Lucrare

Rolul societăţilor multinaţionale în contextul global
Cuprins
Cuprins
Abrevieri......................................................................................................2
Introducere...................................................................................................3
1. Originea şi evoluţia societăţilor multinaţionale.......................................5
1.1 Ce sunt societăţile multinaţionale (SMN)?........................................5
1.1.1 Definiţia SMN...........................................................................5
1.1.2. Investiţiile străine directe (ISD)……………………………..7
1.1.3 Forme ale societăţilor multinaţionale…………………………9
1.2 Motive şi factori determinanţi pentru investiţiile străine directe….11
2. Gobalizarea.............................................................................................23
2.1 Globalizarea ca element al internaţionalizării..................................23
2.2 Elemente definitorii ale globalizării.................................................24
2.3 Motoarele globalizării......................................................................25
2.4 Implicaţiile societăţilor multinaţionale
în procesul globalizării economice..................................................27
2.4.1 Conjunctura mondială................................................................27
3. Prezentarea studiului de caz....................................................................29
3.1 Societatea multinaţională IKEA.......................................................29
3.2 Mod de organizare............................................................................30
3.2.1 Structura organizatorică.............................................................30
3.2.2 Mod de operare peste hotare......................................................33
3.3 Strategii folosite................................................................................35
3.3.1 Preţul..........................................................................................35
3.3.2 Promovarea.................................................................................36
3.3.3 Distribuţia...................................................................................37
3.4 Relaţia IKEA.....................................................................................40
3.4.1 Protecţia mediului.......................................................................40
3.4.2 Furnizorii....................................................................................41
3.5 Concurenţa.........................................................................................44
3.5.1 Concurenţa indirectă...................................................................44
3.5.2 Concurenţa directă......................................................................45
Concluzii......................................................................................................47
Bibliografie...................................................................................................48
1
Abrevieri
ISD..........Investiţii străine directe
FDI .........Investişii directe străine
M&A.......Fuziune şi achiziţie
OECD.....Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare
TNC........Corporaţie transnaţională
STN.........Societate multinaţională
CMN.......Companie multinaţională
WIR........Raportul Mondial al Investiţiilor
OMC.......Organizaţia Mondială a Comerţului
2
INTRODUCERE
Una dintre cele mai mari forţe de presiune cu care se confruntă evoluţia
ţărilor şi a uniunilor de comerţ internaţional este reprezentată de puterea şi
influenţa societăţilor multinaţionale (SMN) ca parte a răspunsului acestora la
globalizare.
Combinarea creşterii investiţiilor străine directe, schimbărilor tehnologice,
pieţelor financiare internaţionale şi a unei game largi de măsuri de dereglementare
şi privatizare au făcut posibil pentru firmele multinaţionale să fie printre
conducătorii economiei globale.
Provocarea pentru evoluţia ţărilor şi a uniunilor de comerţ internaţional este
să se asigure că aceste companii respectă drepturile angajaţilor în fiecare loc din
lume în care influenţa lor se face simţită şi să se stabilească un dialog global între
acestea şi societăţile multinaţionale.
Societăţile multinaţionale joacă acum un rol important în economiile
tuturor ţărilor şi în relaţiile economice internaţionale, devenind un subiect din ce în
ce mai important pentru guverne. Prin investiţiile străine directe, asemenea
societăţi pot aduce beneficii substanţiale atât ţărilor de origine cât şi ţărilor gazdă
prin contribuţii la utilizarea eficientă a capitalului, tehnologiei şi resurselor umane
între ţări şi pot astfel să îndeplinească un rol important în promovarea bunăstării
economice şi sociale.
Dar societăţile multinaţionale, organizându-şi operaţii dincolo de cadrul lor
naţional, pot conduce la abuzuri prin concentrarea puterii economice şi la conflicte
cu obiectivele de politică naţională. Mai mult, complexitatea acestor firme
multinaţionale şi dificultatea unei percepţii clare privind structurile lor diverse,
operaţiile şi politicile conduce uneori la îngrijorare.
Astfel, ţinta comună a tuturor statelor este de a încuraja contribuţiile
pozitive prin care societăţile multinaţionale pot realiza progresul economic şi
social şi să minimizeze sau să rezolve dificultăţile care pot să apară din derularea
operaţiilor lor.
De când societăţile multinaţionale operează în întreaga lume, trebuie
depuse toate eforturile de a se coopera între toate statele, mai ales între ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, având ca obiectiv îmbunătăţirea
3
standardelor de bunăstare şi de viaţă, prin încurajarea contribuţiilor pozitive ale

SMN şi prin minimizarea sau rezolvarea problemelor ce sunt în legătură cu
activităţile lor.
Societăţile multinaţionale, şi mai ales firmele globale foarte mari, au ca
structuri de rezistenţă următoarele trei caracteristici:
1. controlul activităţilor economice în mai multe ţări
2. abilitatea de a obţine avantaje din diferenţele geografice dintre ţări şi
regiuni în dotarea cu factori şi în politici guvernamentale
3. flexibilitatea geografică, abilitatea de a dispune de resurse şi operaţii
între localităţi la scară globală
Astfel, un procent majoritar din configuraţia schimbării a sistemului
economic global este realizat de firmele multinaţionale prin deciziile lor de a
investi sau nu în anumite zone geografice.
Firmele multinaţionale, prin rolul lor devin în aceste condiţii cele mai
puternice forţe de presiune pentru adâncirea globalizării activităţii lor economice
care au loc într-un cadru dinamic, turbulent chiar în anumite perioade sau zone, în
economia mondială.
4
1. Originea şi evoluţia societăţilor multinaţionale
1.1. Ce sunt societăţile multinaţionale (SMN)?
1.1.1. Definiţia SMN
O SMN sau STN este o companie care se angajează în investiţii străine

directe (ISD) şi care deţine şi controlează activităţile generatoare de valoare
adăugată în mai mult decât o ţară.
În general se folosesc termenii de “transnaţional” şi “multinaţional” ca
având aceeaşi semnificaţie. Primul termen a fost adoptat de Centrul Naţiunilor
Unite pentru Corporaţiile Transnaţionale (UNCTC) în 1974 la cererea câtorva ţări
din America Latină care au dorit să facă deosebirea între companiile domiciliate
într-o ţară din America Latină care ar putea investi în altă ţară, faţă de acelea care-
şi au originea în afara regiunii. Al doilea termen este preferat de către ţările
dezvoltate, de oamenii de afaceri şi comunitatea academică. Cu trecerea timpului,
diferenţele metodologice au dispărut, astfel că acum ambii termeni desemnează
acelaşi lucru.
Totuşi, la nivel de analiză, există deosebiri între cei doi termeni. De
exemplu, în mediul academic, termenul de “transnaţional” este folosit pentru a
desemna “o corporaţie multinaţională care practică o strategie de integrare
deplină şi organizare multi-dimensională”1.
În concepţia altora, care folosesc termenii ca având acelaşi înţeles şi crezând că
se referă la acelaşi fenomen, singura diferenţă este că STN este un termen
folosit după 1980, iar SMN este un termen folosit înainte de 1980.
Sunt şi academicieni care susţin că există o diferenţă majoră între cei doi
termeni. Printre aceştia este şi Carl Dassbach care dă definiţii distincte pentru cei
doi termeni. Astfel, o SMN este o întreprindere orientată în mod primar către
diferite pieţe naţionale sau regiuni diferite. Ea se caracterizează printr-o
administrare descentralizată (unităţi naţionale sau regionale care sunt în cea mai
mare parte autonome de centrul de decizie principal), o multitudine de linii de
producţie (fiecare orientată spre piaţa naţională sau regională) şi multe divizii de
muncă suprapuse cu activităţi superflux deoarece fiecare unitate operează
independent faţă de celelalte.
Pe de altă parte, o STN este orientată spre o piaţă mondială, sau cel puţin
spre o piaţă externă care acoperă câteva ţări sau regiuni. Administrarea este de
departe mai centralizată decât în cazul SMN, office-ul principal având un control
1
Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra,
1981, p.3
5
direct mai mare asupra unităţilor. Mai mult, o STN se mişcă spre crearea unei
singure întreprinderi cu o singură divizie de muncă prin eliminarea activităţilor
superflue şi concentrarea activităţilor în acele ţări (regiuni, pieţe) care oferă cele
•
mai mari avantaje în desfăşurarea activităţii .
STN a fost, în părerea sa, un produs al organizaţiei clasice FORD dar
care nu mai este viabilă în condiţiile actuale ale competiţiei, iar o variantă a FMN
cu mai puţine unităţi naţionale ar putea fi cea mai eficientă formă.
Bineînţeles, nu se poate spune că există tipuri ideale – 100% SMN sau
STN – ele tinzând spre aceste direcţii; iar în această lucrare, ca termen generic,
vom folosi termenul de SMN.
De asemenea, termenii de “antrepriză”, “firmă”, “corporaţie”, “societate”
sau “companie” tind să fie sinonimi, deşi este recunoscut că fiecare are o conotaţie
legală specifică; iar termenul de “global” are un înţeles mai specific, referindu-se la
o companie care se angajează în activităţi lucrative în fiecare din regiunile majore
ale lumii şi care urmăreşte o strategie de integrare a acestor activităţi.
Definiţia dată la început este una generală şi larg acceptată, dar trebuie
ţinut cont şi de faptul că pe lângă activitatea lucrativă o SMN se angaează într-o
varietate de legături cooperative, adesea neechitabile, de tipul licensing-ului sau
alianţelor strategice, care le poate da un grad de control şi influenţă asupra
producţiei străine.
Pentru aprecierea gradului şi mărimii unei SMN se iau în considerare
următoarele criterii:
− numărul şi mărimea filialelor străine sau companiilor asociate pe care le are în
proprietate sau le controlează;
− numărul ţărilor în care se angajează cu activităţi lucrative;
− proporţia bunurilor şi veniturilor la nivel global sau numărul angajaţilor pentru
filialele străine;
− gradul de internaţionalizare al managementului, proprietăţii şi al activităţilor cu
valoare ridicată (cum ar fi cercetarea-dezvoltarea = C&D).
Funcţiile distinctive ale SMN sunt:
− organizarea şi coordonarea numeroaselor activităţi lucrative dincolo de
graniţele naţionale;
− internalizarea pieţelor externe pentru producţia intermediară care apare în urma
acestor activităţi.
Nici o altă instituţie nu îmbină cele 2 activităţi: producţia în străinătate şi
tranzacţionarea.
•
Dassbach, Carl H.A. – “Global Entreprises and the World Economy: Ford, GM and IBM. The Emerge of the
Transnational Entreprises”, Gorland Press, New York, 1988, p. 7
6
O SMN poate fi proprietate privată sau publică, poate proveni dintr-o ţară
socialistă sau cu economie de piaţă; poate fi motivată de obiective private sau
sociale; poate avea o reţea mare de activităţi în numeroase ţări sau un singur
produs într-o singură ţară străină; proprietatea poate fi deţinută şi controlată de
persoane/instituţii dintr-o singură ţară (Mars, Tateng); naţional controlată şi
internaţional deţinută şi condusă (Ford, Sony, Samsung), sau internaţional deţinută
şi controlată (Agfa, Royal Dutch Shell).
Ajungând la o fază de maturitate, SMN au căpătat o serie de caracteristici
specifice:
− cifra de afaceri a multor SMN depăşesc chiar PNB-ul unor ţări
dezvoltate precum Portugalia sau Grecia;
− pot obţine împrumuturi în condiţii mai avantajoase decât multe
guverne;
− adoptă o conducere centralizată a problemelor vitale şi o
descentralizare a celorlalte activităţi, strategie numită “gestiune integrală”;
− vitalitate şi dinamism: cresc, se extind, se absorb, se multiplică, îşi
lărgesc continuu aria de activitate, tehnologia şi capitalul migrează, obiectul de
activitate se diversifică;
− combină avantajele de scară cu diversificarea;
− au o “producţie modulară”, componentele tipizate fiind asamblate în
produse finite diferenţiate funcţie de caracteristicile fiecărei pieţe-ţintă.
1.1.2. Investiţiile străine directe (ISD)
Investiţiile internaţionale au avut un puternic impact în ultimile trei

decenii asupra creşterii economice, a comerţului exterior şi structurilor productive
din aproape toate ţările. În general, investiţia reprezintă orice utilizare a unui activ
în calitate de capital, deci pentru obţinerea unui profit. Cum activele sunt reale sau
financiare, investiţiile la rândul lor, pot fi reale (în proprietăţi, bunuri de capital
etc.) sau financiare (în titluri de valoare).
Concret, investiţia reprezintă cumpărarea de proprietăţi, acţiuni,
obligaţiuni sau depunerea de bani la instituţii financiare în scopul asigurării unui
venit (dobândă, dividend, chirie etc.) şi a unei creşteri de capital.
Investiţia internaţională are patru elemente caracteristice: profitul – ca
scop al investiţiei, timpul – ca dimensiune a procesului de valorificare, riscul – ca
expresie a deciziei economice şi caracterul de extraunitate al tranzacţiilor
•
internaţionale .

