Dubla capcana

de Thomas Gruner
(2003)

Ce este iubirea fata de parinti?

Cu mult timp in urma am luat parte cativa ani la niste grupe terapeutice in care mai multi barbati, unii foarte
traumatizati in copilarie, incercau sa vorbeasca despre trecutul lor. Unii dintre ei aveau amintiri foarte
concrete despre primii lor ani de viata. Isi aminteau de exemplu ca la varsta de doi sau de patru ani fusesera
violati de tatal lor. Socul acelei experiente li se citea pe fata, dar toti povesteau fara exceptie ca asteptau ca
tatal sa vina la ei si sa-si ceara iertare. Atunci ar fi fost pregatiti sa ierte, caci simteau totusi iubire fata de tatii
lor, din cauza ca nu traisera numai experiente dureroase cu ei. Acesti barbati isi descriau mamele ca fiind
isterice si lipsite de caldura materna, realizau ca fusesera abandonati din toate punctele de vedere de mamele
lor, insa simteau mila fata de acele femei. Unul din barbati a spus odata: Nu cred ca mama mea m-a iubit, dar
eu o iubesc pe mama mea. Eu mi-am pastrat capacitatea de a iubi si asta ma deosebeste de acei parinti care isi
bat copiii si abuzeaza de ei. Ma bucur ca-mi pot iubi mama, caci altfel as fi plin de ura si eu nu vreau sa traiesc
asa. Eu am raspuns: Mama mea m-a maltratat foarte tare, ar fi putut chiar sa ma ucida intr-una din crizele ei,
deoarece furia si ura ei erau total necontrolate si imprevizibile. Tocmai din acest motiv eu nu o mai iubesc pe
mama mea. Eu nu vreau sa iubesc un om care a abuzat de mine, care m-a maltratat si umilit, nici macar atunci
cand acest om este mama mea. Imi amintesc bine ca acel barbat m-a privit de parca nu mai auzise in viata lui
o afirmatie asemanatoare. El considera normal ca un copil, chiar cand este adult, sa-si iubeasca parintii. Toti
oamenii isi iubesc parintii, asta era pentru el o lege a naturii.

La varsta de 33 de ani, in urma unor schimbari critice in viata mea si fiind intovarasit de sentimente foarte
puternice, incepusem sa-mi amintesc de copilaria mea. Intr-un proces foarte dureros, au iesit la iveala amintiri
clare despre cat de brutal ma maltratase mama mea inca de mic copil si cum abuzase de corpul meu pentru
nevoile ei emotionale si sexuale pervertite. Am realizat respingerea si dispretul tatalui meu. In acea perioada
am simtit foarte multa furie si ura fata de parintii mei, caci am putut descoperi cat de masiva fusese influenta
experientelor din copilarie asupra vietii mele ulterioare. E adevarat, in acelasi timp aparuse si un alt sentiment
foarte puternic fata de parintii mei, mai ales fata de mama mea, sentiment pe care l-am numit iubire. Am
numit acest sentiment iubire, deoarece era atat de intens si asociat cu o atat de puternica disperare, incat nu
am stiut sa-mi explic altfel. Simteam clar ca acest sentiment era un sentiment de natura infantila.

Cu timpul am inceput sa-mi pun intrebarea daca sentimentul pe care-l descoperisem putea fi numit cu adevarat
iubire. Barbatul matur refuza situatia de a fi nevoit sa-si iubeasca mama. Dar am pornit de la premiza ca in
copilarie simtisem iubire fata de mama mea. De ce oare? Oare stiusem eu ce inseamna iubirea? Pentru a simti si
a sti ce este iubirea, un om trebuie sa fi trait experienta de a fi fost iubit in propria lui copilarie . Mama mea
pretinsese fara incetare ca ma iubise. In copilarie am vrut si a trebuit s-o cred, ca adult aveam libertatea de a
pune intrebari. Oare este posibil ca o mama care-si exploateaza emotional si sexual copilul sa-l iubeasca pe acel
copil? Poate o mama sa-si bata repetat copilul si in acelasi timp sa-l iubeasca? Incestul si iubirea, violenta si
iubirea se exclud reciproc. Mama mea nu fusese capabila sa iubeasca. Se poate afirma ca aceasta
constientizare, de a nu fi primit absolut nimic de la parinti in copilarie, este atat de coplesitoare incat e mai
bine sa o evitam. Aceasta constientizare face parte insa din adevarul meu personal, o pot reprima dar nu o pot
schimba. Ca mic copil a trebuit sa dau tot ce aveam in mine si cu toate acestea cu nici un efort nu am putut
obtine efectul ca mama mea sa devina capabila sa iubeasca. M-am intrebat: oare am dat tot din mine ca mic
copil in speranta ca mama mea va deveni o mama pe care s-o pot iubi? Si daca a fost asa, atunci nu am iubit-o
pe mama mea. Imi doream cu ardoare iubire, imi doream cu ardoare o mama asa cum as fi avut nevoie de ea:
deschisa, iubitoare si demna de iubire, plina de umor, tandra, calda, atenta. Dar acest sentiment nu are nimic
de-a face cu iubirea. Dorinta si setea de iubire semnalizeaza doar absenta iubirii, iar aceasta sete a copilului
poate hiberna multa vreme in noi si ne poate controla inconstient actiunile.

