Examen: oral, nota finala consta in media din examen + seminar.

Accentul pe prestatia de la
examen.

Bibliografie: notele de curs + Liviu Pop, I.F. Popa, Vidu Obligatiile

CONSIDERATII GENERALE LEGATE DE NOTIUNEA DE

OBLIGATIE
NCC ofera o definitie legala notiunii de obligatie art. 1164 Continutul raportului
obligational: Obligatia este o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa
procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata. S-a
urmarit prezentarea generala a notiunii prin intermediul continutului, indicand drepturile si
obligatiile subiectelor de drept.

In al doilea rand, art. 1164 NCC evidentiaza specificul obligatiei de a fi o legatura de drept.
Suntem in prezenta faimoasei mosteniri romane in materia definirii obligatiei, asa cum am
preluat-o din Institutele lui Justinian: Obligatia este legatura de drept in temeiul careia
suntem in mod necesar constransi sa platim un lucru dupa dreptul cetatii noastre.

In dreptul civil, termenul de obligatie are 2 intelesuri:

1. In sens larg, prin obligatie se intelege raport juridic obligational. Este sensul de la
care pornim in definirea doctrinara a obligatiei: acel raport juridic in continutul
caruia intra dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv,
denumit debitor, de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sanctiunea de a apela
la forta de constrangere a statului in caz de neexecutare de bunavoie a obligatiei.
Din definitie, rezulta ca raportul juridic obligational are in componenta sa 2 laturi:
una activa, reprezentata de dreptul de creanta al creditorului, si o latura pasiva,
reprezentata de datoria care incumba debitorului.
2. In sens restrans, obligatia este sinonima cu datoria sau cu debitul, desemnand doar
latura pasiva a raportului juridic obligational.

Un sinonim partial este si cel de indatorire, care e folosit pentru diversificarea

limbajului, dar acest termen are un sens mai larg prin raportare la obligatie, deoarece
intelegem nu doar indatoririle de ordin juridic, ci si de ordin social, moral etc.

Structura obligatiei raport juridic obligational

In structura obligatiei, regasim subiectele, continutul si obiectul.

Subiectele pot fi orice persoana fizica sau juridica. Subiectul activ (creditorul) este
titularul dreptului de creanta si formeaza latura activa a raportului juridic obligational.
Subiectul pasiv (debitorul) este cel care trebuie sa indeplineasca prestatia din latura pasiva a
raportului juridic obligational.

1
 Calitatea de subiect poate sa apartina:

- unei singure persoane (cazul obligatiei pure si simple)

- aceasta calitate poate sa apartina mai multor creditori (situatia obligatiilor

complexe cu pluralitate de creditori), dupa cum poate sa apartina mai multor debitori (cazul
obligatiilor complexe cu pluralitate de debitori).

Continutul obligatiei vazuta ca raport juridic obligational este format din dreptul de
creanta ce apartine creditorului (reprezinta un element activ al patrimoniului creditorului) si
obligatia debitorului (care face parte din pasivul patrimoniului debitorului).

Obiectul obligatiei reprezinta conduita concreta la care e indrituit creditorul si la

care e tinut debitorul. Conform art. 1226 NCC, obiectul obligatiei este prestatia la care se
angajeaza debitorul.

Obiectul obligatiei nu trebuie confundat cu obiectul contractului sau al actului juridic,

acestea fiind izvoare ale obligatiilor. Prin urmare, obiectul obligatiei consta in conduita pe
care creditorul o poate pretinde debitorului, pe cand obiectul actului sau contractului
reprezinta operatia juridica urmarita (de exemplu, la un contract: vanzare-cumpararea,
schimbul, donatia etc.).

Obiectul obligatiei trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

1. Trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil. In cazul in care prestatia consta
in obligatia de a da un bun determinat sau bunuri generice, vorbim despre cerinta
existentei bunului. Pentru verificarea acestei cerinte, trebuie sa tinem cont si de
dispozitiile art. 1229-1234 NCC.
2. Trebuie sa fie licit, sub sanctiunea nulitatii absolute [prevazuta in art. 1226, alin. (2)
NCC]. Sunt de observat dispozitiile art. 1229 NCC: Numai bunurile care sunt in
circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractuale.
3. Din art. 1227 si 1228 NCC rezulta si o conditie negativa: NU este obligatoriu ca
obiectul obligatiei sa existe la momentul nasterii obligatiei. Astfel, art. 1227 NCC
constata: Contractul este valabil, chiar daca la momentul respectiv, una dintre parti
se afla in imposibilitatea de a-si executa obligatia (materiala sau juridica, absoluta
sau relativa, permanenta sau temporara).
4. *L. Pop apreciaza ca trebuie sa includem si sanctiunea obligatiei (un al patrulea
element din structura obligatiei) pentru a face distinctia intre obligatiile perfecte si
imperfecte.