Popa, Ioan – “Tranzacţii internaţionale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, Bucureşti, 1992, p. 57
7
Modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie

internaţională pot fi:
− construirea pe “loc gol” a unei societăţi comerciale sau deschiderea
unei filiale a celei existente într-o altă ţară;
− achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă;
− crearea unor societăţi mixte;
− cumpărarea de acţiuni/obligaţiuni de pe o piaţă străină;
− acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară;
− încheierea de contracte internaţionale de leasing sau franchising.
Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic emitent şi
cel receptor se pot distinge investiţiile străine directe (ISD) şi cele de portofoliu.
ISD presupune: transferarea către agentul emitent al fluxului investiţional
a posibilităţii de control şi decizia asupra activităţii receptorului, controlul asupra
resurselor transferate revine investitorului, investiţia este făcută în afara ţării de
origine a investitorului dar în interiorul companiei investitoare şi constă într-un
“pachet” format din produse finite şi intermediare, capital, tehnologie,
•
management, acces pe pieţe .
Când nu se presupune existenţa unui astfel de raport, este vorba de
investiţia de portofoliu care reprezintă un plasament pur financiar, controlul
resurselor fiind transferat de emitent receptorului.
În mod tradiţional, prin intermediul ISD s-a asigurat expansiunea SMN,
ele fiind definite de FMI astfel: ”investiţiile care implică o relaţie pe termen lung
care reflectă interesul unei entităţi rezidente într-o entitate rezidentă în altă ţară
decât cea a investitorului; scopul investitorului direct este de a exercita un grad
important de influenţă asupra managementului întreprinderii rezidente în altă
•
economie” . Procentul minim al controlului acceptat de majoritatea ţărilor este
de 10-25% (10% SUA, 20% Franţa şi Marea Britanie, 25% Germania).
Dar şi invers, SMN sunt adesea un vehicul pentru ISD. Astfel, ISD, ca o
parte importantă a mişcărilor internaţionale de capital (procesul împrumuturilor
internaţionale) reprezintă fluxurile internaţionale de capital în care o firmă dintr-o
•
ţară creează sau măreşte o filială în altă ţară . Filiala nu are doar o obligaţie
financiară către compania-mamă, ea este o parte componentă a aceleiaşi structuri
organizaţionale.
Compania-mamă asigură adesea filialele ei din străinătate cu capital în
speranţa unor eventuale returnări. În măsura în care SMN asigură financiar filialele
•
Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company,
Londra, 1995, p.5
••
Manualul Balanţei de Plăţi a FMI

Krugman, Paul R. , Obstfeld, Maurice – “International Economics – Thecry and Policy”, second edition, Harper
Collins Publishers Inc., 1991, p. 165
8
lor din străinătate, ISD reprezintă un mod alternativ de a realiza aceleaşi obiective
ca împrumuturile internaţionale, dar rămâne deschisă întrebarea de ce ISD sunt
preferate altor moduri de transferare a fondurilor.
Aici trebuie făcută precizarea că existenţa SMN nu reflectă în mod
necesar un flux de capital net dintr-o ţară în alta; SMN strâng câteodată bani pentru
expansiunea filialelor lor în ţara unde filiala funcţionează mai bine decât în ţara de
origine.
Mai mult, există un drum în două sensuri în ţările industrializate: firmele
din SUA îşi extind filialele din Europa în acelaşi timp în care firmele din Europa
îşi extind filialele din SUA.
Un răspuns ferm la preferinţa pentru ISD în cadrul împrumuturilor
internaţionale este de a permite formarea organizaţiilor multinaţionale, aceasta
reprezentând obţinerea controlului, care este un scop esenţial.
1.1.3. Forme ale societăţilor multinaţionale
Dacă se urmăreşte să se investească, trebuie puse câteva întrebări

privitoare la: scara investiţiei (oficiu de vânzări, depozit, ambalare şi asamblare sau
producţie completă), gradul de proprietate (total, majoritar, egal, minoritar) şi tipul
•
de partener . Acestea sunt ilustrate în Fig. 1.1. unde se observă că există numeroase
variante şi tipuri posibile ale ISD. Este de notat faptul că în timp ce producţia
completă combinată cu filiala în proprietate 100% este forma cea mai studiată a
ISD realizate de o SMN, ea reprezintă doar una din 80 variante posibile.
Din analiza acestui model se poate observa că pe măsură ce o firmă
acumulează experienţă şi încredere în afacerile internaţionale, ea va dori să-şi
crească scara investiţiilor lor. Modelul arată că, în timp, operaţiile internaţionale
ale unei firme vor evolua spre modelul filialei în proprietate deplină care are încă
un risc mai ridicat.
Acest model reprezentat schematic este de fapt imaginea procesului de
internaţionalizare a activităţii unei firme, care implică o evoluţie: analiza
competiţiei externe, raport, licenţiere, joint-venture, filială, şi există numeroase
motive pentru alegerea uneia din aceste modalităţi.
Cele mai importante forme sunt sucursala, filiala, licensing-ul şi joint-
venture.
Sucursala este un serviciu al unei SMN implantată în străinătate şi
depinde în totalitate, financiar şi administrativ, de societatea-mamă, şi având un

Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management – Text and Cases”,
Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991, p. 5
9
obiectiv identic. Ea este organizată, înregistrată şi funcţionează potrivit legislaţiei

locale, iar cheltuielile sunt suportate de bugetul societăţii-mamă. Ea încheie
contracte pe bază de împuternicire, dar dispune de autogestiune financiară, dar
soldul bugetului reflectă rezultatele economico-financiare ale societăţii-mamă.
Fig. 1.1. Modele de internaţionalizare a unei SMN
Scara oficiu de
investiţiei vânzări
depozit
ambalare şi
asamblare
Tipul de producţie
partener completă
Proprietate Un privat Un guvern O întrepr

totală (fără SMN local local publică
partener) locală
Majoritate
Proprietate
Egalitate
Minoritate
(Vezi: Beamish,P.W.,op. cit., p.39)

Filiala este o entitate care se caracterizează prin: sunt firme cu capital
propriu constituite de societatea-mamă în străinătate, structura organizatorică şi
activitatea sunt determinate de condiţiile ţării gazdă, tipul societăţii, înregistrarea,
sistemul taxelor şi impozitelor sunt conform legislaţiei ţării gazdă, implică relaţii
durabile cu parteneri de prim rang şi dispune de premise favorabile evoluţiei
•
progresive .
Organizaţiile joint-venture internaţionale sunt alianţe formate de
organizaţii din două sau mai multe ţări. Ele se formează din mai multe motive:
punerea în comun a know-how-urilor complementare (se ştie că “2+2=5”),
asigurarea accesului pe diferite pieţe, realizarea unui răspuns strategic la competiţia

Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991
10
tot mai intensă, realizarea economiilor de scară, obţinerea accesului la tehnologie

performantă (pe lângă eforturile proprii şi licenţe, cum ar fi cazul alianţei Toyota –
General Motors pentru realizarea unui cost mai mic de producţie) şi reducerea
riscurilor financiare, cum ar fi cazul companiilor petroliere pentru a suporta
costurile căutării de noi câmpuri petroliere.
TABELUL 1.
Joint-venture în scopul realizării economilor de scară
MOTIVE
EXEMPLE
RENAULT – VOLVO - PEUGEUT Aprovizionarea cu materii prime şi
materiale, manipularea preţului de
transfer.
European Computer Research Cercetare şi dezvoltare.
Centre (ECRC) în Munchen, format
din 3 firme europene de computere
Toyota şi General Motors în Marketing şi distribuţie.
California
FIAT – PEUGEUT în Argentina Furnizare divizională deoarece
ambele firme aveau o activitate săracă
în Argentina.
Firmele, de asemenea, îşi licenţiază tehnologia, mărcile sau alte avantaje

în scopul realizării de profituri suplimentare. Pentru licenser este astfel o şansă de a
intra pe o piaţă care este prea mică pentru a justifica investiţii mai mari, pe pieţe
care restricţionează importurile sau ISD, sau ca mijloc de testare a unei pieţe, încă
de obicei este licenţiată tehnologia periferică şi nu cea centrală pentru a nu crea un
competitor viitor. Pentru cel ce primeşte o licenţă există două avantaje majore:
achiziţionarea de tehnologie mai ieftin decât prin dezvoltare prin forţe proprii şi
permite realizarea unei diversificări prin combinarea tehnologiei achiziţionate cu
know-how-ul deja existent.
1.2. Motive şi factori determinanţi pentru investiţiile străine directe
Se observă că FMN sunt afaceri private în cea mai mare măsură, deci un
motiv ar fi interesul participanţilor direcţi mai mult decât marea comunitate din
11
care face parte, dintre aceştia făcând parte angajaţii, managerii şi acţionarii, toţi cei
care ar putea fi recompensaţi odată cu creşterea activităţii.
De asemenea, în tradiţia economiei neoclasice se spune că orice
supraprofit din câştigurile realizate de o firmă mai mare decât costul de
oportunitate al participanţilor direcţi va fi returnat proprietarilor afacerii în forma
profiturilor, ceea ce înseamnă maximizarea acestor profituri în relaţie cu capitalul
investit, care este forţa conducătoare a unei afaceri moderne.
Presupunând o perioadă de 3 ani, o firmă va ţinti să-şi maximizeze venitul
total, inclusiv ceea ce revine din reinvestirea profitului câştigat în primii 2 ani.
Dar:
− nu întotdeauna ţinta este profitul, cum ar fi cazul SMN publice sau
controlate de stat;
− există de multe ori interese divergente în cadrul unei filiale între
participanţii direcţi (manageri şi angajaţi de exemplu), conflicte izvorâte din modul
de distribuire a surplusului de profit, decizii privind structura capitalului,
împărţirea riscurilor şi responsabilităţilor, preţul tranzacţiilor intrafirmă, sursa
inputurilor, tipul pieţelor servite, fluxul veniturilor, cantitatea producţiei avută în
sarcină.
Teoriile post neoclasice arată că unde output-ul este furnizat pe o piaţă cu
condiţii imperfecte de competitivitate, proprietarii SMN nu trebuie să fie constrânşi
în mod neapărat de maximizarea ratei de returnare a capitalului lor. În afara
necesităţii de a se câştiga peste costul de oportunitate, se pot stabili şi alte
obiective: maximizarea vânzărilor, creşterea părţii de piaţă, scoaterea
•
competitorilor din afacere, reducerea investiţiilor riscante.
Şi pentru a realiza condiţii apropiate de maximizarea profitului pentru a
se evita atragerea de noi concurenţi sau atenţia guvernului, firmele vor urmări
profituri “satisfăcătoare” şi nu “maximizarea profitului”.
O primă clasificare a factorilor explicativi se poate face în funcţie de
•
poziţia în care se află ţara cu care FMN are legături :
a) Din punctul de vedere al ţării de origine, se urmăreşte asigurarea şi
controlul surselor de aprovizionare cu materii prime, nivelul scăzut al salariilor din
ţara gazdă, evitarea taxelor vamale care grevează exporturile, perspectiva de
recuperare rapidă a investiţiilor şi repatrierea profiturilor şi avantaje fiscale (de aici
problema preţului de transfer şi a paradiselor fiscale ilustrată în Capitolul 5.5.).
b) Din punctul de vedere al ţării gazdă, pe lângă sublinierea faptului că o
serie de ţări în curs de dezvoltare privesc cu o oarecare teamă de pierdere a
controlului, sunt destule avantaje şi efecte pozitive urmărite: compensarea

Londra, 1995, p. 55
•
Ignat Ion, Pralea Spiridon – “Economie Mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p. 190
12
insuficienţei disponibilităţilor interne de capital financiar pentru investiţii,

atragerea şi integrarea statelor gazdă în reţeaua de relaţii şi instituţii internaţionale,
atenuarea decalajului tehnologic, crearea de noi locuri de muncă şi formarea de
cadre superior calificate, creşterea gradului de satisfacere a cererii interne cu
produse de calitate, facilitarea accesului pe piaţa externă, creşterea încasărilor
valutare din export etc.
•
Dacă luăm în considerare tipul de activitate al FMN, avem :
1. Activităţi orientate spre resurse.