Parintii mei mi-au lasat mostenire un sindrom cronic de sete de iubire; nu am putut sa-mi iubesc mama si tatal
si nu am primit iubire de la nici unul din ei. Am simtit un gol ingrozitor, care mi-a provocat o durere sufleteasca
de nedescris. Asta sa fie ceea ce trezeste teama atator oameni, care din acest motiv se agata de iluzia ca-si
iubesc parintii sau macar unul din parinti (adesea mama)? Sentimentul golului interior, sentimentul de a nu fi
primit niciodata ceva din plin este chinuitor. Am avut senzatia ca nu voi mai putea sa traiesc daca aceasta sete
nu va fi potolita. Nu mai voiam sa am de-a face cu parintii mei, dar a trebuit sa realizez ca o viata intreaga
asteptasem ca alti oameni sa-mi dea ceea ce parintii imi refuzasera. Oare ii iubisem macar pe acesti oameni?
Nu, ceea ce ma manase fusese doar dorinta de a primi iubirea lor, fiindca intr-un fel sau altul semanasera cu
mama mea sau cu tatal meu. Continuasem deci sa caut iubirea parintilor mei in alti oameni si voiam sa-i schimb
pe acei oameni, asa cum odinioara voisem sa-i schimb pe parintii mei, pentru a-i putea iubi.

Un act reflexiv si o concluzie rationala sunt neputincioase in fata durerilor ingrozitoare pe care le aduce
confruntarea cu trecutul. Aceste dureri fac ca prezentul sa ne apara identic emotional cu iadul copilariei. Cata
vreme mi-am vazut viata prin ochii plini de lacrimi si durere ai copilului care fusesem, nu am fost capabil sa ma
eliberez de sentimentele profunde de inutilitate a tuturor eforturilor mele. Nu primisem nimic, ramasesem cu
mainile goale. As fi vrut sa mor decat sa continui sa traiesc asa. Dar exact acestea fusesera sentimentele mele
ca si copil mic: o sa mor daca ma lasati sa flamanzesc fara iubire; nu ma pot bucura nici o secunda ca exist
daca voi nu ma iubiti; am nevoie de iubirea voastra ca sa pot trai, dar voi mi-o refuzati. Totul este fara sens,
dar nu vreau sa mor, vreau sa traiesc si vreau sa va pot iubi. Nu am cum sa va transmit cat de tare imi doresc
ca voi sa fiti acei parinti care sa-mi poata oferi ce-mi trebuie.