CLASIFICAREA OBLIGATIILOR
1. dupa originea acestora: obligatii nascute din acte juridice si obligatii nascute din
fapte juridice art. 1165 NCC

2
 Doctrina a distins intre:

- obligatii nascute din acte juridice (acte juridice unilaterale: oferta irevocabila de a
contracta);
- obligatii nascute din contracte (obligatiile nascute din contractul de vanzare, de
mandat, de donatie etc.);
- obligatii nascute din fapte juridice (din fapte juridice licite: gestiunea de afaceri,
imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata);
- obligatii nascute din fapte juridice ilicite;
- obligatii nascute din orice alte acte sau fapte de care legea leaga nasterea unei
obligatii.

2.dupa obiectul acestora:

a. Obligatii de a da, de a face si de a nu face
b. Obligatii de rezultat sau de mijloace
c. Obligatii in natura sau obligatii monetare/pecuniare

a. Obligatiile de a da, a face si a nu face.

Obligatia de a da este obligatia de a constitui sau de a transmite un drept real, principal

sau accesoriu. Aceasta obligatie nu are o consistenta materiala, ea se executa ope legis prin
insasi manifestarea de vointa a partilor insotita, daca e cazul, in functie de felul contractului
si de natura bunului, de o anumita forma ad validitatem sau de publicitate. Ea este
mentionata expres in cod, in art. 1483 referitor la obligatia de a stramuta proprietatea sau in
art. 1488 referitor la obligatia de a da o suma de bani.

Obligatia de a face presupune a executa o anumite actiune in sens material. Ea implica o

anumita conduita ulterioara momentului incheierii actului (spre deosebire de obligatia de a
da). Spre exemplu, art. 1482, 1485 NCC sau obligatia de a executa o lucrare.

!Obligatiile de a da si de a face sunt obligatii pozitive, prin comparatie cu obligatiile de a

nu face, care sunt negative.

Obligatia de a nu face inseamna a se abtine de la o anumita conduita, actiune, de la ceva

ce debitorul ar fi putut sa faca, daca nu si-ar fi asumat respectiva obligatie. Este mentionata
in mod expres obligatia de neconcurenta in materia contractului de societate (art. 1903
NCC).

!A nu se confunda aceasta obligatie particulara cu obligatia generala de a nu face, ce

apartine subiectelor pasive nedeterminate atunci cand ne referim la un drept real.

Interesul primei clasificari: Cele 3 tipuri de obligatii mentionate au un regim juridic

diferit in privinta executarii lor. Astfel, in Cod avem reguli speciale cu referire la executarea
silita in natura a obligatiilor de a face si de a nu face (art. 1528 si 1529 NCC). De asemenea,
in art. 1523, alin. (2) NCC sunt prevazute reguli speciale de punere in intarziere.
3
 Exista reguli particulare in privinta stabilirii daunelor moratorii (art. 1535, 1536 NCC).

b. Obligatiile de rezultat (determinate) si obligatiile de mijloace (de diligenta sau

prudenta)

Ele sunt reglementate in art. 1481 NCC. In cazul obligatiei de rezultat, debitorul este
tinut sa procure creditorului rezultatul promis. Neatingerea rezultatului urmarit inseamna
neexecutarea obligatiei, cu consecinta activarii prezumtiei legale de culpa a debitorului (art.
1548 NCC). Exemple: obligatia transportatorului de a transporta un bun sau o persoana,
obligatia de a redacta draftul unui contract (in cazul avocatului).

