Sunteți pe pagina 1din 7

STATUTUL JURIDIC AL EMBRIONULUI UMAN

Prep. univ. drd. RAMONA DUMINICĂ

Prin acest articol am încercat să aduc în actualitate o problemă controversată în domeniul


protecţiei drepturilor omului: situaţia juridică a embrionului uman. În doctrină se apreciază că
există ambiguitate pe acest plan din cauza lipsei unei definiţii juridice a dreptului la viaţă şi
imposibilităţii stabilirii exacte a limitelor sale. Având în vedere progresul ştiinţelor medicale şi
posibilitatea apariţiei unor abuzuri, este preferabil să-i fie recunoscut embrionului uman un statut
juridic care să-i asigure în mod eficient protecţia. Pentru aceste considerente există preocupări în
acest domeniu la nivel european. În acest sens, merită amintite Recomandările Consiliului Europei
în privinţa protecţiei fetusului şi a prevenirii folosirii abuzive a manipulărilor genetice, dar şi
Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicinei.
Bulversate de multitudinea de păreri diferite, ştiinţele juridice încearcă să stabilească statutul
juridic al embrionului, în centrul controversei, găsindu-se „potenţialitatea” embrionului de a
deveni o fiinţă umană. Pe durata gestaţiei, embrionul este parte a altui corp, mai exact parte a
corpului mamei. Prin urmare, el nu este dotat cu o personalitate juridică distinctă de cea a mamei,
deşi în anumite situaţii legea îi recunoaşte unele drepturi.
În prezent, nu există încă o poziţie unitară cu privire la statutul juridic al embrionului, fiind
necesar să se elaboreze prevederi exprese şi cu forţă juridică reală.

O problemă controversată în domeniul drepturilor omului o constituie stabilirea limitelor


dreptului la viaţă. Dreptul la viaţă, deşi reprezintă condiţia sine qua non pentru exercitarea celorlalte
drepturi, nu se bucură totuşi de existenţa unor graniţe bine delimitate. În doctrină 1 se apreciază că
acest aspect se datorează lipsei unei definiţii juridice a noţiunii de "viaţă", nefiind încă acceptată în
mod unitar o asemenea definiţie în documentele internaţionale.
Astfel, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 2, se arată în articolul 3: "orice fiinţă are
dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale". Într-o exprimare similară, Pactul
Internaţional privitor la drepturile civile şi politice3 precizează în articolul 6: "dreptul la viaţă este
inerent persoanei umane. Acest drept trebuie să fie protejat de lege. Nimeni nu poate fi privat în
mod arbitrar de viaţa sa". Prin urmare, se observă că în aceste documente nu se regăseşte o definiţie
a noţiunii de „viaţă”, ci doar se enunţă dreptul la viaţă, ezitându-se în clarificarea exactă a
conceptului. Nici literatura de specialitate nu aduce lămuriri în acest domeniu, constatând doar
ambiguităţile legislative în acest sens4 sau afirmând doar că dreptul la viaţă este un principiu
fundamental, o condiţie a exercitării celorlalte drepturi garantate5. Se poate desprinde totuşi, în mod
indirect, o clarificare a noţiunii din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care stabileşte
primatul criteriului vieţii spirituale asupra criteriului vieţii biologice, afirmând în articolul 1: "Toate
fiinţele umane [...] sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă"6.

1
Mona-Maria Pivniceru, Florin Dorian Dăscălescu, Limita inferioară a dreptului la viaţă: între protecţia fetusului
uman, dreptul la avort şi progresul ştiinţelor biomedicale, în Revista Română de Bioetică, vol. 1, nr. 4, Iaşi, 2003
2
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, publicată în Drepturile omului - Documente adoptate de organisme
internaţionale (culegere de texte), Ed. Adevărul, Bucureşti, 1990, p. 13
3
Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, publicat în Drepturile omului - Documente adoptate de
organisme internaţionale (culegere de texte), Ed. Adevărul, Bucureşti, 1990, p. 77 şi urm.
4
Turpin D., Theorie generale des libertes publiques, Armand Colin, Paris, 2000, p. 49.
5
J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l'homme, L.G.D.J., Paris, 2002, p. 77
6
Sudre F., Droit international et europeen des droits de l'homme, Presses Universitaires de France, Paris, 1999, p. 199

