură ce ele învăţă să
colaboreze între ele.
S-a precizat şi faptul că “CEB nu este şi nu va trebui să devină o
superbiserică”. Scopul CEB este de a facilita apropierea, colaborarea
Bisericilor în vederea unirii între creştini. El se mărgineşte doar să
realizeze acel contat viu între Biserici, să promoveze studiul şi discuţia
ecumenică. CEB nu rezolvă probleme echivoce, eclesiologic, şi nu se
găseşte sub înrâurirea vreunei Biserici membre. Bisericile membre îşi
păstrează identitatea lor eclesială. Ele nu sunt obligate să primească
învăţături creştine noi. De altfel, a-a arătat că întreaga lucrare a CEB şi
a Bisericilor membre trebuie să fie bazată pe Sf. Scriptură.
La New Delhi, Consiliul Misionar Internaţional a fost integrat în
CEB cu numele Misiune şi Evanghelizare.
S-a adoptat un document despre libertatea religioasă.
4. A Patra Adunare Generală, Uppsala, Suedia, 1968.
Şi a patra Adunare Generală reflectă actualitatea şi problemele
mari privind unitatea Bisericilor, plecând de la rezoluţiile anterioare.
Adunarea s-a ţinut la Uppsala, între 4-20 iunie 1968, având ca temă
“Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apoc. 21,5), cu delegaţi din 235 de
Biserici. Romano-catolicii au fost prezenţi prin cinci delegaţi
observatori. La această Adunare Generală s-a trecut în revistă prăpastia
dintre popoarele bogate şi cele sărace, precum şi consecinţele
rasismului care destramă unitatea dintre popoare. S-a evidenţiat rolul
Bisericilor în refacerea unităţii dintre popoare, dintre comunităţi. S-a

11
cerut ca Bisericile Ortodoxe să joace un rol mai activ şi eficient pe
drumul unităţii creştine. Delegaţia Bisericii Ortodoxe române a fost
formată din: Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei,
Mitropolitul Nicolae al Banatului, pr. prof. Liviu Stan, Prof. Nicolae
Chiţescu, Arhim. Vartolomeu Anania, consilier al Episcopiei misionare
din America, Prof. Edward Ursu.
Au participat 730 de delegaţi cu drept de vot, în numele celor
232 de Biserici membre. Upsala şi-a propus să traseze liniile lucrării
Bisericilor membre ale CEB privind înnoirea lumii, plecând de la marile
frământări şi măceluri din Vietnam şi Nigeiţa. La Uppsala, Bisericile
Ortodoxe au căutat să facă un Comitet Ortodox care să cerceteze
rapoartele ecumenice, formulând un punct de vedere ortodox comun.
Un punct important a fost hotărârea ca Bisericile Ortodoxe şi
cele Vechi Orientale să continue dialogul între ele.
Problema dialogurilor dintre Ortodoxie şi alte confesiuni fusese
pusă la Rodos I (1961). La Conferinţa Interortodoxă de la Belgrad
(1966), au fost alcătuite Comisiile Interortodoxe de dialog cu vechii
orientali, vechii catolici, anglicanii şi protestanţii.
Unitatea Bisericilor este aprofundată în raportul Secţiei I, în
tema Duhul Sfânt şi catolicitatea Bisericii. La Uppsala, discuţiile au
avut un profund caracter eclesiologic. S-a arătat că diversitatea, adică
prezenţa Bisericilor locale, nu distruge catolicitatea, ci este temelia ei
dinamică. Căutarea unităţii întregii Biserici tinde spre o Credinţă, un
Botez, o Euharistie şi recunoaşterea ierarhiei sacramentale a Bisericii.
Unitatea Bisericii a fost analizată în raport cu unitatea umanităţii.
În raportul Secţiei a II-a, Reînnoirea misiunii, s-a dat atenţie
misiunii Bisericii în propoveduirea adevărului evanghelic, cu căutarea
expresă a unităţii dintre Bisericile membre ale CEB.
S-a analizat preocuparea creştinilor pentru dezvoltarea
umanităţii, plecând de la constatarea că lumea, deşi este una, este
bulversată de inegalităţi nedrepte. Această adunare a căutat să

12
imprime Bisericii o sarcină obiectivă în realizarea unei largi fraternităţi
creştine, dincolo de împărţirile şi zonele politice ale vremii. In acest
sens, CEB a cerut Bisericilor (inclusiv celei Catolice), o deschidere spre
problemele vremii.
Acest obiectiv a fost urmărit în raportul Secţiei a IV-a, Către
dreptate şi pace în dezvoltarea internaţională. Fundamentul teologic
al acestei dezvoltări a fost în unitatea creaţiei şi a oamenilor în Hristos
care S-a jertfit pentru toţi. Ocupându-se cu ordinea morală, raportul
constată că sărăcia, rasismul şi violenţa fac să domine nedreptatea
politică şi economică.
Adunarea generală înscrie pe marginea discuţiilor, o serie de
mijloace pentru remedierea acestor nedreptăţi economice şi politice.
Adunarea de la Uppsala s-a ocupat pentru prima dată de problema
cultului creştin. Ea a legat de cult însăşi lucrarea de propoveduire a
frăţietăţii şi păcii între oameni, plecând de la ideea că în centrul
cultului stă Iisus Hristos şi în noi se roagă însuşi Duhul Sfânt.
În raportul Secţiei a VI-a, Către noi stiluri de viaţă, s-a abordat
problema calităţii vieţii. în abordarea acestei teme s-a plecat de la
ideea că Biserica este o comunitate de persoane pe care le uneşte
aceeaşi bucurie, nădejde şi mesaj în lupta pentru dreptate şi
demnitate umană.
Adunarea de la Uppsala adresează Mesajul către fraţii noştri
creştini, al celei de-a IV-a Adunări Generale a CEB, în care se arată că
Bisericile, plecând de la descoperirile ştiinţifice, adresează către lumea
întreagă chemarea la pace, arătând că Hristos este Cel ce ne înnoieşte
pe toţi. Prin El, toţi oamenii se simt aproape unii de alţii. Dumnezeu
voieşte ca Biserica să prefigureze acea largă comunitate omenească
înnoită. Sursa de putere şi modelul acestei comuniuni le avem în Iisus
Hristos. Dumnezeu, care înnoieşte toate, va şterge şi prăpastia dintre
bogaţi şi săraci. Cei ce* tăgăduiesc demnitatea oamenilor, reneagă pe
însuşi Iisus Hristos. Unite cu toţi oamenii de bine, Bisericile se obligă în

13
angajarea pentru o comunitate morală dreaptă. în finalul acestui
mesaj, CEB se obligă la extinderea şi intensificarea comuniunii
universale creştine.
5. A V-a adunare generală, Nairobi, Kenia, 1975.
Adunarea de la Nairobi poate fi considerată ca fiind cea mai
bogată sub raport teologic, dar şi politic. După adunările generale din
Europa, America, Asia, a venit rândul Africii să găzduiască întâlnirea
dintre Biserici, Biserici cu o istorie străveche, alături de Biserici foarte
tinere, înfiinţate în urma activităţii misionare a catolicilor,
protestanţilor şi ortodocşilor. Au participat delegaţi din 235 de Biserici.
Tema generală a acestei adunări a fost Iisus Hristos eliberază
şi uneşti, inspirată şi ţinând seama de realităţile acestui continent şi de
procesul luptei de eliberare pe mai multe planuri. Delegaţia Bisericii
Ortodoxe Române a fost alcătuită din: Mitropolitul Iustin Moisescu al
Moldovei şi Sucevei, Episcopul Antonie Ploieştenul, Episcopul Lucian
Făgărăşeanul, Pr.Prof. Dumitru Popescu, rectorul Institutului Teologic
din Bucureşti, Pr.Prof. Dumitru Abrudan de la Sibiu, Prof. Viorel Ioniţă,
Pr. Prof. Alexandru Stan.
La lucrările acestei adunări s-a pus accent deosebit pe
preocuparea CEB de a-şi face simţită prezenţa în miezul frământărilor
lumii contemporane. S-a făcut referire la ideea că creştinii trebuie să
fie conştienţi de răspunderea în faţa lumii. Faptul că aparţinem unor
Biserici diferite între ele nu înseamnă că putem fi în opoziţie cu lumea,
ci în serviciul ei.
Tema principală a evidenţiat caracterul operei lui Hristos pentru
eliberarea şi unificarea lumii. Calea corectării discriminărilor şi a
eliberării nu poate să plece decât de la Hristos care S-a jertfit pentru
toţi. Eliberarea de opresiune este o condiţie a unirii tuturor cu Hristos.
În cele 6 rapoarte ale celor 6 secţii s-au evidenţiat diverse
aspecte ale temei principale. S-a făcut un apel ca toate Bisericile să se
angajeze la o înnoire proprie şi colaborarea pe plan religios, naţional şi