Obligatia de mijloace reprezinta obligatia pentru a carei executare valabila debitorul

este tinut sa foloseasca toate mijloacele sau diligentele necesare pentru atingerea
rezultatului promis creditorului. Asadar, indatorirea debitorului nu consta in atingerea
rezultatului, ci in a depune diligenta necesara pentru atingerea rezulatului promis. Rezulta
ca, in ipoteza unei astfel de obligatii (de mijloace), debitorul nu garanteaza creditorului ca va
atinge rezultatul promis. Exemple: obligatia medicului de a vindeca pacientul de o anumita
boala, obligatia avocatului de a-l reprezenta cu succes pe client.

Importanta: Are incidenta asupra modalitatii de apreciere sau de determinare a

neexecutarii obligatiilor. Astfel, prin coroborare cu art. 1547 NCC, se confirma observatia ca,
in cazul obligatiilor de rezultat, neatingerea rezultatului promis constituie o neexecutare a
obligatiei, cu consecinta antrenarii prezumtiei legale relative de culpa a debitorului.

Concret, cum se demonstreaza neexecutarea obligatiei pozitive de rezultat, de ex.

obligatia de a preda un bun ca urmare a CVC?. In aceasta ipoteza, creditorul, constatand ca
nu i s-a predat bunul, nu are cum sa dovedeasca faptul negativ al nepredarii, dar poate
dovedi existenta contractului si ca s-a trecut peste data scadentei. Aceasta culpa a
debitorului poate fi rasturnata.

In cazul obligatiilor de mijloace, in atingerea rezultatului (ex.: avocatul nu a castigat

procesul), neatingerea rezultatului constituie neexecutarea obligatiei de mijloace numai
daca debitorul nu a utilizat mijlocul sau mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis, cu observatia ca creditorul are sarcina probei de a dovedi aceste aspecte (ca nu s-au
utilizat mijloacele pentru atingerea rezultatului). In exemplul cu pierderea procesului,
clientul trebuie sa demonstreze ca avocatul n-a depus toate diligentele, de exemplu, nu a
citit o lucrare doctrinara in care era prevazuta solutia la speta respectiva sau ca n-a prezentat
toate probele sau ca n-a prezentat solutii din jurisprudenta.

Criteriile de demarcatie sunt prevazute in alin. (3) al art. 1481 NCC:

4
 a) Modul in care obligatia este stipulata in contract: o obligatie care, la modul comun,
poate fi considerata de rezultat, in consideratia partilor poate deveni una de mijloace
sau viceversa. (rezultat trebuie sa vs. de mijloace incearca sa, promite sa)
b) Existenta si natura contraprestatiei si celelalte elemente ale contractului. Astfel, in
prezenta pretului sau a unei contraprestatii de o anumita gravitate, putem ajunge la
concluzia ca obligatia noastra este de rezultat.
c) Gradul de risc pe care il presupune atingerea rezultatului: cu cat mai mare e gradul
de risc, cu atat mai mult tindem sa credem ca acea obligatie este de mijloace.
d) Influenta pe care cealalta parte o are asupra executarii obligatiei. Astfel, daca
creditorul are o influenta semnificativa asupra executarii prestatiei, respectiv
atingerii rezultatului, obligatia e considerata a fi de mijloace. Exemplu: in privinta
obligatiei medicului de a-l vindeca pe pacient, creditorul (pacientul) are o influenta
semnificativa (adica sa urmeze sfatului medicului).

c. Obligatii in natura sau obligatii monetare (pecuniare)

Obligatiile monetare sau pecuniare au ca obiect prestatia de a da o suma de bani,

indiferent de titlul sau de izvorul acestei obligatii (obligatia poate sa rezulte dintr-un contract
sau dintr-un fapt juridic licit sau ilicit).

Obligatiile in natura reprezinta toate acele obligatii cu conduita fie pozitiva, fie negativa
din partea debitorului si care nu au ca obiect prestatia de a da o suma de bani.

Interesul acestei distinctii consta in modul special al angajarii raspunderii debitorului

obligatiei pecuniare neexecutate la scadenta. Exemplu in materie contractuala: art. 1535
NCC.

3. Dupa sanctiunea lor: obligatii perfecte si obligatii naturale.

Obligatiile perfecte sunt acele obligatii care pot fi aduse la indeplinire in mod silit,
prin apel la forta de constrangere a statului in caz de neexecutare de bunavoie a obligatiei de
catre debitor. Ele reprezinta majoritatea obligatiilor civile si se mai cheama si obligatii
inzestrate cu actiune in justitie.