1
Ezitările în acest domeniu generează interpretări variate şi incertitudini nedorite asupra
protecţiei acestui drept esenţial. Practic, problema poate fi dezbătută dintr-o dublă perspectivă:
recunoaşterea dreptului la avort şi protecţia fetusului. În acest domeniu, medicina şi dreptul se
confruntă cu multiple controverse etice rezultate în urma progreselor ştiinţifice.7
Având în vedere progresul ştiinţelor medicale şi posibilitatea apariţiei unor abuzuri, este
preferabil să-i fie recunoscut embrionului uman un statut juridic care să-i asigure în mod eficient
protecţia. Consecinţele experimentelor asupra embrionului uman sau cele ale naşterilor controlate
medical pot fi uneori foarte grave şi protecţia copilului ce urmează să se nască devine la fel de
importantă ca cea a copilului deja născut. Pentru aceste considerente, preocupările pe plan european
în acest domeniu ar putea fi încadrate în două etape de evolutie. Prima etapă este reprezentată de
Recomandările Consiliului Europei în privinţa protecţiei fetusului şi a prevenirii folosirii abuzive a
manipulărilor genetice, fiind caracterizată printr-o forţă juridică restransă. Recomandările conţin
propuneri ale Adunării Parlamentare adresate Comitetului de Miniştri, implementarea lor, fiind de
competenţa Guvernelor naţionale. O a doua etapă o constituie adoptarea Convenţiei asupra
drepturilor omului şi biomedicinei (Oviedo, Spania, 4 Aprilie 1997). O Recomandare a Consiliului
Europei privind ingineria genetică (nr. 934 din 1982) defineşte această noţiune ca fiind: aplicarea
noilor tehnici ştiinţifice de recombinare artificială a materialului genetic provenit de la organismele
vii.8 Referitor influenţa cercetărilor experimentale asupra sănătăţii, a securităţii şi a mediului,
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei ţine cont de aspecte cum ar fi: faptul că tehnicile
ingineriei genetice oferă un imens potenţial industrial şi agricol care, în cursul următoarele decenii,
ar putea să ajute la rezolvarea problemelor mondiale de producţie alimentară, energie şi materii
prime; descoperirea şi punerea la punct a acestor tehnici reprezintă un pas înainte fundamental în
cunoaşterea ştiintifică şi medicală. Astfel, Adunarea recomandă Comitetului de Miniştri (paragraful
7) o serie de măsuri eficiente în domeniul amintit, cele mai importante dintre acestea fiind: de a
elabora unui acord european privind folosirea legală a tehnicilor de inginerie genetică asupra
fiinţelor umane, de a alinia legislaţiile naţionale în acest sens şi de a promova încheierea acordurilor
asemănătoare la nivel mondial, de a consacra recunoaşterea expresă, în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, a dreptului la un patrimoniu genetic care să nu fi suferit nicio manipulare, decât
cele care rezultă din aplicarea anumitor principii recunoscute ca fiind compatibile cu respectarea
drepturilor omului.
Cea mai completă Recomandare referitoare la protecţia copilului ce urmează a se naşte este
Recomandarea 1046/1986 privind folosirea embrionilor umani şi a fetuşilor în scopuri terapeutice,
ştiinţifice, industriale şi comerciale. Ea cuprinde regulile ce guvernează folosirea embrionului sau
fetusului uman şi prelevarea ţesuturilor lor în scopuri terapeutice.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei consideră că embrionul şi fetusul uman trebuie
să fie trataţi în toate situaţiile cu respectarea demnităţii umane şi că utilizarea ţesuturilor trebuie să
fie strict limitată şi reglementată în vederea realizării scopurilor terapeutice pentru care nu există
alte mijloace (paragraful 10)9. Se precizează nevoia de cooperare europeană în acest domeniu,
deoarece doar o reglementare naţională izolată nu ar avea niciun efect, pentru că orice activitate în
acest domeniu ar putea fi cu uşurinţă realizată într-o altă ţară, unde prevederile legale lipsesc
(paragraful 12). Recomandările cele mai importante făcute Comitetului de Miniştri privesc:
interzicerea creării embrionilor umani prin procedeul fertilizarii in vitro, în scopul cercetării pe
durata vieţii sau după moarte, stabilirea unui sistem adecvat de sancţiuni pentru a asigura
respectarea regulilor enunţate, înfiinţarea unor registre naţionale a centrelor medicale autorizate să
pună în practică aceste tehnici în scopuri ştiinţifice.