14
economici;
În perspectiva realizării unităţii creştine vizibile, Bisericile trebuie
să stabilească un ţel comun pentru a ajunge la o deplină înţelegere în
comunitatea conciliară, ca drum, cale spre unitatea Bisericilor prin
consens. S-a propus promovarea dialogului între Biserici şi ideologii şi
evaluarea corectă a acestor ideologii. S-a propus întocmirea unor
programe şi metode de educaţie care să se adreseaze omului în
totalitatea sa. Bisericile trebuie să fie deschise noilor idei, cunoscute de
cercuri cât mai largi.
Bisericile trebuie să contribuie la înlăturarea discriminărilor de tot
felul, între care discriminarea femeii şi promovarea ei în activitatea
bisericească. Bisericile trebuie să conştientizeze opinia publică
referitor la egalitatea femeii cu bărbatul. Sunt respinse acţiunile şi
violenţele împotriva drepturilor egale ale femeii cu bărbatul.
S-a propus ajutorarea celor care luptă împotriva sărăciei şi
nedreptăţilor. Se face o analiză a injustiţiei prezente în viaţa popoarelor.
Biserica trebuie să lupte împotriva structurilor politice şi sociale injuste.
Lucrările au aprofundat teologic înseşi dezideratele Conferinţei
Europene pentru Securitate de la Helsinki, din 1975.
A V-a adunare generală cheamă Guvernele ţârilor semnatare de
la Helsinki să aplice clauzele redactate aici:
1. Egalitatea suverană;
2. Renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa;
3. Inviolabilitatea frontierelor;
4. Integritatea statelor;
5. Reglementarea paşnică a diferendelor;
6. Neamestecul în treburile interne;
7. Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(de gândire, de conştiinţă, a religiei şi credinţei etc);
8. Egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor;
9. Cooperarea între state;

15
 10. Aplicarea cu bună credinţă a obligaţiilor ce decurg din dreptul
Internaţional.
S-a luat atitudine împotriva încălcărilor drepturilor fundamentale
ale omului în America Latină, precum şi în alte părţi ale lumii.
Una dintre subteme a fost Măturisirea lui Hristos astăzi. Fiecare
epocă şi-a pus această problemă. Şi în vremea noastră se pune
problema mărturisirii lui Hristos. Societăţile omeneşti sunt interesate
să-şi definească identitatea lor culturală, iar creştinii sunt interesaţi de
contextul cultural de care trebuie să ţină seama în propoveduirea lui
Hristos.
Mărturisirea lui Hristos, după raportul primei secţii, implică trei
aspecte principale:
a.Actul de convertire la Hristos ca act personal şi comunitar. Se
respinge convertirea în masă, convenţională, fără rezultate personale
şi convertirile care divid comunitatea mărturisitoare a Bisericii.
Convertirea presupune eliberare de egoism, de dependenţă de
structurile nedrepte.
b.Actul de integrare personală în comunitate. Mărturisirea lui
Hristos trebuie să ducă la o integrare personală în comunitatea largă a
creştinilor. Cei ce-L mărturisesc pe Hristos ca Dumnezeu sunt reuniţi
într-o comunitate a Duhului Sfânt. Primul şi ultimul scop al comunităţii
Duhului Sfânt este de a-l slăvi pe Dumnezeu în Treime. Mărturisirea lui
Dumnezeu în Treime ne ajută să depăşim discriminările şi să punem la
rădăcina comunităţii umane comuniunea din Dumnezeu cel în Treime
închinat. Viaţa de comuniune a lui Dumnezeu este model de depăşire a
discriminărilor sociale, politice. Comuniunea dintre diferitele Biserici şi
alte comunităţi creştine poate deveni plenară prin Sf. Euharistie. Doar
Sf. Euharistie poate să îndepărteze barierele dintre indivizi şi popoare.
De aici decurge imperativul realizării urgente a unităţii creştine
eclesiale.
c. Acţiunea globală pe care trebuie să o desfăşoare toate

16
Bisericile. Prin aceasta înţelegem că mărturisirea lui Hristos nu poate
să neglijeze nici un domeniu al vieţii sau suferinţei umane. În cercul
vicios al păcatului se găsesc cercurile exploatării şi violenţei care
reduc libertatea popoarelor. Dumnezeu cheamă Bisericile şi pe creştini
la o mărturisire, comună a lui Hristos în toate domeniile vieţii şi
activităţilor umane. Hristos este Cel care ne uneşte, dar fiecare
Biserică îl mărturiseşte într-o manieră diferită, proprie. Prin Biserică,
Hristos se integrează în contextul local. Propoveduirea Evangheliei şi
mărturisirea lui Hristos trebuie să transfigureze valorile culturii şi
spiritualităţii unui context local. Astfel Hristos nu poate să devină
pentru o Biserică sau denominaţiune creştină, un Hristos, alb sau
latino-american. Hristos este unicul Mântuitor al nostru al tuturor. El
poate asigura unitatea Bisericii ca realitate obiectivă. Scriptura însăşi
ne prezintă un singur Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al
întregului neam omenesc. Un Hristos în mai mulţi Hristoşi, cum se
întâlneşte în unele documente, nu corespunde datului revelat. De aici
apelul la Sf. Scriptură.
În ceea ce priveşte intercomuniunea, aceasta nu realizează o
unitate creştină. Intercomuniunea dintre Biserici cu învăţături diferite
este o confuzie doctrinară şi eclesială, o relativizare a Bisericii.
Biserica Ortodoxă arată că unitatea nu poate fi realizată decât în
contextul învăţăturii apostolice, deci nu prin acorduri filosofice,
politice, doctrinare. O simplă convergenţă a anumitor puncte
doctrinare şi reconcilierea punctelor contradictorii duce la o
minimalizare a importanţei credinţei, a tradiţiei şi comuniuni
euharistice şi a spiritualităţii apostolice.
Biserica Ortodoxă consideră că unitatea creştină nu trebuie să
ducă la crearea unei noi identităţi. Biserica trebuia să se regăsească în
unitatea de credinţă apostolică, ca să poată înainta spre Euharistia
comună.
La Nairobi s-a pus problema unui dialog interreligios şi

17
interideologic, între Biserici şi ideologiile seculare. Acesta a fost
obiectivul celei de-a treia secţii a Adunării Generale a CEB. în raportul
acestei secţii se vorbeşte de o comunitate lărgită compusă din creştini
şi credincioşii altor religii.
5. A VI-a Adunare Generală a CEB, Vancouver, Canada, 1983.
După Nairobi, efortul pentru unitate cunoaşte o încetinire şi se
manifestă în mişcarea ecumenică o părăsire a problemelor teologice.
Tema adunării a fost Iisus Hristos - viaţa lumii, o temă reformulată a
B.O.R. În contextul unei escaladări fără precedent a cursei înarmărilor
în perioada războiului rece, adunarea ecumenică propune crearea unei
noi ordini morale. Tema fusese fixată în anul 1980 şi pregătită în mai
multe conferinţe regionale. Ea a fost precedată şi de o adunare
ecumenică a tinerilor creştini, 17-21 iulie 1983, cu 320 de participanţi,
vizând familiarizarea acestora cu problemele religioase, serviciul de
cult, probleme biblice şi de teologie. După adunarea tinerilor a avut loc
cea a femeilor, 20-23 iulie 1983, cu 300 de participante care a pregătit
prezenţa activă a femeilor la adunarea de la Vancouver.
La adunarea de la Vancouver au fost delegaţi din 301 de Biserici.
Au fost prezenţi şi observatori ai Bisericii Romano-Catolice. Delegaţia
română a cuprins 15 membrii: Mitropolitul Antonie al Ardealului,
Episcopul Victorin Ursache de la Detroit, episcopii Epifanie Norocel,
Vasile Târgovişteanul, Pr. Dumitru Soare, Pr.Prof. Dumitru Popescu, Prof.
Emilian Popescu, Pr.Prof. loan Bria, Prof. llie Dan Ciubotea, de la Bossey,
viitorul mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei.
Tema adunării a avut patru subteme:
1. Viaţa - darul lui Dumnezeu;
2. Viaţa - biruinţa morţii;
3. Viaţa în plenitudinea ei;
4. Viaţa în unitate;
La Vancouver s-a celebrat aşa-numita Liturghie Ecumenică al
cărei text a fost elaborat la Lima în 1982. S-a adoptat documentul

