Sunteți pe pagina 1din 10

VOCAŢIA OSCE - PREVENIREA CONFLICTELOR

După încheierea perioadei de confruntare, specifică Războiului Rece, esenţa proceselor care au loc
în Europa vizează asigurarea securităţii democratice pe continent. În accepţia unanimă a popoarelor
europene, prin securitate se înţelege relativa absenţă a ameninţării. Securitatea se bazează atât pe stabilitatea
politică, cât şi pe cea militară. Stabilitatea politică presupune inexistenţa unei motivaţii pentru conflict armat
la nivel politic, fie pentru că nu există tensiuni majore care să conducă la o reglementare militară, fie pentru
că reglementarea paşnică a conflictelor a devenit un model regulat şi acceptat pentru relaţiile internaţionale.
Securitatea europeană va fi cel mai bine servită dacă atât stabilitatea politică, cât şi cea militară sunt
consolidate. Urmărind acest obiectiv major pentru liniştea continentului, atât de încercat în secolul XX, ţările
europene au iniţiat discuţii pentru crearea unui organism care să le permită realizarea păcii şi stabilităţii.

Actuala Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este rezultatul aşa-numitului
“proces de la Helsinki “ care, iniţial, a fost de fapt un forum de dialog şi negocieri multilaterale între Est şi
Vest, sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Istoria CSCE a cunoscut
două etape. Prima între 1975 şi 1990 care constituie şi două momente de transformare fundamentală a
acesteia : începutul perioadei - semnarea Actului Final de la Helsinki, consfinţind funcţionarea CSCE ca un
proces de conferinţe şi reuniuni periodice, şi sfârşitul acesteia prin adoptarea la Paris a Cartei pentru o nouă
Europă, în 1990. Conferinţa la nivel înalt de la Paris, din 19-21 noiembrie 1990, a marcat începutul
instituţionalizării CSCE, ca urmare a necesităţii de adaptare la schimbările petrecute în Europa şi la cerinţele
perioadei Post – Război Rece.

“Carta de la Paris pentru o nouă Europă“, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un
moment crucial în istoria CSCE, care a dus la transformarea sa într-o organizaţie internaţională
instituţionalizată de dialog şi negocieri, cu o structură operaţională. Evoluţiile pe planul securităţii europene
au impus schimbări esenţiale atât în privinţa structurii şi caracterului instituţional al procesului conceput la
Helsinki, cât şi al rolului acesteia. Lucrările pregătitoare şi negocierile au durat până în decembrie 1994 când
s-a decis schimbarea statutului şi, în consecinţă, a denumirii CSCE în Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa ( OSCE ). Semnificaţia şi impactul său asupra evoluţiei pe continentul european sunt
fără precedent, marcând încheierea oficială a Războiului Rece. Importanţa acestui eveniment istoric este
consacrată şi de adoptarea unor documente de importanţă majoră în domeniul dezarmării : Tratatul
privind reducerea armamentelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale
Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui
pachet de măsuri de încredere şi securitate. A fost definit, de asemenea, obiectivul edificării unei Europe a
democraţiei, păcii şi unităţii, prin asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări lărgite între toate statele
participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În viziunea OSCE, securitatea democratică reprezintă un concept integrator care pune în evidenţă
relaţia dintre necesitatea de a crea un spaţiu european şi imperativul consolidării ansamblului de valori al
întregului proces de unificare a Europei, bazat pe drepturile omului, statul de drept şi pluralismul politic. În
practică aceasta presupune realizarea a două condiţii:
- asigurarea securităţii democratice în toată Europa trebuie să constituie obiectivul
esenţial al activităţii, de care depinde eficienţa acesteia,
- securitatea democratică e în conexiune directă cu stabilitatea pe continent- afirmarea
uneia contribuie la consolidarea celeilalte.

Construirea unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii presupune ca rezultatul eforturilor şi acţiunilor
desfăşurate în cadrul OSCE să conducă la o asemenea situaţie în care toate ţările participante să devină
membri egali ai instituţiilor şi aranjamentelor existente, să asigure o securitate egală tuturor statelor. Iată de ce
se acţionează pentru identificarea căilor şi mijloacelor prin care principiul securităţii egale a statelor, care
constituie una din liniile de forţă ale Alianţei Nord-atlantice, conferindu-i acestei organizaţii coerenţa
necesară, să fie extins la nivelul întregului continent.