Aceste întreprinderi investesc în străinătate pentru a se asigura cu resurse
specifice la un cost real mai mic decât ar putea obţine în ţara de origine , astfel
încât să devină mai competitivă, iar output-ul filialelor este exportat în ţări
industrializate.
În general, resursele ţintite sunt: resursele fizice (care necesită mult
capital investit pentru obţinerea mineralelor sau produselor agricole), muncă
necalificată sau de calificare medie ieftină şi motivată (Mexic, Taiwan) şi
capacitate tehnologică sau abilităţi manageriale, de marketing sau organizaţionale
(alianţele de colaborare dintre firmele din Coreea, Taiwan sau India, pe de o parte,
şi cele din UE sau SUA).
2.Activităţi orientate spre piaţă

Aceste SMN investesc într-o anume ţară sau regiune pentru a furniza
bunuri şi servicii pieţelor din aceste ţări sau cele adiacente. În majoritatea
cazurilor, o parte a acestor pieţe fuseseră deservite prin exporturi făcute de
compania investitoare. Ele acţionează în acest sens deoarece trebuie să urmeze
calea furnizorilor sau clienţilor care duce spre extern, să se adapteze la nevoile şi
gusturile locale şi la capacităţile şi resursele indigene, iar în acest fel costul de
producţie şi de tranzacţionare este mai mic decât în cazul furnizărilor de la
distanţă.
3. Activităţi orientate spre eficienţă.
Motivaţia eficienţei ISD este de a raţionaliza structura resurselor şi a

investiţiilor în măsura în care compania investitoare să poată câştiga printr-o
conducere comună a activităţilor dispersate geografic în scopul realizării
economiilor de scară şi reducerea riscului prin diversificare; ideea este de a se

Londra, 1995, p. 56
13
produce într-un număr limitat de locaţii care să asigure un număr cât mai mare de
pieţe.
4. Activităţi cu orientare strategică.
Este vorba de faptul că FMN urmăresc o strategie de integrare globală

sau regională şi să-şi asigure o putere competitivă într-un mediu nefamiliar,
punându-se accentul mai puţin pe elementul cost în câmpul concurenţial şi mai
mult pe lărgirea portofoliului de activităţi care să asigure o forţă competitivă
superioară. Putem da ca exemplu vânzarea de către Grand Metropolitan a
hotelurilor de tip Inter Continental către un conglomerat japonez cu 3,3 mld$ şi
cumpărarea în acelaşi an de către aceeaşi companie a companiei Pillsburg Mills, o
companie de produse alimentare şi lanţ de fast-food, cu 5,8 mld$.
După tipul ISD urmărite putem identifica:

− investiţii de evadare, de a scăpa de legislaţia restrictivă sau politicile
macro-organizaţionale ale ţării de origine, cu ar fi cazul firmei BASF din Germania
care, din cauza boicotului mişcării “verzi”, şi-a mutat cercetarea în domeniul
•
cancerului şi sistemului imunitar în SUA ;
− investiţii de sprijin, de a susţine restul activităţilor, iar astfel de filiale
nu sunt organizate ca centre autonome de profit, acesta fiind repartizat restului
societăţii;
− investiţii pasive, atunci când, chiar dacă se urmăreşte obţinerea unor
câştiguri financiar, implicarea managerială este pasivă.
Dar, priviţi în complexitatea lor, factorii determinanţi ai apariţiei şi

•
dezvoltării FMN (şi ISD) apar datorită “imperfecţiunilor pieţei” şi pot fi grupate
astfel:
1. Avantajele specifice firmei
Spre deosebire de teoria comerţului unde termenul de “avantaje

specifice” a fost utilizat pentru a descrie avantajul competitiv al ţărilor, termenul
“avantajele specifice ale firmei” este folosit pentru a descrie avantajele competitive
ale firmelor. Ele includ economii de scară (studiu de caz 1.), tehnologie, know-
how, metode de marketing, reputaţie, management, mărimea cifrei de afaceri,
•
Business Week Magazine, 1991

o piaţă perfectă se caracterizează prin competiţie perfectă (număr mare de firme, bunuri standardizate, toate
informaţiile disponibile în mod liber), nici o barieră în calea comerţului, fără costuri de transport, taxe etc.
14
diferenţieri specifice, dotări deosebite (forţă de muncă, capitaluri, organizare),

•
acces la pieţe şi factori de producţie, multinaţionalizare anterioară. 
Analizele empirice au pus în evidenţă faptul că o intensitate ridicată a
componentei cercetare-dezvoltare în activitatea de producţie reprezintă o variabilă
importantă în determinarea unei firme de a investi în străinătate. În general, se
poate afirma că firmele cu un grad ridicat de intensivitate a activităţii de cercetare-
dezvoltare, tind să aibă un nivel mai ridicat de ISD decât firmele cu un grad mai
•
scăzut al intensivităţii de cercetare-dezvoltare .
Studiu de caz 1.
Cazul Electrolux ilustrează ISD orizontale şi verticale.

Cumpărările altor companii – Zanussi, Arthur Martin, Therma, Tappan şi White
– au fost investiţii orizontale. Cumpărarea unui furnizor, compania de aluminiu
materiale plastice şi aramă Granges ilustrează investiţia verticală. Cumpărările
de clienţi, servicii de cleaning comercial mai mărunte, demonstrează de
asemenea investiţiile verticale.
Electrolux are câteva “avantaje specifice de firmă”. Cu o piaţă mică

acasă, Electrolux a fost nevoită să investească în străinătate pentru a realiza
•
1981
••
Popa, Ioan – “Tranzacţii internaţionale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, Bucureşti, 1992, p. 59
15
economii de scară în fabricare. După cât se pare, compania a avut producţie şi

know-how de marketing, ca şi stabilirea reţelei de distribuţie. Ca Electrolux,
companiile pe care Electrolux le-a achiziţionat aveau o recunoaştere solidă de
marcă, şi de aceea numele acestora au fost reţinute după achiziţie
Existenţa avantajelor specifice de firmă este o formă a imperfecţiunii pieţei.

Avantajele specifice de firmă apar datorită produselor nestandardizate şi faptului
că informaţia nu este disponibilă în mod liber şi astfel ele creează bariere de intrare
pentru competitori.
Dar de ce avantajele specifice de firmă împing la ISD? O firmă nu doreşte să-şi
împartă avantajele specifice de firmă; ar fi cel mai bine dacă ar putea să şi le
exploateze singură. Astfel, de exemplu, o firmă care are cunoştinţe exclusive de
tehnologie va dori să le exploateze în producţia sa proprie mai degrabă decât să
licenţieze tehnologia.
2. Internalizarea
Avantajele internalizării sunt: obţinerea cursurilor de schimb mai
avantajoase, protecţia dreptului de proprietate intelectuală, reducerea riscurilor
bazate pe incertitudine, controlul cantitativ şi calitativ al ofertei, controlul asupra
debuşeelor, posibilităţi de extindere, internalizarea factorilor externi, inexistenţa
pieţelor la termen.
Unele investiţii sunt motivate de dorinţa de a minimiza incertitudinea prin
punerea a 2 firme sub control comun. Aceasta este cel mai uşor de văzut prin
luarea în considerare a ISD verticale. O firmă care capătă controlul asupra unui
furnizor (exemplu: un fabricant de computere care cumpără un producător de
semiconductori) elimină într-o mare măsură incertitudinea asupra disponibilităţilor
şi preţurilor materiilor prime. În mod similar, o firmă care investeşte într-un client
se îndepărtează de incertitudinea asupra cererii pentru produsele sale.
3. Comportamentul oligopolistic (Studiu de caz 2.)
16
Un “oligopol” este o structură de piaţă cu un număr mic de firme.

Trăsătura cheie este că numărul este aşa de mic încât fiecare firmă îşi bazează
deciziile pe ceea ce competitorii săi fac sau se aşteaptă să facă, spre deosebire de
structura pieţei perfecte, în care există un număr aşa de mare de firme încât nici o
firmă nu poate afecta piaţa şi nu este nici o nevoie să acorde atenţie deciziilor
competitorilor.
Când ISD sunt motivate de acţiunile în curs sau cele probabile ale
competitorilor, acesta este un comportament oligopolistic. De exemplu, o firmă ar
putea să caute să investească în străinătate deoarece competitorii săi investesc în
străinătate. Alternativ, firma ar putea privi investiţiile străine ca un mijloc pentru a
preîntâmpina mişcările competitorilor într-o piaţă străină.
Studiu de caz 2.
Cumpărarea de către Bridgestone a firmei Firestone este un exemplu de

“ISD orizontale”. “Avantajul specific de firmă” pentru Bridgestone include know-
how, tehnici de management, accesul la capital şi relaţiile stabilite cu clienţii,
fabricanţii auto (Japonia). Piaţa de acasă a firmei Bridgestone a fost saturată,
limitând abilităţile sale într-o exploatare viitoare a economiilor de scară.
“Avantajele specifice de firmă” a firmei Firestone includ recunoaşterea mărcii şi
cunoştinţelor de piaţă.
Există un puternic aspect al “comportamentului oligopolistic” în ISD ale
Bridgestone. Ea a urmat drumul câtorva competitori care au făcut achiziţii străine.
De fapt, unii comentatori/critici sugerează că Bridgestone a plătit mai multă atenţie
competitorilor săi decât problemelor potenţiale cu achiziţionarea Firestone.
Bridgestone a urmat de asemenea şi pe clienţii săi. Mulţi fabricanţi de
automobile din Japonia şi-au deschis fabrici în SUA pentru a evita barierele
comerciale ale SUA şi au ameninţat barierele comerciale (“motivul locaţiei de
luare a deciziei politice”). “Avantajele de locaţie înnăscute”, cum ar fi
minimizarea costurilor de transport şi abilitatea de a implementa controlul de
inventar just-in-time, a dictat ca Bridgestone să aibă capacitate productivă în
SUA.
17
4. Factorii locaţionali
Un avantaj locaţional este un factor care “atrage” o firmă să investească

într-o locaţie particulară, spre deosebire de factorii precedenţi care “împing” firma
la ISD (nu trebuie confundat termenul de “locational” cu cel de “localizare” fiind
două concepte diferite deoarece localizarea ar putea fi motiv pentru avantajul
locaţional).
Un factor locational se referă la câteva trăsături naturale ale locaţiei
străine şi ar putea fi înrudit şi cu geografia. De exemplu, investiţiile străine ar putea
fi motivate de o dorinţă de a minimiza costurile de transport sau o dorinţă de a fi
mai aproape de clienţi aşa încât să minimizeze costurile de distribuţie şi service.
Fiind aproape de consumator ar putea de asemenea să faciliteze adaptarea
producţiei sau serviciului condiţiilor locale de piaţă şi preferinţelor consumatorilor;
accesul la resurse cuprinde un alt set de factori locaţionali: cost de muncă scăzut,
muncă calificată, facilităţi C&D, energie ieftină, resurse minerale etc.
Avantajele locaţionale ar putea fi sintetizate astfel: diferenţe de preţ al
input-urilor, calitatea input-urilor, cheltuieli de transport şi comunicaţii, afinităţi de
•
cultură, limbă şi civilizaţie, distribuţia în spaţiu a input-urilor şi pieţelor .
Determinanţii locaţionali ai ISD se referă în principal la examinarea
factorilor ce influenţează destinaţia ISD, deci determinanţii ţărilor gazdă care sunt
•
diferiţi din punct de vedere structural: 
a) Mărimea pieţei locale este cel mai important factor determinant
locaţional al ISD. Marii investitori tind să favorizeze localizări ale producţiei în
cadrul unor pieţe interne de mari dimensiuni, deoarece vânzările pe pieţe mari de
desfacere permit o mai rapidă recuperare a investiţiilor efectuate.
Studiile econometrice indică o corelaţie între ISD şi mărimea pieţei (dată
de mărimea PNB) ca şi o serie din caracteristicile sale (de exemplu, nivelul mediu
al venitului şi ratele de creştere). Unele studii au găsit rata de creştere a PNB ca o
variabilă explicativă importantă, în timp ce PNB are o mare importanţă, ca un
indicator al potenţialului pieţei.
Există o mică îndoială că mărimea pieţei Chinei explică, în mare măsură,
fluxurile de FDI masive pe care le-a atras de la începutul anilor 80. În interiorul
Chinei, FDI au fost concentrate (peste 90%) în zonele costale. PNB pe provincii,

1981
•
raport Overseas Development Institute, 3 septembrie 1997, Londra
18
reflectând dezvoltarea economică şi cererea potenţială, apare ca un determinant

•
major al acestei dezvoltări .
Pentru Africa Sub-Sahariană, ca un întreg, se identifică creşterea PNB ca
•
un factor major . Doar 3 ţări din Africa Sub-Sahariană se află printre cele 9
primitoare importante în ultimii ani, iar dintre acestea doar Nigeria poate fi
clarificată ca o piaţă mare (conform datelor UNCTAD de 36 miliarde $ PNB).
Angola şi Ghana (cu PNB-uri de 8,9 miliarde $ şi respectiv 5,5 miliarde $ în 1995)
au primit o proporţie mai mare de fluxuri FDI în 1995 decât Nigeria, indicând că o
piaţă mică nu trebuie să fie o constrângere în cazul celor cu înzestrate cu resurse şi
economii orientate spre export. De fapt, industriile extractive în ţările în curs de
dezvoltare continuă să atragă investitorii străini aşa cum au făcut întotdeauna.
În contrast, India, Pakistan şi, cu o anume rezervă, Bangladesh, au pieţe
mari dar primesc, proporţional vorbind, destul de puţin (sub 1%) fluxuri de FDI în
1986-1995. Unii analişti au interpretat aceasta ca o dovadă a potenţialului ridicat
pentru creşterea fluxurilor FDI în viitor; alţii că constrângerile vor restrânge
accesul investiţiilor străine în aceste ţări.
Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, pieţele lor naţionale mici
sunt o piedică deoarece mulţi investitori privesc îndoielnic valoarea instalării unei
fabrici dacă ei nu pot realiza o “oră critică” pentru produsele lor. Integrarea
regională este percepută adesea ca un mijloc pozitiv de compensare pentru pieţele
naţionale mici, dar nu există încă o dovadă clară a acestei influenţe asupra
fluxurilor FDI.
b) Gradul de deschidere
În timp ce accesul pe pieţe specifice – judecată după mărime sau creştere
– este important, factorii pieţei naţionale sunt mai puţin relevanţi pentru firmele
străine orientate pe export. O parte a studiilor sugerează o percepţie larg răspândită
că “economiile deschise” încurajează mai multe investiţii străine. Un indicator al
gradului de deschidere este mărimea relativă a exportului. Studiile lui Singh şi Jun
•
din 1995 indică faptul că exporturile – exporturile de manufacturate în special –
reprezintă un determinant important al fluxurilor de FDI. China, în particular, a
atras multe investiţii străine în sectorul exportului. În Bangladesh, pe de altă parte,
investitorii străini au fost atraşi către sectorul manufacturier datorită lipsei unei
cote de exporturi de textile şi îmbrăcăminte spre pieţele UE şi SUA. În contrast,
ţările subsahariene au rămas mai mult orientate spre interior.
••
Breadman, H.G., Sun, X – “The Distribution of Foreign Direct Investment in China” – Policy Research Working
Paper No. 1720, World Bank, Washington, 1997
•••
Bhattacharya, A., Mentiel, P. Y., Sharma, S. – “Private Capital Flows to Sub-Saharian Africa: An Overview of
Trends and Determinants”, material nepublicat, World Bank, Washington, 1996