Obligatiile imperfecte (naturale) se caracterizeaza prin faptul ca sunt susceptibile de

executare doar in mod voit de catre debitor, lipsind posibilitatea apelarii la forta de
constrangere a statului. Astfel, conform NCC, restituirea nu e admisa in privinta obligatiilor
naturale care au fost executate de bunavoie. Cu referire la obligatiile mentionate in art. 2506
NCC, alin. (3) prevede: Cel care a executat de bunavoie obligatia, dupa ce prescriptia s-a
implinit, nu are voie sa ceara restituirea prestatiei, chiar daca nu stia ca la data executarii
termenul prescriptiei era implinit.

Obligatiile naturale se divid in 2 (in carte) subcategorii:

5
 a. Obligatiile civile imperfecte:
Avortate obligatii nascute din acte juridice nevalabile: ori pentru vicierea
consimtamantului, pentru lipsa de capacitate (obligatia contractuala asumata de
un minor in apropierea varstei majoratului), ori pentru lipsa formei autentice
(obligatia mostenitorului de a executa un legat verbal sau stipulat de catre
autorul sau intr-un testament nevalabil din cauza unui viciu de forma);

- Obligatii legale (prevazute ca atare in lege): obligatiile de joc si pariu

[art. 2264, (1) NCC]

Degenerate acele obligatii care, initial, au fost obligatii perfecte pentru ca s-au
nascut in mod valabil, dar si-au pierdut eficacitatea ca efect al prescriptiei
extinctive sau al unei hotarari judecatoresti intrate in puterea lucrului judecat.

b. Obligatiile naturale-datorii de constiinta = sunt obligatiile care isi au originea si

suportul in resursele spirituale si morale ale fiintei umane (de exemplu: obligatia
de intretinere in sarcina unei persoane fata de un copil natural si nerecunoscut;
obligatia de a repara prejudiciul cauzat altuia, desi conditiile de angajare a
raspunderii civile nu sunt intrunite, dintr-un sentiment de corectitudine).

Obligatiile naturale sunt si raman obligatii juridice care si-au pierdut forta juridica, intrucat
ele prezinta elementul structural pasiv, ceea ce inseamna ca exista datoria sau debitul.
Consecinta este ca obligatiile naturale nu trebuie sa fie confundate cu obligatiile morale,
(nejuridice) sau cu simplele comandamente morale.

Obligatiile naturale pot fi transformate:

- fie in mod unilateral in obligatii perfecte cazul confirmarii pentru acte anulabile
(mecanisul confirmarii din art. 1263 NCC echivaleaza in acest caz cu cel al novatiei);

renuntarea expresa sau tacita la

prescriptie (art. 2507-2511 NCC)

- fie prin vointa comuna a partilor, in mod bilateral: prin novatie [exceptie: art.
2264, alin. (3) NCC] sau prin incheierea unui contract de garantie care sa garanteze
executarea obligatiei initial naturale.

4. Dupa opozabilitate, distingem intre obligatiile obisnuite, care reprezinta regula in

materie, in sensul ca ele sunt opozabile numai partilor contractante. De cealalta parte sunt
obligatiile reale sau propter rem, sunt cele care apar ca accesorii fata de un drept real, fiind
adevarate sarcini reale ce incumba titularului dreptului real. In fine, obligatiile opozabile
tertilor sau scriptae in rem sunt acelea atat de strans legate de posesia unui bun, incat
creditorul nu poate obtine satisfacerea creantei decat cu concursul posesorului sau

6
detinatorului actual al bunului. De exemplu: obligatia care rezulta dintr-un contract de
locatiune (art. 1811 NCC).

IZVOARELE OBLIGATIILOR
Izvoarele obligatiilor sunt faptele juridice lato sensu (actele juridice de formatie
unilaterala, bilaterala sau multilaterala), precum si faptele juridice stricto sensu (evenimente
sau actiuni omenesti, savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se
produc totusi, in baza legii civile). Enumerarea legala a izvoarelor obligatiilor se regaseste in
art. 1165 NCC:

1. Contractul reglementat de la art. 1166 NCC pana la art. 1323 NCC

2. Actul juridic unilateral
3. Faptul juridic licit
4. Faptul juridic ilicit
5. * orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii.