Se pare ca pentru a-mi schimba prezentul nu era de ajuns sa-mi amintesc de evenimentele traumatizante din
copilarie, cum ar fi violenta si atacurile incestuoase ale mamei sau indiferenta tatalui, si sa traiesc constient
sentimentele dureroase care ieseau la iveala. De fapt ceea ce obtinusem era ca ranile copilariei continuau sa fie
mereu si mereu sfasiate, ca durerile sufletesti se accentuau si corpul raspundea cu depresii pentru a se apara.
Trairea progresiva a durerilor se dovedise la fel de daunatoare pentru corp cum fusese si reprimarea timp de
decenii intregi a sentimentelor puternice. Ardoarea cu care copilul din mine isi dorea parintii pe care nu-i
avusese niciodata nu a disparut doar fiindca am simtit-o constient. Mi-am pus cateva intrebari care m-au ajutat
sa vad lucrurile mai clar. Daca imi priveam mama cu toata obiectivitatea mea, oare imi mai doream in ziua de
azi iubirea acestei femei sau a unui om care sa semene cu ea? Mai degraba simteam nevoia sa-i evit pe mama
mea si pe tatal meu si pe orice alt om care ar fi fost ca ei. Oare imi mai doream in ziua de azi ca mama mea sa
ma iubeasca, aceasta femeie care imi produsese atata suferinta? Barbatul adult din mine a fost capabil sa
articuleze ceea ce copilul din mine nu a putut nici macar sa gandeasca: a cui iubire o doresti tu atat de mult?
Si daca nu ai putut in copilarie s-o iubesti, ce mai vrei azi de la ea? De ce ai sentimente de vinovatie daca nu ai
iubit-o pe mama ta si nici ea pe tine? Daca nicaieri nu ai gasit pic de iubire, nu mai esti legat de nimic. Poate
ca nici nu ai avut cum sa stii ce este aceea iubirea, dar acum iti poti oferi sentimentele unor oameni care le si
merita. Un om care te-a batut si te-a folosit nu a meritat niciodata iubirea ta. Unui asemenea om nu ii
datorezi nimic, deoarece el ti-a ramas dator totul. De ce ti-e mila de un asemenea om in loc sa-ti fie mila de
copilul nevinovat care ai fost? Ce ii datorezi acestui om? Absolut nimic, in realitate imi datorez mie insumi,
puterii, talentului si inteligentei mele, ca nu m-am lasat distrus sau nu am innebunit de suferinta din cauza
copilariei. Nu m-a ajutat nimeni. Nici macar tatal meu.

A fost hotarator pentru mine sa realizez cum parintii mei au incercat permanent sa ucida dorinta mea de a ma
exprima in mod creativ si mai ales dorinta mea de comunicare, au facut-o intentionat, din invidie, fiindca ei
insisi nu avusesera voie sa-si dezvolte propriile nevoi si sa-si realizeze propriile dorinte. Cu cat vedeam mai
concret aceasta realitate, cu atat imi crestea indignarea. Niciodata nu voi mai primi dragostea de care as fi
avut nevoie in copilarie, dar asta nu trebuia sa insemne ca nu mai puteam sa simt nici o bucurie in viata de
adult. De ce sa nu-mi pot realiza singur dorintele? In copilarie fusese periculos pentru mine sa-mi arat talentul
si aptitudinile fiindca parintilor mei le provocam panica, exceptie facand cazul cand puteau ei sa se laude cu
realizarile mele si sa se impodobeasca cu laurii mei. Aceasta teama s-a inradacinat adanc in corpul meu prin
multe experiente reale si nu aveam cum s-o elimin atata vreme cat ramaneam legat mai ales de mama mea,
prin dorinta inca activa de a primi iubirea parintilor mei. Aceasta sete de a primi iubirea de care as fi avut
candva nevoie m-a determinat din pacate sa-mi sacrific nevoile sufletesti autentice pe altarul iluziei. Copilul
din mine gandea asa: daca sacrificiul meu este destul de mare, atunci trebuie ca mama sa ma iubeasca intr-o
buna zi. Mai intai trebuie sa fiu iubit, abia apoi pot sa traiesc. In clipa cand setea dupa aceasta iubire a avut
voie sa scada, s-a nascut in mine o alta sete, productiva, indreptata spre viitor: setea de autenticitate, setea
dupa omul din mine care nu avusese voie sa se dezvolte si sa se arate. Iubirea unui adult nu este o lege a
naturii, fiindca adultul poate alege.

In cursul acestui proces mi-a devenit tot mai clar de ce toti acei oameni care imi povestisera ca isi iubeau
parintii si voiau sa-i ierte nu reuseau cu adevarat sa se elibereze de depresii. Cei care faceau o terapie in care
le era permis sa-si articuleze sentimentele se simteau per total mai relaxati si mai plini de viata si le erau
recunoscatori terapeutilor, insa simptomele nu se reduceau sau erau doar inlocuite de alte simptome. De pilda,
o dependenta a putut fi intrerupta, insa individul respectiv nu era capabil sa se concentreze mai mult de cinci
minute la o activitate si intra in panica la gandul de a-si cauta un loc de munca, deoarece in persoana sefului el
il identifica inconstient pe tatal lui si se temea in continuare de violenta tatalui. In terapie acei oameni au fost
incurajati sa-si ierte parintii si sa-si accepte soarta, asa cum a fost ea. Trupul lor in schimb s-a aparat impotriva
ignorarii realitatii si a insistat prin intermediul simptomelor ca acei oameni sa isi vada in sfarsit parintii asa cum
fusesera acestia cu adevarat. Intr-o terapie care are ca scop declarat iertarea, acest lucru nu este posibil din
principiu, deoarece perceptia reala a parintilor abuzivi exclude iertarea. Nevoia de a-i ierta pe parintii abuzivi
nici macar nu va iesi la suprafata, cand acesti parinti vor fi vazuti in lumina necrutatoare a realitatii.