Interdependenţa dintre politica de securitate


şi cooperare-confruntare

Realizarea securităţii şi prevenirea războaielor se pot obţine - în concepţia OSCE - pe două căi
diferite, una bazată pe confruntare şi alta bazată pe cooperare. În cadrul abordării bazate pe confruntare,
primul mijloc (şi, se poate spune, mijlocul tradiţional) este auto-apărarea individuală sau colectivă, îndreptată
împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese. Are un caracter strict de confruntare,
bazându-se fie pe apărare, în sensul tradiţional, fie pe descurajare. Alianţele pentru apărare colectivă au fost
îndreptate în numeroase cazuri împotriva unui viitor adversar, mai mult sau mai puţin definit (vezi Tratatul de
la Varşovia şi NATO). O cale mai sofisticată de apărare se realizează prin securitatea colectivă, care nu mai
este îndreptată împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricărui agresor potenţial din sistem.

OSCE promovează, însă, cu mai multă insistenţă, numai politica de securitate bazată pe cooperare
care presupune renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Acţiunile şi
obiectivele sale sunt subordonate scopului stimulării cooperării, în vederea prevenirii conflictelor în sfera
politică şi reducerii pericolului confruntării armate. În situaţii de criză, politica de securitate bazată pe
cooperare urmăreşte, evitarea escaladării conflictelor potenţiale prin identificarea timpurie a acestora,
promovarea deschiderii şi a transparenţei. Este evident, deci, faptul că politica de securitate bazată pe
cooperare nu îşi propune să impună nimic, ci solicită cooperarea tuturor şi nu necesită nici un fel de structuri
speciale pentru luarea de decizii împotriva unuia sau mai multor state.

Structurile de apărare colectivă sau securitate colectivă, pe de o parte, şi cele de securitate bazată pe
cooperare, pe de altă parte, sunt diferite în funcţie de potenţialul lor de prevenire a războiului. Apărarea şi
securitatea colectivă este, în principal, concepută să descurajeze o agresiune premeditată prin ameninţarea
cu o reacţie violentă. Efectul de prevenire este, astfel, un efect indirect. În schimb, securitatea bazată pe
cooperare nu poate ameninţa cu represiunea căci, necesitând cooperarea tuturor, ar fi paralizată de
imposibilitatea realizării însăşi a obiectivului urmărit - realizarea cooperării. Totodată, este semnificativ că
apărarea colectivă şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, nu
pot fi puse pe picior de egalitate, ci trebuie considerate ca fiind instrumente fundamental diferite, însă
complementare, ale politicii internaţionale de securitate.

Operaţiunile de menţinere a păcii constituie o componentă de o importanţă deosebită în cadrul


atribuţiilor OSCE vizând realizarea securităţii prin cooperare. Faţă de acţiunile de constrângere prevăzute în
cazul securităţii colective, operaţiunile de menţinerea păcii se bazează pe cooperare şi consens, în primul rând
datorită numărului ridicat de membrii ai organismului internaţional care furnizează forţele de menţinerea
păcii, dar şi de părţile aflate în conflict – membre ale OSCE.

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare


în Europa (CSCE)

Aşa cum arătam, cunoscută sub numele iniţial drept Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa – transformată ulterior în organizaţia OSCE - a avut la bază, de la bun început, o gândire largă,
abordând probleme legate de stabilitatea militară, economică şi politică şi asigurând o participare
cuprinzătoare şi egală a ţărilor membre.

Conferinţa la nivel înalt de la Helsinki, din iulie 1992 a dat un nou impuls pentru o acţiune
concertată. Declaraţia adoptată cu acest prilej, denumită simbolic “Sfidările schimbării “conţine prevederi
vizând întărirea contribuţiei şi rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi
tensiunilor. S-a prevăzut asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi
gestionarea crizelor. A fost creat un nou instrument, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale, cu atribuţii
faţă de tensiunile etnice care pot degenera în conflict. Summit-ul a decis şi înfiinţarea Forumului de
Cooperare în domeniul Securităţii, care se întruneşte periodic sau ori de câte ori e necesar, la Viena pentru
consultări şi negocieri privind măsurile concrete de întărire a securităţii şi stabilităţii în zona euroatlantică. Pe
aceiaşi linie a instituţionalizării, în decembrie 1992, s-a creat funcţia de Secretar General, iar un an mai târziu,
la Roma, s-a stabilit o structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena şi
înfiinţarea Consiliului Permanent cu atribuţii lărgite şi instituţionalizate de dialog, consultări şi decizie
politică.