18
“Declaraţia asupra păcii şi dreptăţii” care a prezentat un viu interes.
Mitropolitul Antoine a abordat conceptul de “nouă ordine morală
mondială.” În ansamblu se poate spune că la Vancouver, datorită
prezenţei masive a laicilor, a fost o adunare ecumenică a neteologilor
care au vrut dă discute probleme teologice. S-a subliniat obligaţia
Bisericilor de a contribui la apropierea şi împăcarea marilor disensiuni
ale lumii, la înlăturarea haosului şi a mizeriei prezente în multe regiuni
ale globului. Bisericile reînnoiesc angajamentul faţă de mişcarea
ecumenică, faţă de exigenţa misiunii şi evanghelizării, plecând de la
faptul că Hristos este viaţa lumii.
Nedreptatea din lume, împărţirea injustă a acesteia în bogaţi şi
săraci neagă darul vieţii ce vine de la Dumnezeu pentru lume. Toate
naţiunile trebuie să trăiască în demnitate, deoarece Hristos a vindecat
pe toţi oamenii şi ocroteşte viaţa. Datoria creştinilor este aceeaşi iar ei
sunt permanent invitaţi de către Domnul vieţii, Iisus Hristos, la acţiuni
de respingere a rasismului şi violenţei din lume.
7. A VII-a Adunare Generală a CEB. Canberra, Australia, 1991.
Tema acestei adunări a fost Vino Duhule Sfinte şi reînnoieşte
întreaga creaţie. Ea a fost îndelung pregătită. Adunarea s-a desfăşurat
în contextul războiului din Irak. Au fost prezenţi delegaţi din 317 Biserici
şi observatori ai Bisericii Romano-Catolice. Delegaţia B.O.R. a fost
condusă de I.P.S. Daniel, Mitropolit al Moldovei şi al Bucovinei.
Prima şedinţă a întrunit luările de cuvânt ale câtorva lideri din
Comitetul Central. Tema a fost aprofundată în plen şi în subteme:
Duhul este sursă de viaţă pentru că ne eliberează, ne transformă şi ne
sfinţeşte.
Specificul acestei Adunări a fost acela că, dacă adunările a III-a,
a IV-a, a V-a şi a Vi-a au tratat teme legate de persoana Mântuitorului
Iisus Hristos cea de-a VII-a ia în discuţie prezenţa şi lucrarea Duhului
Sfânt în lume, în Biserică. Este pentru prima data când o adunare
generală se ocupă de teologia Sf. Duh. S-au studiat mai mult

19
implicaţiile ei în creaţie. Tema este mai teologică decât a celei de-a VI-
a adunări generale de la Vancouver.
Unul dintre referatele asupra Sf. Duh a fost susţinut de
Partenios, patriarhul Alexandriei. În alocuţiunea sa, patriarhul apostolic
a prezentat relaţia Sf. Duh cu Tatăl şi cu Fiul, prezenţa Lui în Biserică,
legătura Bisericii cu Sf. Duh de la Cincizecime şi lucrarea Duhului Sfânt
în lume, salvând-o de la nimicire. Cincizecimea este o nouă creaţie.
Protestanţii care confundau de obicei Duhul cu graţia, au realizat
importanţa Persoanei Duhului şi a legăturii persoanelor umane cu
Duhul.
Canberra a readus în centrul preocupărilor teologice prezenţa şi
lucrarea Sf. Duh. El va salva creaţia de la un dezastru ecologic. Duhul
Sfânt este legat de eliberarea oamenilor de servituti şi se cere Duhului
să ne conducă pe toţi la o metanoia. Lucrarea Duhului înseamnă o
schimbare a vieţii comunitare şi a minţii noastre. Duhul este Cel care
caută să aducă omenirea la plenitudinea de viaţă după o metanoia a
indivizilor şi persoanelor înseşi. De Duhul Sfânt este legată trecerea de
la cultură spre moarte sau de la cultură spre viaţă.
Canberra înseamnă o revigorare a aspectelor teologice ale CEB
şi o întoarcere la aceste teme. Spectrul războiului a determinat pe cei
prezenţi să privească problemele direct.
Adunarea generală a aprofundat problemele economice,
ecologice. Ea a abordat etica economiei în întreaga lume şi în ţările ce
s-au eliberat formal sau direct de comunism. Bisericile nu pot rămâne
indiferente în faţa proiectelor şi abuzurilor biotehnologice. Economia de
piaţă solicită şi Bisericile să manifeste o atitudine prin răspuns rapid
nevoilor reclamate nesatisfăcute. Mişcarea ecumenică denunţă absenţa
democraţiei în economie, injustiţia şi lăcomia umană. Trebuie început
cu o nouă concepţie despre valoare, prin viabilitatea ecologică a
proiectelor legate de economie şi de problema omului.
O atenţie deosebită s-a acordat copiilor măcinaţi de diverse boli.

20
S-a cerut aplicarea cartei drepturilor omului la nivel global şi regional.
S-au luat în discuţie probleme legate de democraţie şi buna guvernare.
Democraţia şi guvernele trebuie să aibă în vedere necesităţile populaţiei.
Se constată necesitatea unor limite ale puterii. Se fac largi pledoarii
pentru protecţia naturii. Crimele ecologice trebuie identificate şi
pedepsite. Este nevoie de conştientizarea lumii privind pericolele ce o
asaltează. Biserica este chemată să salveze viaţa.
In spiritul comuniunii au fost aprofundate problemele: unitate
în diversitate; relaţia dintre religie şi cultură; relaţia dintre
comuniune şi unitate.
Relaţia Biserică - lume a fost văzută mai mult sub raport
teologic, faţă de abordarea seculară de la Nairobi.
Misiunea Bisericii în propoveduirea Evangheliei a fost
aprofundată sub aspect global: toţi creştinii sunt chemaţi să anunţe
Evanghelia lui Hristos şi să fie recunoscători Duhului Sfânt pentru că El
conduce în misiune Bisericile şi persoanele. între unitatea Bisericilor şi
dimensiunea globală a misiunii, există o unitate indisolubilă. Şi
Evanghelia a fost înţeleasă tot în perspectiva comuniunii şi unităţii
creştine şi umane.
O noutate faţă de Nairobi este aprofundarea reiatei dintre
persoane cu convingeri religioase şi ideologice diferite. Relaţiile dintre
Biserici şi ideologiile seculare sunt aprofundate sub raport teologic, nu
secular, ca la Nairobi.
Implicaţiile prezenţei lucrării Duhului Sfânt în sensul comuniunii
şi unităţii Bisericilor şi popoarelor sunt foarte mari. Duhul Sfânt susţine
lupta împotriva injustiţiei din lume.
Canberra trebuie văzută şi sub raportul reorganizării şi înnoirii
CEB în contextul mutaţiilor ce au avut loc în timpul care a trecut de la
ultima adunare generală şi, mai ales, în timpul în care are loc.
Canberra se află îndată după terminarea marii ofensive din deşert,
împotriva Irakului şi a colapsului comunismului ca sistem politic şi

21
economic.
8. A VIII-a Adunare Generală a CEB, Harrare, Zimbabwe.
Tema Adunării a fost “Să ne întoarcem spre Dumnezeu întru
bucuria speranţei”. Tema adunării este una teocentrică. Schimbarea
bazei doctrinare a CEB din una trinitară în una teocentrică este un
deziderat pentru unii exponenţi a ceea ce se numeşte “ecumenismul
ecumenic” (Hans Kung), adică acel ecumenism care vizează o unitate
religioasă a tuturor oamenilor, o unică religie mondială în ton cu
globalizarea economico-financiară şi politică. Ecumenismul, aşa cum
avertiza şi primul secretar general al CEB, A. Wisser't Hooft, are ca
scop realizarea unităţii creştine, a Bisericilor, nu realizarea unităţii
religioase a umanităţii.
9. A IX-a Adunare generală a CEB, Porto-Allegre, Brazilia, 2006
Tema adunării a fost Dumnezeule, prin harul Tău, transfigurează
lumea şi au participat peste 700 de delegaţii aparţinând unui număr
de 314 Biserici.

4. CEB şi misiunea creştină

CEB a elaborat un document ecumenic referitor la misiunea

creştină în anul 1982, intitulat Misiune şi Evanghelizare. Având în
vedere diversitatea mărturiei creştine în tradiţii şi confesiuni diferite, în
parohii sau ordine monahale, documentul sintetizează şapte elemente
structurale prin care se' exprimă misiunea creştină:
1. Convertirea înseamnă în perspectiva acestui document
“recunoaşterea şi acceptarea printr-o decizie personală a domniei
mântuitoare a lui Hristos” şi “întâlnire personală mediată de Duhul
Sfânt cu Hristos cel viu, primind iertarea de la El şi acceptând personal
chemarea de a fi ucenic al lui Hristos într-o viaţă de slujire”.
Convertirea vizează totalitatea vieţii creştine, în însăşi condiţia
istorică, politică, socială a omului. Totuşi, documentul eludează

22
dimensiunea sacramentală şi eclesială, comunitară a convertirii,
resimţindu-se puternic influenţa protestantă. Omul devine creştin prin
Botez, Mirungere şi Euharistie nu doar prin convertire, precum Sf.
Apostol Pavel care, după vederea lui Hristos pe calea spre Damasc, a
fost trimis la preotul Anania pentru a primi naşterea din apă şi din
Duh, Botezul.
2. Evanghelia în toate aspectele vieţii. Documentul arată că în
Biblie (Isaia, 58, 6-7; Oseea, 6, 4-6) viaţa religioasă “nu a fost niciodată
limitată la templu sau izolată de viaţa cotidiană”, în sensul că
sentimentul şi experienţa religioasă pătrund întreaga fiinţă a omului
care se raportează la ceilalţi semeni cu conştiinţa prezenţei
mântuitoare a lui Dumnezeu în viaţa personală a creştinului despre
care acesta mărturiseşte în comunitatea umană întreagă şi în toată
istoria umanităţii. Viaţa religioasă nu se reduce la o dimensiune
privată aşa cum a fost înţeles reducţionist, arbitrar acest aspect
structural şi esenţial al umanului de către spiritul raţionalist al
modernităţii, ci ea în creştinism, ca expresie eclesială, ca Biserică, are
menirea şi rostul de a exista şi a se manifesta public, vizibil. De aceea,
Biserica şi membrii ei există public şi se adresează deschis oamenilor
cu diversele lor probleme, “inclusiv de a interpela lumea ştiinţifică spre
o a îndrepta spre Hristos în care s-a revelat întreaga umanitate şi care
este înţelepciunea lui Dumnezeu, centrul creaţiei, “capul peste toate
lucrurile” (Efeseni, 1, 10, 22).
Existenţa oamenilor este şi trebuie să fie una
teologică în mod integral în experienţa lor spirituală, de rugăciune şi
de comuniune sacramentală şi euharistică cu Hristos dar, în acelaşi
timp, aceasta trebuie să se manifeste şi în realitatea post-liturgică,
adică în sfera activităţilor diverse din societatea umană, în activităţile
umane din instituţiile sociale şi profesionale, care trebuie să dezvăluie
“o semnificaţie divină” a oricărui act uman spre slava lui Dumnezeu.
3. Biserica şi unitatea ei în misiunea lui Dumnezeu. Textul