Curajul de a descoperi adevarul, pe care adultul si-l permite spre deosebire de copilul neajutorat si dependent,
nu reprezinta inca eliberarea de consecintele trecutului si nu echivaleaza in nici un caz cu notiunea de
vindecare. Faptul ca nu am mai fost dispus sa-i menajez pe parintii mei mi-a pus insa in mana cheia cu care sa
deschid poarta inchisorii mele si sa cercetez ce se afla dincolo de lumea copilariei mele.

In terapia mea a fost semnificativ faptul ca terapeutii mei nu-mi puneau niciodata intrebarile care imi treceau
mie prin cap, fara terapeut. In terapiile mele am ramas prizonierul simptomelor si acestea chiar s-au accentuat
in decursul terapiei, deoarece terapeutii mei se temeau sa-i puna la indoiala cu adevarat pe parintii mei. Trupul
meu imi semnaliza insa foarte clar ca adevarul si nevoile lui erau ignorate. Ca si in copilarie, in acele terapii imi
era oferita doar morala, pe care nu am putut s-o identific multa vreme, deoarece de data asta nu o primeam
insotita de batai, ci de o atitudine prietenoasa.

Educatie in loc de terapie

Foarte rar aud ca cineva se intreaba de ce suntem atat de fixati pe ideea ca le datoram parintilor cu orice pret
iubire si iertare. Eu personal am primit in copilarie hrana otravita a incestului, pe care trebuia sa-l consider
iubire, si hrana otravitoare a moralei, care imi inocula ca este de datoria mea sa-mi iubesc parintii. Mama mea
cea incestuoasa avea grija sa-mi repete de trei ori pe zi porunca a patra. Tocmai ea era apostolul moralei in
copilaria mea. Este foarte posibil ca din aceasta cauza sa fi capatat eu o asemenea alergie la morala.
Descoperisem deja anumite fapte esentiale despre copilaria mea atunci cand am inceput psihanaliza. In fiecare
sedinta o confruntam pe analista mea cu amintiri despre atacurile mamei mele, pe care le lua la cunostinta in
tacere. Nici macar o data nu i-a scapat vreun cuvant din care sa fi simtit ca este ingrozita sau furioasa din cauza
faptelor relatate de mine. In schimb isi dadea silinta din greu sa ma convinga sa am intelegere pentru mama
mea. Dar in copilarie eu incercasem cu disperare s-o inteleg pe mama mea si chiar reusisem acest lucru la un
nivel mult mai profund decat cel al intelectului. Simtisem restristea sufleteasca ale mamei mele si de aceea imi
fusese intotdeauna mila de ea. Ca atare, aproape toata viata mea avusesem numai intelegere pentru mama
mea. Analista imi explica prietenos cat de depasita fusese mama mea de realitatea vietii ei si cat de obositor
trebuie sa fi fost eu in copilarie, prin asta refuzandu-mi dreptul de a ma intelege pe mine insumi. Descriindu-mi
numai lipsurile sufletesti ale mamei mele, lipsurile mele sufletesti erau aruncate la gunoi. Astfel am ramas
atunci prizonierul sentimentelor infantile de vinovatie, simptomele mi-au ramas inaccesibile, caci intelegerea
fata de mama mea producea in continuare mila numai fata de ea. Terapeuta sustinea ca doreste sa ma ajute sa-
mi vad parintii in mod diferential, cu ochii adultului, insa in realitate ea doar m-a impiedicat sa completez si sa
armonizez perspectiva copilului cu aceea a adultului. Ea de fapt m-a impiedicat sa percep cu adevarat
realitatea copilariei mele, sentimentele mele si pe parintii. Doresc sa explic asta prin doua exemple din
copilaria mea.