Aceste etape decizionale au prefigurat deciziile majore, din 1994, la summit-ul de la Budapesta, când
s-a hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE), care a devenit cel mai important instrument pentru alerta timpurie,
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor pe continentul european. Faţă de alte instituţii de securitate
europeană, OSCE acţionează cu mijloace specifice, diferite din mai multe puncte de vedere. Deosebirea cea
mai importantă de alte organizaţii este aceea că OSCE, după cum sugerează şi numele său iniţial (CSCE), nu
a fost creată ca o instituţie internaţională supusă dreptului internaţional, ci a fost din totdeauna un organism
sui-generis. Dacă la început ea constituia însumarea unei serii de conferinţe şi reuniuni, derivate din CSCE
original (“Conferinţa de la Helsinki”) recent s-a dotat cu structuri permanente. Dintre principalele
caracteristici specifice sunt mai relevante următoarele:
- funcţia unei conferinţe multinaţionale este de a crea condiţii şi a negocia reglementări dintr-o
perspectivă pe termen lung şi mai puţin de a căuta soluţii ad-hoc pentru probleme pe termen scurt;
- în timp ce organizaţiile internaţionale adoptă frecvent regula votului majorităţii, mai mult sau mai
puţin calificate, în procesul decizional, negocierile în OSCE tind să realizeze un acord maxim între
participanţi, bazat în esenţă pe consens;
- abordarea cuprinzătoare a problemelor securităţii prin instrumente şi mecanisme specifice
pentru prevenirea conflictelor;
- promovarea dialogului politic permanent şi deschis;
- statele membre se bazează pe norme şi valori comune;
- dezvoltarea unui sistem larg de contacte şi relaţii de cooperare cu alte organizaţii şi instituţii
internaţionale.

Necesitatea ca statele să coopereze a determinat ca OSCE să fie, de la bun început, o structură tipică de
securitate bazată pe cooperare, lipsită de elemente vizând impunerea unor soluţii. Reuniunea de la Helsinki,
din 1992, a adoptat Declaraţia privind noile responsabilităţi de gestionare a crizelor şi prevenire a conflictelor,
prin identificarea căilor de îmbunătăţire a instrumentelor reprezentate, între altele, de misiunile de
supraveghere, bune oficii, conciliere şi reglementare, precum şi pentru creşterea rolului său în menţinerea
păcii. Iar la conferinţa de la Istambul, din 1999, s-a adoptat “Carta pentru Securitate Europeană “ care
defineşte şi în prezent rolul OSCE în arhitectura Europeană, priorităţile, obiectivele şi instrumentele de care
dispune pentru a face faţă provocărilor noului mileniu.

OSCE şi Securitatea Europeană

La Helsinki, Actul Final nu a definit în mod explicit conceptul de “securitate”. Capitolele asupra
Problemelor privind securitatea în Europa, precum şi alte două documente - Declaraţia privind principiile
care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante şi Documentul privind măsurile de încredere şi
anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării - permit, însă, o definire a conceptului de securitate europeană,
văzută din perspectiva OSCE. Statele participante au ca obiectiv principal de “a contribui la îmbunătăţirea
relaţiilor lor reciproce şi de a asigura condiţiile în care popoarele lor să poată trăi în pace veritabilă şi trainică,
la adăpost de orice ameninţare sau atingere adusă securităţii lor”.
Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante conţine,
însă, elementele adiţionale privind “pacea” şi “securitatea” din primul şi al treilea paragraf al
preambulului relevant. Această relaţie decurge şi din enumerarea principiilor cuprinse în decalogul adoptat
de statele membre, care include nu numai principiile “clasice” de securitate. Totodată, se prevede şi
“respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie
sau de convingere”, cât şi “egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora de a dispune de ele însele”.
În acelaşi sens, principiile “egalităţii suverane, respectarea drepturilor inerente suveranităţii” şi îndeplinirea cu
bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional” indică faptul că “justiţia” reprezintă un
pilon al securităţii. De remarcat că se prevăd, nu numai principiile “prohibitive” ale securităţii, ci şi cele
“preventive”care se referă la cauzele ameninţărilor potenţiale la adresa păcii şi securităţii.

O parte importantă a documentelor care mandatează acţiunile OSCE este consacrată cooperării
dintre aceasta şi organizaţiile regionale şi transatlantice, în mod specific cu NATO, UE, UEO şi
mecanismul de menţinere a păcii din cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI). Avantajele
colaborării sunt benefice pentru toate organizaţiile. OSCE ar putea profita de resursele şi , eventual, de
experienţa şi competenţele existente în cadrul acestora şi le poate solicita să le pună la dispoziţia sa pentru a o
sprijini în realizarea obiectivelor propuse. Este evident, deci, că OSCE oferă un cadru excelent pentru
eforturile europene de asigurare şi menţinere a păcii, în ciuda unor opinii că ar avea o experienţă mai limitată
decât a altor organizaţii europene.