23
ecumenic afirmă că “misiunea creştină este lucrarea Trupului lui Hristos
în istoria umanităţii - o continuitate a Cincizecimii”, un proces continuu
de reînnoire al Bisericilor prin celebrarea euharistică spre reconcilierea
tuturor în Hristos. între factorii importanţi pentru dinamizarea vieţii
creştine, în unitate, sunt enumeraţi: recunoaşterea comună a autorităţii
Sfintei Scripturi şi a simbolurilor de credinţă ale Bisericii vechi şi o
convergenţă în afirmaţiile doctrinare referitoare la bazele credinţei
creştine. Se accentuează rolul comunităţii creştine locale ca “instrument
vital în împlinirea vocaţiei misionare a Bisericii”.
4. Misiunea după modelul lui Hristos. Documentul misionar
ecumenic, inspirându-se din slujirea lui Hristos, aşa cum o relatează
Evangheliile, propune comunicarea mesajului creştin în termeni de
“relaţii interpersonale când Duhul Sfânt stimulează credinţa” iar
Evanghelia este înţeleasă “prin împărtăşirea durerilor şi bucuriilor
vieţii, prin identificarea cu oamenii în condiţiile lor de viaţă”.
5. Vestea Bună pentru cei săraci. Astăzi o mare parte din
populaţia lumii este săracă, trăieşte în condiţii de mizerie materială şi
este victimă a opresiunii şi a unei ordini economice nedrepte sau a unei
nedrepte distribuţii a puterii politice. Mare parte a acestei populaţii a
lumii a treia nu cunoaşte Evanghelia care trebuia să-i fie vestită pentru
a face dreptate. Textul arată că “Biserica lui lisus Hristos este chemată
să predice Evanghelia celor săraci după exemplul Domnului ei, Care S-
a întrupat ca sărac, a trăit ca unul dintre ei şi le-a promis împărăţia lui
Dumnezeu”. De aceea, o dimensiune a evanghelizării o reprezintă
solidaritatea cu cei ce se află în lipsuri şi în suferinţă, care este de fapt
un “test de credibilitate”, o acţiune particulară ce angajează practic în
slujirea celor slabi, săraci, marginalizaţi prin întâlnirea cu ei şi
eliberarea lor prin Evanghelie. în acest capitol al documentului
ecumenic se degajă elemente din teologia eliberării, aspecte care sunt
specifice Bisericii în lucrarea ei filantropică, însă viaţa creştină în
integritatea ei nu poate fi înţeleasă fără componenta spirituală,

24
accentuată de Ortodoxie.
6. Misiune în cele şase continente. Deşi Europa şi America
sunt creştinate, textul ecumenic, abordând misiunea creştină într-o
perspectivă dinamică şi holistă afirmă că “peste tot Bisericile sunt într-
o situaţie misionară”, aceasta mai ales în lumea occidentală
secularizată. După secole de viaţă creştină, Occidentul astăzi “este
organizat fără referinţă la valorile creştine”.
Conform documentului, “fiecare congregaţie locală are nevoie de
conştiinţa catolicităţii sale care vine din participarea ei în misiunile
Bisericii lui Iisus Hristos în alte părţi ale lumii”. Din punct de vedere
ortodox, esenţa catolicităţii Bisericii constă în plenitudinea credinţei
aşa cum este definită de Sfânta Tradiţie, adică dreapta învăţătură şi
experienţa pnevmatică în Duhul lui Hristos, mediată de preoţia
sacramentală a Bisericii, semn al continuităţii neîntrerupte de la
Cincizecime până astăzi a lucrării mântuitoare a lui Hristos în Biserica
Sa. Biserica a condamnat învăţăturile greşite, ereziile care falsifică
adevărul. în perspectiva dialogului ecumenic, problema ereziilor nu se
mai pune pentru că în protestantism există tot atâtea adevăruri câte
teologii există. Se vorbeşte de pluralism religios în sensul democraţiilor
liberale. Aşa cum se afirmă în răspunsul ortodox la documentul
ecumenic înţelegerea şi viziunea comună-a C.E.B., în protestantism,
care deţine ponderea în C.E.B. “nu există o înţelegere normativă şi
obligatorie a Tradiţiei” şi, de aceea, noţiunea de erezie prin care
Biserica a respins învăţăturile greşite care periclitau integritatea
credinţei şi sensul mântuirii nu are relevanţă, nu se impune şi orice
opinie teologică este acceptată, permisă. C.E.B. nu utilizează noţiunea
de erezie şi o înlocuieşte cu noţiunea vagă de pluralism, ceea ce
implică diversitate de opinii, de tradiţii din care unele nu sunt
acceptabile în perspectiva ortodoxă. Se relativizează astfel credinţa
creştină însăşi prin limbaj inclusivist. La întrunirea ecumenică de la
Centrul ortodox al Patriarhiei de la Chambessy (19-24 iunie 1995), ca

25
răspuns la concepţia dr. Konrad Raiser, secretar general C.E.B., că
acest organism creştin mondial este o “comuniune de Biserici cu un rol
unic în mişcarea ecumenică”, mitropolitul Ioan de Pergam arată că
Biserica este o “entitate istorică, eshatologică, relaţională şi
sacramentală”. Cu alte cuvinte, fiinţa Bisericii nu se va structura, nu
poate fi plasată undeva, într-un orizont al aşteptării, spre un viitor
imprevizibil, ea realizându-se prin convergenţa spre unitate în
diversitate a tuturor confesiunilor şi grupurilor creştine existente, ci
Biserica există de la Cincizecime, ca instituţia teandrică a mântuirii, a
sfinţirii oamenilor şi a vieţii lor în Hristos Mântuitorul. De aceea,
Ortodoxia se înţelege pe sine şi se oferă ca Biserica cea una şi această
viziune va fi întotdeauna “criteriul călăuzitor pentru participarea
ortodoxă în mişcarea ecumenică”. Pe de altă, parte Ortodoxia este
expresia catolicităţii Bisericii, a actualizării integrale a misterului lui
Hristos în comunitatea locală prin Tainele Bisericii şi comuniunea
credincioşilor cu Hristos iar înţelegerea sensului profund al Ortodoxiei
în creştinătate este unica şansă de unitate creştină autentică.
Misiunea ortodoxă are
deci o dimensiune universală, ecumenică, pentru că Ortodoxia nu
trimite doar misionari, ci ea are ca obiectiv misionar principal
structurarea unei comunităţi eclesiale locale, expresia plenară a
Trupului lui Hristos. Actualmente există un aşa-numit moratoriu în ceea
ce priveşte misiunea creştină, “moratoriul” misiunilor occidentale,
cărora li se reproşează că odată cu creştinarea, cu Evanghelia, au
exportat şi un sistem social, politic şi economic aferent, eliminând
specificul local, cultura şi tradiţiile proprii ale populaţiilor
evanghelizate. Pe de altă parte, misiunea în sensul clasic al acesteia,
creştinarea necreştinilor trebuie să se manifeste mai mult ca dialog
interreligios. Ea ar trebui să se limiteze doar la o coabitare cu tradiţii
religioase necreştine diverse, renunţând la convertirea oamenilor la
Hristos, ceea ce este o atitudine demisionară, inadmisibilă teologic,