CONTRACTUL, CA PRINCIPAL IZVOR OBLIGATIONAL

DEFINITIA: Contractul este acordul de vointe dintre 2 sau mai multe persoane, facut cu
intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 NCC). Cu privire la
contractele de formatie bilaterala sau multilaterala, terminologia NCC nu e unitara, in sensul
ca, in anumite articole, se foloseste notiunea de contract, iar, in altele, termenul de
conventie. Insa cei 2 termeni utilizati sunt perfect sinonimi in dreptul civil.

In mod traditional, se retine principiul autonomiei de vointa. Potrivit acestuia, vointa

partilor este singura sursa si masura tuturor drepturilor si obligatiilor contractuale. Se
considera ca acest principiu reprezinta o manifestare a libertatii naturale a omului si o
afirmare a dreptului individului, chiar impotriva statului. Consecinta ar fi ca subiectul de
drept nu poate avea alte obligatii decat acelea pe care si le-a asumat in mod expres. Prin
acest principiu, se face abstractie de imprejurarea ca existenta omului este strans legata de
societatea in care traieste, astfel ca interesele omului trebuie raportate la cele ale semenilor
sai. Ca urmare, principiului autonomiei de vointa i-au fost aduse limitari prin lege, chiar sub
imperiul vechiului Cod civil. Acestea sunt:

a) cerinta legalitatii contractului pentru ca acesta sa fie obligatoriu

b) cerinta formei scrise, chiar sub forma autentica ad validitatem, pentru anumite
contracte

Se constata o inmultire a criticilor aduse tezei ce sustine influenta autonomiei de vointa

asupra vechiului cod civil. Aceste critici, radicale sau moderate, s-au concretizat in aparitia
unor curente noi filosofico-juridice ce propuneau alte fundamente ale teoriei generale a
contractului, cum ar fi: solidarismul, utilitarismul, pozitivismul juridic sau analiza economica
a contractului.

7
 In redactarea NCC, se mentine ca temei al teoriei contractului autonomia de vointa,
fara a avea un caracter absolut sau suveran (acest principiu), intrucat se constata o
inmultire a limitarilor principiului autonomiei de vointa. Este vorba despre:

1. reglementarea expresa si detaliata a obligatiei legale de buna-credinta, atat in faza

incheierii, cat si in faza excutarii contractului (art. 1170 NCC).
2. Reglementarea legala a impreviziunii (art. 1271 NCC)

Din dispozitiile NCC, rezulta 2 principii care guverneaza materia contractuala:

1. Principiul libertatii contractuale art. 1169 NCC (Partile sunt libere sa incheie orice
contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea
publica si de bunle moravuri.)

In baza acestui principiu, partile sunt libere sa contracteze in scopul incheierii contractelor
dorite, dupa cum sunt libere sa nu contracteze. Ele sunt libere sa stabileasca continutul
contractului si sa aleaga partenerul contractual. Libertatea contractuala astfel inteleasa este
supusa unor limite art. 1169 NCC, in numar de 3:

a. Legile imperative
b. Ordinea publica
c. Bunele moravuri.
2. Principiul bunei-credinte (art. 14 NCC), in mod particular in materia contractului (art.
1170 NCC, in general, si art. 1183 NCC, in particular, cu privire la incheierea
contractului).

In cazul nerespectarii clauzelor contractuale, forma de raspundere difera in functie de

caracteristicile situatiei juridice prin care s-a incalcat buna-credinta. Astfel, se va antrena
raspunderea delictuala in faza incheierii contractului (ipoteza unei negocieri neorganizate
conventional) sau pentru incalcarea obligatiei, daca ea a intervenit in faza executarii sau in
faza incheierii, in ipoteza unor negocieri organizate conventional. In teza a II-a a art. 1170
NCC, se prevede ca partile nu pot inlatura sau limita aceste obligatii de buna-credinta.
Rezulta ca buna-credinta este de ordine publica, iar o eventuala clauza de suprimare a ei se
sanctioneaza cu nulitatea absoluta. Din aceasta perspectiva, principiul bunei-credinte apare
ca o limitare a principiului libertatii contractuale.

CLASIFICAREA CONTRACTELOR
IMPORTANTA clasificarii este generata de multitudinea contractelor incheiate in circuitul
civil si are scopul sistematizarii. Unele sunt criterii legale, altele, doctrinare.