Singh, H.; Jun, K. W. – “Some New Evidence on Determinants of Foreign Direct Investment in Developing
Countries” – Policy Research Working Paper No. 1531, World Bank, Washington, 1995
19
c) Costurile muncii şi productivitatea

Cercetarea empirică a găsit costurile relative ale muncii ca fiind
importante din punct de vedere statistic, mai ales pentru investiţiile străine în
industriile intensive în muncă şi pentru filiale orientate spre export. Decizia de a
investi în China, de exemplu, a fost foarte influenţată de rata scăzută a salariilor.
Creşterea rapidă de FDI în Vietnam a fost atribuită de asemenea în primul rând
existenţei unui cost scăzut al muncii. În contrast, rigiditatea pieţei muncii şi
salariile relativ mari au împiedicat inflow-urile importante din exporturi.
Totuşi, când costul muncii este puţin important (când rata salariului
variază puţin de la ţară la ţară, gradul de calificare a forţei de muncă se aşteaptă a
avea un impact asupra deciziei de localizare a FDI. Nivelurile de productivitate
sunt mai scăzute în ţările subsahariene decât ţările în curs de dezvoltare din Asia,
iar aceasta se aşteaptă a se redresa prin a aduce muncitori străini, deseori
împiedicaţi datorită restricţiilor şi întârzierilor în obţinerea permiselor de muncă, în
aceste ţări împiedică FDI, mai ales în sectoarele productive.
d) Infrastructura
Infrastructura acoperă multe dimensiuni, pornind de la drumuri, porturi,
căi ferate şi sistemele de telecomunicaţii până la gradul de dezvoltare instituţională
(contabilitate, servicii publice etc.). Studiile în China relevă că extinderea
facilităţilor de transport şi proximitatea preţurilor importante ca un efect pozitiv
important asupra localizării FDI dintr-o ţară. Infrastructura săracă poate fi văzută,
totuşi, ca şi un obstacol dar şi ca o oportunitate pentru investiţiile străine. Pentru
majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare este adesea citată ca una dintre
constrângerile majore. Dar investitorii străini punctează de asemenea potenţialul
pentru atragere de importante FDI dacă guvernele gazdă permit o participare
străină mai substanţială în infrastructură. Evidenţa recentă pare să indice că, deşi
telecomunicaţiile şi liniile aeriene au atras fluxuri FDI (exemplu: India şi
Pakistan), alte infrastructuri de bază cum ar fi construirea de drumuri rămân
neatractive, reflectând că rezultatele scăzute şi riscurile politice înalte ale acestor
investiţii.
e) Privatizarea
Deşi privatizarea a atras un flux mare de investiţii străine în anii recenţi
(Nigeria în 1993 şi Ghana în 1995), progresul este încă scăzut în majoritatea ţărilor
în curs de dezvoltare, în parte datorită problemelor politice ridicate. În India, de
exemplu, munca organizată a împiedicat drastic privatizarea sau alte mişcări care
ameninţă locurile de muncă existente şi drepturile muncitorilor. La un nivel
regional, anul 1994 arată că 15% din fluxurile FDI către America Latină au derivat
20
din privatizare, dar doar 8,8% în Africa Sub-Sahariană şi 1,1% în Asia de Sud. Un
număr din problemele structurale restrâng procesul de privatizare. Pieţele
financiare în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare se îndreaptă prea uşor spre a
deveni competitive; ele se caracterizează prin ineficienţă, lipsa profunzimii şi
transparenţei şi absenţa procedurilor regulatorii. Ele continuă să fie dominate de
activitatea guvernului şi sunt adesea protejate de competiţie.
f) Accesibilitatea resurselor naturale, element important mai ales

pentru industriile puternic dependente de resurse naturale, precum şi industria
petrolului.
5. Avantajele locale de conducere a politicii guvernamentale

Acestea ori împing ori atrag firmele în a se angaja investiţiile străine.
Barierele comerciale pot fi un factor de restricţie puternic; barierele actuale înalte
(sau potenţiale) de export fac atractiv pentru o firmă să producă într-o piaţă, şi
astfel să evite barierele comerciale. Multe din investiţiile Japoniei în SUA pot fi
explicate de restrângerea voluntară a exporturilor şi ameninţarea legii remediate a
exportului a SUA.
Stimulentele guvernamentale pentru investitorii străini creează un factor
de atragere. Multe guverne oferă stimulente cum ar fi stimulentele fiscale, investiţii
în infrastructură, teritoriu subvenţionat şi costuri de utilitate într-un efort de a
atrage investitorii străini.
Totuşi, majoritatea evidenţelor empirice arată ideea că stimulentele
specifice cum ar fi fiscalitatea redusă nu au un impact major asupra ISD. Pe de altă
parte, restricţiile schimbătoare şi furnizarea de condiţii bune de operare a
afacerilor sunt considerate în general a avea un efect pozitiv. În China, politica
“uşii deschise” şi stimulentele acordate pentru investirea în zonele economice
speciale au contribuit la influxul iniţial de ISD. Alte stimulente, cu acordarea
tratamentului pentru investitorii străini în relaţie cu partenerii locali şi deschiderea
de pieţe noi (transportul aerian, bănci, comerţul cu amănuntul etc.), au fost
considerate ca factori importanţi în încurajarea fluxurilor ISD în anii recenţi.
Guvernul indian şi-a relaxat recent majoritatea legislaţiei privind
investiţiile străine. Aceasta pare ca o contribuţie la creşterea fluxurilor ISD în
ultimii ani. Totuşi, lipsa transparenţei în procedurile de aprobare a investiţiilor şi
sistemul birocratic extins i-a împiedicat pe investitorii străini. Prin urmare un
raport ISD/PNB relativ scăzut. În 1994, Bangladesh şi Pakistan au implementat
reforme ce permit investitorilor străini să opereze cu 100% proprietate străină dar
totuşi au eşuat în atragerea fluxurilor importante (raportat la PNB) datorită
instabilităţii politice şi birocraţiei.
21
În contrast, Nigeria continuă să atragă investiţiile străine ca o ţară

exportatoare de petrol în ciuda dezorganizării sale şi politicilor sale relativ
inospitaliere.
Guvernele servesc de asemenea ca furnizori de informaţii. Un exemplu
este dat de “Agenţia Investiţiilor Străine – Sri Lanka” sau “Programul de investiţii
străine Japonia – India” cu accent particular asupra transferului de tehnologie.
Se argumentează deseori că stabilitatea politică reprezintă o precondiţie
importantă pentru efectuarea de ISD; în practică, încă, se dovedeşte faptul că
existenţa unui climat politic instabil nu acţionează ca un factor determinant
important al ISD, poate datorită faptului că guvernele ţărilor gazdă şi investitorii au
reuşit, în aspecte concret – operaţionale, să neutralizeze efectele negative
potenţiale ale unor astfel de factori adverşi.
În acelaşi timp, în luarea deciziei de efectuare a investiţiei, firmele
investitoare au în vedere reglementările administrative din ţările gazdă. Astfel, un
mare număr de ţări au întreprins deja paşi în direcţia simplificării întregii proceduri
prin care ISD sunt selectate şi aprobate, fapt ce poate conduce la costuri mai
scăzute atât pentru ţările gazdă, cât şi pentru investitori. Unele ţări în curs de
dezvoltare gazdă au instituit procedurile “o singură oprire”, prin care investitorii
pot obţine toate aprobările necesare legate de demararea unei investiţii într-un
singur loc şi cu un minim de “formalităţi” administrative. Un alt exemplu în acest
sens îl reprezintă adoptarea sistemului “listelor negative”, prin care toate sectoarele
economice gazdă sunt deschise ISD, cu excepţia celor în mod expres menţionate pe
listă.
2.GLOBALIZAREA
2.1 Globalizarea – element al internaţionalizării.
Conceptul de globalizare a apărut din nevoia teoriei economice de a folosi

concepte noi, capabile să explice cu o acurateţe mai mare, enormele transformări
intervenite în ultimul timp în economia internaţională, transformări apărute de-a
lungul ultimelor două decenii.
Operând întru-un sistem economic în cadrul căruia s-au amplificat enorm
relaţiile de interdependenţă şi s-a conturat deja, ceea ce ne-am obişnuit să numim
„ piaţa globală”, cercetătorii s-au văzut confruntaţi cu noi cerinţe privind maniera
de a explica noile caracteristici ale mecanismului economic mondial. Mai mult
decât atât, ei au trebuit să-şi schimbe radical optica sub care sunt privite afacerile
22
internaţionale, relaţiile dintre firmele care au atins un nivel înalt de

internaţionalizare, până la urmă întreaga arhitectură a economiei mondiale.
Deşi globalizarea economică nu reprezintă un fenomen absolut nou, primele
simptome ale acestuia apărând cu mult timp în urmă, ea poate fi considerată ca şi
concept nou născut pe fondul evoluţiei vertiginoase a evenimentelor economice
abia în prima parte a secolului XX.
Deci, prezentată ca un fenomen specific sfârşitului de secol şi de mileniu,
globalizarea, sau cel puţin unele dintre dimensiunile sale, nu e lipsită de o lungă
istorie. Globalizarea reprezintă consecinţa aproape naturala a cursului tot mai
accelerat imprimat istoriei, dacă nu de Renaştere, atunci cel puţin de prima
Revoluţie industriala. Deosebirea intre fenomenul contemporan al globalizării si
precedentele procese integraţioniste sunt scara (anterior regională, actual
mondială), ritmul schimbărilor (este suficient să luăm in considerare rata anuala a
„universalizării” Internetului) şi sprijinirea intr-o mai mare măsură decât oricând
înainte pe progresul tehnologic cu impact imediat asupra condiţiilor vieţii
cotidiene. Mişcările si interacţiunile din spaţiul global au dobândit un caracter de-a
dreptul „standardizat” prin instituţiile cu caracter global, astfel încât societăţile
locale se simt nevoite sa reacţioneze în sensul implicării in configuraţia de natura
mondiala. Existenţa acestei configuraţii de ordin planetar are numeroase consecinţe
pentru societăţile naţionale şi pentru actorii cu caracter internaţional. O dată cu
conştientizarea globalizării, actorii sociali, politici si econimici trebuie sa îşi
raporteze acţiunile si reacţiunile la această mişcare planetara. Toate aceste
demersuri sunt intercondiţionate: deciziile de ordin politic afecteaza strategiile
economice, care afecteaza reacţiile sociale şi invers. O atenţie sporită trebuie
acordată acţiunilor condiţionate de reacţiile actorilor din cele trei sfere de acţiune.2
2.2 Elemente definitorii ale globalizării
„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine factor

tot mai puţin important în stabilirea si dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de
natură economică, politică si socioculturală. Reţelele de relaţii si dependenţele
dobândesc un potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale si mondiale”.3
În această definiţie se poate observa reducerea importanţei distanţei
geografice, insă nu şi dispariţia acesteia. Prin urmare, relaţiile la nivel internaţional
2
Bari, Ioan, Globalizarea şi problemele globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag. 17
3
Bari, Ioan, Globalizarea şi problemele globale, Ed. Economică. Bucureşti, 2001, pag. 18
23
sunt mai uşor de stabilit şi oamenii, mărfurile şi simbolurile sunt eliberate din
contextul geografic. Într-un sistem global acestea se mişcă liber la nivel planetar,
devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii şi societăţile sunt tot mai puţin
protejaţi de graniţe.
Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică şi economică.
Ele au declanşat un proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial
în stabilirea şi susţinerea legăturilor transfrontaliere. Globalizarea este un factor de
integrare a omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfaşurare noilor
sisteme de guvernabilitate globală şi unei societăţi civile globale.
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei,
noua diviziune internaţională a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre
Nord, noul mediu competitiv care genereaza aceste procese, precum şi
internaţionalizarea statului, făcând din state agenţii ale lumii globalizate.
Globalizarea oferă oportunităţi existente pentru o dezvoltare reală la nivel
global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele ţări devin din ce
în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele.
Ele se bucură de creşteri economice mult mai însemnate si de o reducere mult mai
importantă a sărăciei. Totuşi, crizele înregistrate de pieţele emergente în anii 1990
au demonstrat că oportunităţile asociate procesului de globalizare presupun şi
riscuri – riscuri provenite din mişcările volatile de capital, la care se adaugă
riscurile de ordin social, economic şi de degradarea mediului înconjurător care sunt
determinate de accentuarea sărăciei.
Aşadar, globalizarea este o realitate, probabil ireversibilă şi orice ţară care-şi
pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la
noul „mediu” al globalizării înseamna nu numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a
pierde poziţii şi segmente de piaţa deja dobândite.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind
preocesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele
naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai
largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale sşi culturale şi având
drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale,
cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând glonală decât naşională.4
2.3 Motoarele globalizării
4
24
Primul motor al globalizării este inovaţia tehnologica. El cuprinde mai ales