Cand aveam vreo trei ani, mama mea imi trezea adesea mila izbucnind in lacrimi din senin, vaicarindu-se
despre viata ei si chemandu-ma s-o consolez. Imi spunea ca existenta mea e singurul ei sprijin pe lumea asta.
Eu trebuia sa pun manutele pe fruntea ei, asa urma sa se simta mai bine. Manutele mele, sustinea mama mea,
ar fi avut puteri miraculoase de vindecare. Acum stateam intins pe canapea si povesteam scarbit acest episod.
Concomitent inca simteam acea grija a copilului din mine fata de mama mea. Terapeuta a reactionat cu
entuziasm: Vedeti, a spus ea, vedeti cat de mult ati insemnat totusi pe de o parte pentru mama dvs. Asta e
ceva pozitiv. Ca orice om care incepe sa aprofundeze realitatea copilariei lui, si eu voiam sa-mi pastrez
imaginea pozitiva a mamei mele. Nu stiam daca sa am incredere in mesajele trupului meu, in sentimentele
mele sau in versiunea data de mama despre copilaria mea. Simteam santajul si dominatia ocupationala a mamei
mele, dar nu puteam intelege aceasta realitate. Analista mea considera evident ca era mai important sa
descopar partile bune si pozitive ale mamei mele, ca sa-mi mentin iluzia iubirii materne, in loc sa ma ajute sa
identific prin ce manipulari imi fusese extorcata o viata intreaga mila fata de mama mea. Era evident ca
analista nici nu putea concepe ideea ca mama mea nu ma iubise deloc, ci ca doar ma folosise cum avusese ea
nevoie. Bineinteles ca fusesem important pentru ea, vital chiar, eu eram hrana ei, oxigenul ei, intr-o
asemenea masura incat nu avusesem nici cel mai mic drept sa traiesc o viata proprie. Cum poate cineva sa
numeasca asa ceva iubire? Si de ce oare analista devenea foarte volubila cand era vorba de mama mea si
respecta atat de strict abstinenta psihanalitica atunci cand relatam experientele incestuoase la care ma
supusese mama?

Intr-una din sedintele de mai tarziu, am povestit de ziua cand implinisem opt ani. Primisem de la mama mea un
mic tigru de plus si imi venise rau de bucurie la propriu. Daca mama imi facea o asemenea bucurie, nu insemna
asta ca ma iubeste totusi? Fusese intrebarea copilului de opt ani. Acum aveam in sfarsit un prieten cu care sa
vorbesc, un prieten care urma sa fie mereu langa mine. Ii eram recunoscator mamei. Analista a fost in final mai
bucuroasa decat fusesem eu in ziua aceea cu aniversarea: Vedeti, descoperim mereu ca ati primit si ceva bun
de la mama dvs.. Si a repetat: Descoperim mereu cate ceva pozitiv. Daca intr-adevar asa ar fi stat lucrurile
in realitate, corpul meu ar fi trebuit sa reactioneze prin a se relaxa si a-si gasi linistea. In schimb, depresia s-a
accentuat, deoarece nu ma apropiam deloc de realitatea copilariei mele. Cat de singur trebuie sa ma fi simtit in
copilarie daca ii fusesem mamei mele atat de recunoscator pentru un obiect lipsit de viata... Poate un copil
care este cu adevarat iubit sa se simta atat de singur langa mama lui? Si cate animale de plus, cate papusi, cate
ciocolate, cate prajituri pot contracara violenta continua, neglijarea si exploatarea atat emotionala cat si
fizica? Unde gasesc un motiv real si solid care sa ma oblige la recunostinta fata de mama mea?
Am ales intentionat aceste exemple din copilaria mea pentru a arata in ce masura teama anumitor terapeuti de
a-i acuza pe parinti pentru faptele lor incetoseaza perspectiva reala a adultului asupra copilariei, asupra
sentimentelor si a parintilor, asa cum au fost acestia cu adevarat. Neutralitatea psihanalitica atat de laudata nu
a fost prezenta in analiza mea. Psihanaliza, care se prezinta adesea ca fiind obligata sa se adapteze la spiritul
informatiilor critice, s-a dovedit in cazul meu o metoda moralista si neglijenta de a le da dreptate parintilor cu
orice pret. Cat am ramas la aceasta analista care a fost total indiferenta si a ignorat complet soarta copilului
din mine, am ramas prizonierul depresiei; cum am intrerupt aceasta terapie, simptomele depresiei au scazut in
intensitate.