1. Criteriul continutului:
a. Contracte sinalagmatice sau bilaterale
b. Contracte unilaterale

8
 a. Contractele sinalagmatice se caracterizeaza prin reciprocitatea si interdependenta
obligatiilor, fiecare dintre parti avand dubla calitate, atat de creditor, cat si de
debitor. Interdependenta obligatiilor inseamna ca doua obligatii sunt intr-o astfel de
relatie atunci cand nasterea sau asumarea unei obligatii reprezinta cauza juridica a
nasterii sau a asumarii celeilalte obligatii. De exemplu: in contractul de vanzare-
cumparare, cumparatorul isi asuma plata pretului, deoarece si vanzatorul isi asuma
predarea bunului.
b. Contractele unilaterale sunt acelea care dau nastere la obligatii in sarcina unei parti
contractante.

A nu se confunda contractul unilateral cu actul juridic unilateral, deoarece, din punctul de

vedere al formarii, contractul unilateral este un act bilateral. Numai din punctul de vedere al
continutului, respectiv al executarii, reprezinta un contract unilateral. Articolul care
defineste contractul unilateral transeaza si disputa din teoria si practica judiciara anterioara
NCC referitoare la existenta asa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte la care se refera
art. 1171 teza a II-a NCC. Contractul este unilateral, chiar daca el presupune obligatii in
sarcina ambelor parti.

Contractele sinalagmatice imperfecte se nasc asemenea contractelor unilaterale,

insa pe parcursul executarii, apare si o a doua obligatie. De exemplu: contractul de depozit
cel care detine bunul e nevoit sa faca niste cheltuieli pentru a evita pieirea bunului. Din acest
fapt juridic voluntar, al efectuarii cheltuielior, rezulta obligatia proprietarului de a restitui
aceste cheltuieli. Prin urmare, aceste 2 obligatii nu sunt interdependente. Asadar, categoria
contractelor sinalagmatice imperfecte nu mai poate fi retinuta, deoarece acestea sunt
retinute drept contracte unilaterale. Doar contractele sinalagmatice produc anumite efecte
specifice, se refera la urmatoarele notiuni: exceptia de neexecutare, rezilierea si
rezolutiunea, riscul contractului.

2. In functie de criteriul scopului urmarit de parti:

a. contracte cu titlu oneros
b. contracte cu titlu gratuit

Contractul cu titlu oneros este definit in art. 1172, alin (1) NCC: Contractul prin care
fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj in schimbul obligatiilor asumate. De
cealalta parte, contractul cu titlu gratuit, conform alin (2), este contractul prin care una
dintre parti urmareste sa procure un beneficiu celeilalte parti, fara a obtine in schimb un
avantaj.

Interesul clasificarii:

i. Din perspectiva conditiilor de validitate, acestea sunt mai severe in privinta

contractelor cu titlu gratuit, atat conditiile de fond, cum ar fi capacitatea, dar si
conditiile de forme sunt mai riguroase, forma autentica pentru donatii (art. 1011
NCC).
9
 ii. Obligatiile partilor sunt reglementate mai sever in cazul contractelor cu titlu
oneros, in sensul ca in materia CVC este reglementata obligatia de garantie pentru
evictiune, garantie pe care nu o regasim intr-un contract de donatie, decat daca e
asumata in mod expres de catre parti.

Exemplu: contractul de mandat poate fi si cu titlu gratuit, daca partile stabilesc acest aspect.
De cealalta parte, CVC este unul cu titlu oneros prin esenta lui. Or, el n-are cum sa fie cu titlu
gratuit, chiar daca partile ar dori acest lucru. Imprumutul de folosinta este un contract care
prin esenta lui este cu titlu gratuit.

Contractele cu titlu oneros se subclasifica in:

a1. Comutative acele contracte in care atat existenta drepturilor si a obligatiilor, cat
si prestatiile sunt certe si pot fi cuantificate chiar la momentul incheierii contractului
(exemplu: vanzarea, schimbul, locatiunea etc.) art. 1173 , (1) NCC.

a2. Aleatorii acelea in care existenta drepturilor si a obligatiilor si/sau intinderea

prestatiilor uneia dintre parti depind de un eveniment aleatoriu, incert (de exemplu:
contractul de renta viagera, contractul de joc si prinsoare) art. 1173, (2) NCC.