7
Mona-Maria Pivniceru, Florin Dorian Dăscălescu, Limita inferioară a dreptului la viaţă: între protecţia fetusului
uman, dreptul la avort şi progresul ştiinţelor biomedicale, în Revista Română de Bioetică, vol. 1, nr. 4, Iaşi, 2003
8
Site-ul Internet al Departamentului de Bioetică din cadrul Consiliului Europei http://legal.coe.int/
bioethics/html/autre.htm.
9
Ibidem

2
De asemenea, se arată că sunt deviaţii de la utilizarea embrionilor şi a fetuşilor în scopuri strict
terapeutice fapte precum: crearea unei fiinţe umane identice prin clonare sau alte metode, inclusiv
în vederea selectării rasei, implantarea unui embrion uman în uterul unui animal sau invers,
producerea unei fiinţe umane autonome în afara uterului unei femei, într-un laborator, alegerea
sexului copilului prin manipulări genetice, urmărindu-se scopuri neterapeutice etc. În paragraful 15
al documentului se stabileşte direcţia de urmat în cazul contradicţiilor din domeniul bioeticii. În
folosirea embrionilor/fetuşilor umani trebuie să se ţină cont de echilibrul ce e necesar să existe între
principiul libertăţii cercetării ştiinţifice şi respectul vieţii umane şi al drepturilor omului.
Un alt document ce merită menţionat este Recomandarea 1100/1989. În cadrul acesteia se
precizează că este potrivit ca protecţia legală să fie acordată embrionului uman din momentul
fertilizării celulei ou.
Recomandarea 1160/199110 asupra pregătirii unei Convenţii de Bioetică stabilea de la început
în paragraful 1 importanţa acestui nou domeniu: aplicaţiile combinate ale biologiei, biochimiei şi
medicinei dau naştere unor probleme universale care necesită soluţii eficiente şi care au determinat
apariţia unei noi discipline numite bioetică.
Nu în ultimul rând merită menţionată şi Recomandarea 1240/199411 relativa la protecţia şi
brevetabilitatea produselor de origine umană, prevede în paragraful 1: "Adunarea aminteşte că fiinţa
umană este un subiect de drept - şi nu obiect, iar corpul uman este inviolabil şi inalienabil, fiind
legat de persoana fizică titulară de drepturi şi obligaţii şi că în consecinţă pot fi instituite limite în
privinţa folosirii acestuia".
Toate cele cinci recomandări reprezintă o evoluţie importantă pentru realizarea unei protecţii
eficiente a fetusului şi pentru prevenirea abuzurilor în domeniul manipulărilor genetice şi au
constituit şi o sursă de inspiraţie pentru adoptarea legislaţiilor naţionale în domeniul bioeticii.12
La 7 aprilie 1997 la Oviedo (Spania) a fost adoptată Convenţia asupra Drepturilor Omului şi
Biomedicinei. Ea cuprinde 14 capitole şi 38 de articole şi este considerată primul document legal
destinat protecţiei demnităţii, drepturilor şi libertăţilor omului. Convenţia a intrat în vigoare la 1
decembrie 1999, statuând în articolul 18 un principiu fundamental în planul protecţiei embrionului
uman: “În cazurile în care legea autorizează cercetările pe embrionii in vitro, trebuie să asigure o
protecţie adecvată a embrionului. Crearea embrionilor umani în scopuri de cercetare este interzisă.”
Capitolul IV "Genomul uman" prezintă două cazuri de modificări genetice. Astfel, o intervenţie
asupra genomului uman nu este posibilă decât în vederea unor scopuri preventive, de diagnosticare
sau terapeutice, sub condiţia de a nu avea ca urmare o modificare în genomul descendenţei
(articolul 13). Cercetările în acest domeniu pot aduce avantaje semnificative pentru umanitate, însă
utilizarea eronată a ingineriei genetice poate ameninţa nu numai individul, ci întreaga specie umană.
Modificările intenţionate asupra genomului uman ar putea viza crearea unui individ sau a unui
întreg grup selecţionat, dotat cu anumite caracteristici şi calităţi speciale. 13 În articolul 14 al
Convenţiei se arată că folosirea tehnicilor medicale nu este admisă pentru a determina sexul
copilului ce urmează să se nască, cu excepţia cazului când se urmăreşte evitarea unei boli ereditare
grave (articolul 14). Stabilirea sensului exact al noţiunii de "boală ereditară gravă" se regăseşte în
atribuţiile legislaţiei interne a fiecărui stat şi a dreptului european al drepturilor omului. În vederea
atingerii acestui scop, legiuitorul trebuie să apeleze la institute medicale specializate, organisme
etice naţionale sau internaţionale sau chiar la opinia publică.
De-a lungul timpului, situaţia juridică a embrionului uman a provocat şi continuă să provoace
puternice dispute în filozofie, religie, ştiinţă şi drept. Juriştii şi comitetele de etică se opresc la o
10
Site-ul Internet http://www.unav.es/cdb/acoerec91-1160.html.
11
Site-ul Internet al Departamentului de Bioetică din cadrul Consiliului Europei: http://legal. coe.int/
bioethics/html/autre.htm.
12
De exemplu, Legea franceză nr. 94-653, din 29 iulie 1994 privind respectarea corpului uman, site-ul Internet al
Centrului Naţional francez de Cercetare Ştiinţifică: http://www.cnrs.fr/ SDV/loirespectcorps.html.
13
Mona-Maria Pivniceru, Florin Dorian Dăscălescu, Limita inferioară a dreptului la viaţă: între protecţia fetusului
uman, dreptul la avort şi progresul ştiinţelor biomedicale, în Revista Română de Bioetică, vol. 1, nr. 4, Iaşi, 2003