Dupa experienta cu terapie psihanalitica am simtit nevoia sa gasesc un terapeut care sa ma ajute sa fiu de
partea copilului si sa ma eliberez de contrangerea de a mai cauta disperat dovezi ca mama mea m-ar fi iubit. In
special am cautat un terapeut empatic care sa realizeze si sa ia in serios consecintele dezastruoase pe care
copilaria mea le-a avut asupra vietii mele ca adult.

Intre timp exista multe terapii, mai ales axate pe limbajul corpului, care ii incurajeaza pe clienti sa-si exprime
sentimentele autentice. Clientului i se cere sa-si articuleze toate sentimentele, inclusiv furia si ura fata de
parinti. Unii ar putea fi tentati sa creada ca in aceste terapii mai moderne, care iau in serios consecintele
abuzului si maltratarii copiilor, nu mai este loc pentru morala.

In sfarsit am intalnit un terapeut care lucra, pe baza unei psihologii de adancime (Tiefenpsychologie), cu corpul
si cu sentimentele, folosind elemente de bioenergie si metode de terapeutica primara. Initial a parut ca este
fara rezerve de partea mea si impotriva parintilor mei si mi-a repetat mereu ca toate sentimentele mele erau
binevenite in terapie, fara a fi evaluate in vreun fel. Aceasta promisiune a mobilizat in mine speranta ca in
sfarsit voi fi vazut si acceptat asa cum eram; toate sperantele baiatului din mine au prins din nou aripi. Astfel,
am incercat in terapie sa ma arat exact asa cum eram, cu intreaga paleta si dimensiune a emotiilor mele
autentice, ceea ce in cazul meu implica multe temeri, deoarece tocmai acele sentimente autentice imi fusesera
interzise si persecutate. Am povestit despre disperarea mea de a nu fi putut trai asa cum as fi avut nevoie,
despre faptul ca tot ce stiam acum referitor la efectele copilariei mele abuzive asupra vietii de adult ma
aruncase frecvent intr-o stare de deznadejde cumplita. I-am explicat terapeutului cat de mult ma zbatusem sa
imi salvez si sa-mi dezvolt nevoile autentice care imi fusesera negate in copilarie.

Apoi am inceput sa realizez ca in orele de terapie puteam sa discut despre durerea mea, insa nu-mi puteam
exprima sentimentele in prezenta terapeutului, desi in afara terapiei eram constient de ceea ce simteam. Spre
deosebire de terapia psihanalitica, aici stateam in fata terapeutului si credeam ca identific la el o anumita
neliniste de fiecare data cand ii vorbeam despre conflictul chinuitor dintre nevoile mele autentice si viata mea
reala de zi cu zi. Voiam sa stiu de ce nu puteam sa actionez asa cum era bine pentru mine. Se temea terapeutul
si ma bloca astfel sau cum imi explica terapeutul exista in mine o rezistenta inconstienta? Nu eram sigur,
simteam doar cum corpul meu se inchidea in el si refuza comunicarea cu terapeutul.

Intr-o buna zi i-am povestit terapeutului ca la varsta de 12 ani incepusem sa inventez povesti si sa le scriu. Ii
aratasem mamei ceea ce scrisesem, iar ea rupsese totul in bucati si ma silise sa adun bucatile de hartie de pe
jos si sa le arunc la gunoi. Mama mea nu suporta sa ma vada ca fac ceva creator, deoarece ea nu avea aceasta
capacitate, nu suporta sa ma vada plin de viata. Terapeutul a reactionat scandalizat, dar nu in fata
comportamentului lipsit de inima al mamei mele: Trebuie sa incetati odata sa va acuzati permanent parintii,
altfel nu puteti sa va insanatositi. Trebuie sa va asumati raspunderea pentru propria viata. Trebuie sa va
acceptati soarta si sa-i iertati pe parinti. Trebuie sa va integrati soarta intr-un context spiritual, numai asa
puteti da un sens vietii dvs..
In loc de empatie fata de copilul care fusesem, terapeutul imi oferea morala si concomitent si amenintarea
despre ce se va intampla daca nu respectam morala. Ba chiar a facut un pas decisiv si mai departe: nu-mi
proclama mesajele bisericii-mame, care ii pareau prea conventionale sau burgheze, dar imi prezenta un raspuns
religios ca surogat pentru viata reala, pentru dezvoltarea nevoilor mele personale autentice.Terapia cu el nu
era numai educatie, ci si un fel de pseudo-religie.