Modalităţi de creştere
a încrederii şi securităţii în Europa

Primele instrumente ale politicii de securitate (preventivă) bazată pe cooperare în cadrul OSCE sunt
reprezentate de măsurile de creştere a încrederii, aşa cum sunt consacrate în al doilea Document al
Actului Final. Ele ar trebui să îndeplinească cerinţa “de a contribui la reducerea pericolului conflictului armat
şi a înţelegerii eronate sau erorii de calcul în ceea ce priveşte activităţile militare care ar putea da naştere la
îngrijorare”, în special atunci când statele participante nu dispun de informaţii clare şi în timp util. Se remarcă
încă odată faptul că această abordare ilustrează perfect influenţa decisivă exercitată de politica de securitate
prin cooperare asupra prevenirii crizelor şi conflictelor, datorată în special unei deschideri şi transparenţe fără
precedent.

După cum au subliniat adesea reprezentanţii români, priorităţile OSCE sunt în prezent, consolidarea
valorilor comune şi acordarea de asistenţă statelor membre în edificarea statului de drept, restaurarea păcii şi
stabilităţii în zonele de conflict, prevenirea conflictelor locale, evitarea divizării din nou a Europei pe criterii
politice, economice ori sociale. Trebuie subliniat că realizarea tuturor acestor obiective se bazează pe
aplicarea unui sistem eficient de securitate prin cooperare. Este nevoie, fără îndoială, de o mai bună
distribuire şi coordonare a eforturilor şi responsabilităţilor între diferitele instituţii europene cu un profil
similar. În concepţia României este timpul să se adopte măsuri practice, concrete, de cooperare şi de
redefinire a sarcinilor specifice. La reuniunile ordinare ar trebui să se dezbată şi examineze posibilităţile
concrete de cooperare prioritare între OSCE şi ONU. În acest mod, s-ar putea stabili, pe de o parte, sectoarele
prioritare şi problemele specifice pentru fiecare organizaţie şi, pe de altă parte, convenirea modalităţilor
concrete de cooperare. Diplomaţia preventivă a devenit una din principalele orientări ale OSCE, organizaţia
fiind dotată cu instrumente, structuri şi mecanisme adecvate. Trebuie numai să fie mai bine şi mai eficient
utilizate. Acesta este atribuţia esenţială a statelor membre şi mai puţin a staf-ului OSCE.

Capitolul ll al documentului de la Helsinki, de care aminteam, este consacrat în totalitate unor obiective
şi acţiuni majore cum ar fi alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Prin acest capitol,
ţările membre îşi declară angajamentul faţă de asigurarea unui rol mai activ în prevenirea şi rezolvarea
conflictelor, completat, în funcţie de evoluţia evenimentelor, de operaţiuni de menţinerea păcii. Scopul
activităţilor de menţinerea păcii este, între altele, observarea şi sprijinirea încetării focului, supravegherea
retragerii trupelor, sprijinirea respectării legii şi ordinii, acordarea de asistenţă umanitară şi medicală şi
ajutorarea refugiaţilor. În orice caz, acţiunile OSCE de menţinere a păcii vor fi întreprinse numai ţinând
seama de scopurile şi principiile Carte Naţiunilor Unite, prevăzute în capitolul Vlll al acesteia.