Interesul clasificarii in comutative si aleatorii:

1. Leziunea poate fi invocata doar in cazul contractelor comutative.

2. Contractele aleatorii, pentru a fi valabile, trebuie sa fie permise de lege (art. 2266
NCC).

Contractele cu titlu gratuit se subclasifica in:

b1. Acte dezinteresate acele contracte cu titlu gratuit prin care nu se micsoreaza
patrimoniul celui care procura un avantaj sau un beneficiu celeilalte parti (exemplu:
mandatul cu titlu gratuit).

b2. Liberalitati acele contracte cu titlu gratuit in care, in scopul producerii unui
beneficiu, se trece o valoare patrimoniala dintr-un patrimoniu in altul (de exemplu:
donatia).

Interesul clasificarii:

1. In cazul liberalitatilor, exista conditii mai riguroase, intrucat patrimoniul celui care
face liberalitatea este micsorat (exemplu: forma autentica pentru donatie).
2. In materie succesorala, numai liberalitatile sunt supuse reductiunii liberalitatii
excesive si raportului donatiilor.

3. Dupa criteriul formei:

10
 a. Contractele consensuale [art. 1174 NCC, alin. (1) NCC] reprezinta regula in materia
libertatii formelor in privinta incheierii contractului, asa cum rezulta din art. 1178
NCC.

Contractele sunt consensuale in sensul ca se formeaza prin simplul acord de vointa al

partilor, fara ca legea sa prevada indeplinirea unor conditii de forma ca o cerinta pentru
nasterea lor valabila. Exemplu: vanzarea-cumpararea unui bun mobil.

b. Contractele solemne si contractele reale [art. 1174, alin. (2) si (3) NCC] apar cu titlu
de exceptie fata de cele consensuale.

Astfel, contractele solemne presupun, pentru incheierea lor valabila, respectarea unor
formalitati prevazute de lege, care, de regula, sunt reprezentate de forma autentica. De
exemplu: contractul de donatie sau contractul de ipoteca imobiliara. Sunt si contracte
solemne care presupun doar forma scrisa, sau semnatura formala, de exemplu contractul de
ipoteca mobiliara.

Contractele reale sunt acele contracte pentru formarea carora e necesara remiterea
materiala a lucrului. Asadar, remiterea lucrului reprezinta o conditie de fond pentru
nasterea valabila a contractului, de exemplu contractul de gaj.

Interesul clasificarii: formarea valabila a fiecarui contract in parte.

4. Criteriul libertatii partilor de a negocia un contract:

a. Contracte negociate reprezinta regula in materia exprimarii vointei partilor in
scopul contractarii, in sensul ca partile negociaza toate clauzele contractului, fara
impunerea vreuneia din exterior.
b. Contracte de adeziune reglementate in art. 1175 NCC - sunt acele contracte care
sunt redactate aproape in intregime si care sunt impuse prin continutul lor de catre
una dintre parti, de regula, mai puternica dpdv economic, celeilalte parti. Aceasta
ultima parte are doar posibilitatea de a adera sau nu la contract. Astfel, conform art.
1175 NCC, contractul e de adeziune atunci cand clauzele sale esentiale sunt impuse
sau redactate de catre una dintre parti.

Sunt necesare 2 conditii: redactarea si impunerea clauzelor, nu doar una dintre ele. Exemplu:
contractele de furnizare de utilitati (pozitie economica, monopol).

c. Contractele obligatorii sunt denumite obligatorii din perspectiva modului de

incheiere sau de formare.

Sunt acelea in care necesitatea incheierii lor e prevazuta in mod obligatoriu sau imperativ de
lege. Partile sunt astfel obligate sa incheie un anumit contract pe cale legala. Ele sunt
exceptii exprese de la principiul libertatii contractuale. De exemplu: contractul de asigurare
civila in cazul autovehiculelor (care este si aleatoriu, si de adeziune).