3
definiţie apparent elocventă: embrionul uman este „un organism în curs de dezvoltare de la oul
fecundat până la realizarea unei forme capabile de o viaţă autonomă şi activă”. Mai exact, deşi este
un corp în devenire, embrionul sau fetusul (în funcţie de stadiul de evoluţie a sarcinii) nu este totuşi
o persoană decât după naştere14.
Părerile filosofice şi religioase sunt extrem de diverse. Religiile au adoptat poziţii total diferite
faţă de statutul embrionului uman. Astfel, poziţia Islamului este mai relaxată decât cea a Bisericii
Catolice. Cercetările asupra embrionului uman sunt acceptate în măsura în care ele preced
momentul în care embrionul capătă un suflet, respectiv a 40-a zi de la fecundaţie.
Poziţia evreilor este determinată de faptul că nici Biblia şi nici Talmudul nu stabilesc că statutul
întreg al fiinţe umane există în momentul fecundării, acesta dobândindu-se abia după o dezvoltare
după o fecundare. Drept urmare, în afara uterului, embrionul nu are un statut juridic.
Biserica Catolică consideră că fiinţa umană există din momentul fecundării, iar embrionul este
considerat o fiinţă umană care are dreptul de a fi respectată şi care trebuie să se dezvolte şi să
ajungă la termen. Nu este acceptată nici o distincţie între embrionii in vivo şi in vitro. Cercetările
asupra embrionului uman trebuie să fie condamnate.15
În cadrul filozofiei, opiniile se regăsesc în două mari curente: curentul utilitarist şi curentul
kantian. Curentul utilitarist, întâlnit în ţările anglo-saxone, consideră că finalitatea, respectiv
salvarea de vieţi prin utilizarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi medicale, justifică cercetările
efectuate asupra embrionului. Pe de altă parte, curentul kantian afirmă că studiile realizate asupra
embrionului nu trebuie condamnate în masă, ele trebuie doar limitate pentru a respecta potenţiala
fiinţă umană prezentă în embrion.
Teoreticienii consideră că este imposibilă interzicerea cercetărilor asupra embrionului. Ei
susţin că prin cercetarea ştiinţifică a embrionului se pot identifica soluţii pentru tratarea bolilor
sistemului nervos (boala Alzheimer, scleroza plăcilor), bolilor imunodeficitare, diabetului,
infarctelor miocardice etc.
De exemplu, la Institutul Cord Blood Registry (CBR) din Tucson (Arizona) S.U.A, sunt
păstrate peste 18.000 de mostre biologice ale unor nou-născuţi din 60 de ţări. În dimineaţa zilei de
31 octombrie 2005, la câteva minute de la naşterea infantei Leonor de Burbon (fiica prinţului Felipe
al Spaniei), un ginecolog de la Clinica Ruber din Madrid a tăiat cordonul ombilical al moştenitoarei
tronului Spaniei, a extras sânge din el şi l-a trimis institutului de mai sus, unde specialiştii au separat
celulele stem pe care le-au congelat la minus 196 C. Aceste celule pot fi folosite în tratamentul unor
eventuale boli de care ar putea suferi infanta Leonor.16
Bulversate de multitudinea de păreri diferite, ştiinţele juridice încearcă să stabilească statutul
juridic al embrionului, în centrul controversei, găsindu-se „potenţialitatea” embrionului de a deveni
o fiinţă umană. „Potenţialitatea” fiinţei umane nu reprezintă decât o posibilitate care trebuie
confirmată, astfel embrionului uman i se poate nega statutul juridic şi, pe cale de consecinţă, va fi
considerat un simplu obiect de laborator. Dat fiind faptul că statutul embrionului nu poate fi
confundat cu statutul juridic al omului, dreptul a creat „un om juridic diferit de om” (M.Herzog-
Evans)17. Dobândirea statutului juridic cere ca fiinţa umană să fie aptă de a fi titulara unor drepturi
pe care să le exercite. Diferenţa dintre om şi om juridic se accentuează în privinţa embrionului,
deoarece acesta nu este decât o potenţială fiinţă umană, neputându-i-se recunoaşte capacitatea de a
fi titular de drepturi pe care să le exercite . Pe durata gestaţiei, embrionul este parte a altui corp, mai
exact parte a corpului mamei. Prin urmare, el nu este dotat cu o personalitate juridică distinctă de
cea a mamei18, deşi în anumite situaţii legea îi recunoaşte unele drepturi. Această afirmaţie nu este
contrazisă de regula infans conceptus pro nato habetur quoties de commodi ejus agitur (copilul
conceput se consideră născut de câte ori este vorba de interesele lui). Pentru a opera această regulă
14
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Ediţia 2, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 5
15
C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 287
16
Ibidem, p. 288
17
Sophie Bricca şi Laurence Henry, Introduction au Droit, Ed. L.G.D.J., Paris, 2003, p. 83
18
Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Les persones. Les incapacites, ed. a-V-a, Ed. Cujas, Paris, 1999, p.29