Sistemul instituţional al OSCE

Ca urmare a evoluţiilor care au avut loc în Europa, OSCE a iniţiat adaptarea structurilor şi instituţiilor
sale la realităţi, în vederea realizării obiectivelor actuale, astfel încât organizaţia are astăzi în componenţa sa :
- Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre, care analizează şi stabileşte priorităţile
şi obiectivele politice vizând stabilitatea, securitatea şi cooperarea pe continent;
- Consiliul Ministerial, care este format din miniştrii de externe şi constituie organul central de
decizie şi orientare politică al OSCE; ministrul de externe al ţării gazdă deţine şi funcţia de preşedinte în
exerciţiu al OSCE pe o perioadă de un an;
- Consiliul Superior are ca atribuţii principale orientarea, coordonarea şi organizarea activităţilor
organizaţiei, inclusiv bugetar-financiare; se reuneşte odată pe an la Praga, pentru analiza situaţiei financiare,
dar şi pentru a se constitui într-un Forum Economic;
- Consiliul Permanent are ca obiect activitatea politică, decizională şi operaţională a OSCE; se
reuneşte la Viena, de regulă săptămânal sau ori de câte ori e necesar în şedinţe plenare, speciale, extraordinare
sau de urgenţă; în cadrul acestui consiliu funcţionează grupuri de lucru, precum şi Comitetul Pregătitor;
- Forumul de cooperare în domeniul securităţii, se reuneşte săptămânal, la Viena, pentru
consultări şi negocieri privind adoptarea de măsuri concrete pentru întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii
în zona euro-atlantică; în cadrul activităţilor sale acesta negociază aspectele privind controlul armamentelor şi
măsurile de dezarmare, realizează, de asemenea, consultări periodice şi stimulează cooperarea în problemele
de securitate şi reducerea riscului unui conflict armat;
- Preşedintele în exerciţiu al OSCE - ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea
ministerială, are responsabilităţi asupra activităţii executive a organizaţiei; la îndeplinirea atribuţiilor sale
poate fi asistat de aşa numita Troika OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte în exerciţiu,
precum şi de grupări special create pe probleme, în domeniul preveniri conflictelor şi gestionării crizelor sau
de reprezentanţi personali numiţi de preşedinte cu un mandat precis;
- Secretarul General numit de Consiliul ministerial pe o perioadă de trei ani, având sediul la
Viena, acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi are în subordine un Secretariatul OSCE;
- Înaltul Comisar pentru Minorităţi a fost creat pentru a se ocupa de tensiunile etnice aflate într-
un stadiu incipient, dar având un risc ridicat de se transforma în conflict ce poate ameninţa pacea, stabilitatea
sau relaţiile dintre statele participante; are un rol important în prevenirea situaţiilor conflictuale şi de a
identifica soluţii accepte pentru reducerea şi eliminarea crizelor;
- Adunarea Parlamentară, creată prin Carta de la Paris din 1990, are secretariatul la Copenhaga;
Preşedintele A.P participă la reuniunile troicii OSCE şi prezintă declaraţii ale Adunării în cadrul reuniunilor la
nivel înalt; hotărârile A.P se adoptă prin vot majoritar, spre deosebire de alte structuri unde regula este cea a
consensului, nefiind obligatorii pentru statele membre ale organizaţiei;
- Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, Biroul pentru Instituţii Democratice şi
Drepturile Omului, Curtea de Conciliere şi Arbitraj sunt alte structuri ale OSCE cu atribuţii precise
conforme cu obiectul lor de activitate.

Una din structurile deosebit de importante ale organizaţiei o constituie Misiunile OSCE, concepute ca
unul din instrumentele concrete şi eficiente de prevenire a conflictelor şi de gestionarea crizelor. Astfel de
misiuni au fost trimise în Kosovo, Bosnia-Herzegovina, Croaţia, Macedonia, Georgia, Republica Moldova,
Estonia, Letonia, Azerbaijan, Armenia şi Tadjikistan. Activităţile desfăşurate de Misiunile OSCE s-au
desfăşurat susţinut şi au înregistrat şi unele rezultate pozitive. Cu toate acestea, nu s-au obţinut întotdeauna
progrese deosebite. În Cecenia înţelegerile nu sunt respectate, în Nagoro-Karabach trebuie activate forţele
multinaţionale de menţinerea păcii , iar în Republica Moldova trupele străine continuă să staţioneze, cu toate
că au fost asumate angajamente de retragere a lor. Mai mult, separatiştii comunişti de la Tiraspol au interzis
din nou, recent, accesul reprezentanţilor OSCE pentru a verifica acţiunile îndreptate împotriva etnicilor
români.

Pe de altă parte, se apreciază că Pactul de stabilitate în Europa, a cărui implementare este asigurată de
OSCE, se constituie într-un exerciţiu util pe o perioadă determinată şi pe o zonă cu probleme specifice ,
abordat de organizaţie cu rezultate pozitive. Analiza evoluţiilor arată că este tot mai necesară şi de actualitate
instituirea bunei vecinătăţi şi a diplomaţiei preventive în zona fostului spaţiu iugoslav pe baza evaluării, în
cadrul OSCE, a stadiului îndeplinirii proiectelor incluse în Pactul de Stabilitate sub denumirea de “măsuri
asociate”. De altfel, este tot mai mult luată în considerare menţinerea practicii curente a OSCE de a examina
şi evalua îndeplinirea angajamentelor asumate într-un domeniu sau altul pentru a se păstra caracterul specific
al organizaţiei pan-europene şi a obţine realizarea obiectivelor stabilite. În acest context, pentru sporirea
eficienţei OSCE, statele membre au în vedere activizarea diplomaţiei preventive - una din funcţiunile
principale ale organizaţiei, care are structuri şi mecanisme adecvate. Se aşteaptă ca, pe această bază,
instrumentele menţionate să fie utilizate în viitor cu mai multă eficienţă.

Preşedenţia României la OSCE

Pentru România - ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război mondial s-a aflat în sfera de
influenţă sovietică – CSCE/OSCE a constituit unicul for pan-european de dialog politic, un cadru
indispensabil pentru examinarea problemelor de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state
participante. În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate, promotorul
ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică externă relativ
independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare şi precise,
asumate liber de către state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete, care să le pună la adăpost de folosirea
forţei, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, şi de a stabili relaţii de
cooperare pe baza principiilor dreptului internaţional. România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor
democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea
reuniunilor şi adoptarea deciziilor prin consens.