11
 Codul civil reglementeaza un regim de protectie al partii mai slabe dpdv economic
prin intermediul clauzelor standard din art. 1202 NCC si al clauzelor neuzuale din art. 1203
NCC. Pentru a fi standard, in conformitate cu art. 1202 NCC, o clauza nu trebuie sa fie
negociata de parti, ci stabilita in prealabil de una dintre parti, pentru a fi utilizata in mod
general si repetat. Exemplu: in situatia profesionistilor, care incheie foarte des un anumit tip
de contract. Cauzele neuzuale sunt clauze standard, dar care sunt limitativ prevazute in art.
1203 NCC si se caracterizeaza prin faptul ca prin aceste clauze neuzuale se creeaza o
disproportie intre drepturile si obligatiile partilor. Sunt 10 astfel de clauze neuzuale. Nu e
suficient sa fie inserate in contract, ci, in dreptul lor, cealalta parte sa exprime in mod expres,
in scris ca a acceptat respectiva clauza.

5. Dupa criteriul existentei (in)dependente de un alt contract , distingem intre

contracte principale si contracte accesorii.
a. Contractele principale sunt acele contracte care au o existenta de sine statatoare,
soarta lor nefiind legata de aceea a altor contracte incheiate intre parti. E un contract
principal contractul de imprumut.
b. Contractele accesorii sunt acelea care insotesc un contract principal si a caror soarta
depinde, sub aspectul incheierii si al stingerii lor, de soarta contractului principal. De
exemplu: contractul de constituire a unei garantii.

Contractul-cadru prevazut in art. 1176 NCC: Suntem in prezenta unei formule contractuale
folosite de parti cu scopul de a defini principalele relatii contractuale pe care ele le vor
desfasura in viitor, in continutul acestui contract-cadru regasindu-se clauzele principale sau
esentiale ale unor contracte viitoare. Aceste contracte viitoare mai sunt denumite contracte
de aplicatie. De exemplu: contractul de distributie.

6. Dupa efectele produse:

1) In functie de natura dreptului, real sau de creanta:

a. Contracte constitutive sau translative de drepturi reale
b. Contracte generatoare de drepturi de creanta

Din perspectiva aceasta, contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt
supuse formalitatilor de publicitate imobiliara + formei autentice.

2) In functie de modul de producere a efectelor:

a. Contracte constitutive sau translative de drepturi (majoritatea contractelor)
produc efecte din momentul incheierii pentru viitor.
b. Contracte declarative de drepturi acelea prin care partile recunosc situatii
juridice preexistente si care produc efecte atat pentru viitor, cat si pentru
trecut. De exemplu: contractul de tranzactie prin care se previne o situatie
litigioasa. Partajul nu mai are efect declarativ, asa cum avea in VCC.

12
Importanta: data la care se nasc sau de la care pot fi exercitate anumite drepturi.

7. Dupa modul de executare a prestatiilor la care sunt obligate partile:

a. Contractele cu executare instantanee sau imediata - a caror executare se produce
intr-un singur moment. De exemplu: contractul de donatie, CVC.
b. Contractele cu executare succesiva acelea a caror executare se realizeaza treptat, in
timp. De exemplu: locatiunea, depozitul.

Interesul distinctiei: sanctiunea specifica in caz de neexecutare.

Astfel, la prima categorie, in cazul neexecutarii lor, daca se doreste desfiintarea contractului,
se va apela la remediul rezolutiunii. In cazul contractelor cu executare succesiva, desfiintarea
pentru neexecutare se realizeaza prin intermediul rezilierii. Diferente intre cele 2 forme
(rezolutiune si reziliere) sunt dpdv al efectelor lor.

8. Dupa modul in care contractele sunt denumite in legislatia civila:

a) Contractele numite sunt contracte nominalizate in mod expres in legislatia civila,
stabilind totodata si regimul aplicabil acestor contracte. Este vorba despre
contractele reglementate atat din perspectiva denumirii, cat si a regimului juridic
aplicabil (CVC, mandatul etc.).
b) Contractele nenumite sunt acelea care nu sunt reglementate expres in legislatie
sub aspectul regimului juridic aplicabil. Acestea pot fi incheiate de catre parti prin
aplicarea principiului libertatii contractuale.

Interesul distinctiei: art. 1168 NCC Contractelor nereglementate de lege li se aplica

prevederile acestui articol, iar daca ele nu sunt indestulatoare, regulile de la contractul cu
care se aseamana cel mai mult, cel mai important element de asemanare fiind prestatia
principala, caracteristica, de cea mai mare valoare.

13