4
este necesar să fie îndeplinite cumulative două condiţii: copilul să se nască viu şi să fie vorba despre
drepturile sale. Astfel se justifică şi faptul că legislaţia permite mamei, ca în primele luni de viaţă
ale embrionului să-l distrugă fără a motiva într-un anumit mod acest gest 19. Dacă legiuitorul aprecia
că embrionul este o persoană atunci ne aflam în prezenţa unei omucideri. Prin urmare, lipsa de
protecţie juridică a embrionului se regăseşte în dispoziţiile legale referitoare la întreruperea
voluntară a sarcinii.
Posibilitatea de a avorta reprezintă o componentă a prerogativei recunoscute persoanei de a
consimţi la intervenţii chirurgicale asupra propriului corp. De aceea, nici bărbatul cu care embrionul
a fost conceput nu are posibilitatea să se opună avortului, chiar dacă invocă protejarea unui interes
propriu sau pretinde că acţionează în interesul copilului nenăscut. 20 Pe de altă parte nu se poate nega
faptul că embrionul purtat de mamă constituie o persoană în devenire, tocmai de aceea viaţa sa este
apărată în lunile avansate de sarcină, avortul, fiind permis numai atunci când starea de sănătate sau
chiar viaţa mamei sunt puse în pericol. În doctrina actuală s-a propus o nouă analiză: copilul
nenăscut chiar dacă nu este dotat cu personalitate juridică, poate face obiectul unei protecţii minime,
în calitate de fiinţă umană potenţială, beneficiind cu acest titlu de un drept la integritate fizică.
Avortul, justificat de un imperativ absolut, cel al libertăţii şi protecţiei femeii în stare de suferinţă,
ar constitui doar o excepţie.21
Dezbaterea a fost relansată de Curtea de Casaţie a Franţei, prin pronunţarea în plen, la 17
noiembrie 2000, a unei decizii privind acţiunile în responsabilitate civilă formulate în contra
medicilor ale căror greşeli au contribuit direct sau indirect la naşterea unui copil handicapat. În
considerentele deciziei se reţin următoarele: “ Din moment ce erorile comise de un medic într-un
laborator în executarea unui contract încheiat cu o femeie însărcinată (nedetectarea rubeolei) au
împiedicat-o pe aceasta să-şi exercite alegerea de a întrerupe sarcina, cu scopul de a evita naşterea
unui copil atins de un handicap, acesta din urmă poate solicita repararea prejudiciului care rezultă
din acest handicap şi cauzat prin greşelile reţinute.” Copilului i s-a recunoscut un drept la acţiune
pentru repararea a ceea ce se numeşte “prejudiciu de viaţă” sau Wrongfull life, care îşi are cauza
într-o faptă comisă înainte ca el să se fii născut.22 Evoluţia jurisprudenţei şi discuţiile născute în
jurul acestui subiect au determinat legiuitorul francez să adopte o lege în 2002 prin care să dispună
că “nimeni nu se poate prevala de un prejudiciu rezultat din simplul fapt al naşterii sale.”
În concluzie, nu există, încă, o poziţie coerentă, unitară, în privinţa statutului embrionului. În
unele ţări (Ungaria, Polonia, Norvegia, Irlanda, Elveţia, Italia) sunt interzise cercetările asupra
embrionului. În Germania şi Austria este interzisă folosirea embrionului în alte scopuri decât
implantarea acestuia în cadrul unui PMA (Procedură Medicală de Fecundare Asistată). Alte ţări,
precum Spania, Suedia şi Finlanda permit cercetările asupra embrionului. Anglia autorizează
folosirea embrionilor pentru efectuarea de cercetări, dar şi crearea embrionilor în scopuri
determinate de cercetare, precum diagnosticarea bolilor genetice. În Franţa este considerată
infracţiune clonarea reproductivă. Cercetătorii consideră embrionul un material de cercetare
excepţional, celulele embrionului, permiţând vindecarea unor boli neurologice sau genetice. Dificila
calificare a embrionului nu este decât reflectarea diferenţelor culturale, sociologice şi religioase
relativ la statutul embrionului.
În majoritatea statelor democratice, organele de legiferare au reglementat chestiunile
privitoare la: avort, fertilizarea in vitro, diagnosticul înaintea implantării, selecţia sexului,
cercetările asupra celulelor stem, clonarea în scopuri reproductive şi de cercetare, precum şi
ingineria liniilor germinale.23
19
A se vedea opinia lui D. Bakouche, Droit civil. Les personnes. La famille, Ed. Hachete, Paris, 2005, p. 27 (susţine
teza că embrionul este un lucru)
20
A. T. Moldovan, Tratat de drept medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 257
21
A. Batteur, Droit de personnes, de la famille et de incapacites, L.G.D.J., Paris, 2007, citată de Eugen Chelaru în op.
cit., p. 6
22
Ibidem, pp.6-7
23
C. Voicu, op. cit., pp. 288-289