26
eclesial. Istoria şi tradiţia creştină ne arată foarte clar că nu pot
coexista viaţa creştină autentică şi reminiscenţe idolatre păgâne.
Convertirea la Hristos înseamnă “metanoia”, “o schimbare radicală a
conştiinţei, o nouă atitudine fundamentală, o nouă scară de valori” la
capătul căreia tronează Hristos Fiul lui Dumnezeu antrenează, prin
credinţa şi încrederea în El, “o reinterpretare şi o convertire a omului
întreg” care prin credinţa în Hristos îşi formează o concepţie total nouă
despre existenţă. Prin misiunile occidentale, ca aspect pozitiv al lor,
Hristos a fost propoveduit la populaţii necreştine. Reprezentând uneori
şi interese politice occidentale, misiunile au făcut prozelitism chiar în
spaţiul ortodox, ceea ce este un aspect negativ. Misiunile occidentale
în Bisericile Ortodoxe sunt la originea unor tensiuni, ce reizbucnesc
după perioade mai îndelungate de timp. In acest sens, menţionăm
crizele în creştinism generate de uniatism sau de evanghelizatorii
occidentali neoprotestanţi, formaţi în centre de misiune rupte de
tradiţia vie a Bisericii şi care proclamă un creştinism mai curând
secular şi un Hristos separat de învăţătura dogmatică şi experienţa
spirituală creştină bimilenară.
7. Mărturia printre oamenii de alte credinţe religioase.
Documentul certifică existenţa unui pluralism religios în lume, o
realitate de astfel ce se poate identifica în întreaga istorie umană.
Creştinismul reprezintă astăzi, după aproape 2000 de ani de
propoveduire a Evangheliei aproximativ 1/3 din populaţia globului
pământesc iar mutaţiile social-politice şi economice din “societatea
deschisă” au dus la o coexistenţă între oameni ce aparţin unor diverse
orizonturi religioase. Creştinii coexistă în mediul lor consacrat de o
istorie creştină bimilenară cu oameni de alte religii, cu alte concepţii
filosofice şi religioase cu care comunică, respectându-le propria lor
tradiţie religioasă pe care aceştia o contextualizează într-un spaţiu
unde sunt nevoiţi să-şi ducă existenţa cotidiană, rupţi de ansamblul
tradiţiei lor religioase. De aceea, datoria creştinilor este de a transmite

27
mesajul Evangheliei, al mântuirii oamenilor de către Dumnezeu în Iisus
Hristos fiecărui om şi fiecărui popor. Astăzi, creştinii, pe de o parte,
mărturisesc credinţa lor în Hristos în contextul unei vecinătăţi alcătuite
din oameni care împărtăşesc alte convingeri religioase şi ideologice,
aceasta datorită liberei circulaţii a oamenilor şi a ideilor, iar pe de altă
parte, şi secularizării societăţii, mai ales în Occident. De aceea, cu toate
deosebirile interconfesionale între creştini, mărturia lor trebuie să fie
unică spre a convinge pe necreştini, pe cei atei sau indiferenţi religios
“despre prezenţa lui Dumnezeu în Hristos” şi despre mântuirea prin El.
Temeiul absolut al acestei mărturii decurge din convingerea absolută că
Dumnezeu este Creatorul întregului univers şi că El s-a lăsat mărturisit
cu adevărat. în orice timp şi în orice loc prin Duhul Sfânt. Creştinii sunt
invitaţi la unire cu cei de alte credinţe spre a realiza “comunităţi ale
libertăţii, păcii şi respectului reciproc”. Experienţa creştină poate fi
îmbogăţită prin întâlnirea cu membrii altor comunităţi religioase ce
manifestă zelos convingerile lor, prin credinţă vie şi mărturie puternică.
De aceea, încheie documentul ecumenic, “vocaţia misionară a Bisericii şi
chemarea ei evanghelizatoare nu va rezista în confruntarea cu realităţile
grele ale vieţii cotidiene dacă nu este susţinută cu credinţă, o credinţă
întemeiată pe rugăciune, contemplare şi adorare” ce încorporează activ
în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt umanitatea şi care este cea mai
mare binecuvântare a împărăţiei lui Dumnezeu şi motivaţia misionară
creştină esenţială.

5. Organizarea CEB

CEB este organizat după cum urmează:

1. Adunarea Generală unde sunt reprezentate toate Bisericile şi
comunităţile membre. CEB reuneşte astăzi 317 Biserici membre.
2. Comitetul Central.
3. Comitetul Executiv.

28
 4. Secretariatul General, legat de Comitetul Central şi
Comitetul Executiv. Secretar general al CEB este Konrad Raiser.
Comisiile şi departamentele sunt organizate în:
A. Studii cu departamentele;
1. Credinţă şi Constituţie;
2. Biserica şi societatea:
3. Evanghelizare şi studii misionare.
B.Acţiune ecumenica cu departamentele:
1. Tineret, laicat, bărbaţi şi femei în Biserică şi societate;
2.Institutul Ecumenic de la Bossey.
C.Ajutor interbisericesc/ Refugiaţi şi Afaceri internaţionale.
D.Informaţii.
După Canberra, CEB a pus problemele unei reorganizări. Membri
ai CEB pot fi Bisericile, confesiunile, denominaţiunile care acceptă
baza doctrinară a acestuia şi satisfac condiţiile prescrise. Admiterea se
face cu majoritatea a două părţi din Bisericile prezente. Toate cererile
de admitere sunt prezentate în sesiunile Adunării pentru a fi
examinate în Comitetul Central. Dacă o candidatură este aprobată prin
vot, Bisericile pot fi declarate ca acceptate.
Funcţiile şi scopul CEB:
1. Să cheme Bisericile spre unitate;
2. Să faciliteze mărturia creştină comună oriunde;
3. Să susţină Bisericile în realizarea sarcinilor lor de misiune şi
evanghelizare;
4. Să traducă în acte preocupările comune ale Bisericilor de a
sluji pe toţi creştinii angajaţi în activitate misionară şi mărturie creştină,
să îndepărteze barierele care-i separă pe oameni;
5. Să favorizeze înnoirea vieţii Bisericilor prin unitate,
celebrare, misiune, diaconie;
6. Să menţină relaţiile cu organizaţiile confesionale;
7. Să urmărească lucrarea comisiilor Credinţă şi Constituţie şi

29
Creştinism practic pe plan mondial.

6. Ecumenismul local românesc

în România s-a manifestat şi un ecumenism local prin dialogul

dintre Biserica Ortodoxă Română şi celelalte confesiuni şi culte
prezente şi recunoscute de stat. Acest ecumenism local s-a manifestat
până în 1989, existând ulterior încercări de a da din nou viaţă acestei
colaborări. Baza ecumenismului local o formează principiile statuate
de mişcarea ecumenică internaţională.
Activitatea de cunoaştere şi preţuire dintre Bisericile din
România, în vederea unităţii, precum şi cea de slujire a poporului s-au
desfăşurat progresiv. În realizarea concretă, ecumenismul local din
România a luat mai multe forme:
1. Consfătuiri frăţeşti la Palatul Patriarhal din Bucureşti, dintre şefii
cultelor din România, sub preşidenţia Patriarhului României;
2. Conferinţe Teologice Interconfesionale;
3. Schimburi de profesori şi studenţi; ,;;
4. Legături personale dintre membrii Bisericilor;
5. Asistenţă interreligioasă, diaconie creştină la nivel de parohie
şi eparhie.
Începutul ecumenismului local în România îl constituie prima
consfătuire a conducătorilor Bisericilor şi cultelor din ţara noastră, din
23 iunie, 1949, de la Palatul patriarhal, sub preşidenţia Patriarhului
Justinian, după aprobarea de către stat a Statutelor de organizare şi
funcţioanre a acestora. Subliniind importanţa acestui moment pentru
buna convieţuire a Bisericilor şi cultelor în România, pentru activitatea
lor în slujba poporului, de frăţietate şi respect reciproc, precum şi de
slujire a credincioşilor şi a poporului, Patriarhul Justinian spunea: “Am
căutat mai întâi noi, capii cultelor, să dăm dovadă de dragoste,
înţelegere şi' respect reciproc între cultele noastre. Dacă în trecut unele

30
interese politice şi de stat învrăjbeau pe români cu naţionalităţile
conlocuitoare, tocmai pe linie religioasă, noi; înţelegem azi să
respectăm legea altora, dar şi ei să facă acelaşi lucru. Nu râvnim
credincioşii altora, dar nici ei să nu râvnească credincioşii noştri”.
Ecumenismul nu se poate împăca cu prozelitismul. El trebuie să
slujească preţuirea, respectul, colaborarea şi frăţietatea în Hristos.
Biserica Ortodoxă Română, prin patriarhul ei, respinge de la
început prozelitismul.
Conferinţele teologice interconfesionale au fost deschise în 1964,
cu acordul Bisericilor. Formă majoră a ecumenismului local, acestea au
reunit teologi ortodocşi, protestanţi şi observatori romano-catolici.
Conferinţele teologice aveau loc de 2 sau 3 ori pe an, fiind organizate
de institutele teologice ortodoxe din Bucureşti şi Sibiu şi cel protestant
de la Cluj-Napoca.
La conferinţe au participat ierarhi, rectori, prorectori, profesori de
teologie, consilieri patriarhali, episcopi, redactori şi reprezentanţi ai
revistelor teologice, directori şi profesori ai Seminariilor Teologice,
studenţi şi doctoranzi ai institutelor respective. La aceste conferinţe s-a
urmărit o apropiere şi un respect reciproc între culte, precum şi o
împreună-slujire a poporului. Aceste conferinţe au realizat chiar o
teologie ecumenică în ţara noastră, exceptând unele implicaţii politice
cerute de împrejurările în care Bisericile şi cultele din România au
lucrat sub regimul comunist, totalitar. Enumerarea câtorva dintre
temele acestor conferinţe ne ajută să înţelegerii importanţa lor pentru
ecumenismul local:
1. Euharistia ca taină â unităţii Bisericii şi Hristos cosmic în cadrul
vieţii universale;
2. Ecumenismul şi Conciliul II Vatican;
3. Opera reconciliatoare a lui Dumnezeu astăzi între popoare;
4. Biserica şi societatea;
5. Biserica şi slujirea păcii;