In mod vadit corpul meu inregistrase teama si neajutorarea terapeutului mai devreme decat o facuse
constientul meu. De aceea imi fusese atat de greu sa-mi arat sentimentele in terapia cu el. Dar deoarece
terapeutul trezise in mine speranta ca voi fi in sfarsit acceptat asa cum eram, nu am reusit mult timp sa ma
eliberez din aceasta terapie daunatoare. Copilul din mine astepta ca el sa se tina de promisiune. Inainte de a
intrerupe terapia, am mai aflat ca terapeutul respectiv isi dorise el insusi dintotdeauna sa devina scriitor. Sa fi
fost de vina invidia, care se manifestase si la mama mea, pentru faptul ca terapeutul era de partea mamei si
astfel imi boicota eforturile pentru a-mi realiza nevoile personale pe care ca adult sunt capabil sa mi le
realizez?

Dincolo de morala

Am cautat mereu comunicarea cu alti oameni despre experientele lor din copilarie nu numai in grupe, ci si in
alte situatii. Aproape fara exceptie, oamenii cu care vorbeam invocau iertarea si spiritualitatea ca remediu
universal. Ca si oamenii pe care-i cunoscusem in grupele de terapie, toti se temeau sa-si condamne clar parintii,
sa evalueze critic comportamentul acestora si se agatau de ideea pe care o numeau iubire fata de parinti. Am
avut nevoie de multi ani ca sa realizez ca nici macar nu simt nevoia sa-mi iubesc parintii si ca astazi nici nu mai
am nevoie de iubirea lor. Teama terapeutilor mei fata de propriii lor parinti si de realitatea propriei lor copilarii
m-a costat mult timp.

In realitate, nu s-a adeverit absolut nici una din temerile difuze si amenintarile pe care le-am tot auzit in
terapii si prin alte parti. Nu am simtit niciodata ca as fi plin de ura numai pentru ca nu-i iert pe parinti. Ba chiar
dimpotriva: examinarea atenta a parintilor mei mi-a trezit nevoia sa-mi traiesc propria mea viata. Sentimentele
de vinovatie au disparut aproape in intregime dupa ce am vazut cum imi fusesera impuse cu forta. Compasiunea
fata de copilul care am fost inlocuieste mila fatala fata de mama mea pe masura ce reusesc sa nu mai permit
vechilor mesaje inoculate de parinti sa-mi blocheze realizarea nevoilor si dorintelor proprii, fiind acum capabil
sa identific clar acele mesaje toxice. Corpul meu a stocat lipsurile timpurii, setea de iubire din copilarie. Corpul
cauta mai departe hrana pe care nu a primit-o la timpul potrivit. Pot acum sa compensez golul si gaura pe
care mi le-au lasat mostenire parintii si care vor face parte pentru totdeauna din viata mea, atunci cand ma
orientez dupa nevoile si sentimentele mele autentice. Corpul semnalizeaza si acest lucru, prin sentimentul de
bucurie. Depresia si celelalte simptome se reintorc doar atunci cand ma mai las prada fricii fata de parintii pe
care i-am integrat. Acest proces nu s-a incheiat inca si urmeaza sa vad unde ma va duce. Mi-a mai ramas
urmatoarea intrebare: oare nu li se poate lua clientilor unei terapii teama de golul sufletesc si de durere
(teama inevitabila in descoperirea traumelor copilariei) daca ei simt ca terapeutul este un om care se
pozitioneaza in mod sincer de partea copilului din ei? Acest sprijin ar putea sa evite repetarea durerilor. Un om
isi va asuma raspunderea pentru viata lui atunci cand va avea voie sa-si priveasca trecutul cu toate posibilitatile
care ii stau la dispozitie ca adult.

Psihanaliza nu face altceva, in multe cazuri, decat sa-i apere pe parintii de odinioara cu ajutorul dogmelor ei de
fier si sa-l acuze tot pe copil, lasandu-l singur cu durerea lui. De peste o suta de ani face asta. Abia in ultimele
doua decenii a inceput sa fie luata in serios in cadrul diverselor curente psihoterapeutice realitatea abuzului
copilului si a incestului. Se poate spune ca aceste forme de terapie au fost descoperite de clienti care fusesera
victimele ale abuzului si incestului. Cu toate acestea, nu prea exista publicatii in care sa nu se vehiculeze
iertarea si spiritualitatea ca premize ale vindecarii de trauma incestului. Supunerea fata de parinti si fata de a
patra porunca pare a fi inca o arma eficace.