5
În doctrină24 se precizează că opinia „biotehnologia este o temă complexă şi pretenţioasă din
punct de vedere tehnic, care se modifică în fiecare zi, o mare diversitate de grupuri de interes,
acţionând în diferite direcţii. Politica biotehnologiei nu se încadrează în categorii politice clasice”.
Biotehnologia umană reprezintă un domeniu în cadrul căruia statul e necesar să intervină prin
reglementări clare. „Dacă biotehnologia se dovedeşte a fi dincolo de puterea de control a oricărui
stat individual, atunci ea trebuie controlată la nivel internaţional. Trebuie să începem încă de pe
acum să ne gândim concret cum să construim instituţii care pot deosebi între utilizările bune şi cele
rele ale biotehnologiei şi care pot aplica eficient aceste reguli, atât la nivel naţional, cât şi
internaţional”25.
Legislaţia excesivă constituie unul dintre obstacole importante în calea realizării unui control
politic asupra biotehnologiei umane. Particularităţile socio-culturale, economice şi politice ale
fiecărui stat îngreunează adoptarea unor reglementări unitare la nivel internaţional.
Codul Penal Român în art.193 prevede infracţiunea de alterare a genotipului uman, cu
intenţie, în orice mod, iar în art.194 infracţiunea de utilizare a ingineriei genetice pentru a produce
arme biologice sau alte arme de exterminare în masă. Alterarea genotipului reprezintă fapta de
manipulare asupra genelor umane în scopul înlăturării sau reducerii unor malformaţii sau infirmităţi
grave, de natură să ducă la alterarea genotipului. De asemenea, în art.195 sunt incriminate două
infracţiuni: infracţiunea de creare de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia şi infracţiunea
de creare, prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte.
Efectuarea prelevării şi transportului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop
terapeutic îşi găseşte reglementarea în Legea privind reforma în domeniul sănătăţii, adoptată de
Parlamentul României în 2006.
Prin urmare, protecţia embrionului uman rămâne încă un subiect controversat atât la nivel
naţional, dar şi internaţional. Astfel, pentru clarificarea statutului său juridic sunt necesare prevederi
exprese într-un document care să se bucure de o forţă juridică reală.