În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi afirmarea decalogului
de principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a diverselor programe de cooperare
economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru continuarea procesului de la Helsinki. În perioada
anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în cadrul CSCE s-a caracterizat
printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare şi economice şi prin exprimarea de rezerve
sau respingerea iniţiativelor occidentale privind dimensiunea umană a CSCE. O atitudine obstrucţionistă a
vizat, îndeosebi, aspectele legate de drepturile civile şi politice, libertatea de conştiinţă şi gândire, ca şi de
crearea unor mecanisme de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul
dimensiunii umane.

După 1989, procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor statelor la
aceleaşi valori - democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi economia de piaţă. România a
intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena şi
prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă politică externă, orientată spre structurile
europene şi euro-atlantice, respectiv OSCE, Consiliul Europei, UE, NATO şi UEO şi pornind de la
convingerea ca noua arhitectură de securitate europeană trebuie concepută ca o reţea de structuri
interconectate armonios, sprijinindu-se reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE -
Berlin, iunie 1991, România a prezentat un document reflectând această concepţie de securitate şi rolul ce
îi revine CSCE. În concepţia românească, edificarea viitorului sistem de securitate european este unul din
eforturile esenţiale ale acestui nou secol, şi fiecare stat este chemat să contribuie la aceasta.

România şi-a formulat concret considerentele sale privind căile de sporire a eficienţei organizaţiei pan-
europene. Între acestea se impune, în primul rând, o abordare bazată pe principiile şi normele democratice ale
Actului Final de la Helsinki şi de cooperare. In al doilea rând, promovarea libertăţii de opţiune a fiecărui stat
participant de a alege structurile necesare securităţii sale. În fine, Unitatea Europei, ca obiectiv acceptat şi
promovat de ansamblul ţărilor europene, impune luarea în considerare a unui tip de integrare complementară,
într-un model de securitate, a structurilor şi a instituţiilor europene şi euro-atlantice existente.

În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realităţi,
transformarea organizaţiei într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, ca şi asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin cooperare.
Activitatea reprezentanţilor săi, atât la Viena, cât şi în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale OSCE, a
vizat:

• afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor OSCE;


• adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale de a face faţă noilor riscuri şi
provocări;
• consolidarea capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţei instrumentelor şi mecanismelor sale de
diplomaţie preventivă, gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict;
• afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-operative
security);
• definirea rolului şi locului OSCE în edificarea spaţiului comun de securitate, fără linii de diviziune,
bazat pe recunoaşterea şi respectarea valorilor comune, a angajamentelor şi normelor de conduită, inclusiv a
dreptului fiecărui stat participant de a-şi alege liber aranjamentele de securitate.

România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru Europa secolului
XXI şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securităţii europene. În decursul anilor, România a depus
eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un
interes deosebit pentru soluţionarea politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza
respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine din
regiune. România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, R.F. Iugoslavia,
Belarus, Kosovo ş.a. O serie de reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai misiunilor OSCE sau au
participat ca supraveghetori la alegeri. România a deţinut, de asemenea, poziţia de şef de misiune OSCE în
Cecenia, Tadjikistan şi Turkmenistan.

Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istambul (noiembrie 1999), României i-a fost încredinţată
responsabilitatea asigurării Preşedenţiei în exerciţiu a OSCE în anul 2001. În consecinţă, în perioada 1
ianuarie - 31 decembrie 2001, ministrul român al Afacerilor externe a deţinut mandatul de Preşedinte în
exerciţiu al OSCE, coordonând şi orientând toate activităţile sale curente, iar un alt reprezentant român a fost
ales pentru două mandate preşedinte al Adunării Parlamentare.

OSCE – prezent şi viitor

Toate evaluările efectuate - atât când a funcţionat ca CSCE cât şi ca OSCE – au confirmat faptul că
este vorba de o instituţie clară de securitate prin cooperare, mai ales după înfiinţarea Forumului OSCE
pentru securitate prin cooperare, dar şi prin prevederile sale operative. Transparenţa care caracterizează
activităţile acestei organizaţii fac să fie vizibile atât posibilităţile cât şi neajunsurile instituţiilor internaţionale
care nu funcţionează independent de membrii săi sau statele participante, ci necesită cooperarea lor
coordonată. Iată de ce, în ceea ce priveşte fondul problemei, politica de securitate pe care OSCE ar trebui să
pună accent în continuare este elementul de cooperare, permiţând, pe de o parte, un comportament previzibil -
şi astfel o stabilitate dinamică – prin reglementarea conflictelor la cel mai mare grad de deschidere şi
transparenţă. Iar pe de altă parte, să ofere asistenţă preventivă stabilizatoare prin intermediului misiunilor de
anchetă şi de raportori, al bunelor oficii şi altor măsuri, specifice diplomaţiei preventive.