tehnologia de informare şi comunicare. Acesta are un asemenea impact asupra
mobilităţii şi comunicării, încât „revoluţia tehnologică” implică şi „o revoluţie
socială” şi o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepţie
postindustrială a relaţiilor economice. Alvin Toffler5 l-a numit „Al treilea val”.
Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor
de telecomunicaţii s-a impus tot mai mult atenţiei analiştilor scenei vieţii
economice internaţionale a yilelor noastre, atât în virtutea efectelor de mare
anvergură pe care le antrenează asupra celor mai diverse sfere ale vieţii economice
contemporane.
Al doilea motor al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale. Ea este
în legătură cu triumful ideologiei economiei de piaţă, a societăţii de consum şi de
distracţie. Interacţiunea existentă între globalizarea tehnologică şi cea ideologică a
dus la globalizarea prin economie si a economiei înseşi. Inovaţiile tehnologice, mai
ales informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis actorilor economici să profite
deplin de posibilităţiile deschise de pieţele libere. Producţia, vânzarea şi
cumpărarea au început să fie din ce in ce mai puţin legate de factorul geografic .
Ideologia neoliberală invită decidenţii la liberalizarea pieţelor,
dereglementarea economiilor şi privatizarea firmelor de stat. Atunci, inovaţiile
tehnologice au permis actorilor economici să obţină un avantaj net de pe urma
posibilităţiilor deschise pe noile pieţe libere, rezultând astfel, deplasarea liberă a
capitalului. Producţia şi comercializarea s-au desprins de pieţele şi zonele de
producţie locale mai mult ca niciodată.
Chiar dacă hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forţa cea mai
importantă a dezvoltării globalizării nu se poate afirma că toate consecinţele
globalizării au fost dorite sau chiar anticipate de către protagoniştii acestei
ideologii.6 Ea are la bază conceptul de democraţie ( unde naţiunea este entitatea
politică, statul- autoritatea exclusivă în anumite graniţe). Neoliberalismul preia
binecuvântările sistemului: într-un sistem fondat pe statele democrate este
asigurată o securitate clară atât la intern, cât şi la extern, piaţa va fi organizată atât
la nivel naţional, cât şi internaţional. Schimbările care au alterat semnificativ
natura si rolul comerţului internaţional, în special, şi relaţiile economice globale, în
general, au fost alimentate de două tendinţe „gemene”, aparent divergente, dar
avându-şi oroginea în acelaşi proces de internaţionalizare a producţiei: adâncirea
5
Toffler, Alvin, Al treilea val, Ed. Politică, 2002
6
25
integrării regionale a sistemelor de producţie, concomitent cu accentuarea

procesului de globalizare.
Inabilitatea fostului GATT a alimentat negocierea unor acorduri bilaterale şi
regionale de instituire a unor regimuri de liber schimb. Guvernele au reacţionat faţă
de mutaţiile intervenite în natura relaţiilor comeciale internaţionale printr-o
predilecţie făţişă pentru acordurile bilaterale şi regionale de liber schimb, precum
şi prin căutarea unor soluţii ad-hoc pentru noile tipuri de probleme comerciale ivite
în dioferitele ramuri industriale în noul context economic internaţional. Eşecul în
cadrul OMC în abordarea acestor probleme a condus la erodarea rolului acestuia în
raport cu tendinţele de abordare bilaterală şi regională. În prezent, asistăm la o
revoluţie în planul organizării producţiei şi comerţului, similară cu revoluţia
industrială din secolul al XVIII-lea, care a constituit fundamentul pentru analiza
economică întreprinsă de Adam Smith.
Piaţa globală este o competiţie acerbă între jucători dispunând de diferite
planuri ale jocului, de diferite culturi, filosofii şi valori, dar că, pentru a supravieţui
în acetse circumstanţe noi, raporturile de colaborare trebuie să prevaleze asupra
celor de confruntare. Tendinţele manifestate la nivelul economiei mondiale
contemporane converg, în mod implacabil, către adâncirea interdependenţelor
economice, politice şi culturale dintre statele individuale, ceea ce presupune
cooperare: fiecare are nevoie de celălalt.
Globalizarea pieţei financiare constituie un alt indiciu clar că economiile
diferitelor ţări avansează spre un sistem global mai puternic integrat. Creşterea
competiţiei pe pieţele financiare inetrnaţionale forţează marile instituţii financiare
să se lanseze în operaţiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând graniţele
naţionale şi fusurile orare şi înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de
servicii financiare.
2.4 Implicaţiile societăţii multinaţionale în procesul globalizării

economiei.
2.4.1 Conjunctura mondială.
Globalizarea, în sensul larg al cuvântului, acoperă trei domenii de activitate:

economic, politic şi cultural. Evident, partea economicului vizează toate fazele
procesului de reproducţie, adică producţia, repartiţia, schimbul şi consumul,
reprezentând structura de rezistenţă, coloana vertebrală a globalizării, pe baza
26
căreia apar şi se dezvoltă celelalte două componente, reflectate de relaţiile politice

şi culturale.
Tendinţa accentuării interconexiunilor dintre necesitatea participării ţărilor la
schimburile internaţionale, ca element fundamental în satisfacerea criteriilor
dezvoltării economico(-)sociale la nivelul fiecărei naţiuni, ca entitate de-sine-
stătătoare şi adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, ca rezultantă directă a
procesului de integrare interstatală reprezintă simbolul unei societăţi în care
sistemele de producţie şi distribuţie sunt “gestionate” de complexul “invizibil” al
multiplelor “produse” tehnologice, aflate în permanenţă, sub jurisdicţia
progresului ştiinţifico(-)tehnic contemporan, promovat în mod deosebit, prin
continua expansiune a corporaţiilor multinaţionale. A. Giddens7 menţionează la
loc de frunte că transformările economice locale sunt parte integrantă a procesului
de globalizare, demonstrând mai departe cu lux de amănunte cum lumea este
dominată de corporaţiile multinaţionale care operează independent de
aranjamentele politice. Aceste corporaţii au reuşit, în scurt timp, să creeze un
sistem global de legături privind schimbul, încât lumea a devenit o singură piaţă a
mărfurilor, muncii şi capitalului.
De altfel, în lumea de astăzi, creşterea perpetuă a complexităţii şi diversităţii
formelor de producţie şi gestiune a informaţiei ştiinţifice impune în mod hotărâtor,
participarea tuturor statelor la circuitul economic mondial, aceasta constituind în
esenţă, condiţia sine-qua-non a dezvoltării şi progresului civilizaţiei mileniului
XXI, ţările devenind în mod firesc, componentele unui sistem economic mondial
tot mai integrat. Pe de altă parte, dacă aceste interdependenţe economice
interstatale decurg mijlocit, sau dimpotrivă, nemijlocit, din revoluţia ştiinţifico(-)
tehnică manifestată în prezent, având prin urmare, caracter global, atunci direcţiile,
aspectele sau metamorfozele lor nu ar putea fi desprinse de structura
economico(-)socială în care se conturează, şi nici nu vor putea fi abordate sau
judecate, în mod abstract, în afara cadrului de referinţă.
În ţările dezvoltate, acest complex generator de progres economico(-)social
este definit de prezenţa corporaţiilor multinaţionale, resursele lor constituind de
altfel, temelia amplificării fluxurilor de capital, tehnologie şi forţă de muncă pe
întregul mapamond. Intensificarea interdependenţelor dintre economiile lumii
contemporane este în mod definitoriu, corelată cu evoluţia fenomenului
liberalizării fluxurilor economice, comerciale, monetare şi financiare, “motorul”
acestora fiind receptarea şi încorporarea progresului tehnic, furnizat îndeosebi, de
sistemele informaţionale, promovate la nivelul corporaţiilor multinaţionale. În plan
7
Giddens, A.; The consequence of Modernity; Cambridge, 1990, p. 55 – 63; Modernity and Self-Identity, Cambridge,
1991; p. 15
27
65 legislativ, negocierile cu caracter multilateral, dezvoltate de-a lungul ultimelor

decenii ale secolului XX, în domeniul reglementării relaţiilor economice
interstatale, au furnizat suportul amplificării proceselor de regionalizare şi apoi,
globalizare atât în plan segmentar, vizând aspectele sectoriale ale industriilor
“high-tech”, cât şi global urmărind interferenţele dintre rezultatele cercetărilor
ştiinţifico(-)tehnologice şi dinamica nivelului dezvoltării şi a calităţii vieţii pe de o
parte, în statele generatoare de progres economico(-)social şi pe de altă
parte,economiile receptoare. Din această perspectivă, tendinţele manifestate în
planul cooperărilor economice regionale, interregionale şi chiar, globale, ar putea fi
sintetizate în maniera următoare: reducerea importantă a ponderii politicilor
tarifare în cadrul schimburilor comerciale internaţionale; eliminarea sau
diminuarea unora din practicile restrictive netarifare, (aspect definit prin însăşi
constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a cărei activitate are multiple
semnificaţii, între care se pot menţiona8:
(a) se realizează un cadru instituţional stabil, în interiorul căruia statele
participante asigură reciproc condiţii previzibile pentru desfăşurarea comerţului şi
acţionează în favoarea liberalizării continue a schimburilor;
(b) noua organizaţie este caracterizată prin universalitate, numărul statelor
care pot participa fiind nelimitat;
(c) caracterul principial şi reglementar a fost extins de la comerţul cu
mărfuri, la cel cu servicii şi la protecţia drepturilor de proprietate intelectuală;
(d) comerţul cu produse agricole este pentru prima dată obiectul unei
liberalizări accentuate, definită atât prin diminuarea taxelor vamale, cât şi prin
eliminarea progresivă a sprijinului intern şi a subvenţiilor directe de export;
(e) comerţul cu produse textile a fost de asemenea, subiectul unor ample
negocieri, ce au favorizat demararea procesului reducerii restricţiilor de export,
până la eliminarea completă a acestora de-a lungul unei perioade tranzitorii de 10
ani;
(f) se realizează o semnificativă reducere a taxelor vamale medii pentru
importul de produse industriale, de la 40% la numai 3.9% în ţările dezvoltate, în
timp ce numeroase sectoare şi domenii sunt deja, caracterizate de lipsa influenţei
acestor bariere comerciale); multilateralizarea operaţiunilor financiar(-)valutare, ca
efect al noilor reglementări intervenite în ansamblul relaţiilor comerciale
internaţiuni; facilitarea transferurilor internaţionale de capital şi ascensiunea
8
Vasile, Radu; Organizaţia Mondială a Comerţului: implicaţii pentru România, INFO: Ministerul
Comerţului, Nr. 9/ 1994
28
politicilor economice favorabile investiţiilor gestionate de corporaţiile

multinaţionale; amplificarea volumului tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele
internaţionale de capital; etc.; elemente care nu fac altceva decât să ateste rolul
pieţelor de absorbţie în noul context economic global, în sensul importanţei
acestora din perspectiva trendului fluxurilor investiţionale, tehnice şi tehnologice,
de resurse umane, etc., manifestate în procesul extinderii spaţiilor economice
integrate. 9
3. Prezentarea studiului de caz
3.1. Societatea multinaţională IKEA
IKEA este o societate privată care comercializează mobilier casnic la preţuri

reduse. Compania este pioner în comercializarea de mobilier ambalat în cutii de
dimensiuni reduse, fiind în prezent cel mai mare retailer de mobilier. Compania a
fost fondată în Suedia, în 1943 de către Ingvar Kamprad, iar în prezent este
deţinută de către o fundaţie olandeză, controlată de către familia Kamprad. Inter
IKEA Systems B.V. este proprietarul mărcii comerciale IKEA şi a conceptului
Ikea. Este o companie olandeză cu birouri în Olanda, Suedia şi Belgia.
La vârsta de 17 ani, Kamprad a înregistrat marca IKEA cu o recompensă
primită de la tatăl lui pentru reuşitele la şcoală. IKEA este un acronim care
cuprinde initialele fondatorului (I.K.) şi primele litere ale fermei şi satului unde a
crescut - Elmtaryd si Agunnaryd. Initial, IKEA vindea stilouri, rame de fotografii,
şerveţele pentru masă, ceasuri, bijuterii şi şosete de nylon, satisfăcând nevoile
clienţilor datorită preţurilor accesibile.
În 1974, Kamprad a introdus produsele de mobilier în linia IKEA
Forţa de muncă locală pe care a folosit-o i-a permis costuri scăzute. Mobila a
fost un success şi, în 1951, Kamprad a decis să oprească producţia tuturor
celorlalte bunuri şi s-a axat pe mobilă. În 1953, s-a deschis primul showroom
IKEA, datorită presiunii competiţionale. IKEA se găsea într-un război al preţurilor
cu concurentul ei cel mai mare. Showroom-ul le-a permis oamenilor să vadă, să
atingă şi să se asigure de calitate înainte de a cumpăra.
Începând cu mai 2010, IKEA deţine 313 de magazine în 37 de ţări,
majoritatea în Europa, America de Nord, Asia şi Australia.
9
UNCTAD; World Investment Report 2002: Transnational Corporations & Export Competitiveness,
United Nations: New York & Geneva, 2002
29
3.2. Mod de organizare
3.2.1. Structura organizaţională
Kamprad a fost foarte perspicace când a creat structura organizaţională a