Bibliografie:
I. Cursuri, tratate, monografii, reviste de specialitate:
1. Bakouche, D., Droit civil. Les personnes. La famille, Ed. Hachete, Paris, 2005
2. Bricca, S., Henry,L., Introduction au Droit, Ed. L.G.D.J., Paris, 2003
3. Chelaru, E., Drept civil. Persoanele, Ediţia 2, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008
4. Fukuyama, F., Viitorul nostru postuman, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004
5. Malaurie, Ph., Aynes, L., Droit civil. Les persones. Les incapacites, ed. a-V-a, Ed. Cujas, Paris,
1999
6. Moldovan, A. T., Tratat de drept medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
7. Pivniceru, M. M., Dăscălescu, F., D., Limita inferioară a dreptului la viaţă: între protecţia
fetusului uman, dreptul la avort si progresul stiintelor biomedicale, în Revista Română de Bioetică,
vol. 1, nr. 4, Iaşi, 2003
8. Renucci, J. F., Droit europeen des droits de l'homme, L.G.D.J., Paris, 2002
9. Sudre F., Droit international et europeen des droits de l'homme, Presses Universitaires de
France, Paris, 1999
10. Turpin D., Theorie generale des libertes publiques, Armand Colin, Paris, 2000
11.Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006
II. Legislaţie:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, publicată în Drepturile omului - Documente
adoptate de organisme internaţionale (culegere de texte), Ed. Adevărul, Bucureşti, 1990

24
Francis Fukuyama, Viitorul nostru postuman, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 243
25
Francis Fukuyama, Viitorul nostru postuman, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 22

6
2. Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, publicat în Drepturile omului -
Documente adoptate de organisme internaţionale (culegere de texte), Ed. Adevărul, Bucureşti,
1990
III. Site-uri:
1. Site-ul Internet http://www.unav.es/cdb/acoerec91-1160.html.
2. Site-ul Internet al Departamentului de Bioetică din cadrul Consiliului Europei http://legal.coe.int/
bioethics/html/autre.htm.
3. Site-ul Internet al Centrului Naţional francez de Cercetare Ştiinţifică: http://www.cnrs.fr/
SDV/loirespectcorps.html.