Morala si religia sunt puternic legate una de alta, iar atunci cand conceptele terapeutice nu ofera morala ca
ultim colac de salvare, se impune terapia insasi ca un fel de religie. Cand am examinat diversele concepte de
terapie primara, m-a cuprins treptat un sentiment de disconfort. Fondatorul terapiei primare, Arthur Janov, a
descris in cartile sale cum toate experientele noastre, inclusiv cele din frageda copilarie, sunt stocate in corpul
nostru si pot fi regasite acolo. Janov a precizat cat de indispensabile sunt mesajele pe care ni le da corpul
nostru. Eu insa m-am intrebat ce parere trebuie sa am despre un concept terapeutic care imi sugereaza ca am
capacitatea de a simti doar atunci cand simt durere. La capatul unui drum lung si plin de suferinta mi se
promitea salvarea, chiar paradisul. Mesajul terapiilor primare este urmatorul: dupa ce am suferit suficient de
mult si de groaznic, voi fi un alt om. Oare nu seamana cu imaginea religioasa a purgatoriului, din care pot iesi
candva la fel de vindecat si iluminat? Si nu sare in ochi faptul ca toate conceptele terapiei primare promit
vindecarea suferintei corpului si o solutie pentru orice problema sociala?

Porunca referitoare la iubirea parintilor este adanc ancorata in cultura noastra si poate din acest motiv ea nu
este pusa sub semnul intrebarii. Este veche de milenii si i-a fost transmisa lui Moise pe muntele Sinai. Aceasta
porunca merita o examinare mai atenta. In versiunea de care dispun eu, ea suna asa: Cinsteste pe tatal tau si
pe mama ta, ca bine sa-ti fie tie si multi ani sa traiesti pe pamantul pe care ti-l va da Dumnezeul tau (Exodus
20, 12). Cu cat citeam mai des aceasta porunca a decalogului, cu atat imi crestea mirarea. Presupunand ca
Moise nu a auzit gresit, caci totusi poruncile i-au fost transmise in zgomot de trompete si de tunete, nici macar
Dumnezeu nu a afirmat ca trebuie sa ne iubim parintii, ci ca trebuie sa-i cinstim. E o deosebire enorma, deci se
pare ca ne-am inselat cu totii. Cine nu-si cinsteste parintii va trebui chipurile sa ia in calcul o moarte timpurie.
Aici regasim panica fatala a copilului mic, pe care parintii il ameninta cu retragerea afectiunii. Si de fapt ce
inseamna sa cinstesti pe cineva? Imi vine in minte notiunea de cinstire, venerare, dar in ideea de a venera pe
cineva se ascunde si teama. Ambele notiuni seamana foarte mult cu idealizarea. Astfel, la baza celei de-a patra
porunci se afla soarta multor copii, inclusiv a mea: mi-am idealizat parintii decenii de-a randul, fiindca ma
temeam de ei si nu-i puteam iubi. Acum am incetat si nu am murit. In a patra porunca regasesc si temerile si
interpretarile terapeutilor mei, care imi tot propovaduisera: idealizeaza-ti in continuare parintii, altfel o sa-ti
mearga tot mai prost. Ceea ce mi-au spus ei nu era adevarul.

Ceea ce ramane in final este dezamagirea copilului la adresa parintilor, mai ales la adresa mamei. Daca l-as
intreba, copilul mi-ar spune: Doare atat de tare s-o vad pe aceasta femeie, mama mea, asa cum a fost cu
adevarat. Sunt atat de dezamagit. Si mi-e rusine ca am scuzat-o si menajat-o mereu. A fost in zadar, a fost
atat de inutil. Am vrut s-o salvez, imi era mila de ea. Mi-am dorit cu atata ardoare o mama frumoasa si
inteligenta, numai din cauza asta am vrut s-o salvez si m-am straduit din rasputeri s-o iubesc. Speram cu tot
sufletul meu ca atunci ma va putea iubi si ea. Pentru asta am sacrificat totul, mi-am sacrificat trupul, sufletul
si toata vitalitatea. Poti acum sa intelegi de ce nu imi pot iubi mama?