Aşadar, operaţiunile de menţinere a păcii merită o atenţie deosebită în cadrul funcţiilor OSCE de
securitate prin cooperare. Spre deosebire de acţiunile de constrângere prevăzute în contextul securităţii
colective, operaţiunile de menţinere a păcii se bazează pe cooperare şi consens, în primul rând datorită
numărului ridicat de membri din organismul internaţional care furnizează forţele de menţinere a păcii, dar şi
între părţile la conflictul (anterior sau în desfăşurare) care trebuie limitat de către operaţiune. Este evident că
atenţia acordată securităţii prin cooperare va menţine unele disfuncţionalităţi, în ciuda rolului larg al OSCE în
politica de securitate. După unii analişti ai procesului OSCE, ar fi poate mai realist ca organizaţia să acorde o
atenţie mai mare eforturilor de natură să aducă o contribuţie sporită la securitatea europeană, decât să dea
importanţă şi prioritate unor probleme pe care nici alte instituţii internaţionale nu pot să le rezolve
deocamdată. In orice caz, este loc şi pentru eforturile multilaterale, bilaterale sau chiar individuale de
prevenire a conflictelor de către OSCE.

Desigur, unul din elementele fundamentale ale procesului CSCE-OSCE de prevenire a conflictelor
este angajamentul statelor membre de a reglementa diferendele dintre ele prin mijloace paşnice. Astfel,
reglementarea paşnică a diferendelor este o componentă esenţială a posibilităţii şi capacităţii organizaţiei de a
gestiona schimbările în mod eficient şi de a contribui la menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
Întrucât este un instrument de securitate cooperativă, (mai mult decât cooperativă), funcţia principală a OSCE
este de a folosi mecanisme nu atât de constrângere împotriva unui stat membru, cât de cooperare, pentru a
putea permite ţărilor să depăşească divergenţele şi tensiunile înainte ca aceste să degenereze în confruntare
sau chiar conflict armat.

Este clar că securitatea bazată pe cooperare nu poate ameninţa cu represiunea deoarece, necesitând
colaborarea tuturor, ar fi în imposibilitate de a-şi realiza obiectivul – cooperarea. Forma politică a acţiunilor
OSCE reflectă tocmai caracterul de prevenire, cu ţinta precisă de a elimina pericolul unui război “accidental”
încă din faşă. În aceste condiţii, este evident că apărarea colectivă şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi
securitatea bazată pe cooperare, pe de alta, nu pot fi puse pe picior de egalitate, ci trebuie considerate ca fiind
instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate. În timp ce o
formă de securitate a fost concepută să descurajeze o agresiune premeditată, însă nu poate preveni un război
“accidental”, a doua formă a fost concepută pentru a preveni războaiele “accidentale”, dar nu poate descuraja
agresiunea deliberată.

Pentru ţările europene este clar că OSCE oferă un cadru excelent pentru viitoarele eforturi europene de
menţinere a păcii, contrar unei păreri des vehiculate potrivit căreia OSCE ar avea o experienţă mai limitată
decât cea a altor organizaţii europene de securitate deja existente. Deşi este adevărat că aceste organizaţii au o
experienţă mai largă decât OSCE în ceea ce priveşte eforturile de securitate sau apărare colectivă (bazată pe
confruntare), acestea – în calitate de organizaţii – nu au nici un fel de experienţă din punct de vedere al
operaţiunilor de menţinere a păcii. Mai mult, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor
internaţionale. Caracteristicile sale principale sunt date de numărul de membri (toate statele din spaţiul euro-
atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumentele şi mecanismele specifice de care dispune
pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional bazat pe consens, promovarea dialogului politic constant şi
deschis, normele şi valorile comune asumate de statele membre prin documentele adoptate precum şi un
sistem dezvoltat de contacte şi relaţii de cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale.
OSCE îşi va îndeplini cel mai bine funcţia asumată de prevenire a conflictelor dacă aceasta este
abordată în adevărata sa dimensiune. Datorită caracterului sau specific bazat pe cea mai largă participare şi
cea mai cuprinzătoare ordine de zi din rândul instituţiilor şi organizaţiilor europene şi cu preocupări europene.
Astfel încât, rolul cel mai eficient al OSCE va fi în acele domenii în care se cere o implicare maximă. Aceasta
porneşte de la funcţia tradiţională de forum (şi mai puţin organizaţie) pentru negocieri, conceput să adopte
prin consens regulile care ar trebui să guverneze viitorul comportament al statelor participante. OSCE ar
urma, astfel, nu numai să ofere liniile directoare şi să dea forma viitoarei construcţii europene, ci şi să
contribuie la pacea şi stabilitatea continentului prin asigurarea unui comportament mai previzibil al
statelor.