31
 6. Iată Eu fac toate noi;
7. Dialogul ecumenic şi mărturisirea credinţei;
8. Sensul activ al speranţei;
9. Spre o societate mai dreaptă;
10.In slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor;
11. Teologie şi progres;
12.Evoluţia structurii sacramentale şi canonice a Bisericii;
13.Biserica şi securitatea Europei;
14.Sensul şi importanţa ecumenismului practic;
15.Căi şi forme ale ecumenismului contemporan;
16.Contribuţii ortodoxe şi protestante în ecumenism;
17.Aspectul social al unităţii creştine; .
18. Iisus Hristos eliberează şi uneşte;
19. Comuniune şi intercomuniune;
20. Comunitatea conciliară în mişcarea ecumenică şi poziţia
Bisericilor din ţara noastră;
21. Bisericile locale şi Biserica Universală;
22. Identitate şi ecumenism;
23. Identitate şi reînnoire teologică.
Fiecare temă a fost prezentată în plenul adunărilor interteologice
şi discutată în secţii, în perspectiva fiecărei Biserici, contribuindu-se la
aprofundarea temei respective.
Ecumenismul local românesc poartă pecetea epocii istorice în
care s-a structurat şi a funcţionat, respectiv aceea a războiului rece. a
separaţiei politice Est-Vest, a cortinei de fier, când şi ecumenismul, de
altfel, se afla într-o fază de pionerat, atât la 1948, cât şi în 1961.
Generaţia actuală de ierarhi, preoţi sau teologi, “în locul
ecumenismului solemn, academic, crispat, autoritar” . preferă un
ecumenism pastoral, fizic, tangibil, deschis, conceput de cei care se
roagă la fiecare Liturghie „pentru unirea tuturor” (Pr.Prof. Ion Bria,
Liturghie după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei

32
creştine astăzi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 188).

7. Dileme, dificultăţi şi contribuţii ale Ortodoxiei în C.E.B.

Prezenţa Bisericilor Ortodoxe în forul ecumenic al CEB de la

Geneva, reprezentate de un număr restrâns de ierarhi şi teologi
ortodocşi, în raport cu protestanţii, care domină în conducere şi luarea
deciziilor prin vot democratic, pune unele probleme importante pentru
Ortodoxie. Există astfel unele dileme ale participării ortodoxe în CEB.
între acestea se pot identifica şi prezenta următoarele:
1. Pericolul relativizării doctrinare din partea unor grupări
creştine, care refuză sau minimalizează adevărurile dogmatice, pe de o
parte şi acceptă exclusiv, pe de altă parte modernismul, liberalismul în
teologie.
2. Orizontalismul sau preocuparea exclusivă, pentru aspectele
sociale ale creştinismului, fără fundamentare justă, din punct de vedere
teologic şi spiritual a slujirii creştine, a filantropiei Bisericii, ceea ce
face ca diaconia Bisericii în lume să nu fie înţeleasă ca lucrare şi
realitate în Hristos, iar etica socială a Bisericii să nu fie pe deplin
articulată teologic şi hristocentric.
3. Pericolul simplificării teologiei prin slogane sau lozinci
mobilizatoare, un fel de sindicalism eclesial, creştin.
4. Inovaţii şi practici noi, în domeniul vieţii sacramentale, în
contradicţie cu Scriptura şi Tradiţia Bisericii, inovaţii şi practici care
devin obstacole majore în dialogul interteologic (ex. hirotonia femeilor,
perspectiva inclusivistă a limbajului şi practicii ecumenice,
sincretismul).
5. Teama de pierdere a identităţii eclesiale prin dizolvarea
acesteia în structuri noi.
Cu toate acestea. Ortodoxia este angajată ecumenic în vederea
realizării unităţii Bisericii lui Hristos şi manifestă şi circumspecţie faţă

33
de unele formule de unitate, faţă de unele manifestări, pentru că nu
orice unire a creştinilor este adevărată şi duce la preamărirea lui
Hristos. Hristos este acelaşi, ieri, astăzi şi în veac (Evrei, 3,8) şi El a
lăsat Bisericii Sale “o credinţă şi un Botez” (Efeseni, 4, 5-6). Angajată
în mişcarea ecumenică, prin rugăciune pentru unitatea creştină din
raţiuni morale şi spirituale, nu doar dintr-o strategie circumstanţială,
Ortodoxia este conştientă de valoarea rugăciunii, ştiind că unitatea se
face dar. în acelaşi timp, ea se şi descopere, fiind tensiune, deziderat şi
acţiune umană, creştină şi, totodată, dar din partea lui Dumnezeu, prin
harul Sfântului Duh. Rugăciunea stimulează iubirea, apropie pe
creştini, dar unitatea trebuie întemeiată pe adevărul de credinţă,
pentru că experienţa Bisericii celei una oferă imaginea excluderii
ereziei şi a mesagerilor ei şi interzice comuniunea cu ereticii. Prin
rugăciunea pentru unitate, ne întrebăm ce fel de unitate dorim!
ortodoxă, catolică, protestantă? Ortodoxia are conştiinţa fidelităţii faţă
de adevărul creştin unic, din perioada ecumenicităţii Biserici şi fără a
practica intercomuniunea sacramentală şi euharistică, rămâne la
rugăciune, la dialogul iubirii creştine, al filantropiei prin care toţi
creştinii dau mărturie despre credinţa în Hristos, spre a spori şi
accentua credibilitatea creştină faţă de lume pentru ca aceasta să
creadă şi să se convertească la Hristos.
Formarea unei conştiinţe ecumenice, a omului ecumenic, pe
bază de dialog, respect, crearea unui climat de apropiere şi încredere,
prin întâlniri, rugăciune comună după o lungă separaţie, vizite,
simpozioane, schimb de publicaţii sunt forme de ecumenism prin care
creştinii fideli lui Hristos şi recuperând creator şi mântuitor Tradiţia
Bisericii prin darul Duhului unităţii se pot regăsi în unitatea aceleiaşi
Biserici voite de Dumnezeu.
Dat fiind contextul creştin pluralist, coexistenţa confesiunilor, se
impune eliminarea prozelitismului, a polemicii neacademice, pe de o
parte, şi spiritul de sinceritate, fără recurgere la concesii dogmatice,

34
căutarea unor formule înţelepte şi participarea la dialog a
competenţelor teologice şi spirituale, pe de altă parte.
Ortodoxia are ca devizăi în dialogul “interteologic şi în mişcarea
ecumenică, formula înţeleaptă, experiată în istoria creştină şi benefică
teologic şi spiritual: “în necesariis - unitas, in dubiis - libertas, in omnia -
caritas”.
Contribuţia Ortodoxiei în C.E.B este remarcabilă în ceea ce
priveşte receptarea de către creştinii ce descind din Reformă în
general a unor părţi din Tradiţia Bisericii cu nuanţarea teologica dată
de dialogul dintre Biserici. Reprezentând Biserica cea una şi
nedespărţită în mişcarea ecumenică, fidelă învăţăturii Sfinţilor Apostoli,
Sinoadelor Ecumenice şi Părinţilor” Bisericii, deţinând tezaurul dogmatic,
spiritual, canonic şi liturgic al creştinătăţii dinainte de Schisma de la
1054, Ortodoxia a marcat elaborările ecumenice, prin spiritul ei.
În primul rând, ea cere ca baza doctrinară creştină să fie credinţa
exprimată în sinoadele ecumenice şi în Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan. Astăzi, C.E.B. face eforturi pentru ca Simbolul
niceo-constantinopolitan să devină simbolul de credinţă al mişcării
ecumenice. în acest” sens, comisia Credinţă şi Constituţie a întocmit
raportul şi studiul “Mărturisind o'singură credinţă” (1991), care face o
explicare ecumenică a Crezului niceo-constantinopolitan.
În viaţa sacramentală, Biserica Ortodoxă contribuie, prin
abordarea Sfintelor Taine în perspectiva unei hristologii trinitare şi
pnevmatice. Rolul Ortodoxiei, în elaborarea Documentului de
convergenţă ecumenică “Botez, Euharistie, Ministeriu” (B.E.M.), 1992,
este evident.
Ortodoxia insistă pe dimensiunea eclesială a vieţii creştine iar
formulele pentru unitatea vizibilă a creştinilor trebuie să plece de la
realitatea existenţei Bisericii în istorie. Astfel formule precum unitatea
creştină organică, comunitatea conciliară sau comuniunea de
comuniuni, formule ecumenice pentru unitatea. Bisericii, au fost