IKEA. Este deţinută în ultimă fază de un trust danez controlat de familia Kamprad,
împreună cu mai multe holdinguri de companii ce manevrează diferite aspecte ale
operaţiunilor IKEA, cum ar fi francizele, producţia şi distribuţia. IKEA are chiar şi
un segment pe piaţa bancară. Kamprad a rezistat în repetate rânduri presiunii de a
transforma compania într-una publică, crezând că acest fapt ar duce la o încetinire
a procesului de luare a deciziilor care au permis creşterea fenomenală.
IKEA este în prezent deţinută de un ansamblu complicat de organizaţii non-
profit, şi corporaţii cu scop comercial din Olanda, Luxemburg şi alte câteva ţări.
Această complexă structură oranizaţională se pare că a fost creată de Ingvar
Kamprad pentru a evita taxele menţinându-şi însă controlul asupra IKEA. Firma
este divizată în principiu în două părţi: operaţional şi francize. Cele mai multe din
operaţiunile întreprinse de IKEA inclusiv managementul majorităţii magazinelor
sale, design-ul şi fabricarea mobilei şi achiziţionarea materialelor de la furnizori
sunt supravegheate de Ingka Holding, o firmă privată daneză. Din cele 313 de
magazine IKEA din 37 de ţări, 276 sunt conduse de Ingka Holding, restul sunt
francize. Conceptul IKEA precum şi marca firmei sunt deţinute de o altă firmă
daneză Inter IKEA System. Fiecare magazin IKEA, inclusiv cele conduse de Ingka
Holding, plătesc o taxă de franciză de 3% firmei Inter IKEA System.
Cel care deţine în final Inter IKEA Systems este foarte greu de aflat, fiind
un sistem de conducere foarte complicat. Inter IKEA Systems este deţinut de IKEA
Holding, o companie înregistrată în Luxemburg. La rândul ei, IKEA Holding
aparţine unei companii cu acelaşi nume din Antilele Olandeze care este condusă de
o companie asistată în Curaçao.
Ingvar Kamprad deţine în continuare controlul asupra conducerii IKEA prin
intermediul fundaţiei non-profit Ingka. Comitetul executiv al fundaţiei care este
format din 5 persoane şi este condus şi controlat de domnul Kamprad care numeşte
membrii board-ului de la Ingka Holding, aprobă orice schimbare ce survine la
Ingka Holding şi are dreptul să împiedice noi emisiuni de acţiuni.
Obiectul de activitate declarat al companiei este comerţul cu amănuntul prin
magazine specializate ale mobilei, ale articolelor de iluminat, ale articolelor de
30
menaj diverse (toate tipurile de cuţite, tacâmuri, veselă din lut, sticla, porţelan,
ceramică şi metal, ale perdelelor, draperiilor şi ale altor obiecte din materiale
textile pentru întrebuinţare curentă, ale produselor din lemn, plută şi ale produselor
împletite, ale articolelor casnice neelectrice, neincluse în alte categorii.
La IKEA se vinde în general mobilier simplu şi în tendinţe. Totul e de tip
"do it yourself", adică alege-l, cară-l şi montează-l singur. Vine la pachet cu ceva
bătaie de cap: clienţii trebuie să reţină codurile produselor pe care au pus ochii.
Ikea este structurată pe departamente: administrativ, design interior, facilităţi
şi întreţinere, it, juridic, logistică, management proiecte, dezvoltare produse, relaţii
clienţi, resurse umane, securitate, tehnică/calitate/mediu, vânzări, restaurant(ikea
food).
Conceptul IKEA contrazice legea cauză-efect: calitate ridicată la un preţ mai
ridicat. Oferă mobilă de foarte bună calitate la preţuri pe care şi le poate permite
oricine; sau cel puţin aşa susţin ei. Întregul concept presupune şi modul de
ambalare şi transportare a produselor. Creatorul conceptului IKEA, Ingvar
Kamprad, a luat drept exemplu viaţa oamenilor din Smaland, o mica provincie din
sudul Suediei, unde din cauza pământului sărac aceştia foloseau materiile prime la
maximum de randament şi cu o risipa foarte aproape de zero. Astfel, Ingvar a
hotărât să reducă pe cât posibil costurile de producţie ale serviciilor oferite,
bazându-se mai mult pe practicitatea lor decat pe un design foarte pretenţios şi
costisitor în acelaşi timp.
Strategia IKEA este bazată pe managementul costurilor prin contractarea
producătorilor proveniţi în mare parte din ţări cu forţă de muncă ieftină care au
acces la materii prime şi au dezvoltată infrastructura. Producţia în cantităţi mari a
articolelor standardizate permite realizarea economiileor de scală. În schimbul
contractelor pe termen lung, închirierea echipamentului şi a asistenţei tehnice din
partea IKEA, furnizorii fabrică doar la preţuri reduse pentru IKEA. De asemenea
furnizorii trebuie să transporte componentele la unul dintre centrele mari de
distribuţie cum ar fi cel din Almhult. Cele doisprezece centre de distribuţie
aprovizionează apoi diverse magazine care sunt de fapt mini-depozite.
Compania se bucură de numeroase avantaje în urma practicării producţiei pe
bază de contract: investiţii minime de capital, timp şi expertiză managerială,
control asupra marketingului, protejarea mărcii, evitarea riscului valutar şi a
problemei finanţării, evitarea problemelor legate de stabilirea preţului, surmontarea
barierelor legate de importuri şi ISD-uri.
31
IKEA are şi producţie proprie – aproximativ 10% din totalul vânzărilor. Cu

toate că noi fabrici au fost deschise în Letonia, Polonia şi România numărul total
ajungând la 30, IKEA doreşte ca producţia proprie să nu depăşească 10% în
principal pentru a asigura flexibilitate.
Consumatorii IKEA sunt în acelaşi timp şi producători deoarece majoritatea
produselor trebuie asamblate. Distribuţia finală este şi responsabilitatea clientului.
Cu toate că firma îşi doreşte ca toţi clienţii săi să participe activ în procesul de
vânzare-cumpărare nu sunt foarte stricţi în această privinţă. Există o limită între
ceea ce trebuie să facă singuri clienţii şi ceea ce angajaţii IKEA pot face pentru ei.
Clienţii economisesc foarte mult venind singuri la magazin, încărcându-şi marfa
achiziţionată şi asamblând ei mobila. Cu toate acestea firma suedeză poate oferi
toate aceste servicii la un cost suplimentar. De exemplu, IKEA colaborează cu o
firmă ce închiriază dube şi camioane de mici dimensiuni la preţuri rezonabile
pentru clienţii ce au nevoie de servicii de transport.
Magazinele IKEA sunt prevăzute cu spaţii pentru copii şi restaurante cu
specific suedez pentru a oferi potenţialior clienţi o destinaţie de cumpărături ideală.
Conform managerilor firmei concurenţii nu sunt văzuţi ca magazine de mobilă ci
ca destinaţii în care clienţii vor să-şi petreacă timpul liber. Nevânzând prin dealeri
compania stă în contact direct cu potenţialii consumatori.
Conceptul IKEA „a obligat atât consumatorii cât şi furnizorii să regândească
valoarea într-un nou mod în care clienţii sunt şi furnizori ( de timp, transport) iar
furnizorii sunt şi consumatori (a afacerii IKEA şi a asistenţei tehnice din partea
firmei) şi IKEA însăşi nu este nu este un retailer ci o stea centrală într-o constelaţie
de servicii".
3.2.2. Mod de operare peste hotare
Pe plan mondial Ikea numără 313 de magazine deschise în 37 de ţări, unele

operate în sistem de franciză, prezentând următoarea dispersie
geografică:Australia, Austria, Belgia, Canada, China, Cipru, Cehia, Danemarca,
Finlanda,Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Israel, Italia, Japonia,
Kuweit, Malaezia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Arabia
Saudită, Slovacia, Spania, Suedia, Elveţia, Taiwan, Turcia, Marea Britanie, Statele
Unite ale Americii. Următorul table conţine date privitoare la evolutia corporaţiei
multinaţionale IKEA:
32
Anul
deschideri
i primului Tara Locatie
magazin
IKEA
1958 Suedia Almhult
1963 Norvegia Asker
1960 Danemarc Copenhaga
1973 Elvetia Zurich
1974 Germania Munchen
1974 Japonia Kobe
1975 Australia Sydney
1976 Canada Dartmouth
1977 Austria Viena
1978 Singapore Katong
1978 Olanda Sliedrecht
Gran
Spania
1980 Canaria
1981 Franta Paris
1984 Belgia Brussels
Statele Philadelp
1985 Unite hia
1987 Anglia Warrington
1989 Italia Milano
1990 Ungaria Budapesta
1991 Polonia Varsovia
1991 Cehia Praga
1998 China Beijing
2000 Rusia Moscova
2001 Grecia Thessaloniki
2004 Portugalia Lisabona
2007 Romania Bucuresti
2008 Bulgaria Sofia Tabel 2
IKEA este în prezent deţinută de un ansamblu complicat de organizaţii
non-profit, şi corporaţii cu scop comercial din Olanda, Luxemburg şi alte câteva
ţări. Această complexă structură oranizaţională se pare că a fost creată de Ingvar
Kamprad pentru a evita taxele menţinându-şi însă controlul asupra IKEA. Firma
este divizată în principiu în două părţi: operaţional şi francize.
Grupul IKEA avea in 2008 127.800 de angajaţi in 37 de ţări.
33
3.3. STRATEGII FOLOSITE
Pentru a fi siguri că îndeplinesc aşteptările şi cerinţele clienţilor precum şi

standardele şi normele internaţionale produsele IKEA sunt testate în IKEA Test
Laboratory. Laboraturul IKEA din Almhult testează atât textilele cât şi mobila. Se
fac aproximativ 50.000 de teste anual în conformitate cu normele şi standardele
internaţionale actuale. Pentru câţiva ani la rând laboratorul IKEA a fost acreditat
pentru sistemul de calitate şi metodele de testare în conformitate cu standardele
internaţionale ISO 17 025.
Testele pentru textile includ proceduri care determină cum vor reacţiona
materialele la spălatul automat şi expunerea la soare, cât de rezistente la foc sunt şi
ce chimicale conţin. În ceea ce priveşte mobila, numeroase teste mecanice sunt
realizate pentru paturi, mese, dulapuri de bucătărie pentru a determina
durabilitatea. Asemenea este arată, de exemplu, dacă o masă poate susţine o
greutate mare timp îndelungat sau dacă uşa de la un dulap de bucătarie poate fi
deschisă şi închisă de mii de ori până să apară probleme.
3.3.1. Preţul
Preţurile reduse, la îndemâna oamenilor cu un venit mediu fac parte din

strategia de marketing a companiei. Scopul nu este în întregime menţinerea
preţurilor scăzute ci chiar reducerea lor şi mai mult. Acest lucru înseamna că IKEA
nu poate irosi deloc resursele.
Un factor important care contribuie la preţurile scăzute este volumul mare de
produse fabricate şi vândute în toată lumea. Faptul că produsele IKEA sunt
standardizate în toată lumea ajută la crearea volumelor mari.
Volumele mari în combinaţie cu pachetele plate ajută IKEA să transporte
produsele la costuri reduse de la furnizori la magazine şi apoi la clienţi. Pachetele
plate înseamnă că nu se depozitează aer inutil, adică se reduc costurile de
depozitare şi distribuţie.
Un alt aspect al conceptului IKEA este plasarea magazinelor în afara
centrului oraşului unde terenul este mai ieftin. De asemenea cumpărătorii ajută şi ei
la menţinerea preţurilor reduse. Utilizând informaţiile de pe etichetele produselor
clienţii îşi iau produsele pe care doresc să le achiziţioneze de pe rafturile din zona
34
de autoservire a magazinului, îşi transportă singuri la domiciliu mobila şi o

asamblează cu ajutorul instrucţiunilor de pe ambalaj.
3.3.2. Promovarea
Principalul mod de promovare al produselor IKEA este prin intermediul

catalogului. Acesta este tipărit în 27 limbi şi circulă la nivel mondial în peste 150
de milioane de exemplare. În principal, cu excepţia unor mici diferenţe regionale,
catalogul arată la fel peste tot în lume.
Atât reclamele TV cât si cele din celelalte medii sunt provocatoare având ca
scop atragerea atenţiei.
Brandul IKEA este unanim acceptat ca având una din cele mai originale
poziţionari, la nivel mondial. Magnus Brehmer, autorul manualului de marketing
IKEA, susţine că succesul conceptului care stă în spatele gigantului suedez nu are
aproape deloc de a face cu advertising-ul, dar are multe de împărţit cu marketing-
ul. Cunoaşterea intimă a pieţei şi rezumarea la cei patru "P" din manualele clasice
de marketing sunt doar câteva din ingredientele unui mix savuros.
30% din afacerea IKEA îi revin promovării, cel de-al treilea P. Din acest
procent, 15% sunt investiţi în realizarea şi distribuirea cataloagelor IKEA şi doar
15% sunt repartizaţi advertising-ului. "Altii au 50% advertising, ba chiar mai bine.
Noi suntem un brand cu 15% advertising, dar 100% marketing", a spus Magnus
Brehmer.
Strategia IKEA este aflarea aşa-numitelor subiecte de pillow talk – dorinţele
ascunse şi puternice ale oamenilor, pe care le discută între ei seara, înainte de
culcare. Acest tip de dorinţe alimentează deciziile ce vor avea efecte pe termen
lung.
Întâi preţul şi apoi produsul. În asta ar consta originalitatea strategiei IKEA.
Înainte de lansarea unui nou produs, are loc un studiu de piaţă, care descoperă ce
îşi doresc oamenii şi în ce buget se ăncadreaza ei. În funcţie de suma de bani pe
care intervievaţii sunt pregătiţi să o cheltuie, se va proiecta produsul, vor fi alese
materialele şi design-ul.
O altă strategie IKEA este aceea de a promite mai puţin decât poate oferi, în
încercarea de a depăşi aşteptările consumatorilor. De asemenea, compania încearca
să păstreze echilibrul între promisiunile făcute pieţei şi capacitatea echipei de
producţie.
35
3.3.3. Distribuţia
La început „depozitul” IKEA era un atelier din ferma Elmtaryd în sudul