Dat fiind rolul său specific în domeniul prevenirii conflictelor, OSCE ar urma să se bazeze pe avantajul
oferit de larga sa participare. Aceasta şi-a asumat deja o abordare alcătuită din două componente, analizând
sursele potenţialelor conflicte şi făcând faţă unor adevărate situaţii de urgenţă. Prima parte a sarcinii ar trebui
să permită statelor participante să identifice viitoarele conflicte înainte ca acestea să izbucnească, curmând
efectele lor înainte ca alte instrumente ale politicii de securitate (securitatea colectivă sau chiar apărarea
colectivă) sa fie utilizate.

OSCE îşi propune să pună accent în continuare pe elementul de „cooperare”, permiţând, pe de o


parte, un comportament previzibil (şi astfel o „stabilitate dinamică”) prin reglementare şi cel mai ridicat nivel
posibil de deschidere şi transparenţă în politica de securitate, pentru a putea identifica cât mai rapid posibil
comportamentul deviant. Pe de alta parte, oferind o asistenţă preventivă „stabilizatoare” din partea unei părţi
terţe prin intermediul misiunilor de anchetă şi de raportori, al bunelor oficii şi altor măsuri asemănătoare.

Nu se poate exclude faptul că securitatea prin cooperare va înregistra şi unele disfuncţionalităţi, în


ciuda evantaiului larg al rolului OSCE în politica de securitate. Ar fi mai realist ca o atenţie sporită sa fie
acordată eforturilor desfăşurate de OSCE în acele domenii unde aceasta ar putea contribui cu adevărat la
securitatea europeană, decât să se formuleze proiecte pe care OSCE (şi probabil nici o altă instituţie sau
organizaţie internaţională) nu ar putea să le realizeze. Va mai rămâne loc şi pentru alte eforturi multilaterale,
bilaterale sau chiar individuale de prevenire a conflictelor şi de menţinere a stabilităţii şi securităţii europene.
Priorităţile OSCE sunt şi vor rămâne consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea
unor societăţi bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de
tensiune şi conflict şi evitarea creării de noi diviziuni politice, economice şi sociale, obiective ce se bazează
pe promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

România dă o înaltă apreciere rolului pozitiv al OSCE în eforturile sale de consolidare a stabilităţii
şi securităţii în Europa, de promovare a respectării valorilor comune ale democraţiei, statului de drept, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este o opţiune firească dacă se porneşte de la interesul
politic, afirmat şi reafirmat de România, de a contribui împreună cu OSCE şi ţările membre la asigurarea
tuturor condiţiilor necesare pentru stingerea cât mai rapidă a conflictelor existente şi pentru prevenirea
izbucnirii altora noi. În concepţia românească, în viitoarea arhitectură a securităţii europene, fiecare dintre
instituţiile existente trebuie să-şi definească locul şi responsabilităţile, în funcţie de prerogativele şi de
competenţele sale, într-un spirit de complementaritate, fără ierarhizare sau substituire reciprocă.

Construirea unei noi Europe, a democraţiei generalizate, a păcii şi unităţii la nivel continental, impun ca
rezultatul eforturilor şi acţiunilor desfăşurate de OSCE să asigure tuturor statelor participante drepturi egale
de securitate, aşa cum este concepută această adevărată linie de forţă în cadrul Alianţei Nord – Atlantice.

În etapa actuală, în cadrul OSCE are loc un proces continuu de definire a identităţii de securitate
europeană. Noua identitate este bazată pe patru piloni: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. Faţă de
alte organizaţii, OSCE are mai multe avantaje care sunt rezultatul posibilităţii de care dispune de a aborda
securitatea de o manieră atotcuprinzătoare (militară, politică, economică şi umană), participarea pe bază de
egalitate a tuturor ţărilor membre, utilizarea unui set de principii şi valori clar definite, a unor instrumente şi
mecanisme democratice şi a unei experienţe unice în domeniul diplomaţiei preventive. Este evident însă că în
cadrul gestionării crizelor va fi din ce în ce mai greu, chiar imposibil, ca OSCE să desfăşoare activităţi fără
implicarea altor organisme. În condiţiile în care gestionarea conflictelor, diplomaţia preventivă şi
reglementarea timpurie a crizelor devin aspecte importante ale eforturilor comunităţii internaţionale de
menţinere a păcii şi prevenire a războiului, OSCE trebuie cu necesitate să-şi intensifice colaborarea cu alte
instituţii, între care ONU, NATO, UE şi UEO.