35
aprofundate de teologia ortodoxă, în sensul sobornicităţii, al
comuniunii, cu accent pe importanţa Bisericii locale, parte a Bisericii
universale, în pare e prezent întregul, Hristos integral, pentru că în
fiecare Biserică locală este prezentă Biserica universală. Catolicitatea
Bisericii înseamnă plenitudinea adevărului de credinţă şi a harului
mântuitor al lui Hristos, prezenţa Şa în .Duhul şi nu doar extensiune
geografică a creştinilor prin lectura Bibliei. Biserica este catolică de la
Cincizecime, pentru că este “plină de Treimea Dumnezeu şi deţine
plenitudinea adevărului mântuitor” spre deosebire de erezii şi secte.
Conciliaritatea, aspect abordat, mai ales la Nairobi (1975), nu se reduce
doar la ţinerea de adunări generale conferinţe, şedinţe, ci este identică
cu comuniunea şi interdependenţa membrilor Bisericii, cu diferitele
slujiri şi daruri distincte, la care participă toţi credincioşii. În acest
înţeles, a fost diminuată alergia protestanţilor, privind conciliul, sinodul
în sens ortodox.
Scriptura - Tradiţie - Biserică. Discuţiile din deceniul al şaptelea
de la Montreal au cristalizat această problematică, în sensul că s-a
făcut distincţie între Tradiţie, ca Evanghelie a lui Hristos, transmisă în şi
prin Biserică, datorită cărui fapt Tradiţia şi Biserica au acelaşi conţinut,
respectiv Ţaina Persoanei lui Hristos, şi tradiţii, ca anumite
particularităţi locale creştine, legate de un spirit al locului, de cultura,
mentalitatea, etosul local. Această triplă relaţie a fost aprofundată,
atât de Conciliul li Vatican precum şi de conferinţa ecumenică de la
Montreal a comisiei Credinţă şi Constituţie (1963). Între Scriptură şi
Tradiţie nu este un raport de opoziţie, de excludere, acestea sunt
mărturii ale Tainei Persoanei lui Hristos, Revelaţia şi Revelatorul. De
aceea, nici Scriptura, nici Tradiţia nu pot fi înţelese deplin fără Biserică,
de-a lungul veacurilor, principiu hermeneutic, de interpretare a
Revelaţiei, căci a trăi în Hristos şi a transmite pe Hristos semnifică
Tradiţia, receptată şi transmisă, calea, drumul istoric al Bisericii, viaţa
ei în Duhul Sfânt, memoria ei vie, vizuală şi orală.

36
 Mariologia în interiorul hristologiei. Supracinstirea Maicii
Domnului nu este o paralelă a adorării lui Hristos, ci ea duce la Hristos.
“Faceţi tot ceea ce vă va spune”, cuvintele Sfintei Fecioare, rostite la
prima minune săvârşită de Hristos sau în reprezentarea iconografică a
Fecioarei care-L arată, pe Hristos, oferă imaginea şi perspectiva
umanităţii reînnoite şi împlinite eclesial prin Hristos, Fiul Născătoarei
de Dumnezeu Care umanizează, în mod real, pe om. Marioiogia este
parte integrantă a hristologiei şi eclesiologiei.,
Iconografia ca limbaj vizual al credinţei. între cuvânt şi imagine,
nu există opoziţie. Cuvântul se materializează, devine concret, în
imagine. Cuvântul are o dimensiune vizuală, care este şi estetică, dar
care se subordonează teologicului. Imaginea, icoana este o expresie şi
o realitate dintotdeauna a Bisericii.
Ortodoxia a oferit dar, în acelaşi timp, a şi primit de la mişcarea
ecumenică posibilitatea de a nuanţa şi a înţelege, a exprima mai
profund adevărul ei de credinţă sub mai multe aspecte.
Un prim aspect este dat de o sinteză a spiritualităţilor care au în
centru Euharistia care este totodată şi un eveniment misionar care
conferă şi misiunii Bisericii o orientare liturgică. De aceea. Ortodoxia
preferă să vorbească de comunităţi evanghelizatoare al căror centru
vital este Euharistia însăşi.
Accentuând, ca şi Biserica Romano-Catolică, aspectul
instituţional al Bisericii, Ortodoxia redescopere natura eclesială şi ca o
apropiere dinamică a lui Dumnezeu de umanitatea creată de El însuşi,
ca popor al Său în dialogul iubirii cu El (Ion Bria, The Sense of
Ecumenicul Tradition. The Ecumenica! Witness and Vision of The
Orthodox Chureh, W.C.C Publications, Geneva, 1991. pp. 86-89).
Ecumenismul creştin, într-o anumită criză de identitate trebuie să
rămână şi să fie religios şi teologic (Olivier Fatio, Henry Mottu, Roland
J. Campiche, Jean-Claude Basset, Erich Fuchs, Pour sortir
l’Oecumenisme de Purgatoire, Labor et Fides, Geneve, 1993, p. 71),

37
vizând unitatea tuturor creştinilor ca Biserică în Bisericile locale.
Ecumenismul, în general, a adus o viziune despre Biserică mai
biblică, ca popor al lui Dumnezeu şi sacrament al unităţii creaţiei, al
lumii oamenilor în Dumnezeu. Aceasta implică, pe de o parte, o
doctrină, o teologie dogmatică ecumenică care, însă, în perspectivă
ortodoxă, având în vedere diferenţele mari confesionale dintre creştini,
ţine de teologia simbolică, iar pe de altă parte ecumenismul exprimă
mişcarea de apropiere între Biserici şi creştini. Ecumenismul implică o
mai mare colaborare, unirea în rugăciune şi un examen de conştiinţă
asupra fidelităţii fiecărei Biserici faţă de Domnul ei, Care invită pe toţi
creştinii la o metanoia sinceră şi integrală.
Scopul ecumenismului este în acest sens o singură celebrare
euharistică în unitatea Bisericii unice. De aceea, ecumenismul este o
problemă, ca şi misiunea Bisericii, pe de o parte de eclesiologie, iar pe
de altă parte de mentalitate şi de metodologie (Rene Latourelle,
Theologie, Science'du salut, Desclee de Brouwer, Bellarmin, Bruges,
Paris, Montreal, 1968, pp. 168-169; René Girault, Construire l'Église
une, Desclée de Brouwer; Paris; 1991, p. 27).
Misiunea creştină a mileniului al IlI-lea are ca scop refacerea
unităţii vizibile a creştinilor. în acest sens, Ortodoxia ecumenică, nu
cea microcosmică, este chemată să fixeze “obiectivele majore ale
ecumenismului ei, având în vedere sensul istoriei şi continuităţii
Bisericii, inteligenţa Tradiţiei, experienţa umană a poporului credincios
(sensus fidelium), semnificaţia comuniunii universale (Biserica cea
mare). în ambianţa insuportabilă şi nefavorabilă, politică, culturală şi
chiar bisericească de azi, Ortodoxia nu trebuie să demisioneze de la
imperativul ecumenic - imperativul biblic şi nu trebuie să declare un
moratoriu faţă de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Vechiul refren
ofensivă heterodoxă nu trebuie să demobilizeze” (Pr. Prof. Ion Bria,
Liturghia după Liturghie, p. 189).

38
 8. Conferinţa Bisericilor Europene

C.B.E. este al doilea organism ecumenic al creştinismului, o

organizaţie ecumenică regională a Bisericilor Ortodoxe şi a celor
protestante din Europa de Vest şi de Est, care a facilitat, în perioada
războiului rece relaţiile dinte creştinii separaţi politic de cortina de fier.
CBE cuprinde 120 de Biserici membre, din 26 de ţări europene, Biserici
ortodoxe şi protestante, anglicane, vechi catolice, care, reunite în acest
forum, discută probleme referitoare, la Bisericile din Europa şi se asistă
unele pe altele, în slujirea pe care şi-o asumă Bisericile în situaţia
contemporană. Există o cooperare a CBE cu organismul catolic
european, oarecum similar, Conferinţa Episcopilor romano-catolici din
Europa.
Prima încercare de organizare a CBE s-a făcut în 1957, la
Liselund-Danemarca. Prima adunare generală a avut loc la Nyborg-
Danemarca, 1959, pe un vas (de aceea şi adunările generale ale CBE
se intitulează Nyborg 1,11...), cu tema “Creştinătatea din Europa şi
lumea secularizată de astăzi”. Dintre adunările generale ale CBE
amintim următoarele:
1. 1960, Nyborg - “Misiunea Bisericilor Europene într-o lume în
evoluţie”;
2. 1962, Nyborg - “Biserica din Europa şi criza omului
modern”;
3. 1964, Nyborg - “Trăirea în comun ca generaţii şi
continente”;
4. 1967, Portschach - Austria - “Slujire şi împăcare”;
5. 1971, Nyborg - “Slujitori ai lui Dumnezeu şi slujitori ai
oamenilor”;
6. 1974, Engelberg - Elveţia - “Unitate în Hristos şi pace pe
pământ”;
7. 1979, Creta - Grecia - “Prin puterea Duhului Sfânt să fim

39
 liberi pentru a sluji lumea”;
8. 1986, Stirling - Scoţia - “Slavă lui Dumnezeu şi pe pământ
pace”;
9. 1992, Praga - Cehoslovacia - “Misiune şi evanghelizare în
Europa de astăzi”.
Biserica Ortodoxă Română este membră în C.B.E. Un alt forum
ecumenic este Conferinţa creştină pentru pace.