Suediei unde Ingvar Kamprad, fondatorul comapniei, locuia cu părinţii săi. În acele
vremuri produsele erau trimise de la fermă cu ajutorul dubiţei locale care
transporta laptele în fiecare zi. Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci.
Astăzi IKEA are 27 de centre de distribuţie în 16 ţări. De acolo produsele sunt
trimise la cele 313 de magazine din întreaga lume – 276 magazine proprii şi încă
37 care funcţionează în sistem de franciză.
Principalele trăsături ale sistemului de distribuţie al IKEA sunt:
• Un sistem global de distribuţie.
• Volum mare.
• Pachete plate.
• Costuri reduse.
Astăzi 60% din marfa IKEA este transportată pe şosea, 20% pe calea ferată
şi 20% pe mare.
Cumpărarea produselor IKEA se poate realiza atât prin vizitarea mgazinelor
firmei cât şi prin telefon, fax sau internet. Dacă cineva doreşte să achiziţioneze
produsele de acasă are nevoie doar de un catalog IKEA.
Ţara care înregistrează cele mai mari vânzări este Germania – 16%(din
totalul vânzărilor înregistrate de IKEA la nivel global), urmată de Statele Unite ale
Americii – 10% şi Marea Britanie – 9%. Primele cinci ţări cu cele mai bune
performanţe în materie de vânzări în 2008 sunt prezentate în figura de mai jos:
36
Top 5 vânzări produse IKEA
18% 16%
16%
14%
12% 10%
10% 9% 9%
8% 7%
6%
4%
2%
0%
Germania SUA Marea Britanie Franta Suedia
Fig.2. Top 5 vânzări produse IKEA la nivel de ţară
Strategia IKEA este bazată pe managementul costurilor prin contractarea

producătorilor proveniţi în mare parte din ţări cu forţă de muncă ieftină care au
acces la materii prime şi au dezvoltată infrastructura. Producţia în cantităţi mari a
articolelor standardizate permite realizarea economiileor de scală. În schimbul
contractelor pe termen lung, închirierea echipamentului şi a asistenţei tehnice din
partea IKEA, furnizorii fabrică doar la preţuri reduse pentru IKEA. De asemenea
furnizorii trebuie să transporte componentele la unul dintre centrele mari de
distribuţie cum ar fi cel din Almhult. Cele doisprezece centre de distribuţie
aprovizionează apoi diverse magazine care sunt de fapt mini-depozite.
Compania se bucură de numeroase avantaje în urma practicării producţiei pe
bază de contract: investiţii minime de capital, timp şi expertiză managerială,
control asupra marketingului, protejarea mărcii, evitarea riscului valutar şi a
problemei finanţării, evitarea problemelor legate de stabilirea preţului, surmontarea
barierelor legate de importuri şi ISD-uri.
IKEA are şi producţie proprie – aproximativ 10% din totalul vânzărilor. Cu
toate că noi fabrici au fost deschise în Letonia, Polonia, România si Republica
Dominicană, IKEA doreşte ca producţia proprie să nu depăşească 10% în principal
pentru a asigura flexibilitate.
Consumatorii IKEA sunt în acelaşi timp şi producători deoarece majoritatea
produselor trebuie asamblate. Distribuţia finală este şi responsabilitatea clientului.
37
Cu toate că firma îşi doreşte ca toţi clienţii săi să participe activ în procesul de
vânzare-cumpărare nu sunt foarte stricţi în această privinţă. Există o limită între
ceea ce trebuie să facă singuri clienţii şi ceea ce angajaţii IKEA pot face pentru ei.
Clienţii economisesc foarte mult venind singuri la magazin, încărcându-şi marfa
achiziţionată şi asamblând ei mobila. Cu toate acestea firma suedeză poate oferi
toate aceste servicii la un cost suplimentar. De exemplu, IKEA colaborează cu o
firmă ce închiriază dube şi camioane de mici dimensiuni la preţuri rezonabile
pentru clienţii ce au nevoie de servicii de transport.
Mobila de la IKEA este inteligentă, practică, ergonomică, ecologică, uşor de
manipulat, asamblat, demontat, ocupă foarte puţin spaţiu, poate fi uşor inlocuită
datorită preţului accesibil şi are toate calităţile să vă facă viaţa mai uşoară. Aşa
ajung oamenii de pe continente diferite să aibă case care arata aproape identice.
Vânzările IKEA pentru anul financiar 2007 (1 septembrie 2006 – 31 august
2007) au fost de 19,8 miliarde euro, în creştere faţă de anul financiar 2006.
Vânzările IKEA pentru anul financiar 2008 au fost de 22.5 miliarde euro, iar
pentru anul financiar 2009 au fost de 22.7 miliarde euro.
25
22.5 22.8
20 19.8
17.3
15 14.8
12.8
11.3
10
0
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Fig.3 Vânzări IKEA în perioada 1997-2009
38
3.4. RELAŢIA IKEA

3.4.1. Protecţia mediului
În 1990, IKEA l-a invitat Karl-Henrik Robert, fondator al The Natural Step,
pentru a aborda consiliului de administraţie. Robert trebuia să implementeze o
strategie privitoare la protecţia mediului în cadrul companiei, plan care a fost
adoptat în 1992. Planul s-a concentrat asupra schimbărilor structurale, care să
permită "maximizarea impactului resurselor investite şi reducerea energiei
necesare pentru a aborda problemele izolate." Măsurile luate au fost:
1.Înlocuirea policlorurii de vinil (PVC), din imagini de fundal, textile pentru
acasă, perdele de duş, abajururi, şi mobilier; a fost eliminat şi din ambalaje şi va fi
introdus în cabluri electrice;
2. reducerea utilizării de formaldehidă în produsele sale, inclusiv textile;
3. eliminarea de acid de uscare a lacurilor;
4. producerea unui model de scaun (OGLA), făcut 100% din deşeuri
provenite din plastic;
5. reducerea consumului de crom pentru tratamentul superficial al metalelor;
6. limitarea utilizării de substanţe, cum ar fi cadmiu, plumb, PCB, PCP,
AZO şi pigmenţi;
7. utilizarea lemnului din păduri gestionate cu responsabilitate, care
replantează;
8. folosind numai materiale reciclabile pentru ambalarea plată şi "pur"
pentru materialele de ambalaj care să ajute la reciclare.
9. introducerea unor biciclete de închiriere cu remorci pentru clienţii din
Danemarca.
Mai recent, IKEA a oprit furnizarea de pungi de plastic gratuite pentru
clienţi, dar oferă pungi reutilizabile pentru vânzare. Restaurantele IKEA, folosesc
numai tăvi refolosibile, cuţite, furculiţe, linguri, etc. În anul 2001, IKEA a fost una
dintre primele companii care aveau propriile trenuri de marfă, distribuind în
diferite ţări ale Europei produsele sale. În august 2008, IKEA a anunţat că a creat
IKEA GREENTECH, un fond de capital de € 50 milioane. Situat în Lund (oraş
universitar în Suedia), aceasta va investi în 8-10 companii în următorii cinci ani, cu
accent pe panouri solare, surse alternative de lumină, materiale de produs, eficienţa
energetică şi economisirea apei şi de purificare. Scopul este de a comercializa
tehnologii ecologice de vânzare în magazinele IKEA în termen de 3-4 ani.
39
Fundaţia INGKA doreşte să promoveze „inovaţia în arhitectură şi design

interior”. Având un câştig net de 36 miliarde de dolari,fundaţia este neoficial cea
mai mare organizaţie caritabilă din lume,depăşind mult mai cunoscuta organizaţie
a lui Bill şi Melinda Gates, care are un venit de aproximativ 33 miliarde dolari. În
ciuda acestui fapt, fundaţia face puţine acte caritabile, informaţiile detaliate nefiind
disponibile deoarece în Olanda aceste informaţii nu sunt cerute de către autorităţi.
Totuşi, IKEA este implicată în diferite activităţi caritabile patronate de UNICEF.
Acestea includ:
• În urma tsunami-ului din 2004 IKEA Australia a facut o campanie şi a
donat pentru fiecare dolar cheltuit înca un dolar;
• În 2006, dupa cutremurul din Pakistan, IKEA donează 500000 de paturi
regiunii afectate;
• IKEA furnizează mobilier pentru peste 100 de şcoli din Liberia, şcoli care
au luat fiinţă cu spijinul IKEA;
• În 2008 când a avut loc cutremurul din China, IKEA Beijing a vândut
jucăria crocodil (€3.70), iar toate veniturile încasate au fost donate pentru copiii
din zona afectată.
3.4.2. Furnizorii
Reprezentanţii IKEA susţin că în jur de 10% din produsele comercializate

proven de la furnizori locali, restul produselor având provenienţă de la furnizori
străini. Principale produsele pe care IKEA le achiziţionează din România sunt cele
din lemn masiv, tapiţeriile şi obiectele de ceramică.
La momentul actual, IKEA are peste 40 de furnizori în România, care,
împreună cu fabrica proprie Swedwood de la Siret, furnizează grupului produse în
valoare de aproximativ 100 de milioane de euro anual. În principal achiziţionează
mobilă din lemn masiv şi pal de la aceştia. Circa 5,6% din produsele
comercializate în locaţia IKEA provin de la furnizori locali, potrivit firmei. De
altfel, România devine tot mai interesantă pentru IKEA. Şi cu siguranţă, mult mai
interesantă decât Bulgaria şi Serbia, ţări în care se află doar 15 dintre cei 80 de
furnizori balcanici ai grupului suedez şi unde IKEA nu şi-a manifestat încă
interesul pentru partea de retail. Chiar dacă notorietatea suedezilor s-a construit, în
primul rând, prin divizia de mobilă, aceasta nu reprezintă unicul profil de activitate
al grupului, IKEA comercializând şi decoraţiuni interioare şi ornamente.
Swedwood International şi-a anunţat încă de anul trecut intenţia de a-şi întări
40
prezenţa pe piaţa din România prin intermediul unei noi fabrici. Investiţia este
estimată la aproximativ 30-35 de milioane de euro, în timp ce pentru prima fabrică
investiţia s-a ridicat la aproximativ 12 milioane de euro, construcţia fiind finalizată
în 1999.
De altfel, primii doi furnizori de ceramică IKEA din Balcani sunt românii de
la Ipec Alba-Iulia şi Cesiro Sighişoara, pe locul al treilea aflându-se bulgarii de la
Kalinel. Compania Ipec din Alba-Iulia, cel mai mare furnizor de ceramică al IKEA
din Balcani, conform oficialilor companiei, a început în 1991 ca o afacere de
familie, pentru a ajunge în 2005 să livreze către Ikea articole de menaj în valoare
de 6,8 milioane de euro. Capacitatea de producţie a Ipec este de 1,7 milioane de
piese pe lună (aproximativ 20 de milioane de piese anual), aceasta reprezentând
1% din productia mondială. Potrivit lui, optimizarea traseului logistic va permite
companiei să atingă cele mai mici preţuri de pe piaţă la produsele comparabile.
Compania IKEA încearcă o livrare directă de la furnizorii români. În prezent,
IKEA are 50 de furnizori români care produc 550 de articole diferite şi în total 80
de furnizori în zona balcanică. Aproximativ 5% din cele 7.000 de produse aflate în
magazinul IKEA sunt produse în România. Furnizorii IKEA din Romînia activează
fie în domeniul lemnului, fie în cel al ceramicii, dar există şi producători de
tapiţerie.
IKEA lucrează cu 1600 de furnizori din 55 de ţări. Astăzi majoritatea
produselor IKEA (66%) sunt achiziţionate de la producători din Europa. Cea mai
mare pondere o deţine cu toate acestea, China, 33% din produsle IKEA fiind
produse în Asia. Celelalte 4% aparţin Americii de Nord.
41
20% 18%
18%
16%
14% 12%
12%
10% 9%
8% 7%
6%
6%
4%
2%
0%
China Polonia Suedia Italia Germania
fig.4 Principalii furnizori IKEA
Iată câteva exemple:

1. PLIMOB (Sighetu Marmaţiei). Produce scaune clasice simple şi tapiţate,
precum şi scaune pliante şi este furnizor Ikea de peste 10 ani, căreia îi livrează
circa 90% din producţie. A avut în anul 2005 o cifră de afaceri de peste 15
milioane de euro.
2. NIKMOB (Buzău). Furnizor al companiei Ikea de peste şase ani. În 2005
a avut o cifră de afaceri de aproximativ 20 de milioane de euro.
3. IPEC (Alba-Iulia). Cel mai mare furnizor de ceramică al Ikea în Balcani.
În 2005 a livrat către Ikea articole în valoare de 6,8 milioane de euro.
4. ECOLOR (Cluj). Producător de mobilier exclusiv pentru concernul
suedez Ikea, a realizat pe primele trei luni ale anului o cifră de afaceri de peste 4,3
milioane de euro, în creştere cu 30% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
5. PRINCO GROUP (Dambovita). Realizează din 1995 panouri de bucătărie
şi tocatoare din lemn de fag pentru grupul suedez.
6. CESIRO (Sighişoara). Este al doilea mare furnizor de ceramică al
grupului suedez.
7. GEOSEF LEVICOM (Reghin). Produce în special mobilier din răşinoase,
precum dulapuri, mobilier mic, sipete, cuiere şi tăbliţe de desenat pentru copii.
42
8. IASITEX (Iaşi). Cuprinde secţii de filatură, ţesătură, finisaj şi confecţii.