9. Ortodoxia şi Dialogul Interteologic

Ortodoxia se defineşte în creştinismul mondial ca ansmablul de

Biserici locale a căror învăţătură dogmatică, spiritualitate şi cult se
plasează în continuitate directă şi neîntreruptă cu tradiţia apostolică,
prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice, formând, pe baza
credinţei comune, Biserica cea una, de care s-au rupt Bisericile
orientale, în sec. al V-lea şi Biserica Romano-Catolică, la 1054, din care
apoi, s-au rupt la 1517, Bisericile Reformei, câmp prolific de sciziune
sectară.
Secolul al XX-lea a pus probleme noi şi Ortodoxiei, care este
preocupată astăzi de pregătirea şi ţinerea unui Sfânt şi Mare Sinod al
Bisericii Ortodoxe. Ideea convocării unui sinod panortodox s-a pus în
circulaţie de către Comisia panortodoxă, întrunită în 1930, la M-rea
Vatoped, din Sfântul Munte Athos. Este necesar a fi menţionate şi alte
momente pan-ortodoxe, precum: Enciclicile Patriarhiei Ecumenice din
1902 şi 1920, Congresele Facultăţilor de teologie ortodoxă, între care
cele ce au avut loc la Atena în 1936 şi în 1976.
Perioada postbelică, la iniţiativa patriarhului ecumenic
Athenagona, cunoaşte şi înregistrează o amplificare în relaţiile
interortodoxe, concretizate în Conferinţele panortodoxe de la Rodos
(1961. 1963, 1964 şi 1968, de fapt aceasta din urmă la Chambesy
-Centrul Patriarhiei Ecumenice din Elveţia), care au propus tematici

40
pentru Sinodul panortodox şi au decis modalitatea dialogului
Ortodoxiei cu C.E.B., cu Biserica Romano-Catolică, cu Bisericile
protestante. Acest dialog poate fi al întregii Ortodoxii sau al fiecărei
Biserici Ortodoxe locale. La conferinţa a IV-a s-a hotărât să se ţină
conferinţe panortodoxe preconciliare, care au avut loc la Chambesy în
anii 1976, 1982 şi 1986.
S-au propus următoarele teme (10 teme):
1. Diaspora Ortodoxă;
2. Autocefalia şi modul de proclamare a ei;
3. Autonomia şi modul în care se proclamă;
4. Dipticele;
5. Problema unui calendar comun;
6. Impedimente la căsătorie (căsătoriile mixte);
7. Adaptarea normelor bisericeşti cu privire la post;
8. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu celelalte Biserici creştine;
9. Ortodoxia şi mişcarea ecumenică;
10. Contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea
idealurilor creştine de pace, libertate, fraternitate şi iubire între
popoare, la înlăturarea discriminărilor sociale şi rasiale.

9.1. Dialogul Teologic Ortodox-Romano-Catolic

La 7 decembrie 1965, patriarhul ecumenic Atenagoras şi papa

Paul al VI-lea, după întâlnirea din 1964, de la Ierusalim, într-o
declaraţie comună, au ridicat şi anulat anatemele reciproce,
pronunţate în 1054. S-au făcut vizite la Roma, de către patriarhul
Atenagoras şi la Istanbul de către papa Paul al VI-lea.
Dialogul interteologic, anunţat oficial de către patriarhul
ecumenic Dimitrios I şi papa loan Paul II, în 1979, la 30 noiembrie, la
Istanbul, a început cu o primă sesiune plenară în 1980 (29 mai - 4
iunie), în Insula Patmos, la M-rea Sf. Ioan Teologul, cu tema, continuată

41
la a doua sesiune, la München, în 1982: “Taina Bisericii şi a Euharistiei,
în lumina Sfintei Treimi”.
A treia întâlnire a Comisiei de dialog s-a ţinut în Creta, la
Kalambari, la Academia Teologică, în 1984, cu tema “Credinţa, Tainele
şi unitatea Bisericii”.
A patra întâlnire a comisiei mixte de dialog a avut loc la Bari
(Italia), în 1986, cu aceeaşi temă.
A cincea întrunire a comisiei mixte de dialog a avut loc la Valamo
(Finlanda), în 1988, cu tema “Taina preoţiei şi structura sacramentală
a Bisericii, în special problema succesiunii apostolice, pentru sfinţirea
şi unitatea poporului lui Dumnezeu”.
A şasea întrunire a avut loc la München (Germania), în 1990, cu
tema “Consecinţele eclesiologice şi canonice ale structurii
sacramentale a Bisericii. Conciliaritatea şi unitatea în Biserici”.
A şaptea a avut loc la Balamand (Liban), în 1993. S-a dezbătut
problema uniatismului, practică intensificată în unele Biserici după
căderea comunismului, creând grave tensiuni (România, Ucrania). În
documentul elaborat la Balamand se exclude prozelitismul şi se afirmă
că Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă “se recunosc reciproc
ca Biserici surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui
Dumnezeu, în fidelitate faţă de planul divin”.
A opta întâlnire a comisiei mixte de dialog a avut loc la Baltimore
(SUA), în 2000.

9.2. Dialogul teologic Ortodoxo-Anglican

Au existat contacte individuale între ortodocşi şi anglicani, încă

din secolul al XVI-lea, dar cu toate acestea, cele două Biserici s-au
ignorat reciproc. Contactele au devenit oficiale, începând cu 1920, când
Patriarhia Ecumenică a trimis o delegaţie la Conferinţa Lambeth.
Delegaţii panortodoxe au participat la Conferinţele din 1930 şi 1931,

42
purtând discuţii pentru stabilirea comuniunii între cele două Biserici.
Au fost discutate teme precum: Preoţia, Sfânta Tradiţie, îndreptare etc.
în 1935, la Bucureşti, a avut loc o conferinţă, la care au participat
reprezentanţi ai Bisericii Anglicane şi teologi ortodocşi români.
în 1956, a avut loc o conferinţă la Moscova, cu reprezentanţi ai
Bisericii Ortodoxe Ruse. între 1966 şi 1972, au avut loc întâlniri între
reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice şi anglicani.

Dialogul, pe teme doctrinare, a început în 1973, tulburat însă de

hirotonia femeilor în Biserica Anglicană, începând cu 1977.
în 1980, a început a doua fază a discuţiilor teologice, ce a
culminat cu întâlnirea de la Dublin (Irlanda), din 1984, cu temele:
Ministerul Bisericii, Credinţa în Treime, închinare şi Tradiţie.
A treia fază a discuţiilor a început în 1989, cu tematica
eclesiologică (Valamo - Finlanda).

9.3. Dialogul Teologic Ortodoxo-Luteran

Dialogul a început chiar în secolul al XVI-lea, prin corespondenţa

dintre patriarhul ecumenic şi Melanchton sau cea dintre Ieremia II şi
teologii de la Tubingen (1574-1581). Se pot aminti şi contactele dintre
Bisericile Scandinave şi Biserica Rusă şi de sporirea influenţei luterane
în Rusia, datorită reformelor lui Petru cel Mare. Au existat şi există
dialoguri regionale, (Biserica Rusă cu luteranii din Finlanda), bilaterale,
naţionale (şi în România).
La nivel panortodox, dialogul a început în 1981, la Helsinki, cu
tema: “Participarea la misterul Bisericii”, scopul dialogului fiind deplina
comuniune cu recunoaşterea reciprocă. Aite teme, ia următoarele
întâlniri, au fost legate de Revelaţia divină, Scriptură şi Tradiţie,
Inspiraţie, Canonul Sfintei Scripturi.
în 1991, la Moscova, a început o altă serie de discuţii teologice,

43
axate pe problema autorităţii în Biserică.

9.4. Dialogul Teologic Ortodoxo-Reformat

Primul dialog oficial între ortodocşi şi reformaţi (Alianţa

Mondială-a Bisericilor Reformate) a avut loc în 1988, la Leuenberg
-Elveţia, cu o temă legată de Sfânta Treime, aşa cum a fost formulată
această dogmă creştină centrală de Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan.
A doua întâlnire a avut loc la Moscova, în 1990, continuându-se
discuţiile teologice, pe aceeaşi temă trinitară.
Există, însă şi o istorie a contactelor calvino-ortodoxe (cazul
Chiril Lucaris), dar şi contacte bilaterale (România - 1920, Germania -
1950, Ungaria - 1970, Franţa - Elveţia - 1981, Statele Unite - 1970), pe
teme hristologice, liturgice şi sacramentale.

9.5. Dialogul Teologic al Ortodoxiei cu Bisericile Orientale

(Necalcedoniene)

Bisericile necalcedoniene (Bisericile din Egipt, Siria, Armenia,

Etiopia şi India, care nu şi-au însuşit hotărârile Sinodului IV Ecumenic de
la Calcedon) au început contacte cu Bisericile Ortodoxe, mai des după
anul 1964, datorate teologilor Paul Verghese şi Nikos Nissiotis.
Au avut loc consultaţii la Aarhus - Elveţia, în 1970; Addis-Abeba -
Etiopia, în 1971.
O comisie de dialog teologic s-a întâlnit la M-rea Amba Bishoy, în
Egipt, în 1989, anunţând deschiderea unui nou capitol în istoria
Bisericii, după 1500 de ani de separare, deşi “s-a moştenit aceeaşi
credinţă şi tradiţie apostolică”. S-au efectuat numeroase vizite ale
conducătorilor acestor Biserici în Bisericile ortodoxe, precum şi vizite
ortodoxe în aceste Biserici. (Vizita catolicosului Bisericii armene, a

44
papei Bisericii copte în România, a patriarhului României în India,
Armenia).

45