9. SORTILEMN (Gherla). Este unul dintre principalii producători de
mobilier de pe piaţa locală, estimează pentru acest an o cifra de afaceri de 35
milioane euro, nivel similar cu cel raportat anul trecut.
Deasemenea, IKEA a stimulat o investiţie de milioane de euro la Târgu
Lăpuş prin construirea în oraş a celei mai mari fabrici de producţie a poliuretanului
din estul Europei, dar se vor deschide şi secţii de prelucrare a lemnului şi a PAL-
ului, o fabrică de producţie de vatelină şi una de tapiţerie.
3.5. CONCURENTA
Piaţa de mobilă, de circa un miliard de euro în 2006, este în continuă

cresşere cu până la 10%, susţinută de boom-ul din construcţii. Creşterea este
susţinută atât din importuri, dar şi din reorientarea producătorilor români pe piaţa
internă. Astfel ca urmare a creşterii sectorului construcţiilor mai multi producători
îşi anunţă intrarea pe piaţa românească. Se pot identifica atât concurenţi direcţi cât
şi indirecţi ai companiei IKEA astfel:
3.5.1. Concurenţa indirectă
1. MOBEXPERT - Se clasează între primele douăsprezece întreprinderi

europene din industria mobilei si are cinci hipermagazine în Romania şi unul in
Bulgaria (circa 10.000 mp), dar mai comercializează produse şi prin 23 de unităţi
mici, de sub 1.500 mp, care funcţionează în regim de franciză.
2. ELVILA - Fondată în anul 1990, Elvila este în prezent una dintre
principalele companii din domeniul producerii şi comercializării mobilei din
România. Are 50 magazine de mici dimensiuni, dar de câţiva ani a început să
investească în suprafeţe medii spre mari (peste 5.000 mp);
3. STAER – Producătorul de mobilă Staer deţine în prezent o reţea de 26 de
magazine, iar pentru anul în curs, compania vizează mărirea reţelei de puncte de
desfacere la 35.
4. CLASS MOB - Class-Mob a fost divizia de mobilă de lux a grupului
Mobexpert, până în 2006 când a fost preluată de Camelia Şucu.
Deşi aceşti concurenţi specificaţi în âandurile de mai sus susţin faptul că nu
se află într-o concurenţă directă cu grupul suedez Ikea totuşi va exista cu siguranţă
o concurenţa tangenţială, având în vedere că există şi produse Ikea cu o calitate
43
mai ridicată, similare celor produse de concurenţă. Astfel grupul suedez va

“muşca” o mică parte, dar semnificativă, din cota de piaţă a acestor concurenţi
indirecţi.
3.5.2. Concurenţa directă
Principala temere a producătorilor români de mobilier este legată de nivelul

costurilor de producţie, care creşte simţitor începand din 2007. Atât lemnul pentru
mobilă, cât şi materiile prime (PAL sau MDF, de exemplu) vor fi mai scumpe, cu
cel puţin 7%, după ultimele estimări – la fel, şi tarifele utilităţilor vor fi tot mai
mari. În plus, presiunea pentru creşterea salariilor va fi din ce în ce mai mare,
ridicând şi mai mult necesarul de cheltuieli pentru producţia de mobilă. Firesc ar fi
să crească proporţional şi preţurile finale la mobila produsă în România, dar
concurenţa IKEA îi va determina pe furnizorii autohtoni să se mai gândească odată
înainte de a "umbla" la preţ. Segmentul care va fi cel mai puternic afectat este cel
compus din micile ateliere sau garaje în care se produce, la comandă, mobilă
ieftină destinată de regulă clienţilor cu venituri de nivel mediu şi sub-mediu.
1. KIKA – Retailerul austriac de mobilă şi decoraţiuni interioare se
pregăteşte să ridice cortina pentru lansarea primului magazin în România în
toamna lui 2008. Pentru următorii cinci ani, compania şi-a propus dezvoltarea unei
reţele de opt magazine în România. Se pare că este unul din cei mai mari
concurenţi ai Ikea în România.
2. NEOSET - În România a intrat pe piaţă în anul 1991 cu primul magazin,
iar prima fabrică Neoset din România s-a deschis în anul 1999. Acum Neoset
Romania distribuie prin sistemul de franciză produse în peste 15 magazine
răspândite în toată ţara.
3. ALPROM – Cu activităţi în industria prelucrării lemnului şi producţia de
mobilă, şi-a bugetat în acest an o cifră de afaceri de 50 milioane de euro, în
creştere cu 20% faţă de anul trecut.
4. PARISOT – Este unul dintre cei mai importanţi investitori francezi în
industria mobilei din România.
5. NATUZZI -Compania Natuzzi are o strânsă colaborare cu compania Class
Mob şi deţine o fabrică în România, mai precis la Baia Mare, unde produce mobilă
care se comercializează sub numele de Italsofa în Europa.
6. SORTILEMN - Este unul dintre principalii producători de mobilier de pe
piaţa locală, estimează pentru acest an o cifră de afaceri de 35 milioane euro, nivel
44
similar cu cel raportat anul trecut. Compania anunţă că va renunţa la

comercializarea produselor design Ikea pe piaţă românească. Decizia companiei
vine ca urmare a intrării companiei Ikea pe piaţa românească. Reprezentanţii
Sortilemn spun că in în viitor compania se va axa exclusiv pe exporturi, renuntând
să mai vândă produse pe piaţa internă.
7. COTTA INTERNATIONAL - investitie româno - elveţiană amplasată în
Arad.
Strategia de marketing a firmei stă la baza succesului impresionant de care s-
a bucurat IKEA de-a lungul anilor, a dus la dezvoltarea sa pe plan internaţional
până în stadiul actual şi explică în mare parte de ce firma suedeză reuşeşte să
obţină vânzări record într-o industrie în care vânzările la nivel mondial stagnează.
45
CONCLUZII
Într-un mod simplist, se poate considera că o firmă multinaţională este o

firmă care are capacitate productivă într-un anumit număr de ţări. Fluxurile de
profituri şi venituri pe care ele le generează reprezintă componenta principală a
fluxurilor de capital străin care se mişcă între ţări.
Pe măsură ce ţările adoptă abordări mai deschise orientate spre creştere şi
dezvoltare economică, rolul firmelor multinaţionale devine din ce în ce mai
important. Pe măsură ce pieţele din întreaga lume devin dereglementate ş
liberalizate, firmele străine caută să-şi localizeze părţi din procesul de producţie în
alte ţări, acolo unde au avantaje de cost. Aceste avantaje de cost pot fi surse mai
ieftine de forţă de muncă, materii prime şi componente sau au reglementări
guvernamentale preferenţiale.
O ţintă interesantă pentru firmele multinaţionale sunt ţările slab dezvoltate
sau în curs de dezvoltare unde, deşi acestea prezintă nivele ridicate de risc, ele
reprezintă un potenţial pentru nivele ridicate ale profitului. Multe ţări slab
dezvoltate sau în curs de dezvoltare cu economii şi venituri în creştere pot furniza
pieţe mature în viitor.
Mulţi analişti economici globali sunt îngrijoraţi privind rolul firmelor
multinaţionale în ţările cu venituri scăzute şi au identificat un număr de probleme
asociate cu investiţiile străine directe. În mod egal, alţi economişti şi politicieni
argumentează că activitatea firmelor multinaţionale conduce la creştere şi
dezvoltare. Iar răspunsul corect este cu siguranţă la mijloc, amândouă teorii fiind
aplicabile în anumite ţări cu anumite firme multinaţionale şi în anumite perioade.
46
BIBLIOGRAFIE:
Postelnicu, Cătălin, Corporaţii multinaţionale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-

Napoca, 1998
Postelnicu, Cătălin, Firmele multinaţionale la început de mileniu, EdituraRisoprint,
Cluj-Napoca, 2005;
Voinea, Liviu, Corporatiile transnaţionale şi capitalismul global, Editura Polirom,
2007
Mazilu, Anda, Multinaţionalele şi competitivitatea, O perspectivă est-europeană,
Ed.Economică, Bucureşti, 1999
Ploae, Victor, Economia politică, Macroeconomia, Ed. Expanta, Costanţa, 1999
Ignat Ion, Pohoanţă Ion, Luţac Gheorghe, Pescariu Gabriela, Economie politică,
Ediţia a II-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
Toffler, A., Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 2002
Kottler, Philip, Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1997
Bari, Ioan, Globalizarea şi problemele globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001
Vasile, Radu, Organizaţia Mondială a Comerţului
UNCTAD; World Investment Report 2002; Transnational Corporation& Export
Competitiveness United Nation: New York& Geneva, 2002
Giddens, A.; The consequence of Modernity; Cambridge, 1990, p. 55 – 63;
Modernity and Self-Identity, Cambridge, 1991
www.ikea.com
www.ministerulfinantelor.ro
www.unctad.org
www.wall-street.ro
www.zf.ro
47

Limbă

Lucrare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rolul societăţilor multinaţionale în contextul global

standardelor de bunăstare şi de viaţă, prin încurajarea contribuţiilor pozitive ale

1. Originea şi evoluţia societăţilor multinaţionale

1.1. Ce sunt societăţile multinaţionale (SMN)?

1.1.1. Definiţia SMN

O SMN sau STN este o companie care se angajează în investiţii străine

1.1.2. Investiţiile străine directe (ISD)

Investiţiile internaţionale au avut un puternic impact în ultimile trei

Modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie

1.1.3. Forme ale societăţilor multinaţionale

Dacă se urmăreşte să se investească, trebuie puse câteva întrebări

obiectiv identic. Ea este organizată, înregistrată şi funcţionează potrivit legislaţiei

Fig. 1.1. Modele de internaţionalizare a unei SMN

Proprietate Un privat Un guvern O întrepr

(Vezi: Beamish,P.W.,op. cit., p.39)

tot mai intensă, realizarea economiilor de scară, obţinerea accesului la tehnologie

Firmele, de asemenea, îşi licenţiază tehnologia, mărcile sau alte avantaje

1.2. Motive şi factori determinanţi pentru investiţiile străine directe

insuficienţei disponibilităţilor interne de capital financiar pentru investiţii,

1. Activităţi orientate spre resurse.

2.Activităţi orientate spre piaţă

3. Activităţi orientate spre eficienţă.

Motivaţia eficienţei ISD este de a raţionaliza structura resurselor şi a

4. Activităţi cu orientare strategică.

Este vorba de faptul că FMN urmăresc o strategie de integrare globală

După tipul ISD urmărite putem identifica:

Dar, priviţi în complexitatea lor, factorii determinanţi ai apariţiei şi

1. Avantajele specifice firmei

Spre deosebire de teoria comerţului unde termenul de “avantaje

diferenţieri specifice, dotări deosebite (forţă de muncă, capitaluri, organizare),

Cazul Electrolux ilustrează ISD orizontale şi verticale.

– au fost investiţii orizontale. Cumpărarea unui furnizor, compania de aluminiu

materiale plastice şi aramă Granges ilustrează investiţia verticală. Cumpărările

de clienţi, servicii de cleaning comercial mai mărunte, demonstrează de

asemenea investiţiile verticale.

Electrolux are câteva “avantaje specifice de firmă”. Cu o piaţă mică

economii de scară în fabricare. După cât se pare, compania a avut producţie şi

Existenţa avantajelor specifice de firmă este o formă a imperfecţiunii pieţei.

3. Comportamentul oligopolistic (Studiu de caz 2.)

Un “oligopol” este o structură de piaţă cu un număr mic de firme.

Cumpărarea de către Bridgestone a firmei Firestone este un exemplu de

comerciale ale SUA şi au ameninţat barierele comerciale (“motivul locaţiei de

luare a deciziei politice”). “Avantajele de locaţie înnăscute”, cum ar fi

minimizarea costurilor de transport şi abilitatea de a implementa controlul de

inventar just-in-time, a dictat ca Bridgestone să aibă capacitate productivă în

Un avantaj locaţional este un factor care “atrage” o firmă să investească

reflectând dezvoltarea economică şi cererea potenţială, apare ca un determinant

c) Costurile muncii şi productivitatea

f) Accesibilitatea resurselor naturale, element important mai ales

5. Avantajele locale de conducere a politicii guvernamentale

În contrast, Nigeria continuă să atragă investiţiile străine ca o ţară

2.1 Globalizarea – element al internaţionalizării.

Conceptul de globalizare a apărut din nevoia teoriei economice de a folosi

internaţionale, relaţiile dintre firmele care au atins un nivel înalt de

2.2 Elemente definitorii ale globalizării

„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine factor

2.3 Motoarele globalizării

Primul motor al globalizării este inovaţia tehnologica. El cuprinde mai ales

integrării regionale a sistemelor de producţie, concomitent cu accentuarea

2.4 Implicaţiile societăţii multinaţionale în procesul globalizării

2.4.1 Conjunctura mondială.

Globalizarea, în sensul larg al cuvântului, acoperă trei domenii de activitate: