nainte de a fi independenta, Romania a desfasurat actiuni de politica externa care vizau atingerea

acestui obiectiv (a se vedea Conventia comerciala cu Austro-Ungaria din 1875) iar dupa 1878 s-a
cautat asigurarea securitatii prin politica de aliante cu statele vecine si cu marile puteri. Una din
principalele probleme de politica externa, cu consecinte importante si asupra integritatii
teritoriale a Principatelor si apoi Romaniei a fost cea a statutului Dunarii.

Dunarea s-a aflat in atentia marilor puteri, statutul sau si al gurilor Dunarii facand obiectul unor
reglementari succesive prin tratate si conventii.

Un prim moment in care problematica Dunarii este luata in considerare il reprezinta tratatul de la
Bucuresti dintre Rusia si Turcia, semnat la 28 mai 1812, care a pus capat razboiului ruso-turc
desfasurat intre 1806-1812.

Cu acest prilej Rusia ia in stapanire bratul Kilia (Chilia), devenind riverana la Dunare.

Ciocnirile de interese intre marile puteri europene au pus la ordinea zilei necesitatea
rezolvarii problemei libertatii de navigatie pe fluviile internationale si consacrarea ei intr-un act
international. Prilejul folosit pentru indeplinirea acestui deziderat l-a reprezentat Congresul de
Pace de la Viena, intrunit in urma primei abdicari a lui Napoleon.

Prin Actul final din 1815 se prevedeau, in articolele 108-118, principiile fundamentale ale
dreptului fluvial.

Astfel, conform articolului 109, navigatia pe raurile internationale era libera pentru toate
statele, fara deosebire intre statele riverane si statele neriverane; se face insa precizarea ca
libertatea de navigatie se aplica numai pentru navigatia comerciala, nu si pentru cea de razboi.
Congresul a hotarat ca acest regim sa fie aplicat numai apelor Rin, Necker, Maine, Moselle,
Escaut si Meuse, excluzand de la aceste principii Dunarea.

Motivul acestei situatii il reprezinta dorinta Austriei si Rusiei, care aveau interese speciale la
Dunare, de a impiedica amestecul celorlalte puteri europene in reglementarea navigatiei pe acest
fluviu.

Astfel in prima jumatate al secolului al XIX-lea, asistam in continuare, la o lupta acerba,

mai ales intre marile puteri vecine pentru preluarea controlului asupra Dunarii.

In acest sens, in 1817, a fost incheiat un protocol intre ambasadorul Rusiei la

Constantinopol si Poarta Otomana, prin care bratul Sulina, principalul brat navigabil al Dunarii,
trecea sub stapanire rusa. Rusia facea astfel al doilea pas in politica de instaurare a controlului
asupra gurilor Dunarii.

Protocolul din 1817 a fost confirmat prin Conventia ruso-turca, incheiata la Cetatea Alba
(Akkerman) in 1826, care prevedea cedarea bratului Sulina catre Rusia si acordarea libertatii de
navigatie pentru vasele comerciale rusesti, in toate marile si apele Imperiului Otoman.

Ultimul moment al preluarii de catre Rusia a gurilor Dunarii, l-a reprezentat Tratatul de
pace de la Adrianopol din 1829, incheiat in urma unui nou razboi ruso-turc (1828-1829).

Conform prevederilor acestui tratat, Turcia, infranta, a cedat Rusiei bratul Sf. Gheorghe,
moment ce marcheaza trecerea navigatiei de la gurile Dunarii sub controlul exclusiv al Rusiei
tariste. Turcia ramasa riverana pe malul drept al acestui brat, se obliga sa nu ridice nici un fel de
fortificatii si sa nu permita locuirea acestui mal pe o distanta de doua ore de drum de la fluviu.

Consecventa politicii sale la Dunare, Rusia incheie la 25 iulie 1840 o conventie cu

Austria, la Petersburg, in care se proclama principiul libertatii de navigatie pe toate cursurile
fluviilor pe care Rusia si Austria erau riverane. Prin acelasi act, Rusia se angaja sa faca
lucrari de amenajare pentru a impiedica impotmolirea bratului Sulina si sa construiasca un far la
aceasta gura de varsare, vasele austriece fiind obligate sa plateasca in schimb taxele pentru
acoperirea cheltuielilor reclamate de aceste lucrari. Cu toate acestea, guvernul tarist a avut o alta
atitudine fata de navigatia de la gurile Dunarii. Astfel el a incercat sa impiedice comertul
Principatelor dunarene; in ceea ce priveste lucrarile de intretinere la gura Sulina, acestea au fost
neglijate de catre autoritatile tariste, fapt care a dus la scaderea adancimii senalului navigabil,
punand astfel in pericol navigatia vaselor comerciale. Mai mult, au fost impuse masuri vexatorii:
carantina si obligatia ca vasele ce ajungeau acolo sa fie tinute multa vreme pentru dezinfectare.

In acest context, marile puteri occidentale in special Anglia si Franta - si-au vazut
amenintate interesele economice la Dunarea de Jos si au incercat sa-si mentina influenta in
Imperiul Otoman. Ele au cautat sa se opuna politicii expansioniste a Rusiei. Astfel, asistam la
declansarea Razboiului Crimeii (1853-1856) intre Rusia, pe de o parte si Turcia, Anglia, Franta si
Sardinia de cealalta parte.

Inainte de terminarea razboiului au avut loc negocieri intense intre puterile participante la
conflict, in cadrul Conferintei preliminare de la Viena din 21-23 martie 1855. Stabilirea clauzelor
finale ale pacii a ramas in sarcina unui Congres de pace, ale carui lucrari s-au deschis la Paris la
25 februarie 1856.

Au avut loc mai multe sedinte de lucru, in care au fost dezbatute probleme legate de
statutul Principatelor, de navigatia pe Dunare si la gurile acesteia, de infiintarea unei Comisii
Europene care sa reglementeze aspectele tehnice legate de imbunatatirea circulatiei pe fluviu.

La 30 martie 1856, s-a semnat Tratatul de pace care continea o serie de articole in
problema Dunarii. Astfel, in articolul 15 al Tratatului se prevedea ca principiile menite sa
reglementeze navigatia pe fluviile care separa sau traverseaza mai multe state, stabilite la Viena
in 1815, vor fi aplicate in egala masura si Dunarii si gurilor sale. Navigatia pe Dunare nu putea fi
supusa la nici o piedica sau redeventa, la nici o taxa bazata numai pe faptul navigarii pe fluviu
sau pusa asupra marfurilor care se gaseau pe vas. Regulamentele de politie si de carantina, urmau
sa fie concepute de asa maniera incat sa nu defavorizeze circulatia vaselor.

Pentru aplicarea acestor clauze, articolul 16 al Tratatului de la Paris prevedea crearea unei
Comisii Europene a Dunarii, cu o durata limitata de doi ani, alcatuita din reprezentantii Angliei,
Frantei, Austriei, Prusiei, Imperiului Otoman, Rusiei, Sardiniei.

Scopul acestei Comisii era acela de a efectua lucrarile necesare, de la gurile fluviului pana
la Isaccea, si de a supraveghea la respectarea principiului liberei navigatii. Dupa expirarea duratei
de doi ani, puterile semnatare ale tratatului trebuiau sa hotarasca dizolvarea Comisiei Europene a
Dunarii si transferarea puterilor ei Comisiei Riveranilor, constituita prin prevederile aceluiasi
tratat.

Totodata, conform art. 20 al Tratatului, cele trei judete din sudul Basarabiei: Cahul,
Bolgrad si Ismail, reveneau Moldovei, fapt ce reafirma interesele speciale ale Marilor Puteri fata
de gurile Dunarii si dorinta de a elimina Rusia din randul statelor riverane zonei.

Indepartarea Rusiei de la gurile Dunarii de catre conclavul european, constituit la Paris,

nu a fost de natura sa puna capat pretentiilor tariste asupra acestei zone. Rusia a considerat spatiul
pontic si gurile Dunarii ca o zona rezervata expansiunii proprii si a urmarit ca, la prima ocazie
favorabila, sa anuleze prevederile Congresului de pace de la Paris in aceasta chestiune.

Incercand sa iasa din izolarea diplomatica in care a fost plasata de Razboiul Crimeii,
Rusia a profitat de noul context international marcat de ascensiunea Germaniei si politica
bismarckiana.

Astfel, razboiul franco-prusac din 1870-1871 a readus in atentia marilor puteri si regiunea
Dunarii. Austria urmarea ca prin acest conflict sa-si intareasca dominatia sa la Dunare, iar Rusia,
nemultumita de hotararile Congresului de la Paris din 1856, a actionat si ea in directia modificarii
regimului Marii Negre, cerand suspendarea prevederii relative la neutralizarea acestei mari.

Pentru a discuta situatia creata de cererea Rusiei si pentru a se pune de acord

asupra altor probleme controversate, marile puteri au hotarat sa convoace o noua conferinta, la
Londra. Aceasta s-a incheiat printr-un Tratat, semnat la 13 martie 1871, care prevedea
militarizarea Marii Negre, recunoscand astfel dreptul Rusiei de a detine o flota de razboi in
Marea Neagra.

Continuandu-si demersurile pentru recastigarea statutului de putere riverana, Rusia s-a

implicat in criza orientala declansata de rascoala din Bosnia si Hertegovina izbucnita in 1875.
Criza s-a amplificat dupa ce, in iunie 1876, Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei. In
acest context, in iulie 1876 suveranii Rusiei si Austro-Ungariei s-au intalnit la Reichstadt; cu
acest prilej ei ajung la un acord verbal privind soarta Turciei in cazul unui razboi impotriva
acesteia, dus de Rusia. Acordul de la Reichstadt a fost intarit prin conventia secreta dintre Rusia
si Austro-Ungaria, semnata la Budapesta la 15 ianuarie 1877. Conventia prevedea neutralitatea
Austro-Ungariei fata de un viitor razboi ruso-turc. In acelasi timp, Austro-Ungaria era de acord
cu participarea Serbiei si Muntenegru la razboi de partea Rusiei, primind in schimb, dreptul de a
ocupa si anexa Bosnia si Hertegovina.

Romania si-a declarat de mai multe ori neutralitatea solicitand insa recunoasterea individualitatii
teritoriului si a pasaportului romanesc.

In vederea declansarii ostilitatilor cu Imperiul Otoman, era insa absolut necesara

incheierea unei conventii cu Romania. Acest lucru se datora faptului ca un razboi ruso-turc se
putea duce pe trei directii: prin Peninsula Balcanica, prin Caucaz si Anatolia, si, cu ajutorul flotei,
prin Marea Neagra. Rusii excludeau posibilitatea atacului principal prin Marea Neagra si
debarcarea pe coastele turcesti din lipsa unei flote moderne si puternice. Deasemenea, doreau sa
evite un atac prin Transcaucazia si Anatolia datorita conditiilor neprielnice si a unei populatii
musulmane, fanatice care ar fi opus rezistenta. Singura varianta posibila ramanea frontul
balcanic; desi armata rusa trebuia sa depaseasca doua bariere naturale, Dunarea si Balcanii,
existau avantaje politice care ar fi favorizat aceasta actiune (sprijinul populatiei crestine). De
aceea, a fost necesara incheierea unei conventii, care s-a semnat la Bucuresti la 4/16 aprilie 1877
de catre ministrul de externe roman Mihail Kogalniceanu si baronul Dimitri Stuart, agent
diplomatic si consul general al Rusiei in Romania.

In primul articol al Conventiei, se preciza ca toate cheltuielile privind trecerea si

intretinerea armatei ruse cad in sarcina guvernului imperial. Rusia se obliga sa respecte drepturile
politice ale statului roman si a mentine si a apara integritatea actuala a Romaniei. (art.II)

Potrivit art. III, relatiile dintre armatele ruse si autoritatile romane erau reglementate
prinr-o Conventie speciala, care avea 26 de articole si a fost semnata in aceeasi zi. Guvernul
roman punea la dispozitia armatei ruse caile ferate, comunicatiile fluviale, posta, telegraful si
resursele materiale ale tarii; comisarii romani trebuiau sa tina legatura cu trupele ruse; pentru
toate transporturile armata rusa era asimilata armatei romane si i se acorda o reducere de 40%;
orasul Bucuresti era exclus ca punct de etapa pentru trupele imperiale.

Desi prevederile Conventiei serveau prioritar interesele Rusiei, prin includerea

prevederilor legate de drepturile politice ale statului roman si integritatea sa teritoriala, Romania
a reusit sa evite transformarea teritoriului in teatru de razboi. In urma incheierii acestei conventii,
guvernul roman, prin masurile luate, si prin posibilitatile create armatei ruse de a trece
nestingherita prin Romania, s-a angajat efectiv in evenimentele din Balcani, ajungand in stare de
razboi cu Imperiul Otoman la 29 aprilie 1877.

In consecinta, Parlamentul a hotarat, la 9 mai 1877, ruperea oricaror legaturi cu Poarta si

proclamarea independentei de stat. Asa cum afirma ministrul de externe Mihail Kogalniceanu in
sedinta Adunarii Deputatilor din 9 mai: Suntem o natiune libera si independenta va declar
d-lor, in numele guvernului, ca noi ne privim ca in razbel cu Poarta, ca legaturele noastre cu
Poarta sunt rupte, ca guvernul va face tot ce va fi cu putinta ca starea noastra de stat independinte
si de sine statatoriu sa fie recunoscuta de Europa la viitoarea pace, pe care si guvernul si
dumneavoastra si tara intreaga o doreste sa o vada cu o ora mai inainte.

Ca urmare a instituirii starii de razboi cu Turcia, la 15 iulie 1877 armata rusa a trecut
Dunarea si a inaintat simultan cu 3 corpuri de armata spre Muntii Balcani, punctul terminus fiind
Adrianopol. Ofensiva ruseasca spre vest a fost oprita la Plevna, fapt care l-a determinat pe Marele
duce Nicolae sa ceara, prin telegrama din 19/31 iulie 1877, cooperarea armatei romane la sud de
Dunare: Turcii ingramadind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceti fuziune,
demonstratiune si, daca-i posibil, trecerea Dunarii, ceea ce doresti sa faci intre Jiu si Corabia.
Aceasta demonstratie este indispensabila pentru a-mi facilita miscarile.

In afara operatiunilor militare din Balcani, au avut loc confruntari navale si terestre pe
Dunare si in Dobrogea, in conditiile in care, pe fluviu si la Marea Neagra guvernul turc instituise
deja blocada.

Trecerea Dunarii in Dobrogea era conditionata de anihilarea flotei turcesti, care dispunea
in zona la Silistra, Tulcea, Macin, Harsova si Sulina de cateva nave de razboi moderne, desi
greu de manevrat din pricina dimensiunilor lor si fara personal din cel mai calificat. In schimb,
flota rusa nu avea decat 25 de vase mici, echipate cu torpile portative conduse, cu echipaje alese
si instruite.

De aceea, lor li s-a alaturat flotila de razboi a Romaniei, compusa din fregatele Stefan cel
Mare si Romania, canoniera Fulgerul, salupele: Prutul si Randunica care au fost cedate
pe timpul operatiunilor comandamentului rus.

Anihilarea flotei turcesti s-a produs prin scufundarea, la 11 mai 1877 a monitorului turc
Lutfi Djelil, cel mai mare din flota militara a Dunarii, si a monitorului cuirasat Duba-Seifi
scufundat in noaptea de 13-14 mai 1877, dupa ce a fost lovit de o torpila lansata de salupa
Randunica.

Pe frontul din Balcani, desi au avut loc mai multe asalturi asupra Plevnei (ultimul in 30
august 1877), aceasta a putut fi cucerita numai printr-un asediu indelungat, incheiat la 28
noiembrie 1877, cand Osman-pasa a incercat sa sparga incercuirea. Dupa caderea Plevnei, armata
rusa s-a indreptat spre Adrianopol, iar armata romana spre cetatile Vidin si Belogradcik. Vidinul
este bombardat, dar atacul nu a mai avut loc pentru ca, la 23 ianuarie 1878 s-a incheiat
armistitiul, impus de ofensiva fulgeratoare a armatelor ruse peste Balcani.

Imediat dupa caderea Plevnei, Rusia a facut cunoscute marilor puteri conditiile pe care
intentiona sa le impuna Turciei la semnarea pacii. In ceea ce priveste Romania, Rusia isi reafirma
dorinta de a reintra in posesiunea celor trei judete din Sudul Basarabiei. In schimbul
despagubirilor de razboi din partea Imperiului Otoman, Rusia primea Dobrogea, pe care o ceda
Romaniei ca o compensatie teritoriala, incalcand astfel conventia din 4 aprilie 1877.

Temerile Romaniei fata de intentiile Rusiei au fost confirmate de atitudinea acesteia fata
de participarea Romaniei la preliminariile pacii. Astfel, la 8/20 ianuarie 1878, la Kazanlak a fost
primit colonelul Eraclie Arion, delegat de guvernul roman pentru a participa la discutiile
privitoare la armistitiu. Acesta ii raporta lui Mihail Kogalniceanu din Adrianopol ca armistitiul si
preliminariile pacii s-au incheiat afara de noi si numai intre reprezentantii turci si Cartierul
general.

Tratatul de la San Stefano a fost semnat, in urma presiunilor diplomatice si militare ale
Rusiei, la 19 februarie/3 martie 1878.

Fata de incalcarea evidenta de catre Rusia a Conventiei din 4/16

aprilie 1877 incheiata cu Romania, la Bucuresti, guvernul, Parlamentul, presa, intreaga opinie
publica, au protestat imediat dupa ce Rusia si-a facut cunoscute intentiile. Mihail Kogalniceanu-
care intuise pretentiile tarului-arata ca mai presus de forta trebuie sa fie opinia publica si
constiinta umana, iar acestea nu vor fi de partea Rusiei. Cand generalul Iancu Ghica l-a intrebat
direct pe Gorceakov cum se impaca aceasta tendinta de reanexare a judetelor mentionate, cu art.
2 al conventiei din 4/16 aprilie 1877, care garanteaza integritatea teritoriala a Romaniei,
cancelarul tarist a replicat ca Rusia ne-a garantat teritoriul numai fata de Turcia, nu si fata de ea
insasi.

In ciuda nemultumirii Romaniei, Tratatul de la San Stefano nu a fost supus rediscutarii

decat in urma opozitiei manifestate de marile puteri. Astfel diplomatia vieneza, in frunte cu
Andrssy, a cerut la numai trei zile de la semnarea Tratatului, convocarea unui Congres european
care sa revizuiasca acest Tratat. Viena era nemultumita de nerespectarea de catre Rusia a
intelegerii de la Budapesta (15 ianuarie 1877), prin care Bosnia si Hertegovina urmau sa intre sub
ocupatie austro-ungara. In plus, Austro-Ungariei nu-i convenea crearea unui mare stat slav in
Balcani.

Pe pozitii similare s-a situat si Marea Britanie, iar Franta a urmat politica engleza din doua
motive: primul era acela ca tratatul de la San Stefano modifica hotararile Congresului de la Paris
din 1856; al doilea motiv viza amenintarea intereselor Frantei la Marea Marmara,
Constantinopol, Siria si Egipt, prin iesirea Bulgariei (in spatele careia se afla Rusia) la Marea
Egee.

In acest context, la 1/13iunie s-au deschis lucrarile Congresului de la Berlin, la care au

participat cei doi beligeranti, Rusia si Turcia, precum si celelalte cinci mari puteri dornice sa
diminueze avantajele revenite Rusiei prin pacea de la San Stefano. In ceea ce priveste Romania,
inca din 22 mai 1878, Mihail Kogalniceanu a facut un ultim apel catre marile puteri in vederea
admiterii tarii sale la dezbateri. Singurul rezultat obtinut a fost aprobarea ca Romania sa participe
cu vot consultativ la sedintele in care se vor discuta interesele sale.
 Pozitia Romaniei a fost facuta cunoscuta congresului in sedinta din 19 iunie/1 iulie 1878.
Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu si Ion C.Bratianu au dat citire unui memoriu, in care, de la
inceput, se cerea ca nici o parte a teritoriului ei actual nu trebue sa fie deslipita de Romania. In
sprijinul acestei afirmatii, Mihail Kogalniceanu aducea in discutie atat mai vechile tratate cat si
Conventia romano-rusa din 4/16 aprilie 1877, afirmand ca in lipsa de orice alt drept,
conventiunea de la 4/16 Aprilie 1877, care poarta subscrierile si ratificatiunile cabinetului
Imperial, ar fi de ajuns spre a ne pastra o regiune insemnata a Dunarei, cu care e legata foarte
strans prosperitatea comerciala a Romaniei. In acest sens, in memoriu se afirma dorinta reintrarii
in posesiunea gurilor Dunarii si Insulei Serpilor, asa cum s-a hotarat la Congresul de pace de la
Paris din 1856. Nu in ultimul rand, Mihail Kogalniceanu cerea ca pamanturile Romaniei sa nu
fie supuse la un drept de trecere atata timp cat va tine ocupatiunea armatelor ruse in Bulgaria.

In incheierea memoriului sau, Mihail Kogalniceanu a afirmat increderea Romaniei in

recunoasterea independentei definitiv si pe dintreg de catre Europa, dupa ce aceasta a fost
castigata pe campul de lupta.

Dupa expunerea lui Mihail Kogalniceanu, a intervenit si celalalt reprezentant al Romaniei,

Ion C. Bratianu care a subliniat nedreptatea care s-ar face prin acceptarea clauzelor de la San
Stefano, referitoare la cedarea Sudului Basarabiei.

Reprezentantii marilor puteri au luat in discutie memoriul prezentat, fiind de acord cu

recunoasterea independentei Romaniei, conditionata de acceptarea libertatii cultelor religioase, cu
referire la locuitorii de religie mozaica.

In ceea ce priveste problemele teritoriale, s-a avansat si ideea acordarii unor compensatii
teritoriale Romaniei, pentru cedarea celor trei judete din Sudul Basarabiei. Propunerea a apartinut
ministrului de externe francez William H. Waddington, care a sugerat acordarea catre Romania a
unei extinderi de frontiera care sa cuprinda teritoriul dintre Silistra si Mangalia.

In sprijinul acestei propuneri s-au ridicat si contele Andrssy precum si contele Corti
(Italia), dar cancelarul Gorceakov s-a opus, aratand ca Dobrogea compensa pierderea Basarabiei,
iar Rusia nu putea accepta marirea teritoriului Dobrogei in defavoarea Principatului bulgar. In
urma discutiilor, contele Suvalov a dat citire unui text in care se arata ca avand in vedere
prezenta de elemente romane, plenipotentiarii rusi consimt a prelungi frontiera Romaniei in
lungul Dunarii plecand de la Rasova, in directia Silistrei. Punctul de frontiera pe Marea Neagra sa
nu treaca dincolo de Mangalia, text care a fost acceptat de catre congres. Rusia a fost de acord,
de asemenea, cu propunerea lordului Salisbury, ca Insula Serpilor sa fie adaogata sporirei
concedata Romaniei.

Dezbaterile din sedintele plenare s-au finalizat prin Tratatul de pace de la Berlin, semnat la
1/13 iulie 1878, in care articolele 43-57 fac referire la situatia Romaniei si la problema navigatiei
pe Dunare. Astfel, in articolul 43 era recunoscuta independenta Romaniei, conditionata insa de
prevederile articolelor 44 si 45. Articolul 44 facea referire la asigurarea libertatii cultelor
religioase, altele decat cele crestine si la eliminarea discriminarii politice pe criterii religioase.

In ceea ce priveste articolul 45, el cuprindea prevederi relative la noua frontiera cu Rusia
astfel: Principatul Romaniei retrocedeaza M.S.Imparatului Rusiei partea din S.Basarabiei care a
fost despartita de Rusia in urma Tratatului de la Paris din 1856, si care, la apus se margineste cu
thalwegul Prutului, iar la miazazi cu bratul Kiliei si gura Stary-Stamboulului.

Conform articolului 46, drept compensatie Romania primea insulele formate de Delta
Dunarei, precum si Insula Serpilor, sangeacul Tulcei, cuprinzand districtele
(cazas) Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Harsova, Kiustenge,
Medgidia In acelasi articol se arata ca Principatul mai primeste apoi tinutul cuprins, la sudul
Dobrogei, de o linie care incepe de la Silistra si se termina la sud de Mangalia, pe Marea Neagra.
Linia granitelor se va fixa de comisiunea europeana constituita pentru delimitarea Bulgariei.

Articolele 47-57 se refera la probleme legate de dreptul consular, libertatea tranzitului

marfurilor prin Principat, regimul Dunarii si al gurilor sale. Astfel, articolul 52 prevede
desfiintarea intariturilor si fortificatiilor pe cursul Dunarii, intre Portile de Fier si varsare; de
asemenea interzicerea navigatiei vaselor de razboi, exceptand cele destinate politiei fluviale sau
serviciului vamal, confirmandu-se astfel hotararile de la San Stefano. Potrivit articolului 53,
Comisia Europeana a Dunarii isi pastra functiile, drepturile si privilegiile iar articolul 55
incredinta acestei Comisii responsabilitatea intocmirii regulamentelor de navigatie, politie
fluviala si supraveghere pentru segmentul Dunarii cuprins intre Portile de Fier si Galati. In acelasi
timp, articolul 57 acorda Austro-Ungariei dreptul de a executa lucrari de ameliorare si intretinere
in zona Portilor de Fier si de a percepe taxe pentru acoperirea cheltuielilor, fapt care va constitui
un alt motiv de nemultumire pentru diplomatia romana.

Prin hotararile adoptate la Congres si concretizate sub forma Tratatului din 1/13 iulie 1878,
a fost atins obiectivul central al marilor puteri: reducerea influentei Rusiei in Peninsula
Balcanica. Din acest motiv, reactiile la Petersburg au fost fatis ostile noului aranjament
international. Astfel, Tratatul de la Berlin a fost considerat tradarea de la Berlin iar la cateva
zile dupa semnare, conducatorul unei grupari panslaviste din Moscova, intr-un discurs aprecia ca
sarbatorim funeraliile sperantelor noastre.

In Romania, modificarile teritoriale impuse prin Tratatul de la San Stefano si confirmate la

Berlin au provocat, de asemenea, reactii puternice, datorita faptului ca revenirea Dobrogei la tara,
bazata pe vechi drepturi istorice, era insotita de cedarea sudului Basarabiei, un teritoriu de
asemenea romanesc, recunoscut ca apartinand Principatului Moldovei la Congresul de pace din
1856.
In Parlament au continuat dezbaterile aprinse privind cedarea Basarabiei si reunirea Dobrogei, pe
toata durata tratativelor de pace si a Congresului de la Berlin. S-au facut auzite puncte de vedere
pro si contra reunirii Dobrogei. Astfel, intr-o sedinta a Adunarii Deputatilor consacrata
examinarii hotararilor Congresului de la Berlin, Mihail Kogalniceanu, arhitectul diplomatiei din
vremea razboiului de independenta, facea nu numai o pledoarie patetica dar si extrem de
argumentata, cu date si fapte referitoare la trecutul milenar al poporului roman in Dobrogea.

La randul sau, primul ministru Ion C.Bratianu a pledat cu caldura, pentru a risipi indoielile unor
parlamentari ai opozitiei. Astfel, intr-un discurs rostit in Senat la 28 septembrie/10 octombrie
1878, arata ca noi am posedat-o cu sangele nostru, am pierdut-o cu sabia si acum s-a reantors la
noi iarasi cu sabia !si dvs.va e teama ca un pamant care a fost stapanit de noi, n-o sa putem sa-
l facem pamant romanesc? Un pamant intre Mare si cel mai mare fluviu din Europa
dumneavoastra voiti sa-l lasati?luand Dobrogea ne deschidem o poarta prin care ne punem in
raport cu lumea intreaga si cu Occidentul catre care ziceti dvs.ca aveti toate aspiratiile.

Cu acelasi prilej, Senatul adopta (cu 48 voturi pentru, 8 contra) o motiune in care exprima
adanca mahnire pentru dureroasele sacrificii impuse Romaniei intr-un interes al pacii
generale si autoriza guvernul sa se conformeze Tratatului de la Berlin.

O motiune identica era adoptata la 30 septembrie/12 octombrie de catre Adunarea Deputatilor (cu
83 voturi pentru, 27 contra). Aceste motiuni imputerniceau guvernul sa ia in posesiune de
Dobrogea si s-o administreze prin regulamente de administratie publica, pana la convocarea
Adunarii Constituante.

Ultima etapa in procesul reintegrarii Dobrogei la Romania a constituit-o intrarea armatei romane
in provincie, intre 14-18 noiembrie 1878. Cu acest prilej, a fost citita soldatilor, la
Braila, Proclamatia catre armata romana de catre Alteta sa principele Carol. Ea a fost insotita
de Proclamatia domnitorului catre dobrogeni in care se afirma ca cele mai sfinte si mai scumpe
bunuri ale omenirii : viata, onoarea si proprietatea sunt puse sub scutul noii Constitutii.
Religiunea voastra, familia voastra, pragul casei voastre vor fi aparate de legile noastre si nimeni
nu le va putea lovi fara a-si primi legitima pedeapsa.

La 23 noiembrie 1878 autoritatile romanesti au inceput preluarea oficiala a administratiei

Dobrogei, dar trupele tariste au continuat sa stationeze si la inceputul anului 1879, un an aproape
de la semnarea pacii.

Abia la 4/16 aprilie 1879, prefectul de Constanta, Remus Opreanu, era in masura sa anunte
plecarea unitatilor ruse de artilerie si infanterie din oras, iar prefectul de Tulcea, George Mihail
Ghica, anunta la 22 aprilie/3 mai 1879, plecarea flotei ruse care stationase in port.

Astfel, instaurarea, de facto a suveranitatii Romaniei in cadrul noilor frontiere maritime incununa
un act national de cea mai mare importanta; dupa unirea Principatelor, in 1859, restabilirea
autoritatii statului roman asupra Dobrogei,
straveche provincie istorica romaneasca, permitandu-i o noua fatada maritima in lungime de
240 kilometri, care, impreuna cu portul Constanta, deschidea Romaniei o larga fereastra spre
marile si oceanele lumii.

In prima etapa a acestui laborios proces de recunostere a independentei, la

9/21 septembrie 1878 Carol a adoptat titlul de Alteta Regala pe baza propunerilor Consiliului
de Ministri, intrunit in sedinta speciala. In aceeasi zi, Mihail Kogalniceanu a trimis o telegrama ci
rculara agentiilor diplomatice ale Romaniei la Paris, Viena, Roma, Petersburg si Berlin in care
se cerea agentilor sa notifice aceasta decizie guvernelor respective. Toate cele cinci guverne au
recunoscut acest titlu domnitorului Romaniei.

Tot la 9/21 septembrie 1878 imparatul Austro-Ungariei l-a acceptat pe agentul roman la Viena,
Ion Balaceanu, in calitate de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei, Austro-
Ungaria devenind prima mare putere europeana care a recunoscut independenta Romaniei, fara a
mai astepta indeplinirea de catre aceasta a prevederilor articolului 44 al tratatului de la Berlin.

In ceea ce priveste recunosterea independentei de catre Germania, aceasta a parcurs un

traseu mai lung si mai sinuos.

Romania s-a conformat cerintelor impuse prin Tratatul de la Berlin operand revizuirea
articolului 7 din Constitutie si a adoptat in Adunarea Deputatilor Conventia de rascumparare a
cailor ferate, concretizata in Legea pentru Cesiunea cailor ferate ale socitatii actionarilor catre
Statul roman. In fata acestei realitati, incepand cu 31 ianuarie 1880, Grecia si Olanda au
recunoscut independenta Romaniei, iar la 8/20 februarie acelasi an reprezentantii la Bucuresti ai
Germaniei, Angliei si Frantei au inmanat ministrului de externe al Romaniei cate o nota cu
continut similar prin care guvernele respective recunosteau, fara alte conditii, independenta
Romaniei.

Mutatiile aparute pe arena internationala in urma evenimentelor din 1877-1878 au dus la

redimensionarea politicii externe a doua mari puteri cu interese economice in zona, in special in
ceea ce priveste chestiunea danubiana: Austro-Ungaria si Rusia. Romania, stat
independent conform prevederilor tratatului de la Berlin, ce trebuia sa-si asume un rol important
in problematica reglementarii navigatiei pe acest fluviu, s-a gasit intr-un context diplomatic
deosebit de complicat.

Astfel, Congresul de la Berlin a recunoscut independenta Romaniei si Serbiei ca si autonomia

Bulgariei, Dunarea de Jos devenind un fluviu international.

Romania a obtinut dreptul de a face parte din Comisia Europeana a Dunarii, dar aceasta
institutie functiona intr-un regim de totala independenta fata de autoritatea teritoriala, fapt care
era de natura sa aduca grave atingeri suveranitatii Romaniei, cu atat mai mult cu cat Austro-
Ungaria, dorind sa limiteze consecintele reaparitiei Rusiei pe malul nordic al fluviului, intre
varsarea Prutului si Marea Neagra, a sustinut intarirea si extinderea competentelor si autoritatii
Comisiei Europene a Dunarii.

Austro-Ungaria a urmarit sa obtina controlul navigatiei asupra portiunii de Dunare intre

Portile de Fier si Galati, datorita intereselor comerciale importante pe care le avea pe fluviu, dar
si a faptului ca societatea austriaca Lloyd detinea monopolul navigatiei intre Viena si Galati.

In 1883 s-a semnat Tratatul de la Londra in care, conform articolelor 1 si 2 ale acestui
document, a fost extinsa jurisdictia Comisiei Europene a Dunarii pana la Braila si s-a hotarat
prorogarea acestei institutii pe 21 de ani, incepand de la 24 aprilie 1883 si pana la 24 aprilie 1904
si apoi automat din trei in trei ani, in afara de cazul cand una din puterile semnatare notificau, cu
un an inainte de expirarea acestui termen, intentia de a propune modificari, dandu-se astfel
satisfactie in primul rand Angliei.

In urmatoarele articole se prevedea scoaterea bratului Chilia de sub autoritatea

Comisiei Europene a Dunarii. Regulile de navigatie ce trebuiau sa se aplice pe acest brat erau
cele in vigoare pentru bratul Sulina, dar supravegherea regulamentului urma sa cada in
exclusivitate in competenta reprezentantilor Rusiei si Romaniei. Lucrarile pe care Rusia avea sa
le intreprinda pe bratul Chilia urmau a fi aduse la cunostinta Comisiei Europene, spre a se putea
constata daca ele nu impieteaza asupra navigabilitatii pe bratul Sulina.

In conditiile in care, in vara anului 1883 negocierile trilaterale Bucuresti-Berlin-Viena,

referitoare la viitoarea aderare a Romaniei la Tripla Alianta intrasera intr-o faza finala, monarhia
habsburgica s-a folosit de discursul senatorului Petre Gradisteanu de la Iasi, din 5 iunie 1883, ca
pretext pentru a exercita presiuni asupra Romaniei. Referirile la provinciile romanesti aflate sub
dominatie austriaca au inflamat relatiile dintre Romania si Austro-Ungaria, context in care
guvernul de la Viena s-a simtit lezat si a folosit incidentul pentru o demonstratie de forta in
fata guvernului roman, atat pe cale diplomatica, cat si prin canalele de informare publica. Astfel,
in ziarul Neue Freie Presse din 26 iunie 1883 se facea un apel catre puterile europene: subt o
forma oarecare, in vreun chip oarecare, trebuie zdrobita rezistenta Romaniei (in chestiunea
Dunarii-n.ns.).

La nivel oficial, baronul Mayr, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucuresti a cerut explicatii, iar
guvernul roman a publicat un comunicat in Monitorul Oficial, al carui text a fost transmis si
baronului Mayr, insotit de o nota explicativa care insa a fost considerata nesatisfacatoare la
Viena.

Incidentul a fost incheiat dupa ce la 5 iulie 1883 Dimitrie A.Sturdza a inmanat Nota
oficiala a guvernului roman, prin care isi cerea scuze pentru cele intamplate.

Relatiile erau in curs de ameliorare, pe masura ce se apropia vizita regelui Carol I la Berlin
si Viena, context in care Dimitrie Sturdza, l-a anuntat, la 15 august 1883, pe Ion Ghica sa nu mai
intreprinda demersuri in chestiunea Dunarii.
 Vizita suveranului roman a inceput la 17 august 1883, cand regele Carol I a sosit la
Breslau, unde a fost intampinat de I.C. Bratianu si Gh. Varnav-Liteanu, ministrul Romaniei la
Berlin, precum si de inalti demnitari germani; a doua zi Carol, insotit de Bratianu a sosit la
Potsdam, unde au fost intampinati de imparat. Pe parcursul discutiilor, Carol si-a exprimat
dorinta incheierii unei aliante defensiv-ofensive cu participarea Germaniei, dar i s-a sugerat sa se
inteleaga mai intai cu Viena. La 25 august 1883 Carol I a avut importante convorbiri cu
imparatul Franz Iosef, cu Klnoky si cu printul Reuss, ambasadorul Germaniei.

Pentru aceste intalniri, ministrul de externe al Romaniei, Dimitrie A.Sturdza, a

recomandat primului ministru Ion C. Bratianu punerea in discutie a chestiunii Dunarii, cu atat
mai mult cu cat de la Londra au sosit informatii conform carora Romania putea fi fortata, prin
razboi, sa puna in aplicare hotararile conferintei de la Londra.

O noua runda de negocieri s-a derulat intre Ion C.Bratianu si Klnoky la Viena si intre
premierul roman si cancelarul Bismarck la Gastein, la sfarsitul lunii august, ocazie cu care - asa
cum afirma primul ministru roman - cei doi interlocutori ai acestuia au cautat sa ma convinga ca
este in interesul mai cu osebire al Romaniei[] sa facem parte din Liga pacei al carei cei dintai
asociati au fost Germania si Austria si in urma a venit si Italia.

In cele din urma, I.C.Bratianu si Klnoky au luat in discutie textul tratatului de alianta
numai dupa ce, la 15 septembrie 1883, Austro-Ungaria a renuntat la asa-zisele drepturi pe care
le-a obtinut la conferinta de la Londra, astfel ca statele riverane continuau sa-si exercite drepturile
de control si politie a navigatiei pe portiunea Dunarii cuprinsa intre Portile de Fier si Galati,
fiecare in porturile si apele lor. Renuntarea de catre Austro-Ungaria la pretentiile de dominatie la
Dunarea de Jos a fost concesia principala pe care a facut-o aceasta tara in schimbul aliantei pe
care urma sa o semneze Romania.

In acelasi timp se finalizau si negocierilor referitoare la tratatul de alianta cu Puterile

Centrale, astfel ca, la 30 octombrie 1883, Dimitrie A.Sturdza si Klnoky au semnat tratatul de
alianta intre Romania si Austro-Ungaria. Documentul,care avea un caracter secret, cuprindea un
preambul si sapte articole, din care articolul 2 se refera la obligatia celor doua parti de a-si veni in
ajutor in cazul unui atac neprovocat, mentionandu-se special ca obligatia casus foederis din
partea Romaniei intervenea atunci cand Austro-Ungaria ar fi atacata de statele limitrofe Romaniei
ceea ce insemna ca in tinuturile limitrofe cu Romania Austro-Ungaria putea fi atacata numai de
Rusia si, eventual de Serbia. Pentru Austro-Ungaria, obligatia de casus foederis fata de
Romania intervenea daca aceasta din urma ar fi atacata fara provocare din partea sa. Romania
era deci asigurata prin acest articol fata de un atac din partea Rusiei si, eventual din partea
Bulgariei sau Serbiei.

In aceeasi zi s-a semnat si tratatul de aderare a Germaniei la tratatul romano-austro-ungar de catre

consilierul Ambasadei germane de la Viena, contele Max von Bechem, Gustav Klnoky si
Dimitrie A.Sturdza, prin care Germania isi asuma obligatia de a veni in ajutorul celor doua tari
daca acestea erau atacate, in conditiile stabilite in tratatul romano-austro-ungar si invers.

Alianta cu Puterile Centrale reprezinta un moment important in desfasurarea politicii

externe romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul veacului urmator, Romania
iesind din izolarea de care era amenintata si evitand o intelegere intre Petersburg si Viena pe
seama intereselor sale; s-a rezolvat in mod corespunzator chestiunea navigatiei pe Dunare si, cu
toate ca C.E.D. continua sa functioneze, statul roman a exercitat controlul asupra portiunii de
fluviu dintre Turnu-Severin si Galati; includerea Romaniei in blocul Triplei Aliante, intr-o
Europa dominata in anii 1878-1890 de sistemul aliantelor bismarckiene, constituia un fapt de care
trebuiau sa tina seama chiar mari puteri ca Marea Britanie, Imperiul tarist sau Franta.

Tratatul din 1883 a consolidat pozitia dinastiei de Hohenzollern in Romania si prin aceasta
si increderea in politica ei a marilor puteri, Austro-Ungaria si Germania, in politica Romaniei,
mari puteri care considerau tara noastra ca un factor de stabilitate in Sud-Estul Europei.

Inceputul secolului XX a ads noi probleme de politica externa pentru Romania. Aromanii
din Macedonia erau victime ale comitagiilor bulgari iar fruntasul aroman Stefan Mihaileanu,
redactor al gazetei Peninsula Balcanica a fost asasinat, in 1900, la Bucuresti, de catre un
nationalist bulgar care executa ordinele comitetului macedo-bulgar de la Sofia. Raporturile
diplomatice dintre Romania si Bulgaria s-au inrautatit, bulgarii ridicand puncte fortificate la
Dunare si concentrand trupe la granita cu Dobrogea. Romania a raspuns prin efectuarea unor
intariri ale podului de la Cernavoda. Intre timp si Serbia incerca o apropiere de Bulgaria si Rusia.
In aceste conditii pastrarea aliantei cu Puterile Centrale a parut a fi impusa de necesitatea
sigurantei pe plan international. Ulterior relatiile romano-bulgare s-au imbunatatit simtitor, Carol
I facand o vizita printuului Ferdinand la Rusciuk si Varna in 1902.

Problema fundamentala pentru Romania ramanea insa aceea relatiilor cu cei doi mari vecini. In
ceea ce priveste Austro-Ungaria, Carol I ii arata lui Take Ionescu, in mai 1903: dumneavoastra
presupuneti deci, ca Austria va exista vesnic si noi nu vom vedea niciodata dezmembrarea sa?
Iar trimisului francez la Bucuresti ii preciza ca: nu in Macedonia, ci chiar la Viena si Pesta este
pericolul situatiei actuale. Institutiile dualismului slabesc in fiecare ziAvem motive sa ne temem
ca guvernul ungar, suferind din ce in ce mai mult influenta natinalismului maghiar, sa nu reia
accentuand-o politica de opresiune fata de celelalte rase. Nu putem sa ne dezinteresam de soarta a
trei milioane de romani din Transilvania si Banat. Daca se incearca sa fie deznationalizati, noi nu
vom ramane indiferenti si impasibili; ii vom sfatui cum am facut, de altfel, intotdeauna, sa
renunte la politica de abstentiune si sa reziste afirmandu-si loialismul pe terenul alegerilor si a
actiunii parlamentare.

De cealalta parte, diplomatia rusa a incercat o apropiere pentru a atenua consecintele aliantei
Romaniei cu Puterile Centrale. Astfel, ambasadorul rus la Constantinopol a spriinit demersurile
romane la Poarta in legatura cu drepturile aromanilor din Macedonia demersuri incununtae de
succes. In 1905 sultanul a emis o iradea prin care se acorda aromanilor egalitatea cu celelalte
nationalitati din Macedonia ceea ce va duce la ruperea relatiilor diplomatice cu Grecia, reluate
abia in 1911.

Neintelegerile cu Austro-Ungaria au continuat datorita, pe de o parte, politicii de maghiarizare

intensa (legea Apponyi-1907) iar pe de alta parte diferendelor economice-incheierea unei noi
conventii comerciale s-a facut abia in 1909 dupa lungi negocieri. In plus, in 1908 Austro-Ungaria
a anexat Bosnia si Hertegovina iar Bulgaria s-a unit cu Rumelia si s-a proclamat Regat.
Diplomatia romana s-a pronuntat pentru mentinerea statu-qvo-ului dar, in eventualitatea
modificarii acestuia, a cautat solutii pentru modificarea frontierei dobrogene, revendicand linia
Silistra-Varna care marirea distantei dintren frontiera rusa si bulgara. Cererea a fost prezentata si
ca o psibila compensatie pentru inglobarea aromanilor in alte state.

Razboaiele balcanice au constituit deznodamantul firesti al evolutiei anterioare din Sud Estul
Europei. Problema cea mai complicata ramanea cea a Macedoniei spre care isi indreptau atentia
Serbia, Bulgaria si Grecia. Intentiile celor trei guverne au fost facilitate de razboiul italo-turc din
1911 cand Turcia a trebuit sa cedeze Tripolitania si Cirenaica. In conditiile in care Muntenegru se
afla deja in razboi cu Imperiul Otoman din 9 octombrie 1912, cele trei state au inceput si ele
ostilitatile impotriva Portii la 17 octombrie. Aliatii au ajuns sa ameninte atat Adrianopolul cat si
Constantinopolul atfel incat Turcia a cerut armistitiul la 3 decembrie 1912. Tratativele
desfasurate la Londra au esuat datrita neintelegerilor dintre aliati si a faptului ca Imperiul Otoman
nu dorea sa paraseasca Adrianopole. Razboiul a reizbucnit la 3 februarie 1913 si a durat pana la
26 aprilie, oprit de interventia marilor puteri.

Romania si-a declarat neutralitatea dar guvernul roman a precizat ca daca vor avea loc schimbari
teritoriale in Balcani, Romania va formula propriile pretentii (modificarea frontierei dobrogene).
Dar la 30 iunie, fara declaratie de razboi, Bulgaria si-a atacat aliatii. Guvernul roman a decis
mobilizarea si, cu acordul Frantei si Rusiei, a ordonat intrarea armatei romane in Bulgaria la 10
iulie, ceea ce insemna practic o dezavuare a aliantei cu Austro-Ungaria. Peste numai o saptamana
ostilitatile au incetat. Tratativele de pace au avut loc la Bucuresti si la ele au participat numai
reprezentanti ai statelor beligerante, fara marile puteri. Prin pacea incheiata la 10 august 1913,
Bulgaria ceda Serbiei o parte din Macedonia, Greciei sudul acesteia si o parte din Tracia
apuseana. O parte din Tracia rasariteana si Adrianopolul erau retrocedate Turciei. Astfel,
Bulgariei i se interzicea accesul la Marea Egee. Romania primea Dobrogea de Sud pana la linia
Turtucaia-Ecrene.

In continuare raporturile Romaniei cu Austro-Ungaria in special ramaneau destul de reci

datorita politicii de deznationalizare dusa de Ungaria fata de romanii transilvaneni. Contele
Czernin, ambasadorul acestui imperiu s-a straduit in zadar sa determine Romania sa faca public
tratatul din 1883 ceea ce regele Carol a refuzat categoric. Tratatul a ramas secret ceea ce l-a
determinat pe diplomatul austriac Forgach sa-l considere un simplu petec de hartie.
 Mai mult, venit in ianuarie 1914 la conducerea guvernului, Ion I. C. Bratianu si-a
exprimat limpede pozitia atunci cand regele i-a comunicat existenta tratatului cu Austro-
Ungaria : eu ma indoiesc, sire, ca un guvern ar putea sa puna in aplicare acest tratat.

In iunie 1914 tarul Nicolae al II-lea a facut o vizita la Constanta, urmata de o intalnire
intre Sazonov si Ion I.C. Bratianu la Bucuresti ocazie cu care cei doi au facut si o scurta dar
semnificativa excursie in Transilvania, toate aceste actiuni demonstrand din plin viitoarele
intentii ale Romaniei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

- Keith Hitchins, Romania 1866-1947, Bucuresti, 1998.

- Gh. Platon, Ioan Agrigoroaie, s.a., Cum s-a format Romania moderna. O perspectiva
asupra modernizarii, Editura Universitatii Al. I. Cuza, Iasi, 1993.

- Serban Papacostea (coord.), Istoria Romaniei, Editura Corint, Bucuresti, 2003

- Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Bucuresti, 1997.

- Cornelia Bodea, 1848 la romani, Bucuresti, 1982

- Gheorghe Platon, Istoria moderna a Romaniei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Apariia statului naional romn modern, ca urmare a unirii Principatelor (Muntenia i Moldova),
n 1859, a fcut posibil construirea unei politici care s urmreasc, pe plan extern interesele
noului stat. Chiar dac formal, din punct de vedere al dreptului internaional, Principatele Unite
erau, n continuare, sub suzeranitatea Imperiului otoman, elitele politice de la Bucureti au avut n
vedere emanciparea deplin. Rolul conjuncturii internaionale a fost neles i, drept corolar,
necesitatea racordrii poziiei romneti la aceasta.
De altfel, Congresul de pace de la Paris, din 1856, care punea capt Rzboiului Crimeii, artase
clar romnilor ct de important era atitudinea marilor puteri europene. Chestiunea unirii
Principatelor devenise o problem european i i gsise, n cele din urm, rezolvarea datorit
sprijinului acordat de unele dintre acestea. Frana propusese unirea sub domnia unui principe
strin dintr-o familie domnitoare din Europa nu doar pentru a-i spori influena n zona gurilor
Dunrii, ci i pentru c rivalul su principal din acel moment, Imperiul habsburgic, se confrunta
n interior cu presiunea naiunii maghiare care nu renunase, nici chiar dup eecul revoluiei de
la 1848, la proiectul unei Ungarii independente n graniele istorice. mpratul Napoleon al III-lea
spera s obin, cu ajutorul romnilor, un punct de presiune n spatele rivalului su, cu att mai
mult, cu ct romnii puteau fi de ajutor n cazul unei viitoare revoluii maghiare. n timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a conturat un plan, destul de nebulos care, pn la urm, nu
s-a materializat , privitor la trecerea peste Carpai a unui transport de arme, cumprate cu bani
francezi, pe care romnii aveau misiunea s le transporte din porturile dunrene, n Transilvania,
i s le predea maghiarilor. Prusia, la rndul su, interesat n slbirea Austriei, cu care concura
pentru supremaia asupra spaiului german, a sprijinit i ea unirea. Imperiul german se va realiza,
nu dup mult timp, n 1871, n jurul Prusiei i a Casei de Hohenzollern, i nu n jurul Austriei i a
Casei de Habsburg. Piemontul, nucleul viitorului stat italian, simpatiza cu romnii nu att din
cauza idealului comun, ct, mai ales, pentru c aliatul su indispensabil, Frana, solicitase aceasta.
Din rndul puterilor care s-au opus ideii unirii romnilor fceau parte adversari redutabili. Austria
nelesese foarte bine inteniile Franei, iar Imperiul otoman se temea, pe bun dreptate, c
exemplul romnilor ar fi constituit un precedent periculos pentru regiunea Balcanilor. Chiar
unite, Principatele rmneau sub suzeranitate otoman, chestiune asupra creia se pronunaser
cu claritate puterile favorabile, deci chestiunea independenei nu s-a pus nici nu se putea pune
la 1856, pentru simplul motiv c nu exista nc entitatea statal respectiv. Deosebit de interesant
a fost cazul Marii Britanii, care a servit o lecie de politic extern membrilor generaiei
paoptiste romneti. Iniial, atitudinea diplomaiei britanice s-a mulat dup aceea a aliatului din
rzboi, Frana. n momentul n care, n disperare de cauz, Imperiul otoman a garantat britanicilor
neutralitatea Strmtorilor, Anglia i-a schimbat poziia i s-a opus unirii. Marea Britanie,
principala putere naval a Europei, era interesat s controleze axele maritime ale lumii, printre
care i axa Mrii Mediterane (Gibraltar-Malta-Cipru). Mai ales, slbirea Imperiului otoman, n
faa Imperiului rus, care urmrea s scoat semiluna din Europa, periclita interesele strategice ale
britanicilor ca mare putere. De aceea, aceste interese au prevalat, iar Marea Britanie s-a opus, n
final, unirii Principatelor. Rusia, nvins n rzboi, nu a avut libertate de aciune la Paris, dar i
va lua revana dou decenii mai trziu, n cadrul Congresului de pace de la Berlin.
Convenia de la Paris, din 7/19 august 1858, a reglementat condiiile de organizare a Principatelor
Unite, iar dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, n ianuarie 1859, a deschis un nou drum.
Printre msurile de modernizare a statului i a societii romneti, patronate de principele
domnitor, s-a nscris i organizarea Ministerului Afacerilor Strine, n 1862, primul titular al
acestei demniti fiind Apostol Arsache. Concomitent cu trimiterea la Paris i Constantinopol a
unor reprezentani care aveau misiunea de a obine recunoaterea dublei alegeri a lui Cuza, se
organiza Ministerul, sub titulatura oficial de Departamentul Trebilor Strine, format din
urmtoarele secii: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaii Oficiale.
Apariia instituiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legturilor externe ale tnrului
stat a impulsionat eforturile de emancipare politic i de dobndire a unui statut internaional,
care s impun Romnia drept stat suveran. La aceasta se adaug aducerea pe tronul Principatelor
Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, dup detronarea lui Cuza, n februarie 1866.
Elita politic romneasc punea n aplicare una dintre hotrrile Adunrilor ad-hoc de la
Bucureti i Iai: aducerea pe tron a unui principe strin dintr-o familie domnitoare a Europei. n
aceste condiii, obinerea independenei de stat devenea o prioritate a societii romneti, iar
 oamenii politici romni, att cei de orientare liberal, ct i cei de orientare conservatoare, alturi
de principele Carol, au cutat mijloacele care s arate puterilor europene dorina romnilor, n
ateptarea unui moment internaional favorabil, aa cum se ntmplase i la 1856, care s fac
posibil obinerea independenei.
n acest sens, putem aminti cteva episoade, dintr-o serie destul de nsemnat, care jaloneaz
drumul spre obinerea deplinei neatrnri:
Constituia, elaborat n 1866, meniona Romnia drept titulatur oficial, fr a face vreo
referire la suzeranitatea otoman, dei, potrivit Conveniei de la Paris, din 1858, titlul era acela
de Principatele Unite ale Moldovei i rii Romneti;
Constituirea unui corp diplomatic format, la nceput cel puin, mai ales din personaliti care,
prin contacte personale i de familie n lumea diplomatic i politic european, puteau face
auzite dezideratele romnilor. Pot fi amintii Ion Ghica, Petre P. Carp, Mihail Koglniceanu,
George tirbei, Vasile Boerescu sau Petre Mavrogheni, cteva nume din nalta ierarhie a
diplomaiei romneti, fr a-i uita pe funcionarii mici i mijlocii, fr de care un aparat
birocratic, indispensabil bunei funcionri a unei instituii moderne, nu poate exista;
Organizarea, nc din timpul lui Al. I. Cuza, a unei fore armate moderne, instruite i echipate;
Participarea Romniei la Expoziiile Universale din 1867, de la Paris, i 1873, de la Viena.
Potrivit regulilor internaionale, Romnia ar fi trebuit s-i expun standurile n cadrul
pavilionului Imperiului otoman. La insistenele lui Carol, cu sprijinul diplomatic al Franei i al
Imperiului austro-ungar i n ciuda protestelor Porii, Romnia a avut un pavilion separat,
pavoazat cu nsemnele naionale;
Semnarea, n 1875, a Conveniei comerciale cu Imperiul austro-ungar, care prevedea posibilitatea
schimburilor fr perceperea unor taxe, de o parte i alta, pe o perioad de zece ani. Din punct de
vedere economic, Convenia a avut urmri catastrofale pentru economia romneasc, deoarece
produsele austriece i ungare ptrundeau pe pia la preuri mici i sufocau producia local, care
nu se putea dezvolta. Din punct de vedere politic ns, ctigul era nsemnat i corespundea
prioritilor din acel moment, deoarece Romnia era tratat ca un partener egal de dialog, aspect
consemnat ntr-un document internaional. Doar dup obinerea independenei i a unor garanii
internaionale de securitate, Convenia nu a mai fost prelungit, n momentul expirrii ei;
Semnarea unei convenii militare romno-ruse, n aprilie 1877, cu puin timp naintea izbucnirii
rzboiului ruso-otoman, la care i Romnia a participat.
Toate aceste semne ale voinei de emancipare politic de sub suzeranitatea otoman ar fi fost ns
insuficiente pentru materializarea acestui proiect. Dorina de independen, exemplificat prin
iniiativele deja amintite, nu era de ajuns. Romnii aveau nevoie, ca n momentul 1859, de o
conjunctur internaional favorabil.
Aceast situaie s-a produs n 1877, cnd a izbucnit un nou rzboi ruso-otoman din dorina
Imperiului rus de a da, n sfrit, lovitura de graie vechiului rival i de a-l scoate din Europa, dar
i pentru a-i lua revana fa de nfrngerea categoric din Rzboiul Crimeii. nvins ns la
nceputul campaniei pe frontul din Balcani, din cauza unor greeli de strategie, i aflat n pericol
de a-i vedea armata aruncat peste Dunre, Rusia a solicitat participarea armatei romne,
condus de principele Carol.
Aliaii au repurtat victoria, iar Congresul de pace de la Berlin a ratificat, la 1/13 iulie 1878,
Tratatul de pace prin care se recunotea, la articolele 43, 44 i 45, independena Romniei. O
recunoaterea condiionat de modificarea articolului 7 din Constituie, referitor la acordarea
ceteniei, de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de
Rusia) i de rscumprarea aciunilor companiei germane care construise cile ferate n Romnia.
Pe plan internaional, independena era confirmat imediat de Imperiul otoman i de Austro-
Ungaria, la care se adaug Imperiul rus i Italia. Pn n 1880, vor confirma celelalte mari puteri
(Frana, Marea Britanie i Germania), precum i alte state europene mai mici. Ca urmare a acestui
fapt, Romnia se proclama regat la 14/26 martie 1881, iar principele domnitor lua titlul de Carol
I, rege al tuturor romnilor.
De asemenea, printr-o lege votat de Parlament, reprezentanele diplomatice ale Romniei erau
ridicate la rang de legaii, cu atribuii de reprezentare, economice i juridice. Acestea erau n
numr de zece, astfel: n capitalele Belgiei, Franei, Germaniei, Greciei, Imperiului austro-ungar,
Imperiului otoman, Imperiului rus, Italiei, Marii Britanii i Serbiei. Li s-a adugat o Agenie
diplomatic la Sofia. Personalul diplomatic era format din trimii extraordinari i minitri
plenipoteniari, secretari de legaie i ataai.
n ceea ce privete politica extern, Romnia se afla n faa unei probleme stringente. Dei
independent, regatul se afla ntr-o situaie delicat datorit lipsei unor garanii de securitate care
s-i garanteze statutul i integritatea teritorial. Aceasta cu att mai mult cu ct atitudinea
Imperiului rus, fostul aliat din timpul rzboiului balcanic, se transformase ntr-una
neprieteneasc, chiar dumnoas, imediat dup ncetarea ostilitilor. Ameninrile arului
Alexandru al II-lea, referitoare la dezarmarea armatei romne i refuzul categoric al viitorului
rege Carol I, au sporit tensiunile. n condiiile n care garania colectiv a marilor puteri, regim
instituit ca urmare a prevederilor Tratatului de pace de la Paris, din 1856, fusese nlturat prin
adoptarea Tratatului de pace de la Berlin, Romnia se simea lasat la cheremul Rusiei, cu care
avea un diferend teritorial. Aceast situaie a determinat apariia unor puternice sentimente
antiruse, att la nivelul elitei politice i a al Casei Regale, ct i la un nivel social mai larg.
Pericolul rus a constituit una dintre temele majore ale aciunilor de politic extern ale Romniei,
cel puin pn n 1914, iar ncercarea de a neutraliza ameninarea rus a determinat o apropiere de
Austro-Ungaria i Germania. Austro-Ungaria i Romnia aveau interese comune la nivel
european, mai bine spus, aveau un inamic comun, Rusia, iar lungimea graniei dintre cele trei
state putea juca un rol important n scenariile privitoare la un posibil conflict armat, luat n calcul
att la Bucureti, ct i la Viena. n plus, orientarea Romniei ctre Germania s-a datorat nu att
faptului c regele Carol I fcea parte din familia Hohenzollern, lucru care i-a avut importana lui,
ci, mai ales, realitii c, n acel moment, dup zdrobirea Franei la Sedan i abdicarea
mpratului Napoleon al III-lea, Germania rmsese prima putere pe continent. Politica extern a
Marii Britanii, spendida izolare, ceea ce nsemna neimplicarea ntr-un sistem de tratate pe
continent, dar atenta observare a politicii europene, fcea ca Romnia s aib o singur variant
 de urmat n politica sa extern. Astfel, la 30 octombrie 1883, Romnia semna un tratat defensiv
de alian cu Austro-Ungaria, la care Germania s-a racordat n aceeai zi.
Un tratat care a fost rennoit dup expirarea termenului iniial de zece ani, dar care a rmas, pn
la primul rzboi mondial, secret. Cel care a impus acest aspect a fost cancelarul german Otto von
Bismarck, n primul rnd pentru a menaja susceptibilitile i sensibilitile Imperiului rus, care s-
ar fi simit ameninat la aflarea vetii c vecina sa, Romnia, cu care avea o relaie ncordat,
dispunea de avantajul unui aliat att de puternic. Evident, ameninat nu de Romnia, ci de aliaii
acesteia, Germania i Austro-Ungaria. Contracararea acestei ameninri nu se putea face dect
printr-o alian dintre Rusia i principalul adversar n acel moment al Germaniei, Frana,
chestiune care era de neconceput pentru politica extern a Germaniei, centrat pe meninerea
Franei n izolare pentru a o mpiedica s-i ia revana dup nfrngerea din 1870. Astfel de
negocieri i tratate secrete au caracterizat politica bismarckian, susinut i de mpratul
Wilhelm I.
Iat de ce politica extern a Romniei dup 1883 i pn la izbucnirea primului rzboi mondial,
n 1914, s-a construit pe baza principiilor elaborate i convenite cu partenerii europeni din cadrul
Triplei Aliane. ns, pentru mai buna nelegere a modului n care s-a desfurat i a evoluat
politica extern a Romniei, trebuie avute n vedere alte dou elemente:
Felul n care s-a constituit grupul de decizie n domeniul politicii externe. Faptul c Tratatul de
alian cu puterile centrale, Germania, Austro-Ungaria, la care s-a adugat i Italia, nu a fost
comunicat de rege i nu a fost cunoscut de majoritatea oamenilor politici de la Bucureti ne arat
c, n realitate, acest grup era extrem de restrns, fiind format, n primul rnd, din regele Carol I,
apoi din minitrii de Afacerilor Strine i din preedinii Consiliului de Minitri. Acetia din urm
nu ntotdeauna erau pui la curent, ci doar atunci cnd deintorii respectivelor portofolii erau
considerai de ctre rege personaliti sigure din punctul su de vedere, precum Ion C. Brtianu,
Dimitrie A. Sturdza, Petre P. Carp sau Lascr Catargiu. Documentele diplomatice conservate n
arhiva Ministerului Afacerilor Externe i publicate astzi cu acribie n monumentala
lucrare Documente Diplomatice Romne, organizat n trei serii, demonstreaz rolul preeminent
pe care Carol I l-a avut n desfurarea politicii externe romneti.
Existena unui proiect politic major, urmrit cu consecven de societatea romneasc, realizarea
statului naional n forma sa maxim, prin aducerea alturi de regat a provinciilor istorice locuite
de o populaie majoritar romneasc. Elita politic a adoptat puncte de vedere pragmatice,
concretizate n decizii politice, aa cum s-a ntmplat n 1883. Izbucnirea rzboiului, n 1914, a
impus o reevaluare a situaiei i gsirea unor noi mijloace prin care s se asigure proiectul
amintit. Aceasta cu att mai mult cu ct, dup 1867, n condiiile realizrii dualismului austro-
ungar, naiunile din partea rsritean a imperiului, inclusiv romnii, se confruntau cu o politic
tot mai agresiv de maghiarizare forat, promovat de guvernele de la Budapesta. n plus, la
nceputul secolului al XX-lea, ncepea s se produc, la nceput timid, o apropiere ntre Imperiul
rus i Romnia. Decisive s-au dovedit garaniile oferite de Marea Britanie i Frana, referitoare la
acordul unirii Transilvaniei cu Romnia, care au determinat, n cele din urm, intrarea Romniei
n rzboi alturi de Antanta i nu de Tripla Alian.
 Politica extern, susinut de un corp diplomatic profesionalizat, dup model occidental, a oferit
mijloacele politice de care factorii de decizie de la Bucureti au avut nevoie pentru a pune n
practic i a susine interesele generale ale societii romneti.
Statul este reprezentat n istorie de diplomat i militar afirma Raymon Aron , iar situaia
Romniei de la sfritul anului 1917 ilustreaz perfect spusele filozofului francez.
Evenimentele din Rusia anului 1917 au fcut ca locul militarului s fie luat din nou de diplomat
pentru c, dat fiind izolarea sa, Romnia nu mai putea continua lupta. Dei ara noastr se
obligase prin Tratatul ncheiat cu Antanta, la 4/17 august 1916 s nu ncheie pace separat,
Romnia a semnat, la 7 mai 1918, Tratatul de pace de la Bucureti. Aceast pace a nseamnat
sfritul participrii Romniei la primul rzboi mondial.
n timp ce deznodmntul conflictului prea defavorabil Romniei, pe plan internaional au avut
loc dou evenimente foarte importante:
Destrmarea Imperiului rus, ca urmare a aciunii principiului privind dreptul popoarelor la
autodeterminare, proclamat de ctre Lenin. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul rii de la
Chiinu a votat unirea Basarabiei cu Romnia.
Dezintegrarea Imperiului austro-ungar, n urma creia, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul
General al Bucovinei a votat unirea cu Romnia, iar la 18 noiembrie/1 decembrie, cei 1228 de
delegai, ntr-unii n Marea Adunarea de la Alba Iulia, au votat unirea Transilvaniei cu Romnia.
Anul 1918 a anulat Pacea de la Bucureti, iar votul exprimat n cadrul acestor trei adunri au avut
ca rezultat desvrirea unitii naionale a romnilor. n noul context, principalul obiectiv al
diplomaiei romneti a fost recunoaterea Marii Uniri. Pentru ndeplinirea sa, factorii de decizie
de la Bucureti trebuiau s rezolve o serie de probleme: prin semnarea Pcii de la Bucureti,
Antanta nu mai recunotea Romniei statutul de beligerant, iar Statele Unite ale Americii, intrate
n rzboi, n decembrie 1917, nu intenionau s recunoasc angajamentele luate de Antant fa
de statele diverse; o alt problem era dat de directoratul marilor puteri (Frana, Marea Britanie,
SUA, Italia), instituit la Conferina de Pace de la Paris, i care mprise rile participante n state
cu interese generale i state cu interese limitate; chestiunea minoritilor s-a dovedit o alt
problem foarte dificil, primul ministru, Ionel I.C. Brtianu declarnd c nu este de acord cu
apariia a dou categorii de ceteni, cei care ascult de legile statutui romn i cei care se plng
la instanele internaionale. De aceea, premierul romn a refuzat s participe mai departe la
tratativele de pace i a prsit lucrrile conferinei, promovnd o politic a rezistenei naionale.
Tratatele de pace (1919-1920) au dat, n final, recunoaterea unirii Basarabiei, Bucovinei i
Transilvaniei cu Romnia. n cazul Basarabiei, pe fondul mesianismului revoluionar promovat
de Rusia Sovietic, Frana, Marea Britanie, Italia i Japonia au semnat un tratat cu Romnia, la 28
octombrie 1920, prin care recunoteau unirea Basarabiei cu Romnia. Documentul avea s fie
ratificat abia n 1922, de Marea Britanie, n 1924, de Frana, i n 1927, ctre de Italia! n dorina
de a menine bune raporturi cu Uniunea Sovietic, Japonia nu avea s mai ratifice tratatul. Ct
privete Statele Unite ale Americii Congresul SUA nu a ratificat tratatele de pace de la Paris ,
 ele au recunoscut indirect unirea Basarabiei cu Romnia abia n 1933, prin includerea cotei
basarabene de imigraie n cota prevzut pentru Romnia.
n timpul negocierilor de la Paris, n 1919, Christian Rakovski, un romn de origine bulgar,
comunist-internaionalist, a elaborat un plan, conform cruia Armata Roie urma s atace
Romnia din nord i est (la 21 martie, n Ungaria, la putere ajunseser comunitii condui de Bela
Kun), cu scopul instaurrii unui regim comunist. Planul a euat (ca urmare a unei defazri ntre
rui i unguri), iar la 4 august 1919, trupele romne au intrat n Budapesta. Cu aceast campanie
avea s se ncheie rzboiul de rentregire al Romniei.
n anii 20, principalul obiectivul al politicii externe romneti a fost asigurarea frontierelor
Romniei, iar pentru ndeplinirea acestuia, diplomaia romn a acionat pe trei direcii:
Consolidarea relaiilor cu Frana, Marea Britanie i, eventual, Italia;
Crearea unui sistem propriu de aliane, care s contracareze aciunile statelor revizioniste;
Participarea la Societatea Naiunilor, care era vzut ca un adevrat scut al legalitii
internaionale, o aprtoare a statelor mici i mijlocii n faa tendinelor de expansiune i
dominaie a marilor puteri.
Astfel, pentru a face fa eventualelor aciuni iniiate de Ungaria, Romnia s-a aliat cu
Cehoslovacia i Iugoslavia prin intermediul unor tratate bilaterale, semnate n perioada 1920-
1921 , punnd bazele Micii nelegeri.Ameninrii venit din partea Rusiei Sovietice (din
decembrie 1922, URSS) i s-a rspuns prin semnarea Tratatului de alian romno-polon, n
1921.Revizionismului bulgar i s-a rspuns prin crearea nelegerii Balcanice, la 9 februarie 1934,
cnd Romnia, Iugoslavia, Grecia i Turcia au semnat tratatul de constituire al
organizaiei.Aceast reea de tratate se sprijinea pe Tratatul de amiciie romno-francez (semnat
la 10 iunie 1926), Frana fiind perceput de noile state din Europa Central i de Sud-Est ca
principal garant al sistemului versaillez.
La 16 octombrie 1925, cnd a fost semnat Tratatul de la Locarno s-a creat impresia unei
reconcilieri istorice ntre Frana i Germania, dei, pentru rile estice, absena unor garanii
privind inviolabilitatea frontierelor de rsrit ale Germaniei era de ru augur. Statele din Europa
Central i de Sud-Est au propus marilor puteri semnarea unui Locarno oriental, prin care
Germania s recunoasc i frontierele sale estice. Statele occidentale ns nu au struit pe lng
Republica de la Weimar, iar iniiativa a euat.
Din pcate, activitatea depus de statele membre n cadrul Ligii Naiunilor, precum i demersurile
privind dezarmarea (conferinele pentru dezarmare) nu au fost altceva dect exerciii de retoric,
ele nereuind s stvileasc ambiiile statelor revizioniste.
Politica revizionist a primit un impuls hotrtor, prin accederea, la 30 ianuarie 1933, a lui Adolf
Hitler la putere. Venirea sa la conducerea Germaniei a dat o nou vigoare propagandei
revizioniste. n acest context, una din slbiciunile alianelor Franei n Europa de Est era aceea c
Polonia, Romnia i Iugoslavia (state care aveau semnate tratate bilaterale cu Frana), aveau
economii complementare celei germane. Altfel spus, bunele relaii de la nivel politic nu au fost
consolidate printr-o cooperare economic pe msur. Sesiznd care este clciul lui Ahile n
sistemul de aliane al Franei din Europa Central i de Sud-Est, Adolf Hitler hotrt, dup
preluarea puterii, s submineze sistemul versaillez , a declarat apropiailor si c, din punctul de
vedere al Germaniei, comerul exterior trebuie s fie un mijloc de presiune pentru a destrma
sistemul de aliane al Franei n Est, att timp ct nu avem un mijloc militar. Ca urmare, n mai
1933, autoritile de la Berlin au anunat c nu mai erau dispuse s ntrein relaii comerciale cu
acele state care nu promovau o politic favorabil celui de-al Treilea Reich. n pofidat presiunilor
germane, Romnia a rmas fidel alianelor sale tradiionale, cu Frana i Marea Britanie. Mai
mult, statul romn dup ce Uniunea Sovietic s-a alturat, n decembrie 1934, Societii
Naiunilor a sprijinit semnarea Tratatului franco-sovietic, la 2 mai 1935, i a celui cehoslovaco-
sovietic, la 16 mai 1935, iar Nicolae Titulescu a iniiat negocieri pentru ncheierea unui tratat de
asisten mutual romno-sovietic. Principalele obiective urmrite de diplomatul romn au fost:
a) recunoaterea apartenenei Basarabiei la Romnia i b) obinerea de garanii privind retragerea
trupelor sovietice de pe teritoriului Basarabiei, n cazul n care Uniunea Sovietic ar fi venit n
sprijinul Romniei, dac aceasta ar fi fost atacat.
n demersurile sale de politic extern, Nicolae Titulescu a fost obligat s fac fa unor adversari
foarte puternici att pe plan extern, ct i pe plan intern. n exterior, Polonia, era nelinitit de
normalizarea relaiilor romno-sovietice, vznd n aceasta o premis a slbirii alianei romno-
polone. Italia, care nu uitase c Nicolae Titulescu fusese unul dintre cei mai vocali susintori ai
politicii de sanciuni aplicat Italiei de ctre Societatea Naiunilor, ca urmare a declanrii
conflictului italo-abisinian (octombrie 1935-mai 1936), desfura o intens campanie mpotriva
diplomatului romn. Germania, adversar declarat a Uniunii Sovietice i preocupat s-i creeze
o sfer de influen politic i economic n Europa de Sud-Est, nu vedea cu ochi buni apropierea
dintre Romnia i URSS. Pe plan intern, Nicolae Titulescu a fost nevoit s contracareze criticile
dure, venite din partea forelor de dreapta sau de centru, ostile Uniunii Sovietice. Ce a obinut
Nicolae Titulescu n urma eforturilor sale diplomatice? Faptul c, n textul viitorului tratat
romno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936, de el i de omologul su sovietic, comisarul poporului
pentru Afacerile Strine, Maksim M. Litvinov, partea sovietic a admis ca linie de demarcaie
Nistru.
Toate eforturile diplomaiei romne aveau s fie zdrnicite de cel mai important eveniment, prin
consecinele sale, petrecut la 7 martie 1936. Remilitarizarea Renaniei a ruinat toat aceast
activitate diplomatic n domeniul pactelor i tratatelor. Remilitarizarea Renaniei a avut trei
urmri geostrategice: a) a nchis ua prin care Frana putea intra pe teritoriul Germaniei, astfel
nct, aliaii orientali ai Franei (Romnia era unul dintre ei) au fost privai de ajutorul militar
francez; b) a asigurat aprarea zonei Ruhr, inima industrial a Germaniei; c) a ameninat direct
teritoriul francez (oraul Strasbourg).
Aceast modificare dramatic a configuraiei geostrategice pe teritoriul european, a avut drept
consecin demiterea lui Nicolae Titulescu, care fcuse din aliana cu Frana ar care se
dovedise incapabil s se apere pe sine i din politica de securitate colectiv fundamentul
politicii sale externe, din fruntea Ministerului Afacerilor Strine, la 29 august 1936.
Cu aceste dou evenimente remilitarizarea Renaniei i nlocuirea lui Nicolae Titulescu lua
sfrit o etap a politicii externe romneti.
Obiectivele Romniei au rmas aceleai, dar, n politica extern a statului romn au intervenit
accente noi, febrilitatea pactelor promovat de ctre Nicolae Titulescu fiind abandonat. n
decembrie 1937, poetul Octavian Goga devine prim-ministru al Romniei, numele su asociindu-
se cu prima tentativ de redirecionare a politicii externe romneti ctre Germania i Italia.
Anexarea Austriei de ctre Germania, la 12 martie 1938, criza cehoslovac, soluionat prin
semnarea Acordului de la Mnchen (la 29 septembrie 1938), prin care o parte a teritoriului
cehoslovac (Regiunea Sudet) a intrat n componena Germaniei, i lovitura de stat de la Praga,
de la 15 martie 1939, n urma creia Slovacia a devenit un stat care gravita n orbita Berlinului,
iar Boemia i Moravia au fost anexate de ctre Germania, sub forma unui protectorat, au
constituit aciuni care au provocat o mare ngrijorare la nivelul opiniei publice internaionale.
Acest drang nach Osten al Germaniei avea s culmineze cu declanarea crizei poloneze: la 21
martie 1939, Reich-ul cerea Poloniei nu numai cedarea oraului Dantzig/Gdansk, ci i un
coridor care s-l lege de Prusia Oriental i care s beneficieze de statut de extrateritorialitate.
n acest context, la 16 i 17 martie 1939, s-a produs incidentul Tilea: trimisul extraordinar i
ministrul plenipoteniar al Romniei la Londra, Viorel Virgil Tilea, a informat Foreign Office c
Germania care purta negocieri economice cu Romnia a transmis celei din urm un
ultimatum, lsnd, astfel, s se neleag c, dup dezmembrarea Cehoslovaciei, ar fi urmat
Romnia. Declaraia diplomatului romn dei a fost dezminit de ctre Grigore Gafencu,
ministrul Afacerilor Strine al Romniei, a reuit s ngrijoreze profund opinia public britanic.
Toat aceast cascad de evenimente au determinat puterile occidentale s renune la politica de
conciliatorism, promovat pn n acel moment, fa de Germania. Astfel, Marea Britanie a oferit
cte o garanie de securitate Poloniei, la 31 martie 1939, i Romniei i Greciei, la 13 aprilie
1939, la aceasta din urm asociindu-se i Frana. Prin aceste garanii, Marea Britanie se angajaza
s garanteze independena i nu frontierele.
Pe acest fond de izolare diplomatic a Romniei, la 23 august 1939, a venit vestea loviturii de
teatru a acordului germano-sovietic, potrivit formulei premierului romn, Armand Clinescu.
ntr-adevr, dup o perioad n care se mprocaser cu glei de lturi pentru a relua formula
lui Stalin Hitler i Stalin au trecut n plan secund ideologia, lsnd loc realismului politic. Prin
Protocolul adiional secret, care nsoea Pactul Molotov-Ribbentrop, Germania i Uniunea
Sovietic i delimitaser sferele de influen n Europa Central i de Sud-Est, iar la art. 3 Reich-
ul consimise la anexarea Basarabiei de ctre URSS.
Consiliul de Coroan din 6 septembrie 1939 a hottt neutralitatea Romniei, Nicolae Iorga
exprimnd cel mai bine situaia n care se afla ara noastr: Facem astzi o alt politic dect
aceea pe care o avem n inim. Nu o putem face dect pe aceea de azi.
Pe fondul cderii Franei, la 22 iunie 1940, Stalin a decis punerea n practic a articolului 3 din
Protocolul adiional secret, cernd Romniei, la 26 iunie 1940, cedarea Basarabiei i a Bucovinei
i ameninnd-o cu recurgerea la for n cazul unui refuz. n urma unui schimb de note
diplomatice cu caracter ultimativ, din partea URSS Romnia pentru a evita gravele urmri
pe care le-ar avea recurgerea la for i deschiderea ostilitilor n aceast parte a Europei, se vede
silit s primeasc condiiunile specificate n rspunsul sovietic. Astfel, Basarabia, nordul
Bucovinei i inutul Hera intrau n componena Uniunii Sovietice.
La 1 iulie 1940, Carol al II-lea a cerut lui Adolf Hitler trimiterea n Romnia a unei misiuni
militare germane, iar la 2 iulie, Romnia renuna la garaniile franco-britanice.
Demersul Uniunii Sovietice a deschis calea celorlalte revendicri, venite din partea Ungariei i a
Bulgariei. Negocierile romno-maghiare, desfurate n perioada 16-24 august 1940, la Turnu
Severin, au euat prile implicate nereuind s ajung la un acord. Iminena unui conflict
maghiaro-romn care ar fi perturbat livrrile de petrol i produse agricole din Romnia ctre
Germania a obligat Germania, secondat de Italia, s preia iniiativa. Convocate la Viena, la 30
august 1940, Romnia i Ungaria au fost puse n faa faptului mplinit: Germania i Italia
impuseser Romniei cedarea a 43.492 km2 din teritoriul Transilvaniei, cu o populaie de 2,6
milioane locuitori (din care 50,2% romni, 37% maghiari, 2,8% germani). Pentru a mai ndulci
amarul Romniei, Germania i Italia i-au acordat acesteia o garanie care viza frontierele
romneti, aa cum erau ele la acea dat.
Prin Tratatul romno-bulgar de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, Romnia ceda Bulgariei
Cadrilaterul.
De la diplomaia rzboiului la diplomaia nfrngerii i subordonarea fa de URSS 1941-
1947

Dup ce generalul Ion Antonescu a devenit Conductor al statului i regele Carol al II-lea a fost
constrns s abdice, la 5/6 septembrie 1940, politica extern romneasc va parcurge rapid i
decisiv ultimii pai pe drumul ctre integrarea n sistemul politic i diplomatic al Axei. La scurt
timp dup sosirea trupelor germane pe teritoriul romnesc, n octombrie 1940, n pregtirea
rzboiului mpotriva URSS, Ion Antonescu va semna, n noiembrie 1940, adeziunea Romniei la
Pactul Tripartit. Cteva luni mai trziu, la 12 iunie 1941, la Mnchen, n cursul ntrevederii cu
Adolf Hitler, Ion Antonescu s-a angajat, n numele poporului romn, c Romnia va participa,
alturi de Germania, cu toate forele sale la rzboiul din Est.
La sfritul aciunilor militare, care s-au finalizat cu eliberarea provinciilor istorice romneti,
anexate de URSS n urma notelor ultimatimative din iunie 1940, generalul Ion Antonescu a optat,
n contradicie cu poziia exprimat de ctre reprezentanii partidelor istorice aflate n opoziie,
pentru continuarea participrii armate la rzboiul din Est. n opinia sa, doar astfel Romnia putea
s spere, dup infrngerea URSS, c va determina Germania s anuleze Arbitrajul de la Viena din
august 1940.
Pe plan extern, n condiiile n care i Ungaria, i Finlanda au continuat s participe activ la
rzboiul antisovietic, Marea Britanie va declara rzboi acestor state i Romniei, la 5 decembrie
1941. La cteva zile dup intrarea n rzboi a SUA, dup atacul japonez asupra bazei navale
americane de la Pearl Harbour, Romnia, urmnd exemplul Germaniei i Italiei, le va declara la
rndul ei rzboi. SUA, la insistenele Moscovei, se vor considera n stare de rzboi cu statul
romn ncepnd cu 5 iunie 1942, iar cteva zile mai trziu, la 12 iunie, va avea loc i primul
bombardament aerian american asupra regiunii petrolifere Ploieti.
Evoluia nefavorabil a rzboiului din Est, ncepnd cu sfritul anului 1942, l va determina pe
vicepremierul si ministrul Afacerilor Strine, Mihai Antonescu, s caute soluii pentru pregtirea
ieirii din rzboi a Romniei. n acest scop, oficialul romn va obine sprijinul i colaborarea
ministrului italian la Bucureti, Renato Bova Scoppa, cu care mprtea convingerea c aliaii
Germaniei, inclusiv Italia, trebuie s ncerce s evite dezastrul care se prefigura pentru Reich i
statele Axei. Memorandumul convenit cu Mihai Antonescu va fi nmnat de Scoppa contelui
Ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, n ianuarie 1943. Acesta nu l-a putut ns convinge
pe Duce, Benito Mussolini, de justeea i oportunitatea propunerilor naintate de Mihai
Antonescu, rezultatul obinut fiind respingerea acestora i demiterea sa din funcia de ministru de
Externe.
Acest prim eec al tentativei de flexibilizare a coordonatelor politico-diplomatice fixate de
aderarea la Pactul Tripartit i de participarea la rzboiul antisovietic nu l va dezarma ns pe
Mihai Antonescu. Ministrul romn va opta pentru o nou abordare, i anume ncercarea de a se
valoriza, de ctre diplomaii romni aflai la post, a oportunitilor pe care le ofereau statele
neutre pentru iniierea de contacte directe cu reprezentani ai anglo-americanilor.
Aceast efervescen a aciunilor romneti n cercurile diplomatice din statele neutre nu a trecut
ns neobservat la Berlin. n cursul ntrevederii de la Klessheim, din 13-14 aprilie 1943, Hitler i-
a prezentat marealului Ion Antonescu un material amplu privind iniiativele diplomatice
romneti n statele neutre, subliniind c responsabilitatea acestora aparine ministrului romn al
Afacerilor Strine, Mihai Antonescu. Marealul s-a artat uimit i a reafirmat lealitatea Romniei
fa de Germania pn la sfritul rzboiului, dar a inut i s-i apere principalul colaborator,
afirmnd c nu este posibil ca acesta s fi iniiat negocieri de pace cu anglo-americanii.
Mihai Antonescu i va reorienta demersurile nspre Italia i, la 1 iulie 1943, i va propune lui
Mussolini, n cursul ntrevederii avute la reedina acestuia de la Rocca della Caminate, s ia
iniiativa unei oferte de pace ctre aliaii anglo-americani, cu sprijinul i n numele tuturor micilor
aliai ai Germaniei. Ducele i-a artat disponibilitatea, dar la 25 iulie 1943, va fi nlturat de la
putere, consecina direct fiind sfritul proiectului avut n vedere de ministrul romn.
nfrngerile suferite de ctre armatele germane pe frontul de Est i ofensiva generalizat a
Armatei Roii l-au determinat pe marealul Ion Antonescu s se implice n ncercrile de intrare
n negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge s ptrund cu fore armate n
Romnia naintea sosirii trupelor sovietice. Din ordinul marealului, la 30 septembrie 1943,
colonelul Traian Teodorescu, ataatul militar al Romniei la Ankara, i-a comunicat ataatului
militar britanic, generalul A.C. Arnold, c romnii vor coopera cu trupele anglo-americane care
ar intra n Romnia i c acestora li se vor pune la dispoziie importante resurse financiare i
alimentare, combustibil i 22 de divizii complet echipate.
Speranele romneti puse ntr-o debarcare anglo-american n Balcani, variant sprijinit de
premierul britanic Winston Churchill, vor fi ns risipite la Conferina celor Trei Mari de la
Teheran, din 28 noiembrie-1 decembrie 1943. Din acel moment, Uniunea Sovietic va fi cea care
va decide asupra viitorului Romniei, dar i al spaiului sud-est european.
Iminenta ptrundere a Armatei Roii n Balcani i perspectiva ca trupele ruseti s-i deschid
drumul spre Mediterana i vor convinge pe britanici s nceap tratative cu sovieticii pentru
delimitarea sferelor de influen n Europa de Sud-Est. La 5 mai 1944, ministrul de externe
britanic, Anthony Eden, i ambasadorul sovietic, F. Gusev, au nceput negocieri, la Londra,
pentru recunoaterea preponderenei sovietice n Romnia, n schimbul celei britanice n Grecia.
Preedintele SUA, F.D. Roosevelt, ignornd Departamentul de Stat, i-a dat acordul pentru o
nelegere anglo-sovietic, valabil pentru o perioad de trei luni.
Guvernul romn i Opoziia de la Bucureti, care nu erau la curent cu aceste evoluii din tabra
Aliailor, au continuat s spere ntr-o nelegere cu anglo-americanii. La Cairo, prinul Barbu
tirbey, emisar al Opoziiei plecat n primvara anului 1944 cu aprobarea marealului Ion
Antonescu, negocia, secondat ulterior de Constantin Vioianu, cu reprezentanii Marii Britanii,
SUA i Uniunii Sovietice. Aliaii occidentali nu vedeau ns n aceste tratative dect un mijloc de
a-i induce n eroare pe germani cu privire la regiunea unde urma s aib loc debarcarea aliat n
Europa. Dup debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), puterile aliate nu vor mai continua
negocierile de la Cairo cu Opoziia, dei aceasta transmisese planul de aciune pentru nlturarea
de la putere a guvernului Antonescu.
n paralel cu discuiile de la Cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu
reprezentantul guvernului Antonescu i cu cel al Opoziiei. Ambasadoarea Alexandra Kollontai i
diplomatul Vladimir Semionov au avut discuii cu ministrul Romniei la Stockholm, Frederic
Nanu, respectiv cu consilierul de legaie George I. Duca, acesta din urm acionnd fr tiina
efului su de misiune diplomatic. Diplomaii apropiai de Iuliu Maniu, liderul PN, care
activau n centrala Ministerului Afacerilor Strine, erau dirijai de directorul Cifrului, Grigore
Niculescu-Buzeti. Acesta era la curent cu toate rapoartele diplomatice trimise la Bucureti, l
informa pe Iuliu Maniu i transmitea instruciunile Opoziiei reprezentanilor diplomatici
partizani ai acesteia.
Condiiile de armistiiu ale URSS au fost comunicate lui Nanu, la Stockholm, i lui tirbei i
Vioianu, la Cairo, la 12 aprilie 1944, i prevedeau: revenirea la frontiera romno-sovietic
rezultat n urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei romne la lupta mpotriva
Germaniei; plata unor despgubiri de rzboi neprecizate i caducitatea Arbitrajului de la Viena.
n cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii vor agrea la solicitrile transmise din partea
marealului Ion Antonescu: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea relaiilor cu
Germania, la expirarea creia, dac aceasta nu era de acord s-i retrag trupele din Romnia,
trupele romne declanau operaiunile militare; delimitarea unei zone care s nu fie ocupat de
trupele sovietice i unde se va afla reedina guvernului romn; nelegere pentru situaia grea a
economiei romneti n fixarea de ctre sovietici a despgubirilor de rzboi.
Guvernul i Opoziia au reacionat diferit fa de ofensiva declanat de ctre Armata Roie la 20
august 1944 pe linia Iai-Chiinu i la perspectiva real a unei ocupaii militare sovietice a
Romniei. Ion Antonescu continua s susin c negocierile de armistiiu nu pot fi ncepute dect
dup informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc s acioneze ca mediator
al armistiiului dintre Romnia, SUA i Marea Britanie. Opoziia, Blocul Naional Democratic,
sprijinit de regele Mihai i de unii comandani militari, a decis declanarea aciunii de rsturnare
de la putere a regimului Antonescu. n cursul ntrevederii din 23 august 1944, la refuzul
marealului de a ncepe imediat negocierile de armistiiu, regele a ordonat arestarea celor doi
Antonescu, i apoi a colaboratorilor cei mai apropiai ai marealului. A fost instituit un nou
guvern prezidat de generalul Constantin Sntescu, eful Casei Militare a regelui, cu Grigore
Niculescu-Buzeti ministru al Afacerilor Strine.
Pentru noua putere de la Bucureti, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea condiiilor
de armistiiu. O delegaie condus de reprezentantul comunitilor n guvern, Lucreiu Ptrcanu,
creia i s-au alturat cei care negociaser n numele fostei Opoziii la Cairo, Barbu tirbey i
Constantin Vioianu, s-a deplasat n acest scop la Moscova. Convenia de armistiiu semnat la
12/13 septembrie 1944 prelua condiiile comunicate la 12 aprilie 1944, fixa cuantumul
reparaiilor de rzboi la 300 milioane de dolari, pltibili n decurs de ase ani prin livrri de
produse, impunea, printre altele, pedepsirea criminalilor de rzboi i dizolvarea organizaiilor
fasciste, obligaii care urmau s fie supervizate de ctre naltul Comandament Aliat (sovietic).
Instalarea trupelor sovietice n Romnia i Bulgaria, i pericolul ca Armata Roie s ajung n
Grecia i la Marea Mediterana l-au determinat pe premierul britanic, Winston Churchill, s-i
propun liderului sovietic, I.V.Stalin, mprirea sferelor de influen n Europa de Sud-Est. Prin
acordul de procentaj din 9 octombrie 1944, n contrapondere la influena sovietic n Romnia,
stabilit la 90%, s-a fixat acelai procent pentru influena britanic n Grecia.
n noiembrie 1944, administraia romn din Ardealul de Nord a fost nlocuit cu autoriti
militare sovietice. Prin aceast msur, Moscova i sporea presiunea asupra guvernului romn,
att n ce privete ndeplinirea obligaiilor economice stipulate n Convenia de armistiiu, ct i
n domeniile politicii interne si externe ale Romniei.
Intervenia direct i brutal a Kremlinului a fost decisiv n impunerea, la 6 martie 1945, a
guvernului condus de dr. Petru Groza, cabinet aflat, n realitate, sub controlul Partidului
Comunist din Romnia. Vicepremier i ministru al Afacerilor Strine a devenit Gheorghe
Ttrescu, fostul prim-ministru din timpul lui Carol al II-lea (1934-1937), politician care dorea s
arate Moscovei c n Romnia mai sunt i alte fore politice n afara comunitilor dispuse s
promoveze cooperarea cu URSS. Imediat dup instalare, noului guvern i s-a comunicat c
Uniunea Sovietic este de acord cu revenirea administraiei romne n Transilvania.
La insistenele regelui Mihai, care solicita un guvern reprezentativ, Moscova a acceptat, n cele
din urm, ca n cabinet s fie introdui cte un reprezentant al PN i PNL, ca minitri fr
portofoliu, pentru a obine din partea Washingtonului i Londrei recunoaterea guvernului dr.
Groza.
La Conferina de Pace de la Paris, din 1946, delegaia oficial romn, condus de Gheorghe
Ttrescu, asistat de comunitii Gheorghe Gheorghiu-Dej i Ion Gheorghe Maurer, i-a desfurat
activitatea sub controlul strict al delegaiei sovietice. n aprarea intereselor legitime ale
Romniei au intervenit mari diplomai i oameni politici romni aflai n exil, printre care foti
minitri ai Afacerilor Strine, foti minitri efi de legatie i un fost prim-ministru: Grigore
Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeti, Al. Cretzianu, Constantin Vioianu, Viorel Tilea, generalul
Nicolae Rdescu. Memoriile, articolele de pres i interviurile n care acetia au prezentat opiniei
publice internaionale i oficialilor occidentali situaia rii sub ocupaie sovietic i au solicitat
condiii corecte de pace pentru Romnia, nu au avut ns nici un rezultat.
Tratatul de pace semnat de Romnia la 10 februarie 1947 consfinea pierderea, n favoarea
URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei, inutului Hera i a unor insule de pe Braul Chilia,
precum i staionarea trupelor sovietice pe teritoriul romnesc, pan ce Uniunea Sovietic ncheia
tratat cu Austria.
Pn la sfritul anului, Romnia va deveni un stat satelit al URSS, care i-a impus prin for, prin
mijlocirea comunitilor romni, modelul sovietic de socialism. La 6 noiembrie 1947, gruparea
PNL-Ttrescu va fi eliminat din guvern, iar ministru al Afacerilor Strine va deveni Ana
Pauker, secretar a CC a PCR. Coordonatele democraiei romneti pluralismul politic i
regimul de monarhie constituional vor disprea ncepnd cu abdicarea forat a regelui Mihai,
la 30 decembrie 1947, Romnia fiind proclamat republic popular.
De la conformism la frond: politica extern a regimului Gheorghiu-Dej
n primii ani ai puterii comuniste, guvernul de la Bucureti s-a afirmat ca unul dintre cei mai
docili satelii ai Uniunii Sovietice, factorul sovietic fiind determinant n formularea oricror
demersuri de politic extern. Tratatul de prietenie, colaborare i asisten mutual ncheiat cu
URSS, la 4 februarie 1948, cu o valabilitate de 20 de ani, avea prevzut obligativitatea
consultrii guvernului sovietic n toate problemele de politic extern. Prin acest act, Romnia
renuna la promovarea unei politici externe proprii, relaiile sale diplomatice, exceptnd statele
freti, fiind complet ngheate. n acest context, legturile cu statele occidentale aproape c au
ncetat, iar reprezentanele diplomatice din capitala Romniei, mai ales cele american, britanic
i francez, au fost supuse unor presiuni constante din partea aparatului de represiune.
ntre 1948 i 1954, izolarea diplomatic a Romniei a fost aproape complet. Orice decizie
sovietic era ndeplinit fr rezerve. O prim aliniere la deciziile venite de la Moscova a fost
schisma sovieto-iugoslav (1948), evenimentul transformnd Romnia ntr-unul dintre
principalele centre ale campaniilor anti-titoiste. Consecina direct a fost mutarea sediului
Cominformului la Bucureti i denunarea tratatului ncheiat cu Iugoslavia.
n dorina de a-i consolida poziiile strategice la Gurile Dunrii, Uniunea Sovietic a preluat, la
23 mai 1948, Insula erpilor, fiind nclcate astfel prevederile Tratatului de Pace de la Paris din
1947. Cedarea s-a realizat prin semnarea unui simplu proces verbal de ctre Nikolai Pavlovici
Sutov, prim-secretar al ambasadei sovietice la Bucureti, i Eduard Mezincescu, reprezentant al
Ministerului Afacerilor Externe al RPR.
Subordonarea complet fa de URSS i ritmul accelerat al sovietizrii au dus la apariia unor
zvonuri referitoare la iminenta transformare a Romniei ntr-o republic unional. Numit
ambasador la Moscova, George Kennan (mai 1952), considera c transformrile pe care Romnia
le suferise n cei patru ani de la instalarea guvernului comunist fceau din aceasta candidata
ideal pentru fuzionarea cu Uniunea Sovietic. n opinia ambasadorului american, un argument n
plus n favoarea uniunii era poziia strategic a Romniei, care ntrea sistemul defensiv sovietic
la Dunre i Marea Neagr. Zvonurile au persistat pn la nceputul anilor 50, cnd moartea lui
Stalin a determinat o reformulare a strategiilor sovietice pentru consolidarea regimurilor staliniste
din Europa Central-Rsritean.
Ca urmare a dispariiei lui Stalin, URSS a lansat, la mijlocul anilor 50, o adevrat ofensiv
pacifist: i reconcilia relaiile cu Iugoslavia, promitea, n spiritul Genevei, o cooperare panic
ntre Est i Vest i i retrgea trupele din Austria. Sceptic n privina noului curs i a
destalinizrii, conducerea de la Bucureti s-a aliniat directivelor sovietice n planul politicii
externe. i de aceast data, Romnia lui Gheorghiu-Dej s-a remarcat nu numai prin graba cu care
a ncetat atacurile mpotriva Iugoslaviei, dar mai ales prin rapiditatea cu care a acionat pentru a-
i normaliza relaiile cu Tito. La 19 iunie 1954, Romnia relua relaiile diplomatice cu Iugoslavia,
iar n august era semnat convenia pentru redeschiderea cilor de comunicaie dintre cele dou
ri, ntrerupte n 1950. ntre 1954 i 1956, Romnia lui Gheorghiu-Dej a ncheiat mai multe
acorduri i convenii referitoare la legturile feroviare, aeriene, vamale, potale, culturale, i
reglementa problemele de grani i pe cele ale traficului pe Dunre.
Normalizarea relaiilor sovieto-iugoslave a permis reluarea contactelor cu Occidentul. SUA
rspundeau favorabil cererii guvernului romn din 7 martie 1956 prin care se solicita nceperea
tratativelor n problemele financiare nerezolvate, precum i redeschiderea altor capitole
litigioase (reglementarea statutului oficiului american de informaii de la Bucureti, problemele
cetenilor americani din Romnia, restriciile impuse legaiei americane, ridicarea embargoului
comercial). De asemenea, la 16 mai 1956, diplomaii romni de la Moscova transmiteau la
Bucureti c existau semnale c Frana era interesat n normalizarea relaiilor economice i
culturale cu Romnia. Sub impactul destalinizrii, Romnia comunist iniia primele demersuri
timide de reluare a relaiilor diplomatice cu rile occidentale.
Deschiderea tratativelor cu rile occidentale (n special Frana, Marea Britanie, SUA), chiar i n
domenii marginale cum era cel al culturii nu a rmas neobservat de ctre partea sovietic.
Potrivit unei informri primite de la Moscova deschiderea cultural amenina primatul culturii
ruse, ceea ce ar fi dus la diluarea realizrilor obinute n Romnia dup 23 august 1944. Unul
dintre funcionarii Direciei a V-a din cadrul MAE sovietic, P. Galicenko, deinea informaii
conform crora franceza continua s fie una dintre limbile favorite ale romnilor, iar relansarea
relaiilor culturale cu Occidentul venea n ntmpinarea scopurilor dumnoase ale celor trei
state capitaliste. La 15 august 1956, nsrcinatul cu afaceri a.i. sovietic la Bucureti, F.V.
Nikolaev, solicita n cadrul unei audiene cu lociitorul ministrului de Externe, tefan Cleja, ca
MAE romn s-i pun la dispoziie informaii din care s reias amestecul SUA i al Angliei n
treburile interne ale RPR.
Treptat, dup 1956, liderii PMR au nceput s submineze toate prghiile de influen sovietice
existente n Romnia. Evenimentele din Ungaria, dar, mai ales, intervenia n for a sovieticilor,
l-au convins pe Gheorghiu-Dej c era necesar o schimbare a politicii fa de Moscova. Potrivit
mrturiei lui Silviu Brucan, ambasador la Washington, Gheorghiu-Dej i-a cerut s pregteasc
pentru Biroul Politic o analiz a situaiei internaionale i s indice mijloacele prin care Romnia
putea s-i dezvolte un curs politic independent care s arate, n special, poporului romn c noi
acordm prioritate intereselor noastre naionale i nu ca pn acum celor sovietice. n paralel,
liderul partidului a cerut i schiarea unui program economic i cultural care s duc la eliberarea
Romniei din mbriarea ursului sovietic.
La rndul su ministrul de Externe, Grigore Preoteasa, transmitea n cadrul edinei Prezidiului
Consiliului de Minitri, din 28 februarie 1957, c Biroul Politic decisese luarea unor msuri
practice n domeniul politicii externe prin scoaterea din inerie a aparatului diplomatic: S-a pus
problema s se termine cu teama aceasta de a lua contact cu diferite cercuri politice reacionare,
care joac un rol n rile respective, de a nu ne izola discutnd numai cu cercurile comuniste din
acele ri. [...] S-a neles n felul acesta c politica noastr extern s devin tot mai mult o
politic activ. Ministrul de Externe sublinia c Biroul Politic ceruse ca politica extern a
statului romn s reflecte interesele naionale i s aib un caracter distinct. Romnia urma s
prseasc statutul deranjant de satelit i s-i construiasc un drum propriu.
Pe fondul ambiguitilor conducerii sovietice, liderii de la Bucureti au cutat formulele pentru
afirmarea unei politici externe proprii. Desfiinarea sovromurilor n 1954, retragerea trupelor
Armatei Roii n 1958, a consilierilor i a specialitilor au fost msuri la care sovieticii au
consimit n condiiile n care regimul de la Bucureti nu mai avea nevoie de sprijin militar extern
pentru a se menine la putere.
nceputul anilor 60 a marcat o nou faz a relaiilor romno-sovietice. Politica de distanare fa
de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economic a rii (mai ales
a industriei grele); consolidarea regimului intern prin realizarea pactului cu societatea i
deschiderea ctre Occident i afirmarea statului romn n planul relaiilor internaionale. Dup
1958, tendina de control i coordonare a economiilor statelor membre a devenit tot mai
apstoare pentru un stat ca Romnia, aflat n cutarea unor formule menite s duc la atenuarea
decalajele care o despreau de celelalte ri mult mai dezvoltate din blocul comunist
(Cehoslovacia, RDG, URSS, Polonia).
Planurile lui Hruciov de a coordona economiile rilor freti prin intermediul CAER-ului s-au
lovit de opoziia romnilor. Profitnd de destinderea intervenit n relaiile Est-Vest, liderii de la
Bucureti au lansat un adevrat program de deschidere ctre Occident, fiind n principal interesai
de achiziionarea de tehnologii performante, prin care s-i susin programul de industrializare.
Planurile de coordonare, nfiinarea organismului unic i specializarea economiilor intrau n
contradicie cu strategiile de dezvoltare proiectate de liderii romni. ncurajai de ritmul de
dezvoltare economic, de interesul artat de statele occidentale pentru deschiderea i dezvoltarea
de noi piee, mai ales n domeniul industriei grele, conducerea romn a interpretat ncercrile de
coordonare a economiilor naionale preconizate n cadrul CAER ca posibile piedici n calea unei
creteri economice care ar fi eliberat-o de controlul sovietic.
Individualizarea liderilor romni n cadrul blocului comunist s-a manifestat n timpul a dou mari
evenimente: criza rachetelor i schisma sovieto-chinez. n primul caz, decizia sovietic de a
amplasa rachete n Cuba compromitea planurile Romniei de a-i normaliza relaiile cu rile
occidentale, n special cu Statele Unite. Legat de Uniunea Sovietic prin prevederile Tratatului
de la Varovia, Romnia, la fel ca i celelalte state comuniste, era obligat s-i respecte
obligaiile care decurgeau din tratat i s se implice ntr-un eventual conflict. Liderii romni i-au
exprimat, chiar dac nu n mod oficial, dezaprobarea fa de aciunile sovieticilor. Din
perspectiva intereselor Romniei asocierea cu inteniile agresive ale Uniunii Sovietice ar fi dus la
blocarea planurilor de deschidere ctre Occident. Angajat pe linia desprinderii de URSS, prin
opoziia fa de planurile de integrare din CAER, Romnia risca s ajung ntr-o situaie
imposibil: ntr-un rzboi economic cu Moscova i compromis fa de Vest. Acesta era motivul
pentru care reprezentantul Romniei la ONU, Corneliu Mnescu declara, un an mai trziu, la 4
octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, c n cazul unui conflict declanat de
URSS, similare celei din Cuba, Romnia avea s rmn neutr. Ministrul de Externe romn l
asigura pe oficialul american c guvernul de la Bucureti, ca membru al Tratatului de la Varovia,
nu fusese consultat n privina deciziei de a se amplasa rachete n Cuba, i pe teritoriul Romniei
nu se afla amplasat armament nuclear. ntlnirea dintre Corneliu Mnescu i Dean Rusk a fost
apreciat ca prima mare oportunitate folosit de guvernul de la Bucureti de a relansa relaiile
oficiale cu SUA.
Schisma sovieto-chinez a oferit ocazia liderilor PMR de a interveni n disputa ideologic i de a-
i afirma propria poziie. Chiar dac n primii ani ai conflictului, 1961-1962, Bucuretiul a
continuat s-i afirme loialitatea fa de Moscova, n anii urmtori, conducerea PMR i-a nuanat
poziia fa de conflict, ceea ce a avut ca rezultat apariia unor nenelegeri n relaiile cu
puterea sovietic. Aceast schimbare poate fi explicat, pe de o parte, prin nevoia conducerii
PMR de a gsi un aliat, care s aib aceeai orientare ideologic i care s susin programul de
dezvoltare economic (industrial), iar pe de alt parte prin dorina Chinei de a crea o bre n
spaiul de influen sovietic. Din 1964, mai ales dup publicarea Declaraiei din aprilie, Romnia
i-a manifestat public deschiderea fa de China. n plan diplomatic, conducerea de la Bucureti
i-a continuat demersurile pentru recunoaterea Chinei populare ca membru al ONU ceea ce a
dus la mbuntirea relaiilor bilaterale. Poziia fa de ruptura chino-sovietic i-a permis lui
Gheorghiu-Dej s-i construiasc propria zon de autonomie n procesul distanrii de Moscova.
Deschiderea ctre Occident a fost gradual i s-a realizat sub forma schimburilor culturale i
tiinifice cu trei dintre fotii parteneri tradiionali ai Romniei: Frana, Marea Britanie, SUA.
Plenara CC al PMR din 5-8 martie 1963 confirma c Romnia ncepea s aib o evoluie distinct
n cadrul blocului comunist. Ca urmare, ambasadorul american la Bucureti, William Crawford,
cerea Departamentului de Stat revizuirea politicii americane fa de Romnia. Amabsadorul
american la Bucureti a devenit foarte activ n susinerea demersurilor romneti. El a informat n
mai multe rnduri Departamentul de Stat c era nevoie de impulsionarea relaiilor bilaterale i de
ncurajarea schimburilor comerciale. n urma informaiilor primite de la Bucureti, preedintele
Kennedy meniona, la 26 iunie 1963, n cadrul unui discurs inut la Universitatea Liber din
Berlinul de Vest, c Romnia reprezenta un exemplu de diziden politic i economic n
cadrul blocului sovietic. O lun mai trziu, Consiliul pentru Planificare Politic din cadrul
Departamentului de Stat aprecia c din punct de vedere economic lrgirea comerului cu rile
comuniste avea o importan redus. Dar din punct de vedere politic, aceasta ar fi dus la slbirea
poziiilor Uniunii Sovietice n Europa de Est. La 15 iulie 1963, un raport al CIA remarca
orientarea tot mai evident a comerului exterior romn ctre pieele Europei Occidentale (35%
din total), Romnia fiind capabil s fac fa unui eventual embargo sovietic.
Un alt episod important al apropierii romno-americane a fost vizita, la Bucureti, la 3-5 august
1963, a lui Orville Freeman, secretar al Departamentului Comerului. Dup vizitarea unor
obiective agricole din regiunile Braov, Banat i Dobrogea, Orville Freeman l-a ntlnit pe liderul
PMR, la cererea acestuia. Gheorghiu-Dej a subliniat interesul Romniei pentru achiziionarea de
instalaii industriale, mai ales n domeniul industriei chimice. Oficialii romni anunau un nou
curs al relaiilor romno-americane prin eliminarea restriciilor de cltorie pentru diplomaii
americani (impuse n toamna lui 1956), precum i prin ridicarea legaiilor la nivel de ambasad.
Semnarea Tratatului de interzicere a experienelor nucleare n aer, n spaiu cosmic i sub ap a
fost un bun prilej pentru Gheorghiu-Dej de a tatona reaciile americane fa de dezvoltarea
relaiilor bilaterale. Gheorghiu-Dej transmitea subsecretarului de Stat, Averell Harriman, c statul
romn avea propria sa politic extern, nu era subordonat Uniunii Sovietice, iar n interiorul
blocului comunist statele i proiectau relaiile pornind de la principiul egalitii i suveranitii.
Mircea Malia era trimis n SUA pentru a perfecta condiiile n care se puteau obine de pe piaa
american instalaii, maini, brevete, licene pentru domenii precum chimie, petrol, celuloz,
hrtie, cauciuc, radio i televiziune.
mbuntirea relaiilor romno-americane s-a tradus prin invitarea, n vara-toamna lui 1963, n
SUA de ctre Dean Rusk, a ministrului de Externe romn, Corneliu Mnescu. Una dintre
concluziile lui Corneliu Mnescu, dup ntoarcerea din turneul realizat n SUA, Argentina,
Brazilia, Frana, era c prestigiul Romniei crescuse foarte mult, fiind considerat un
interlocutor de talie internaional.
Dup asasinarea lui J.F. Kennedy, politica de deschidere ctre rile Europei de Est a continuat i
sub noua administraie. n sinteza elaborat de Departamentul de Stat, n februarie 1964, intitulat
Conduita politic a Statelor Unite fa de comerul cu Europa de Est, Romnia era indicat,
ntr-un capitol special, drept un caz-test. Potrivit acestui document, obiectivele administraiei
americane erau: prevenirea extinderii comunismului; limitarea surselor de conflict dintre cele
dou blocuri i ncurajarea micrilor de independen. Romnia era un exemplu att prin
distanarea de Moscova, ct mai ales prin demersurile (oficiale i neoficiale) de mbuntire a
relaiilor cu SUA. Declaraia din aprilie a dat un nou imbold relaiilor romno-americane. n acest
sens, o delegaie guvernamental condus de Gh. Gaston Marin, a negociat la Washington, ntre
18 mai-1 iunie 1964, ncheierea unui acord comercial. Fr s obin tot ceea ce ceruser n plan
economic dou fabrici de cauciuc, trei fabrici de sticl, instalaii pentru producerea glicerinei
sintetice, amoniac i piele sintetic, turbine, utilaje de colectare i prelucrarea a petrolului, o
central electric nuclear , romnii dobndeau n plan simbolic ncrederea american.
Guvernul de la Bucureti nu i-a limitat aciunile numai la SUA. Concomitent, erau declanate
aciuni pentru normalizarea relaiilor i cu alte state occidentale, n special cu partenerii
tradiionali Marea Britanie i Frana. n martie 1963, Frana anuna prin intermediul ministrului
su de Externe, Maurice Couve de Murville, c se inteniona extinderea relaiilor politice cu
Romnia. Destinderea relaiilor cu rile occidentale a devenit vizibil odat cu nlturarea
restriciilor personalului diplomatic, precum i cu ridicarea legaiilor la nivel de ambasad (cazul
celei britanice i franceze din decembrie 1963).
Deschiderea ctre Occident nu a fost rezultatul unei aciuni singulare a conducerii de la
Bucureti. Detensionarea relaiilor Est-Vest i reevaluarea politicii americane fa de rile din
Europa de Est sunt coordonatele principale crora li s-a subscris politica de desprindere a liderilor
romni.
n 1964, opoziia Romniei fa de Uniunea Sovietic a cptat forme neateptate prin dou
gesturi spectaculoase: respingerea public a planului Valev i Declaraia din aprilie 1964.
Suveranitatea i independena au fost cele dou idei fundamentale ale Declaraiei. Sub titlul
normelor juste, prin Declaraia din 22 aprilie 1964, PMR formula principiile relaiilor dintre
statele comuniste: egalitatea n drepturi, neamestecul n treburile interne, dreptul exclusiv al unui
de partid de a-i rezolva problemele politice i organizatorice, de a-i alege conducerea i de a-i
stabili orientarea n politica intern i extern. Erau denunate practicile abuzive din ultima
perioad de existen a Cominternului, precum i cele din perioada Cominformului, extinderea
cultului personalitii asupra relaiilor dintre state. Uniunea Sovietic nceta s mai fie centrul
micrii comuniste internaionale: Nici un partid nu are i nu poate avea un loc privilegiat, nu
poate impune altor partide linia i prerile sale.
Declaraia a reprezentat o premis pentru meninerea autonomiei att n cadrul CAER, ct i n
cadrul Tratatului de la Varovia. Prin aceast declaraie, conducerea de la Bucureti i redefinea
principiile politicii sale interne i externe. Urmrind ctigarea unui important capital politic,
liderii PMR au relaxat regimul prin eliberarea unei mari pri a deinuilor politici i au definitivat
procesul de derusificare, concretizat prin eliminarea obligativitii studierii limbii ruse,
desfiinarea institutelor de limb rus, rescrierea istoriei de pe poziii naionale.
Prin aciunile sale promovarea unei politici externe proprii n paralel cu consolidarea poziiei
interne, axat n special pe dezvoltarea economic , conducerea de la Bucureti a urmrit
distanarea i nu ruptura de Moscova. Romnia a continuat s rmn membr a Tratatului de la
Varovia i a CAER. Eforturile conducerii comuniste de la Bucureti au avut ca rezultat scoaterea
din anonimat a Romniei i creterea interesului occidental pentru aciunile sale.
Politica extern a Romniei n perioada 1965-1989

Pentru o evaluare ct mai exact a politicii externe a Romniei din anii 1965-1989 cteva
elemente pot oferi posibilitatea unei analize pertinente. Elementele de continuitate sunt evidente.
Artizani importani ai noilor orientri n politica extern a ultimilor ani ai regimului Gheorghiu-
Dej Ion Gheorghe Maurer i Corneliu Mnescu, din 1961 prim-ministru, respectiv ministru al
Afacerilor Externe i vor continua activitatea n perioada cea mai fast a politicii internaionale
a statului romn din perioada comunist. Naionalismul economic i corolarul su
industrializarea masiv , care au determinat poziia particular a Romniei n cadrul CAER i
deschiderea spre Occident, prin vizita efectuat de Maurer n Frana n vara anului 1964 (primul
premier al unei ri din blocul sovietic care viziteaz Frana n epoca postbelic), sunt meninute
i dezvoltate. Dar, exist i elemente de noutate care prevaleaz n analiza politicii externe a
regimului Ceauescu. Dou aspecte frapeaz n politica internaionl a regimului Ceauescu:
activismul fr precedent al politicii externe i personalizarea sa complet. Cantitativ, primul
aspect nseamn mrirea numrului statelor cu care Romnia avea relaii diplomatice de la 67, n
1965, la 138, n 1985 (acelai fapt poate fi constatat n privina relaiilor economice, pentru
acelai interval, evoluia fiind de la 120 la la 155 de state). Personalizarea politicii externe i
confiscarea succeselor reale sau imaginare este un fapt indiscutabil i face parte din cultul
personalitii care cunoate o cretere exponenial. ntr-adevr, Nicolae Ceauescu devenit, din
1967, preedintele Consiliului de Stat i, din 1974, preedintele Republicii Socialiste Romnia
nu-i exercit simple prerogative regale, ci are ambiia de a se proiecta pe scena internaional ca
lider mondial. n procesul de luare a deciziei n domeniul politicii externe, pe parcursul anilor
1965-1989, rolul Ministerului Afacerilor Externe i al Guvernului, n general, se diminueaz
drastic n avantajul instanelor restrnse ale partidului, unde liderul era suveran.
n anii 80, aparatul de propagand inventase o doctrin Ceauescu, simpl sintez a declaraiilor,
poziiilor, iniiativelor i propunerilor efului statului romn. Printre ingredientele acestei doctrine
stufoase, banale, de multe ori fr originalitate, figura i dialogul la nivel nalt ca modalitate
fundamental de decizie politic n sfera conlucrrii bilaterale. Indiscutabil, Ceauescu a excelat
n privina dialogului la nivel nalt. Pe de alt parte, doctrina Ceauescu, fr nici o omologare
internaional, se suprapunea direciilor de baz ale politicii externe romneti, evidente nc din
anii 60: dezvoltarea relaiilor cu toate statele socialiste (inclusiv cu China, cu ajutorul creia
regimul de la Bucureti dorea s reduc dependena fa de URSS), intensificarea relaiilor cu
rile n curs de dezvoltare, n cadrul politicii de combatere a imperialismului, colonialismului i
a neocolonialismului, concepte la care discursul oficial nu a renunat niciodat, de multe ori
utilizate duplicitar i ambiguu, relaii multilaterale cu toate statele indiferent de ornduirea
social. n fond, Romnia lui Nicolae Ceauescu era dispus s coopereze pe multiple planuri cu
toate rile lumii, dar plecnd de la un prealabil, care a devenit un ritual discursiv i la limit
acceptabil de aproape toi potenialii parteneri i anume pe baza principiilor deplinei egaliti n
drepturi, respectrii independenei i suveranitii naionale, neamestecului n treburile interne,
avantajului reciproc, renunrii la for i la ameninarea cu folosirea forei. O preluare fidel a
principiilor dreptului internaional. La aceast enumerare de principii se adugau angajamentele
Romniei n favoarea dezarmrii n primul rnd cea nuclear, expresie care devenise un tic
verbal , a lichidrii subdezvoltrii i a promovrii noii ordini economice internaionale, a
creterii rolului ONU i a participrii statelor mici i mijlocii la soluionarea problemelor
internaionale, a stingerii focarelor de ncordare i conflict i a soluionrii tuturor diferendelor
exclusiv prin mijloace pacifice.
Dincolo de asumarea acestor principii, multe din ele corecte, se afl realitile vieii
internaionale, care introduc o alt perspectiv asupra politicii externe romneti din anii 1965-
1989. O simpl viziune cronologic asupra perioadei duce la decuparea unor etape care
corespund unei faze dinamice i chiar spectaculoase, unei faze intermediare care se
fundamenteaz pe dividendele provenite din prima faz i, n fine, ultima faz de decredibilizare
i izolare. Aceast perspectiv pare mai tentant i mai sugestiv prin apelul la evenimente care
in de cunoaterea comun din domeniul istoriei diplomatice recente.
n primii ani ai regimului Ceauescu, iniiativele i gesturile de politic extern accentueaz
senzaia c Romnia este o membr indisciplinat i incomod a blocului sovietic. n 1967,
Romnia stabilete relaii diplomatice cu RFG (dar i cu Spania nc franchist, fapt mai puin
evocat) i refuz s urmeze exemplul partenerilor si din Organizaia Tratatului de la Varovia,
care au rupt relaiile cu statul Israel cu ocazia rzboiului de ase zile. n 1968, Romnia este
vizitat de preedintele de Gaulle, vizit utilizat intens i pentru creterea pe plan intern a
prestigiului regimului, trecndu-se cu vederea c liderul francez conferea Romniei, n cadrul
strategiei sale estice, doar locul trei, dup URSS i Polonia, vizitate n 1966 i, respectiv, 1967.
Dar, n acelai an, se produce evenimentul cel mai memorabil al regimului cu excepia
prbuirii sale i care a conferit rii un imens capital de simpatie n Occident: condamnarea, pe
un ton vehement, la 21 august 1968, a invaziei Cehoslovaciei de ctre URSS i alte patru state
membre ale Tratatului de la Varovia. n aceste condiii, vizita preedintelui SUA, Richard
Nixon, n august 1969 nu este insolit. Politica extern din anii 1967-1969 i atitudinea
principalului ei protagonist, au permis Romniei intensificarea cooperrii cu lumea occidental i,
n primul rnd, accesul la credite i tehnologie.
n mod frecvent, Ceauescu dialogheaz cu lideri occidentali care-i rezerv primiri atente, care
satisfac orgoliul tot mai hipertrofiat al liderului. n 1970, Ceauescu este primit de Georges
Pompidou, n 1973 viziteaz Italia, ocazie cu care este primit de papa Paul al VI-lea, RFG i
SUA, iar Romnia nu este deloc evitat n aceti ani de occidentali. Spre iritarea URSS, care nu
i-a disimulat aceast stare de spirit cu tot efortul autoritilor de la Bucureti, Brejnev nu a
venit n Romnia n 1970 pentru rennoirea tratatului romno-sovietic, abia n 1976 ntreprinznd
prima sa vizit oficial regimul a ameliorat substanial relaiile cu SUA, de la care a obinut, n
1975, clauza naiunii celei mai favorizate. Aceast opiune occidental, care au indus impresia
unei politici externe independente, chiar riscante, nu au pus sub semnul ntrebrii apartenena
Romniei la blocul sovietic i nu au dus nici la atrofierea reflexelor internaionaliste i a
solidaritii cu state i fore politice apropiate ideologic. Att n cadrul Tratatului de la Varovia,
ct i n cadrul CAER, Romnia i-a promovat propriile poziii, deseori pragmatice, dar care nu
erau ireconciliabile cu cele ale partenerilor, regimul de la Bucureti pstrnd mereu o distan
convenabil de pragul critic.
Ambiiile de a fi perceput ca un lider mondial, principial i totdeauna dispus s ofere soluii, dar
i ajutor, aparent dezinteresat, l-au ndreptat pe Ceauescu spre statele din Africa, Asia i
America Latin, grupate generic n Lumea a treia. Prima irumpere pe o scen att de neltoare
i vulnerabil are loc n 1972 cnd Ceauescu de fapt cuplul prezidenial, care monopolizeaz
reprezentarea internaional viziteaz Algeria, Republica Centrafrican, Congo, Zair, Zambia,
Tanzania, Sudan i Egipt. Din acel moment, turneele sale n Africa devin un ritual pn spre
finalul regimului, din convingerea naiv c puteau fi surse de legitimare a staturii internaionale a
liderului. Anul urmtor este consacrat Americii Latine, fiind vizitate Cuba, Costa Rica,
Venezuela, Columbia, Ecuador i Peru (era prevzut i o vizit n Chile dar lovitura de stat a lui
Pinochet a intervenit inelegant n agenda preedintelui romn). Ceauescu devine un obinuit al
statelor din Orientul Mijlociu extins, n 1974 vizitnd Libia, Liban, Siria i Irak. Desigur, vizitele
n statele Lumii a III-a nu au ca singur obiectiv exprimarea elogiilor, de cele mai multe ori
nesincere, pentru care Ceauescu demonstra o sincer predilecie. Recunoaterea Romniei ca
actor important al vieii internaionale era unul dintre obiective. Autoritile de la Bucureti
ncercau s aplice n relaiile cu aceste state, scheme corecte economic privind schimburile
comerciale i transferul de tehnologie romneasc, din care statul romn spera s obin beneficii
considerabile.
Printre componentele aa-zisei doctrine Ceauescu figura i securitatea european, Romnia
investindu-se cu entuziasm n acest proces, cu att mai mult cu ct, pentru autoritile comuniste
de la Bucureti, ideea a fost lansat la reuniunea Comitetului Politic Consultativ de la Bucureti
din 1966 (n realitate, procesul securitii europene ncepe efectiv cu apelul Comitetului Politic
Consultativ, reunit la Budapesta n 1969). Romnia este extrem de activ nc de la nceputul
negocierilor, n 1972, prezint numeroase propuneri n toate fazele iar Actul Final semnat la
Helsinki n 1975 conine i contribuii ale diplomaiei romneti. Dar, calculul URSS i al
aliailor n momentul n care au declanat procesul CSCE, a fost anulat de promovarea drepturilor
omului ca obligaie pentru statele contractante, fapt ce s-a dovedit letal pentru comunismul
european.
Dac pn atunci, Romnia nu inhiba cancelariile occidentale din cauza naturii staliniste a
regimului politic, a derapajelor naionaliste i a cultului personalitii n impetuoas expansiune,
nerespectarea drepturilor omului ncepe tot mai mult s preocupe opinia public din lumea
democratic, preocupare care este preluat treptat i de guvernele occidentale. n plus, declinul
galopant al economiei romneti, ineficiena cu care se utilizau creditele, deplorabila calitate a
produselor, acumularea datoriei externe i posibila insolvabilitate, fceau din Romnia un
partener economic de evitat.
Totui, n anii 70, faza intermediar, Romnia continu s fie un interlocutor valabil, s
stimuleze unele iluzii, iar meninerea autonomiei fa de URSS i n cadrul organismelor
integrate ale blocului sovietic merita nc gesturi din partea Occidentului. Datorit poziiei sale
particulare n conflictul din Orientul Mijlociu, Romnia poate media n anii 1977-1979, fapt
apreciat n Occident. n 1978, Ceauescu ntreprinde vizite oficiale n SUA i Marea Britanie, n
1979-1980 au loc schimburi de vizite la nivel nalt cu Frana iar n iulie 1980, Romnia este
primul stat al blocului sovietic care ncheie un acord comercial cu CEE i se constituie o comisie
mixt.
n antitez, anii 80 vor reprezenta tot mai mult reversul situaiei anterioare, regimul Ceauescu
eund n autarhie, dispre fa de obligaiile internaionale i reuind contraperformana de a
pierde complet onorabilitatea internaional. Imputabile sunt indiscutabil reconfigurarea mediului
internaional pe care Ceauescu, titan al timpurilor noastre cum era supranumit n titlul unei
cri aprute la Calcutta n 1984 i sponsorizat de la Bucureti, a fost incapabil s o neleag i
deciziile nefaste ale conductorului. n aceast a treia i ultim faz, situaia intern are un efect
substanial asupra politicii externe i ajunge s o compromit definitiv. n 1982, Ceauescu ia
decizia de rambursare a datoriei externe, propaganda renviind vechii demoni ai dependenei de
puterile strine, ai efectului malefic al capitalismului i pierderii suveranitii. Decizia, luat n
contextul n care falimentul economic era previzibil, a antrenat accentuarea aspectelor opresive, a
degradat pn dincolo de limitele suportabilului calitatea vieii populaiei i a fcut din Romnia
o adversar a drepturilor omului, tratat n consecin de organizaiile i organismele
internaionale. Venirea la conducerea URSS a unei echipe reformatoare n 1985 a depreciat
complet statutul internaional al Romniei.
n 1987-1988 regimul contabilizeaz tot mai multe nfrngeri care prefigureaz dezastrul final. n
1987, vizita lui Gorbaciov n Romnia este prilejul de a se constata contrastul dintre un lider
modern i un personaj desuet, paralizat de propriile manii i cauz a situaiei intolerabile a
propriului popor. n toamna aceluiai an, apariia memoriilor lui Pacepa, are un efect devastator
asupra regimului. Iar n 1988, pe fondul degradrii continue a relaiilor romno-americane, SUA
retrage Romniei clauza naiunii celei mai favorizate. Evident, turneele lui Ceauescu din 1987 n
India, Bangladesh, Birmania, Nepal, Angola, Zair i Congo sau cel din 1988 care l-a condus prin
Ghana, Liberia, Guineea, Mauritania, mai trziu prin Kenya i Tanzania nu puteau compensa,
dimpotriv chiar, ostracizarea sa.
Ironia sorii face ca, n disperare de cauz i n complet derut, Ceauescu s-i exhumeze
sentimentele internaionalismului proletar i s renune temporar, dup aproape un sfert de veac,
la retorica sa despre independen i suveranitate i s propun partidelor freti, n august
1989, n momentul n care la Varovia un premier necomunist forma guvernul, o ntlnire care s
dezbat situaia Poloniei i a socialismului n general. De fapt, circumstanele n care se gsea,
unele provocate de el nsui, altele pe care trebuia s le suporte, invalidau total singurele dou
ipostaze posibile pentru Ceauescu, de comunist intransigent i de nverunat naionalist dar l
propulsau implacabil drept candidat sigur la dispariia din istorie. Rmnea ca dup decembrie
1989, n politica extern romneasc, succesorii s reconstruiasc ceea ce fusese compromis, s
construiasc o nou politic extern i s fructifice aspectele pozitive care mai subzistau discret.

Prbuirea regimurilor comuniste din Europa Central i de Est, n anul 1989, a reprezentat, fr
ndoial, un fenomen cu consecine majore att pentru statele implicate, ct i pentru sistemul
relaiilor internaionale n ansamblu. Societile est-europene i-au modificat dramatic ierarhiile
nc o dat ntr-o jumtate de secol, i fracturi sociale etnice ori religioase, mai vechi sau mai noi,
au tulburat evoluia unor regimuri politice care descopereau sau redescopereau valorile libertii
i regulile democraiei. Organizaia Tratatului de la Varovia, care securizase regimurile
comuniste din centrul i estul Europei s-a destrmat n scurt timp, i noile state democratice au
cunoscut din nou un deficit major de securitate, ntr-o perioad marcat de evenimente complexe
ale finalului Rzboiului Rece. Sistemele economice ale statelor din aceast zon, centralizate i
ineficiente, au fost rapid nlocuite de un mediu de afaceri, tentant, profitabil, dar i surs a unor
puternice dezechilibre sociale cu rezonan n viaa politic intern i n relaiile internaionale.
ntr-un cuvnt, Romnia, precum alte state din estul Europei, a fost pus, dup 1989, n faa unor
imense provocri interne i externe, iar politica sa extern a coninut, n mod inerent, n condiiile
schimbrii dramatice a substanei ideologice, att elemente de continuitate, ct i de schimbare
profund.
n acest sens, diplomaia romneasc a continuat s promoveze principiile i valorile tradiionale
specifice unui actor internaional responsabil respectarea independenei, integritii teritoriale
naionale i suveranitii naionale, cooperarea pe baza ncrederii i a respectului reciproc,
respectarea principiilor i normelor de drept internaional att n demersul constant de
consolidare i dezvoltare a relaiilor cu statele vecine, ct i n calitate de membru al unor
organizaii i instituii internaionale. Totodat, politica extern a Romniei a fost treptat
redimensionat pe baza unor principii noi loialitatea fa de valorile democraiei i libertii,
modernizarea Romniei n interesul cetenilor si, promovarea standardelor de stabilitate
democratic n regiune i, deci, reorientat n vederea atingerii unor noi obiective strategice.
n acelai timp, urmare direct a mutaiilor produse dup anul 1989, sistemul decizional
responsabil cu politica extern a Romniei a fost modificat substanial, ntr-un registru specific
democraiilor moderne. Astfel, alturi de eful statului, au primit un rol decizional mult mai
complex i diverse ministere i agenii guvernamentale, precum i Comisiile permanente ale
Parlamentului. Ministerul Afacerilor Externe a fost reorganizat i i s-a acordat un mandat mult
mai amplu, nu numai de reprezentare i gestiune a afacerilor externe ale Romniei, ci i de
planificare i implementare a strategiilor privind aciunea n mediul internaional. A aprut o
unitate decizional dedicat securitii naionale (Consiliul Suprem de Aprare a rii), precum i
o serie de departamente ale integrrii Europene n cadrul structurilor executive, dovad clar a
unei noi abordri, profesioniste i democratice a politicii externe romneti dup 1989.
Relaiile cu statele vecine i cooperarea regional

n contextul urmririi acestor obiective strategice fundamentale, politica extern a Romniei fa

de statele vecine s-a concentrat, dup 1989, spre reglementarea relaiilor diplomatice i
dezvoltarea axelor de cooperare deschise anterior, dar i spre ncheierea de acorduri, convenii,
nelegeri i tratate n domenii de interes comun cu rile nou aprute n urma destrmrii
Iugoslaviei i dispariiei Uniunii Sovietice. Astfel, n perioada 1992-2006, prin semnarea de
tratate de colaborare i bun vecintate, au fost reglementate relaiile cu Bulgaria, statele
succesoare fostei Iugoslavii i Ungaria.
Politica de bun vecintate promovat de diplomaia romneasc a fost pus n dificultate n
cazul relaiilor cu vecinii si de la est, trecutul litigios i convulsiile regionale generate de
destrmarea Uniunii Sovietice marcnd negativ, cel puin ntr-o prim faz, relaiile Romniei cu
Rusia, Ucraina i Moldova. Dac n aprilie 1991, ntr-un context internaional confuz, Romnia
semna cu Uniunea Sovietic (care, peste cteva luni doar, urma s dispar de pe scena
internaional) un Tratat de asisten mutual i ajutor reciproc, gest criticat aspru n ar, tratatul
de baz dintre statul romn i Federaia Rus a ntrziat mai mult de un deceniu, n special, din
cauza problemei denunrii Pactului Ribbentrop-Molotov i a chestiunii tezaurului romnesc,
ambele reprezentnd litigii istorice. Dei acestea nu au fost rezolvate n totalitate, Romnia a
acceptat, n iulie 2003, semnarea la Moscova a unui tratat politic care reglementa relaiile
reciproce.
n cazul Ucrainei, dei Romnia a fost una dintre primele ri care a recunoscut independena
Kiev-ului, n februarie 1992, litigiile teritoriale (Insula erpilor) sau legislaia diferit privind
drepturile minoritilor au complicat reglementarea raporturilor diplomatice dintre cele dou state
i negocierile n vederea semnrii tratatului de baz. n 1997, dup ce Ucraina a acceptat
Recomandarea 1201, din 1993, a Adunrii Parlamentare a Consiliului Europei, iar ambele state
au convenit s se adreseze Curii Internaionale de la Haga n chestiunile teritoriale disputate, a
fost finalizat i semnat Tratatul cu privire la relaiile de bun vecintate i cooperare.
Relaiile cu Republica Moldova au fost, de asemenea, sinuoase, n funcie de natura regimului
politic de la Chiinu, de contextul politic regional, dar i de obiectivele propuse i strategiile
angajate de Romnia. Dupa dispariia Uniunii Sovietice, n august 1991, Romnia a recunoscut
independena noului stat i, prin diferite voci, o realitate de netgduit: caracterul special al
acestei relaii, conferit de comunitatea de limb, istorie, cultur, tradiii. Diplomaia romneasc,
n contextul creat de eforturile de integrare european i de aderare la NATO, a ales, n raport cu
Republica Moldova, o strategie pragmatic, dorind s construiasc o apropiere substanial a
celor dou state n cadrul oferit de arhitectura politic, economic i de securitate euro-atlantic.
Cooperarea regional a reprezentat un alt obiectiv important al politicii externe romneti, ea
reprezentnd o component important a diplomaiei romneti. n cadrul acestor iniiative
regionale Romnia a promovat activ politicile europene i naionale, contribuind substanial la
identificarea i implementarea proiectelor regionale.
Analiza perioadei interbelice porneste cu un studiu imagologic concentrat asupra perceptiilor
noastre despre acest interval celebru al istoriei noastre recente. Mai nti, o precizare necesara
ntelegerii unghiului din care este privita perioada de antecamer a regimului dictaturilor n
Romnia. Pentru a ndeparta orice confuzie, vom arata ca, si aici, demersul nostru nu urmareste
distrugerea unor statui sau demitizarea unor personalitati istorice. Ceea ce subliniem noi - cu
probe - este ca, pentru a legitima actiuni si fenomene politice, istoriografia noastra a scos n relief
personalitati si evenimente, le-a mitizat si oferit ca hrana propagandistica cetateanului, n timp ce
alti eroi si evenimente adevarate au fost marginalizate, ascunse sau interzise cunoasterii populare.
Dovada traieste fii manualele noastre de istorie: sunt hiperbolizate figurile lui Tudor
Vladimirescu, Alexandru loan Cuza, Ion Antonescu, luliu Maniu, a caror biografie si activitate
politica sunt criticabile n foarte multe privinte. Escamotarea subiectului eroic face ca erou sa fie
numai Tudor Vladimirescu si sa nu fie eroi marii boieri nationalisti care au gndit, finantat si
condus emanciparea moderna a Principatelor Romne, pltindu-1, printre altii, si pe Tudor
Vladimirescu. Mai erou ar fi Nicolae Balcescu, mare patriot romn, dar adept al scenariului
francmasonic internationalist, si lasat n umbra sa fie Avram lancu, singurul mare conducator al
romnilor, pentru ca era nationalist? Cuza este marele erou al Unirii Principatelor si al reformelor
(catastrofale, de altfel), si nu Barbu Catargiu sau Lascar Catargiu, care au pus tara asta pe
picioare din haos, printr-o guvernare exemplara. Ministrul de finante Mavrogheni - un
necunoscut. Eugeniu Carada - o figura stranie si att. Tot astfel, Cuza, autorul unei lovituri de stat
prin care a introdus un regim politic personal, este eroizat pn la saturatie, n timp ce
"monstruoasa coalitie", care a salvat sistemul democratic si a inaugurat n Romnia regimul
parlamentar, este si astazi blamata, acuzata, ridiculizata. Cei doi mari Bratieni sunt doar vag
perceputi de catre romni ca ntemeietori de stat national unitar. Numai literatura, nu si opera
politica a lui Eminescu sau Caragiale, straluceste n orice biblioteca, n timp ce romnului de
astazi continua sa i se ntmple exact ce scriau Eminescu si Caragiale n secolul al XlX-lea. luliu
Maniu este marele luptator pentru unire - caz de falsificare grosolana a informatiei istorice - h
timp ce Nicolae Balan, Miron Cristea, luliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod sau chiar regina
Maria apar ca personaje din decor. Nimeni nu stie, de exemplu, ca organizatorul Marii Adunari
de la Alba lulia din 1918, n cele mai mici detalii, cu ordine si civilitate perfecte, producnd astfel
un eveniment istoric autentic si curat, a fost loan Suciu din Ineu. Unde sunt eroii acestia si faptele
lor adevarate?

Libertatea obtinuta dupa 1989 a permis unor istorici de substanta, unor cercetatori cu opera, sa
investigheze si sa publice informatii care modifica substantial imaginea cetateanului romn
despre perioada interbelica, n general, si a felului cum a trecut Romnia de la regimul
democratic la dictaturi, n particular. Dar chiar si astazi sau mine pot aparea mari surprize, care
sa modifice profund ntelegerea cursului vietii politice romnesti din ultimii 70-80 de ani.
ncepem deja sa avem o serie de informatii despre penetrarea spionajului Marilor Puteri la vrful
clasei politice romnesti, precum si la conducerea superioara a statului. Desi s-au adunat destul
de multe informatii asupra activitatii de agenta sovie 10210x238k tica a Elenei Lupescu, nu avem
nca proba, multe documente importante fiind distruse sau nca h arhivele Rusiei. Poate ca peste
ani vom intra n posesia dovezilor care ar atesta controlul statului romn de catre URSS, ncepnd
cu primii ani ai deceniului patru, prin intermediul unei femei pe ct de remarcabile, pe att de
devastatoare pentru tara noastra.1 Rolul lui Nicolae Titulescu n presiunile exercitate de
francmasoneria straina asupra tarii noastre nu a fost elucidat, cu toate ca, n ciuda faimei de care
s-a bucurat si se bucura marele diplomat romn, rezultatele finale ale activitatii sale sunt ct se
poate de discutabile. Cnd Titulescu a fost demis din functia de ministru de externe, Gheorghe
Tatrescu i-a desfasurat pe masa regelui Carol II harta Europei si i-a aratat situatia reala a politicii
externe romnesti: "Iata, sire, Titulescu ne-a certat cu toata lumea", prezentndu-i pe rnd
conflictele la zi cu vecinii, ncptnarea de a fi ostili cu orice pret Germaniei, slugarnicia fata de
Franta si Anglia (care nu au ntrziat sa profite de slabiciunea aceasta), complicitatile cu Rusia
sovietica. Avea dreptate Tatrescu? n sfirsit, cu toate ca avem unele dovezi concludente, nu stim
ct de timpuriu si n ce proportie a fost infiltrata Miscarea legionara de catre comunisti. Noi nsa
nu vom ezita sa atacam direct aceste subiecte.

Ca o concluzie a observatiilor de mai sus se contureaza ideea ca posibilitatea aparitiei surprizelor,

n special a marilor surprize care sa rastoarne ntregi "istorii", este strns legata tocmai de felul
incomplet sau politizat n care a fost prezentata sau comentata Istoria pna acum.

Imaginea regimului democratic

Analiza evolutiei statului romn ntre lovitura de stat din 1864 si cea din 1930, din primele doua
volume, ridica acum o problema de

1 Cunosc istorici de tinuta care nu mai au dubii asupra apartenentei Elenei Lupescu la serviciile
secrete sovietice, dar le este jena sa admita public ca Romnia s-a aflat sub controlul statului
vecin si ca a fost dirijata timp de decenii spre ocupatia finala din 1944. Curajul acestor istorici
este alterat si de teama de a nu intra n caruselul scenariilor, dintre care unele, chiar foarte
adevarate, nu mai sunt crezute astazi din cauza multitudinii de fabulatii publice care ne-au
parazitat luciditatea istoriografica.

fond, pe care ne-am obisnuit sa o plasam, ncrezatori, la anexa mitologiei noastre istoriografce:
problema celebrului "instinct colectiv" al poporului romn. Am vazut din primele volume cum au
fost create statul national (1859-1861) si statul national unitar (1918-1920) de personalitati de
exceptie, pe un fond de adeziune relativa a populatiei, mai degraba condus dect conducatoare.
Peste timp, dincolo de activitatea politica a acestor personalitati, paie la fel de productiva si
infuzia de sentiment patriotic si unionist data generatiilor de romni. Sunt nsa cteva momente
cruciale care infirma teza "instinctului colectiv", n februarie 1859, cnd bucu-restenii, craiovenii
si iesenii se mbratisau pe strazi, iar proaspatul domn se ghemuia paralizat de frica, n fundul
cupeului sau, nu se stia ca va urma un regim autoritar, de camarila, si aducerea din strainatate a
unor institutii ce vor transforma statul modern romn ntr-un organism agresor la adresa
propriilor cetateni. Entuziasmul romnilor la momentul Marii Uniri n-a putut previziona marea
destramare care a urmat si incapacitatea guvernantilor de a conserva acest stat rotund si firesc,
precum si infiltrarea periculoasa a bolsevismului n rndurile muncitorimii si criza economica de
care a profitat acesta, n 1928, taranismul a scos mase de oameni n strada si le-a miscat ntr-un
iluzoriu mars spre Capitala, fara ca oamenii sa simta marile dezamagiri nationale pe care i le
pregateau liderii acestuia. Cnd a fost data lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 si a fost adus Carol
II pe tron, entuziasmul popular si al intelectualitatii a fost fara precedent. Toti sperau ntr-o
domnie benefica si solida, aducatoare de belsug. A fost o catastrofa fara precedent, pe toate
planurile, n august 1944, n timp ce Romnia era livrata cu bratele ridicate Uniunii Sovietice,
populatia sarbatorea n strada terminarea razboiului si pacea, cnd, n realitate, abia atunci ncepea
cel mai cumplit razboi ndreptat chiar mpotriva ei, a populatiei, n 1968, romnii s-au strns n
fata cladirii Comitetului Central al PCR cu un entuziasm spontan derutant, fara sa nteleaga ca,
exact n acele clipe, tocmai legitimau dictatura paranoica a lui Nicolae Ceausescu. Pentru
revolutia din 1989 nici nu mai este nevoie de detalii - nca suferim la prezent naivitatea noastra de
atunci, ca pe o gafa repetata zilnic, pe masura ce ne lovim de efectele atitudinii noastre din acele
zile si nopti de abolire a statului.

Ne ntrebam: cnd a actionat "instinctul colectiv"? Conservatorismul proverbial al poporului

romn se refera la rezistenta la modernitate, la scoaterea societatii din tipare la care cu chiu cu vai
s-a adaptat, la schimbarea ritmului sau social. De aceea, n planul mecanismului paradoxal, la
sfrsitul fiecarui proces declansat printr-o schimbare de ritm, rezultatele au fost invers
proportionale cu sperantele. Adusa la concretul rezultatului masurabil, istoria dovedeste ca
revolutia din 1848 a fost un moment de rascruce pentru poporul romn, pentru ca i-a schimbat
brusc si artificial directia, iar asasinarea lui Barbu Catargiu - patriotul care a vrut sa duca lucid
poporul romn pe drumul sau firesc - un act mult mai criminal dect suprimarea unui om. n orice
analiza asupra istoriei Romniei moderne nu trebuie sa se uite nici o clipa ca ne-am inaugurat
democratia cu asasinarea celui dhti prim-ministru al tarii. O balta mare de snge sta sub
picioarele noastre si nu ncetam sa calcam cu bocancii n ea. n aceeasi balta s-a scurs si sngele
lui I.G. Duca si al lui Corneliu Z. Codreanu, al lui lorga sau Madgearu, al lui Ion Antonescu, luliu
Maniu sau Gheorghe Brtianu. Trebuie sa ntelegem o data de ce. Respectul pentru trecut are
nevoie de repere autentice si de asumarea adevarului istoric, astfel nct eroii si faptele lor
exceptionale sa nu se mai piarda ntr-un diluviu de legende mincinoase, diversioniste, politizate
pn la rizibil.

Pentru nceput, sa privim o scurta cronologie, sa subliniem perioadele n care Romnia a

cunoscut regimul democratic si sa ne lamurim ce traditie avem h acest sistem de valori:
1859-1864 - primii ani ai statului romn modern; Romnia era condusa printr-un document numit
Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1858, ca expresie a vointei Marilor Puteri
Protectoare, nu a vointei natiunii romne.

1864-1866 - ca urmare a loviturii de stat date de Alexandru Ion Cuza, se instituie un regim
cezarist, de autoritate personala, sustinut de o camarila.

1866-1871 - dupa lovitura de stat care 1-a ndepartat pe Cuza, este introdusa Constitutia
democratica, ale carei prevederi nu pot fi aplicate nca; este o perioada predemocratica, strabatuta
de conflicte antidinastice si mari tulburari publice.

1871-1906 - regim democratic; familia Brtianu conduce nsa ferm statul, din umbra.

1907 - ca urmare a rascoalei instigate din exterior, se introduce starea de asediu, care limiteaza
libertatile democratice.

1908-1916- regim democratic.

1916-1922- perioada de razboi si prelungire a starii de asediu, cu limitarea libertatilor

democratice.

1922-1930 - regim democratic.

1930-1932 - lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 loveste Constitutia democratica si introduce
sistemul politic dirijat de rege si camarila.

1933-1937 - reintroducerea starii de necesitate, cu restrngerea libertatilor democratice.

1938-1940 - dictatura regala.

1940-1944 - dictatura militara, n regim de razboi.

1944-1947 - regim de ocupatie militara sovietica, cu restrngerea sau anularea libertatilor

democratice.

1947-1990 - dictatura comunista.

Cele trei dictaturi din perioada 1938-1989 au ocupat 50 de ani din cei aproximativ 130, de cnd
exista statul modern romn consolidat. Din 1859 pnn 1871 au fost 12 ani tulburi si agitati de
cautari, ntre 1871 si 1930 am avut parte de 59 de ani de ncercari democratice, cu destule
amendamente, suficient de aproximative, dar totusi n drum spre democratie. Problema este ca, pe
acelasi interval, n 1877 si 1878, n 1913 si apoi ntre 1916 si 1919, precum si ntre 1940 si 1945
am avut parte, n total, de 13 ani de razboi, situatie n care unele libertati democratice se suspenda
sau se limiteaza, iar democratia functioneaza conditionat. Numeroasele decretari ale starii de
necesitate limitau principalele drepturi ale omului: la libera circulatie, dreptul de ntrunire,
libertatea cuvntului (cenzura) si legiferau dreptul autoritatii de a folosi Armata mpotriva
cetatenilor turbulenti, dreptul de a aresta fara mandat, de a viola proprietatea n scopul cercetarii
cauzelor, n anii 1920 si 1921, sub ministeriatul generalului Alexandru Averescu, am avut un
regim pseudomilitar, de urgenta, cu toate libertatile democratice limitate n diferite grade. Asadar,
Romnia a cunoscut libertatile democratice doar ceva mai mult de 4 (patru) decenii, cu
intermitente, din care cei mai multi ani au apartinut secolului alXIX-Iea. Cnd privim o astfel de
statistica implacabila, trebuie sa ntelegem cu mintea limpede ca mentalitatile cetateanului romn
de astazi au fost prea putin construite de o traditie democratica. Oricum, peste 86% din populatia
actuala a Romniei este nascuta si educata n comunism. Cu att mai mult, este misiunea cea mai
grea sa i modificam mentalitatea acum, caci taranu poate astepta pasiv maturizarea altor
generatii. Deocamdata, cronologia ne ofera o singura certitudine: nainte de 22 decembrie 1989
am avut o dictatura comunista de 45 de ani; nainte de aceasta a fost o dictatura militara de 4 ani
si nainte de ea o dictatura regala de aproape 3 ani. nainte de oficializarea regimului dictatorial
regal, au mai fost 8 ani de distrugere sistematica a regimului democratic. Numai ntre 1930 si
1947, htr-un interval de 17 ani, s-au dat n Romnia 6 lovituri de stat (1930,1938,1940, 1944,
1945, 1947) si au avut loc alte doua tentative (1934, 1941).

Democratia este, asadar, un moment prea ndepartat, ca sa poata fi un model viu, ramas n
memoria colectiva, si de aceea ramne pentru Romnia o imagine exclusiv istorica, spre deosebire
de alte state unde democratia este un eveniment apropiat, conservat n amintirea vie a multor
oameni sau n memoria dinamica a unei rezistente politice mpotriva dictaturii. Altfel spus, pentru
alte state democratia este un mod de viata la care s-a revenit dupa 1989, nu o noutate, ca la noi.

Daca acceptam ca un individ devine constient de procesele politico-sociale din jurul sau n
preajma vrstei de 14 ani, vom constata ca martorii democratiei romne functionale trebuie sa
aiba astazi cam 85 de ani. Ce chip al democratiei au vazut ei ntre 1916 si 1930, de Ia nastere si
pn la urcarea lui Carol II pe Tron? Razboi, greve, regim pseudomilitar, Lege Martiala, partide
care apar, cstiga alegerile si dispar, campanii electorale sngeroase, antisemitism, demonstratii de
strada, sterilitate si bascalie parlamentarista, coruptie la cel mai nalt nivel politic, doua partide
majore n lupta, folosind toate mijloacele denigrarii. Ce democratie au vazut ei sau cei nascuti
dupa 1930? Un rege corupt si o camarila care manevra partide figurante, un Parlament si un
guvern fara nici o autoritate. Sa facem apel la marturia unui contemporan, Nicolae Carandino,
director al ziarului Dreptatea si atent observator al lumii romnesti: "Cnd ma uit napoi, mi vad
copilaria sfsiat de primul razboi mondial, de ocupatia germana, tineretea traind repercusiunile
economice ale crizei din Wall Street si maturitatea suportnd succesiv ecourile fascismului, ale
hitlerismului. Dar, prin 1930, eram departe de a banui toate loviturile pe care mi le rezerva
destinul. Sensibilitatea noastra juvenila era grav jignita de manifestarile exterioare ale burgheziei
posedante. Toate usile se nchideau n fata solicitarilor tinere. Noi trebuia sa suportam, direct si
indirect, consecintele crizei mondiale. Pentru cei bogati se deschidea perspectiva dezagreabila a
micsorarii dividentelor, a renuntarii eventuale la o calatorie n strainatate sau la un Lincoln;
pentru noi se punea nsa, zilnic, problema casei, a pinii, a familiei ntemeiate sub amenintarea
lipsei si a mizeriei"2. Daca asa gndea un om de Stnga, ce trebuie sa fi fost n mintea lui Corneliu
Z. Codreanu? ntr-o alta parte a intelectualitatii, imaginea societatii romnesti interbelice primea
nuante radicale. Nichifor Crainic a fost unul din purtatorii de cuvnf. "Democratia consumatoare
a bunurilor publice si incapabila sa creeze, socialismul parazitar, comunismul amenintator,
iudaismul exploatator, francmasoneria cu banditismul ei ocult si tradator de neam, abuzul de
autoritate si mezalianta de pe Tronul tarii - toate au aparut cu masca sfsiata de viguroasele
condeie ale redactiei mele"3. Aceasta optiune radicala avea sa domine cel de-al doilea deceniu al
perioadei interbelice, deceniul de criza structurala profunda, deceniul prabusirii politice,
economice si teritoriale.

Din ntreaga populatie matura a Romniei de astazi, tofi cetatenii care sunt mai tineri de 63 de ani
s-au nascut sub regim dictatorial. Altfel spus, imaginea autentica asupra sistemului democratic n
Romnia nu este detinuta dect de un numar extrem de restrns de pensionari. Lipsiti de model
autohton si de o traditie institutionala vie, cu cine si cu ce sa reconstruiesti sistemul democratic n
Romnia? Acesta este si principalul motiv pentru care imaginea despre democratia romnesca
este astazi aproape exclusiv fictionara, continund sa slujeasca propagandistic cauze politice
curente. Totodata, n lipsa unei traditii democratice autohtone, actualele generatii politice cauta
din nou un model strain.

Este bine sa stim unde am gresit. Iluzionndu-ne n continuare cu legende, nu vom reusi sa
schimbam acest curs nefericit al istoriei. Faptul ca sistemul democratic nu a ajuns niciodata la
maturitate n Romnia a permis interpretarea libertatilor sistemului drept o cale spre abuz,
sistemul fiind mereu invocat drept model, iar defectiunile sale mereu folosite pentru
"amendamentele" la uz.

Un alt subiect de imagologie, cu consecinte mai mici n mentalitate, dar cu efecte majore n
administrarea statului, este problema liderului. Moartea lui Ionel I.C. Brtianu, cum afirma cu
regret Constantin Argetoianu, "a schimbat toata situatia politica n Romnia. Ionel Bratianu
ajunsese un fel de dictator ocult, care, sub forme constitutionale, avea tara n mna"4. ntr-adevr,
moartea marelui lider liberal lasa un gol autentic, nu declarativ, n politica romneasca. Se
ntmpla n 1927 ceea ce se ntmplase n 1866, cnd a plecat domnitorul Cuza, si criza politica a
lasat tara timp de trei luni fara conducere. Doua cete de turci daca intrau atunci n tara, n frunte
cu un bas-bulucbas, ar fi schimbat soarta Principatelor Romne, atta dezordine si lipsa de
autoritate se instalase. sase decenii dupa moartea lui Brtianu, disparitia lui Nicolae Ceausescu
produce aceeasi debandada. Ce raspuns putem da unui astfel de colaps al autoritatii, prin
disparitia unui om'? O posibila explicatie a fost oferita chiar n cazul Nicolae Ceausescu. Liderii
autoritari de tip Cuza, Bratianu, Ceausescu (cu toate marile deosebiri dintre ei), au reusit sa
concentreze puterea n mna lor de o maniera care "a nghitit autoritatea", politicienii, birocratii si
populatia canalizndu-si sperantele si respectul spre ei, ca sursa unica a puterii. Experientele
zilnice ale cetateanului n contact cu aparatul birocratic, care au fost mereu o expresie cotidiana a
conflictului stat-societate, 1-au facut pe individ sa nteleaga faptul ca la conducerea trii se afla o
personalitate paternala, singura capabila sa rezolve problemele si de care se leaga orice speranf
sociala. De altfel, asa cum am dezvoltat prin analiza n volumele precedente, statul birocratic si
bugetar, pe care 1-a avut si nca l mai are Romnia, nu putea evolua dect prin vointa si opera
luminata a unui conducator sau prin proiectia falsa n rndurile populatiei a imaginii lui de lider
luminat. A fost si cazul Iui Carol II. n ciuda defectelor lui evidente si a trecutului infamant,
populatia 1-a aclamat mult timp. Asta, pna s-a trezit fara aparare militara si cu tara sfsiata
teritorial. Acelasi simptom s-a nregistrat si n cazul arestarii lui Ion Antonescu. ara nu i-a
acordat nici macar un oftat. Iata de ce, caracterul improvizat si nesigur al sistemului democratic
n Romnia a putut produce caderi politice de o asemenea anvergura n urma disparitiei liderului
sau autoritar si de ce, n ultima instanta, dupa Carol II a urmat un general n rezerva cu mari
probleme de sanatate si de pregatire politica, considerat nsa un "salvator al neamului". In acelasi
plan, s-a nscris si performanta politica a Partidului National aranesc, deosebit de activ si
eficient n Opozitie, dar o catastrofa chd ajungea la guvernare. Dupa disparitia sistemului bipolar
de putere, att de caracteristic democratiei moderne autentice, prin iesirea din scena a Partidului
Conservator - adica, odata cu aparitia Romniei Mari - si pn astazi, n anul 2002, Opozitia a fost
n permanenta foarte slaba, iar Puterea foarte puternica. Transferul de putere s-a produs exclusiv
prin uzura la guvernare, nu prin meritele Opozitiei. Aceasta realitate ncuraja regimul personal
autoritar. Pe aceasta sinusoida, Romnia este expusa si n viitor la caderi politice grave si,
implicit, la fenomene de tip lovitura de stat sau revolta populara.

A ramas n mentalitatea curenta sa consideram intervalul 1920-1938 drept "perioada interbelica",

cu toate ca, strict cronologic, ea s-a ntins pn n 1940. Anul 1923 este preferat ca jalon pentru ca
atunci a fost data Constitutia democratica. Anul 1938 este ales pentru ca ar fi reprezentat
momentul de vrf al dezvoltarii economice. Chiar daca nfatisarea simpla a primelor cifre arata ca
epoca este mai mica de doua decenii - oricum, infim n istoria unei tri - acestei perioade i s-a
atribuit o importanta sporita h istoria moderna a Romniei. Gloria ei vine din urma n
contemporaneitatea primului deceniu al secolului XXI din doua surse: 1. Proiectia n mentalul
colectiv a imaginii ca n 1938 Romnia ar fi atins un vrf al dezvoltarii sale economice si 2.
Concentrarea ntr-o perioada scurta de timp a unui boom cultural romnesc fara precedent.

Realitatea frustra a Romniei interbelice, ca stat, a fost nsa aceea a unui sistem administrativ
clientelar condus de un grup restrns de indivizi, constituiti n camarila, n fruntea carora se afla
un cap ilegitim al statului, Caro! II. Regimul politic, la rndul sau, se ndepartase substantial de
sistemul democratic, corpul partinic al trii intrnd h etapa oligarhiei politice. Oligarhia politica
apare atunci cnd institutiile fundamentale ale statului - Parlamentul, Guvernul si Justitia - sunt
rezervate unui grup constant de oameni politici, mult timp aceiasi, care, n ciuda asezarii lor n
partide cu denumiri diverse, urmaresc doar obtinerea si detinerea Puterii h scopurile proprii
acelui grup. Pe acest esafodaj limitat, ideologia, doctrina sau programele partidelor se fluidizeaza,
nu mai cunosc diferente de fond, sau devin doar sloganuri propagandistice, menite sa ascunda
atingerea scopurilor si finalizarea intereselor proprii prin exploatarea Puterii, n acelasi context,
trecerea unor oameni politici de la un partid la altul, tradarile, furtul programelor sau dizolvarea,
fuziunile si aparitia unor noi partide, dar formate din aceiasi oameni, nu afecteaza mecanismele
oligarhiei politice, n interiorul ei, h pofida aparentelor divergente publice, politicienii sunt
solidari, stiu s-si apere mpreuna statutul si privilegiile, joaca pna la capat att comedia
confruntarii parlamentare, ct si vodevilul respectului reciproc. Sub regimul tiraniilor, oligarhia
politica este precis identificabila si relativ usor de ndepartat, de regula prin revolte populare sau
revolutie. Marea literatura sud-american si are sursele din aceasta realitate, iar Gabriel Garcia
Mrquez sau Mario Vargas Llosa sunt cronicarii inspirati ai acestui fenomen. Mai greu este ca
populatia sa identifice cu claritate existenta oligarhiei politice - si sa o rastoarne - atunci cnd
fenomenul apare n interiorul sistemului democratic. Mai precis - n perioada de criza a
sistemului, n momentul configurarii esecului sau, ca solutie de administrarea a unui stat.
Demagogia, asadar, a fost instrumentul de adormire a reflexelor societatii, n miezul ei s-a gasit
mereu problematica nationala - diluata, amestecata si varsata propagandistic populatiei. Chd
diferite grupuri sociale au protestat, li s-a aratat Constitutia, li s-au citit paragrafe de legi, li s-a
pus n fata forta militara, n numele democratiei. Paradoxul vietii politice romnesti este ca, prin
efectul desincronizarii Constitutiilor cu realitatea sociala, represiunile s-au facut n numele legii.

Desi la suprafata exista un Parlament, felul n care erau alesi parlamentarii devenise de mult un
proces viciat, ca sistem. Sa nu uitam ca Romnia a cunoscut alegeri cu adevarat libere abia n
1996! Orasele si satele Romniei interbelice erau, practic, devastate de valul electoral, bataile,
abuzurile de tot felul, falsificarea rezultatelor fiind nu numai mereu identificate si reclamate, dar
si recunoscute. Acesta este un mare semnal de alarma pentru ntelegerea lucida a slabiciunilor cu
care a intrat Romnia n epoca celui de-al doilea razboi mondial. Pentru exemplificare, sa alegem
un caz si un om cu imagine credibila: Grigore Gafencu. Iata cum descrie el campaniaelectorala
din 1931, n care a candidat pentru Camera Deputatilor la Caliacra: "S-au arestat delegatii si
candidatii, s-au furat urnele si cartile de alegatori, s-au batut mai ales, s-au schingiuit si snopit sub
lovituri de ciomege sute si mii de alegatori. [...] Am fost respins de la sectiile de votare cu
baioneta n piept. Un colonel isteric - Bolintineanu - urla de dimineata: dati-i ndarat, spargeti
capetele cu patul pustii. La o sectie - singura! - delegatii au patruns n urma judecatorului. Au
fost dati afara de judecator si de un capitan de infanterie. Pretutindeni, jandarmii si armata,
comandati de batausi, brutalizau, amenintau si mpiedicau de la vot cetatenii. Sub ochii mei se
petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de lasitate abjecta. Parea o revolutie a uniformelor
militare si administrative, o revolutie a statului, prin organele sale constiente si inconstiente,
mpotriva cetateanului civil. [...] La fiecare miscare eram arestati si trebuia sa ne liberam cu
forta. La Sectia de votare Ceamurlia suntem opriti de soldati din cavalerie. Se ncarca n fata
noastra carabinele. Doi batausi macedoneni, dintre care unul, un criminal cunoscut, comanda
armata"5. El nsusi, Grigore Gafencu, a fost nevoit sa se narmeze si sa-si foloseasca revolverul
pentru a scapa cu viata din judetul unde candida din partea PN. De fapt, liberalii se razbunau
pentru felul salbatic n care se comportase PN la alegerile din 1929: "n timpul campaniei
electorale s-a nregistrat un fenomen interesant: satenii, convinsi ca, n sfrsit, aveau guvernul lor,
national-trnesc, prezidat de luliu Maniu, nu au acceptat ca n localitatea lor sa faca propaganda
partidele din opozitie. La marginea satelor se constituiser grupuri de tarani narmati cu ciomege,
sape si coase, care interziceau pur si simplu reprezentantilor partidelor din opozitie sa intre n
sat"6, n campania din 1929, sub teroarea "comisarilor politici" ai PN s-au nregistrat cele mai
grave incidente electorale din istoria Romniei moderne. Imediat ce se ntrunea Parlamentul,
lucrurile se potoleau, intrau n faza de lupta surda pentru Putere, pn ce un factor extern acestuia
- o putere straina, guvernul sau regele - hotara sa strice jocul. Sub imaginea de grandilocventa a
Parlamentului, conservata n fantezia publica, n salile celor mai importante decizii se petreceau
lucruri de mahala. Ziaristul Nicolae Carandino a asistat la cteva scene: "O amintire mi staruie n
minte despre acest Robu, printul batausilor gogo-cuzisti. Eram n incinta Camerei, martor la o
agresiune. Robu frngea niste scaune si batea cu picioarele respective ceva deputati. Furlugean,
chestor al Camerei liberale si nsarcinat n aceasta calitate cu paza, s-a apropiat de grup si, cu un
aer de suprema indiferenta, a prins ntre degete bicepsul robului. Dintr-odata acesta s-a oprit si,
fara sa lase din mna prada, a ntors ochii cu mai mult respect dect spaima, si gasise nasul. Dupa
ce bataia s-a potolit, chestorul si cuzistul s-au plimbat alene pe culoar. Discutau si si pipaiau
muschii"7. Altadata, la o interventie profesionista si serioasa pe probleme de buget a lui Virgil
Madgearu, contraargumentul "parlamentar" si "responsabil" al lui Constantin Argetoianu a fost
acesta: "... s-a ridicat de pe banca ministeriala si a spus o fraza: Sa ma pupi n c..."8. si, cu toate
astea, inclusiv astazi, lumea plina de violente verbale si fizice, de bascalie si lasitati a
Parlamentului interbelic este prezentata drept model.

Dupa doi ani si jumatate de la prima sa experienta electorala, n decembrie 1933, Gafencu va
candida pentru Senat n acelasi loc unde fusese batut si gonit. De data aceasta nsa - tipic pentru
relatiile care se stabilesc n interiorul oligarhiei politice - Gafencu l suna pe seful partidului
inamic, nimeni altul dect prim-ministrul I.G. Duca, si i cere s-i permita victoria n Caliacra.
Duca i va transmite prin fratele sau, Grigore Duca, cu superioara marinimie: "Fii linistit, am dat
ordin ca prietenul tau sa fie lasat n pace!"9. Ca prin farmec, batausii dispar, primarul si ofiterii
care l maltratasera n 1931 devin acum extrem de politicosi. n mijlocul chefului de la crciuma
"Paradis" din Bazargic, organizat n cinstea alegerii lui Gafencu, la care participau si adversarii,
seful politiei locale l trage deoparte si l anunta cu voce stinsa asasinarea prim-ministru-lui I.G.
Duca de catre legionari pe peronul garii din Sinaia, nchipuiti-v ca n finalul Scrisorii pierdute, la
mijlocul chefului, se anunta moartea lui Zaharia Trahanache. ntregul sens al piesei ar fi
schimbat, toate evenimentele comice ducnd acum spre consecinta tragica finala. Asadar: moartea
lui Duca a fost destin, ntmplare nefericita, nebunie sau consecinta'? Aceasta va fi si de acum
ncolo marea ntrebare a istoriografiei romnesti, de cte ori va ajunge n punctul unde sunt
judecati legionarii lui Codreanu.

S-a scris ndelung despre marele salt economic facut de Romnia sub domnia lui Carol II. A
existat, fara ndoiala, o crestere accelerata a productiei industriale, dar n mic, de la subdezvoltare
Ia un nivel de dezvoltare mediu. Sentimentul saltului si imaginea cotidiana imediata a acestuia i-a
ametit pe multi. Apoi s-a trecut la fel de repede la risipa. Disparitia nefireasca a lui Ionel I.C.
Bratianu si a lui Vintila Bratianu, precum si venirea la putere prin santaj international a
taranistilor, au compromis aplicarea principiului "prin noi nsine", destinat unui salt decisiv al
economiei nationale. Romnia a intrat n faza critica a capitalismului financiar, devenind
dependenta n totalitate de masive mprumuturi externe, necesare stabilizarii monedei, stpnirii
inflatiei, consumului intern. Acelasi Grigore Gafencu avea sa recunoasca plin de amaraciune
ca tara se afla "pe pragul unei rusinoase capitulari n fata capitalului international". Banca
Nationala a Romniei supravietuia numai prin sustinerea bancilor de emisiune europene, care,
binenteles, o ajutau, dar o si controlau. Asa cum arata Mihail Manoilescu, Romnia birocratica si
bugetara facuse un salt imens n timp, prin etapele capitalismului, dar le si consumase rapid,
nemestecate. Relund, dar la dimensiuni uriase, metoda camarilei corupte din jurul lui Alexandru
loan Cuza, n materia raporturilor cu capitalul strain, noua camarila regala din jurul lui Carol II
"vamuia" orice investitie majora n Romnia. O parte din sumele platite pentru exploatarea de
catre straini a monopolurilor statului se ducea la consumul intern din acel domeniu, inclusiv la
constructia de sedii, o alta parte intra n conturile personale ale camarilei si ale regelui, iar alta
parte era destinata propagandei, cultului personalitatii si filantropiei culturale. Ca o acoperire a
actelor de coruptie, ca o transformare a afacerilor murdare n generoase sponsorizari, procente ale
fiecarei tranzactii ilegale erau dirijate catre programele culturale. Spectaculoasa explozie a
culturii romne din perioada interbelica, dincolo de aspectul sau exuberant, a avut si rolul
propagandistic de a crea impresia ca finantarea ei provine din mersul excelent al economiei
romnesti. Fundatia culturala a lui Carol II era, n realitate, o institutie de spalarea a banilor
murdari. Ea sprijinea marile valori, lansa si mediocritati pentru a le face foarte populare, dar, n
acelasi timp, le cumpara si le exploata n scopuri propagandistice. Un singur exemplu: este
adevarat ca Cezar Petrescu a scris ntunecare, dar a scris si rusinosul Cei trei regi, n care
lingusirea lui Carol II atinge marginile absurdului, dezertorul de pe front si aventurierul ajungnd
ba parintele soldatilor din transee, ba salvatorul satelor si al plugarilor, ba domnitorul cobort din
cer. n acest interval, seful Ministerului Propagandei a fost Jean Pangal, Mare Maestru al Marii
Loji Nationale din Romnia si Suveran General Comandor al Supremului Consiliu de 33 din
Romnia, o personalitate autentica, n stare sa transforme biografia catastrofala a lui Carol II ntr-
o legenda credibila. Aceasta nu a putut tine nsa loc de guvernare responsabila. Cnd cineva
vorbeste despre vrful economic din 1938, trebuie imediat sa se ntrebe daca o tara cu economie
nfloritoare, cu democratie si armata puternice se poate prabusi n numai doua luni, asa cum s-a
prabusit Romnia n 1940. si ce anume descopeream noi n 1940, cnd Romnia Mare era
sfrtecat spiritual si teritorial n numai doua luni: o economie ruinata, care nu-si putea sustine
armata si o armata care nu-si putea apara teritoriul, rezervele bancare si masa monetara aflate n
suferinta, Basarabia abandonata economic, social si transformata n colonie de pedeapsa pentru
functionarii corupti, 80% din zona locuita a trii lipsita de cele mai elementare semne ale
civilizatiei - apa curenta, canalizare, curent electric, ncalzire centrala, drumuri moderne, n plan
politic - o clasa de politicieni nchisa n propria sa oligarhie si o miscare radicala a tineretului
nationalist, care o zdruncina din toate temeliile. Justitia facea figuratie, aceasta fiind perioada
celor mai stranii sentinte. Monarhia, stimata la suprafata si preocupata de ntretinerea imaginii ei,
cu fast, si ncheiase rolul. Dupa un rege glorios, a urmat o regina stralucita, apoi un rege copil
detronat de tatal sau, urcat ilegitim pe Tron, o anularea a domniei legitime a copilului si a
legitimitatii statului ntre 1927 si 1930, inclusiv cu transformarea regelui n mostenitor al
Tronului. Regele s-a nconjurat imediat de o camarila veroasa, cu care a condus statul, apoi a
cedat provizoriu prerogativele sale fiului, fara sa abdice, n timp ce seful nencoronat al statului a
devenit un general, Ion Antonescu. Cnd acesta a fost nlaturat, regele nelegitim revendica din
nou Tronul, dar ocupantul sovietic hotaraste s-1 recunoasca drept rege pe Mihai I, pha atunci
rege neconstitutional, devenit din 30 august 1944 garant al unei Constitutii care nu se aplica. ara
era condusa de naltul Comandament Aliat (sovietic), ntr-un plan secundar, dar totusi autentic,
tnrul rege avea un frate mai mare n viata cu drepturi constitutionale la Tron. Cam aceasta este
povestea reala a legitimitatii Monarhiei romne ntre 1927 si 1947. Cele doua decenii de
simulacru sunt cauza usurintei cu care a fost ndepartata Monarhia, fara nici o reactie din partea
populatiei si fara sa lase alte urme dect cteva grupuri razlete de luptatori n munti, care i
ramasesera loiali regelui lor si democratiei fictive, precum si nostalgia ctorva degringolati
contemporani.

Numai aceasta imagine poate explica prabusirea statului romn ntr-un timp att de scurt. Alta nu
avem. Paginile de istorie care glorifica perioada interbelica ramn complet inexplicabile, ca si
pentru alte situatii n care legenda istoriografic si dorinta expresa de eroizare a evenimentelor
este urmata de explicatii jenante pentru catastrofele care le-a urmat acestora. De cele mai multe
ori, se bate moneda pe rul venit din afara. Astazi avem posibilitatea sa privim lucid lucrurile n
fata - macar pentru a nu repeta erorile - si mai avem si puterea exemplului trait de generatii
contemporane. Imaginea de prosperitate si libertate a perioadei interbelice, simultana unui regim
autocratic, corupt si neconstitutional, este perfect similara asa-numitei "perioade de liberalizare"
din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si din primii ani ai lui Nicolae Ceausescu.
Magazinele erau pline, se chefuia bine n familii si prin restaurante, se facea sport cu mare succes
international, se construia enorm si repede, se publicau carti fundamentale ale literaturii
universale, se tipareau carti romnesti n tiraje ametitoare, se facea muzica multa si de calitate, la
televiziunea nationala se difuzau aproape toate filmele premiate cu Oscar. La un moment dat,
relatiile Romniei cu Statele Unite au devenit privilegiate, pentru ntregul lagar comunist.
Republica Socialista Romnia era singurul stat comunist din Europa care avea un acord cu Piata
Comuna. Cine ar putea spune nsa ca regimul politic era nvestit de popor, ca natiunea se bucura
de libertatile fundamentale, ca economia socialista functiona pe baze realiste, ca n spatele
exploziei culturale nu se aflau compromisuri, altfel de neacceptat'? Iluzia avea la baza finantarea
conditionata facuta de URSS, furnizarea preferentiala de petrol si gaze naturale, precum si
mprumuturile externe occidentale n valoare de 11 miliarde de dolari. Se adauga la secretul
"succesului" si o dependenta de institutiile financiare internationale, care, n momentul trezirii la
realitate a lui Ceausescu, au costat natiunea romna un efort epuizant pentru plata datoriei
externe.

Altfel spus, romnilor le-a iesit pe nas "perioada de liberalizare" si au pltit-o cu vrf si ndesat, n
1940, spre deosebire de 1989, n loc de revolutie instigata si organizata din exterior, am avut o
agresiune militara directa a Uniunii Sovietice si o cedare la amenintarea cu forta militara. Statul
nu a avut forta sa se opuna, iar cetatenii sai au continuat sa moara eroic n razboaie calde si reci,
aparnd, n realitate, doar patria ideala pe care o aveau n suflet. De aceea, istoria crizelor
sistemului politic din Romnia si, n particular, a loviturilor de stat este att de important sa fie
scrisa fara menajamente.

Tabloul realist al nivelului de civilizafie

Segmentata pe diferite intervale cronologice, imaginea perioadei interbelice s-a construit n

principal pe propaganda multicolora la adresa domniei lui Carol II ntre 1930 si 1938. Trebuia
aratat cu perseverenta ca aducerea lui Carol II pe tron prin lovitura de stat era o necesitate si ca a
avut drept efect att salvarea natiunii, ct si perspectiva dezvoltarii economice. Pn n 1930,
Romnia ridicase 172 de orase, dintre care numai sase aveau (putin) peste 100 000 de locuitori,
aspect al subdezvoltarii urbanistice si argument suplimentar pentru afirmatia ca functionam, de
fapt, ca un stat rural. Opt ani mai trziu "ancheta sanitara din 1938 a stabilit ca, din 176 de orase,
74 erau lipsite de alimentare cu apa curenta, iar 123 nu aveau canalizare. In mahalale, apa se
aducea de la fntni sau de la cismele amplasate n capatul strazilor. Lumina electrica nu ajungea
n aceste zone. n Bucuresti, din 670 strazi, 371 erau luminate si 299 nu aveau lumina electrica.
Situatia era mult mai grava n orasele mici"10. Sa retinem si faptul ca, n timpul primilor opt ani
de domnie ai lui Carol II, au aparut doar patru orase. Burghezia trii, compusa din mari
industriasi, mari comercianti, bancheri, mari proprietari agricoli, ingineri particulari, economisti
particulari si rentieri reprezenta doar 0,12% din populatia Romniei, cifra simpla si dezarmanta
care arata clar imaginea unui stat care nu este, cu adevarat, capitalist. Din acest stupefiant 0,12%,
aproape jumatate era compusa din marii proprietari de pmnt.11 Din aproximativ 18 000 000 de
cetateni, 13 000 000 lucrau n agricultura, 600 000 erau functionari si restul constituia o masa a
bugetarilor, divers mpartita profesional. Chiar n rndurile burgheziei si ale pseudoburgheziei -
membri ai meritocratiei medii - peste 63% depindeau de bugetul statului12. S-au nregistrat
rezultate spectaculoase n productia industriala, dar ele proveneau cu un procent zdrobitor din
comercializarea rezervelor naturale si din prelucrarea inferioara a acestora: "La petrolul si lemnul
din Vechiul Regat s-au adaugat bogatiile Transilvaniei (mine de fier si metalurgia Vaii Jiului,
metale neferoase, huila si sare). Sub impulsul liberalilor, reconstructia postbelica a fost rapida, iar
nivelul de viata, ridicat. Din 1923 pn n 1938 productia industriala s-a dublat, dar a ramas n
venitul national inferioara agriculturii: 30% la 38%"13. n ciuda viziunilor sale partizane asupra
vietii politice romnesti interbelice, Eugen Weber a observat cu precizie realitatile economice:
"...politica economica a trii n perioada interbelica a fost dominata de un mic grup de economisti
apartinnd clasei de mijloc, formati n universitatile din Germania. Indiferent de partidul n cadrul
caruia au optat s-si realizeze cariera, toti mpartaseau idei similare cu privire la industrializare si
protectionism, ceea ce i facea sa aiba tendinta de a-1 sacrifica pe taran n favoarea intereselor
industriale si comerciale. Dar saracia taranului excludea posibilitatea dezvoltarii unei piete
interne; lipsa unor planuri de perspectiva a mpiedicat cresterea rationala a resurselor nationale si
a lasat industria sa se dezvolte sau sa stagneze la ntmplare si nu corespunzator nevoilor. O
dezvoltare exista, dar era vorba de una anarhica, costisitoare, risipitoare, care se gasea cu mult n
urma fata de alte economii comparabile, ntre 1926 si 1939 venitul per capita a sporit cu 35% n
Bulgaria, cu 11% n Grecia si doar cu 8% n Romnia"14. Saltul economic al trii a fost vizibil
sub regimurile liberale. Mai nti a existat scurta perioada postbelica n care a functionat
principiul "prin noi nsine" si care a scos statul din criza economica. A urmat colapsul de sub
guvernarea taranista, accentuat de efectele crizei mondiale. Momentul de vrf al cresterii
economice s-a produs sub guvernarea Tatrescu, dar ntr-un mod nesanatos. Cifrele saltului facut
de Romnia n economie ntre 1932 si 1938 sunt impresionante la prima vedere: "Valoarea
productiei globale a industriei si meseriilor a crescut n 1938 cu aproape 82%, iar a agriculturii si
padurilor cu circa 70%"15. Mai ales n industria metalurgica valoarea productiei a crescut cu
peste 260%, principalul client fiind Armata. Am ales doar cteva cifre spectaculoase, nsa
realitatea lor consta n saltul de la nimic sau foarte putin la ceva, si acela insuficient, n plus,
dezvoltarea avea defecte structurale: "lipsa totala de corelatie ntre rentabilitatea privata si
productivitate, n sensul ca realizarea interesului optim pentru capitalist nu coincidea si cu
interesul optim national, ntre interesele individuale si cele generale existnd o contradictie de
nenlaturat n conditiile sistemului economiei capitaliste si a actiunii legilor obiective proprii
modului de productie capitalist"'. Tradusa ntr-un limbaj actual, observatia pune n lumina
fenomene tipice capitalismului salbatic, n care economia unui stat este exploatata mai mult
pentru realizarea venitului rapid si substantial al investitorului si care ia apoi o alta directie dect
economia nationala, sarcina principala a investitiei revenind aproape exclusiv Bugetului. De fapt,
sub domnia lui Carol II dezvoltarea economica s-a desfasurat printr-un circuit al valorilor
economice care pornea de la Buget, de unde se dadeau marile comenzi dirijate spre firme legate
de camarila, firmele realizau venituri substantiale, din care mare parte se ducea n conturi
personale interne sau externe ale patronilor, alta parte se ndrepta spre camarila si rege, iar
produsul comandat de stat ajungea la client (cel mai important fiind Armata) unde se transforma
n mijloc fix, nu producea nimic mai departe. Alta parte a productiei - de exemplu, locomotivele -
se ndrepta spre servicii, iar alta parte spre consum. Dintr-un astfel de circuit, controlat strict de
camarila si de rege - adica centralizat - nu se putea naste dect un sistem industrial monopolist, n
care principalul motor al capitalismului, competitia, lipsea, "n industria metalurgica,
ntreprinderile monopoliste detineau 98% din capitalul investit, foloseau 86% din forta motrice si
controlau 44% din valoarea productiei."17 Sistemul monopolist, n care un numar restrns de
firme detinea n mod artificial controlul productiei industriale, nu se putea mentine dect printr-un
sprijin decisiv din partea statului. De aceea, regimul lui Carol II aplica unul din cele mai
restrictive mecanisme vamale si de taxe, pentru a proteja rentabilitatea artificiala a industriilor
clientelare. Daca la acest tablou adaugam faptul ca majoritatea activitatii comerciale si de
industrie mica era dominata de evrei, vom avea o cu totul alta imagine despre saltul economic al
Romniei interbelice. "Romnul se ocupa cu agricultura sau era slujbas la stat. n schimb, mult
mai nefasta era activitatea partidelor politice pentru locuitorii trii. Aceste partide, n special cel
liberal, nfiintau, la adapostul unor bariere vamale prohibitive, industrii care fabricau articole de
consum de calitate absolut inferioara si la preturi astronomice. Statul avea mijloace fiscale pentru
a lovi n plutocratia evreiasca, nsa aceste masuri nu conveneau pentru ca ar fi lovit si n
politicienii si latifundiarii plutocrati romni." Cu precizarea ca referirea la partidul liberal acopera
generic si imperfect guvernarea Tatrescu, trebuie subliniat ca imaginea produsa de aceste surse
nu este alta dect a statului birocratic si bugetar, nicidecum a unui stat capitalist n dezvoltare.
Cifrele cele mai elocvente sunt nsa acelea comparative. Decalajul mare dintre Romnia
interbelica - prezentata n legende drept o forta economica europeana, a carei moneda era la
paritate cu valutele occidentale! - si statele capitaliste dezvoltate se traducea ntr-o productie
industriala pe cap de locuitor de 7,3% mai mica dect a Frantei, de 8,5 ori mai mica dect a
Germaniei prabusite si de 12 ori mai mica dect a Marii Britanii. Prezentata ca mare producatoare
agricola, Romnia recolta n 1938 doar 12,6 chintale de gru la hectar, n timp ce Danemarca, un
stat fara traditie cerealiera si cu suprafete mult mai mici, recolta 35,1 chintale la hectar.
Comparatiile cele mai socante nu sunt nsa cele cu statele occidentale dezvoltate, ci acelea cu
statele din zona. "n jurul anilor 1933-1935, nzestrarea agriculturii cu tractoare era de peste 3 ori
mai mica dect n Ungaria, Cehoslovacia si Germania"19, n sfrsit, n anul de vrf 1938, "venitul
national al Romniei era de aproape doua ori mai mic dect al Cehoslovaciei si Ungariei"20.
Aceasta situatie nu a fost complet acoperita de propaganda. Ctiva economisti valorosi au atras
atentia asupra dezvoltarii nesanatoase a capitalismului n Romnia. Cei doi mari economisti
romni ai acestei perioade au fost Virgil Madgearu si Mihail Manoilescu.

Virgil Madgearu accepta realitatea societatii romnesti subdezvoltate si propunea o viziune

socialist-rurala a tarii, astfel nct Romnia sa treaca la o politica de dezvoltare economica cu
bazele n cooperative agricole de productie, aducnd statul la o bunastare determinata organic nu
numai de preponderenta agriculturii, dar si de nivelul ridicat de modernizare a exploatarii
agricole. Viziunea pornea de la realitate si cauta o solutie pentru ceea ce putea sa faca statul
romn n perioada interbelica, nu pentru ceea ce-si dorea sau visa clasa politica. Opera economica
a lui Virgil Madgearu este, de fapt, un prim semnal de alarma profesionist la pericolul prabusirii
economiei romnesti sub greutatea structurii defectuoase a statului si a incapacitatii ca acest stat
slab sa raspunda marilor agresiuni externe, cautnd cu eforturi imense sa dezvolte o industrie
capitalista performanta ntr-un loc unde momentul prielnic a fost pierdut n decenii de reforme
aproximative. Ca mereu n doctrinele taraniste, ce s-au tot enuntat n politica romneasca,
Madgearu ofera solutia statului agrarian: "Cnd tesatura fundamentala a organizatiei economice
este formata de milioane de economii familiare taranesti, care nu cunosc aproape deloc sistemul
salariatului si au o conceptie deosebita despre profit si rentabilitate, iar ntreprinderile economice
nu sunt elementul predominant n viata sociala, cnd, prin urmare, ordinea economica nu este
capitalista, ci social-agrara, Statul aflat n aceasta situatie trebuie sa-si ornduiasc ntrega sa
politica, n asa fel nct sa deschida drumul larg pentru dezvoltarea, n primul rnd, a celulelor
fundamentale ale organismului social, a economiilor taranesti"21. Este reflexul n economie al
constatarii lui Nicolae lorga, n politica, si anume ca, n urma loviturii de stat din 1930, Romnia
a ncetat sa mai urmeze un plan de viitor si a cobort doar la gestionarea unei realitati imediate,
descurcndu-se. Stat social-agrar napoiat, din punct de vedere al capitalismului, Romnia ar fi
trebuit - n viziunea lui Madgearu - sa aplice un socialism prudent, controlat de un sistem
democratic aproximativ, dar care sa mpiedice alunecarea planului economic socialist spre
comunism. Nu a reusit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armnd Clinescu, considerau ca
proiectul de "stat taranesc" al acestuia este o "tmpenie". Grigore Gafencu, alt membru marcant al
PN, avea sa scrie n jurnalul sau, pe aceeasi tema: "Acest salt de la un extrem la altul, de la
taranii de azi, lipsiti de unelte si de pofta de munca, ducnd o viata de mizerie n sate nca pe
jumatate salbatice, la patura taraneasca stpnitoare de mine, izvor de lumina, de stiinta si de
civilizatie (universitatile si academiile la tara pregatesc aceasta opera de culturalizare
rurala!) vadeste o nchipuire bogata, n contrazicere, fireste, cu legile istoriei, cu att mai
cuprinzatoare nsa de devize politice, electorale si demagogice"22.

Mihail Manoilescu prezenta o viziune de Dreapta, nationalista, dar cu interes pentru dezvoltarea
industriala, capitalista a statului. El considera ca Romnia nu trebuie sa abandoneze planul
dezvoltarii economice, ntr-un raport echilibrat ntre industrie si agricultura, tara avnd potential
si, n plus, o perspectiva favorabila prin evolutia industriala rapida demonstrata de Italia fascista
si de Germania nazista n Europa. Acest exemplu european avea la baza nationalismul
antidemocratic si aspectele incipiente ale totalitarismului de Dreapta. Fara ndoiala, economistul
romn pornea de la aceeasi idee fundamentala a Dreptei conservatoare, conform careia saltul
economic spectaculos nu se poate produce dect prin conducerea autoritara a statului de catre o
elita responsabila si patriotica. Teoretic, Manoilescu a constatat doua slabiciuni majore ale
statului romn: o Romnie Mare inconsistenta si o Romnie Mare ieftina. Mi nti, aspectul
"cultural" al unirii: "A cere independenta si ntregirea nseamna pentru un neam a nu cere nimic.
Caci acestea se confunda cu7dreptul la existenta colectiva a neamului. Numai de aici n sus ncep
nazuintele ntr-adevr superioare si idealurile pozitive de afirmare a personalitatii si geniului
colectiv al unui neam. [...] Ct priveste realizarea Romniei ntregite, ea reprezinta numai o
nfaptuire pur formala, careia urmeaza sa i se dea de acum nainte continutul"21. Sec si dur, ca un
cristal: Romnia Mare era o constructie politica, diplomatica, recunoscuta international, ajunsa la
dimensiunile ei teritoriale firesti. Ea trebuia organizata economic si administrativ ca un stat
viabil. Scria atunci Mihail Manoilescu: "nchiznd definitiv ciclul revolutiilor pentru forma si al
revolutiilor pentru drepturi, neamul nostru va face saltul cel mai mare din istoria lui n ziua cnd
si va ncorda puterile ca sa atinga idealul calitatii"24. Nu 1-a atins nici astazi.

Din punct de vedere economic - scria atunci Manoilescu - "Romnia este, n primul rnd, tara
muncii ieftine", "tara materiilor prime ieftine", "tara combustibilului ieftin", "tara transportului
ieftin", pe scurt - Romnia ieftina, o tara care si vinde ieftin resursele naturale, consuma mai
mult dect produce si, mai ales, consuma aproape exclusiv din vinderea acestor resurse naturale,
n plus, capitalul, care ar fi trebuit sa produca dezvoltarea economica a statului, se afla n mna
strainilor, ca urmare a politicii iresponsabile a guvernarilor taraniste: "Politica economica
promovata de national-taranisti a avut rezultate dezastruoase. Pe fondul crizei economice
mondiale, cnd statele dezvoltate au luat masuri de protejare a economiei lor nationale, Romnia
a deschis portile n fata capitalului strain, a contractat mari mprumuturi externe, cu dobnzi
foarte ridicate, n 1932, circa 40% din bugetul tarii era rezervat pentru plata externa"25. Ultima
plata s-a facut n anul 2001, sub guvernul Adrian Nastase - trei sute de milioane de dolari - catre
Suedia, pe fondul unui santaj evident la cererile de finantare prin FMI si Banca Mondiala, n fata
acelei realitati economice anormale, care marca dependenta totala a Romniei interbelice de
marile cercuri financiare, Mihail Manoilescu vedea solutia n nationalizarea capitalului din
Romnia. Pornind de la constatarea ca "strainii sunt cu profitul, iar romnii cu impozitele", el
lansa o teza care va fi plasata curnd la baza legilor de romnizare: "Nationalismul economic pe
frontul intern, adica romnizarea vietii economice, nseamna trecerea veniturilor capitaliste din
minile strainilor (a strainilor din afara sau a evreilor din Romnia) n minile romnilor, adica o
operatie folositoare natiunei romnesti, n acest sens merita sa observam ca, din punct de vedere
al avantajelor economice directe, este mai mare pasul pe care-1 face tara atunci cnd trece dela o
industrie cu capital strain la una cu capital romnesc, dect atunci cnd trece dela o economie pur
agrara la o industrie cu capital strain"26. Manoilescu vedea, asadar, o Romnie cu mare potential
agricol, n care industria menita sa modernizeze si sa sprijine agricultura, prin contributia sa
sporita la venitul national, se afla n minile strainilor. Acestia transferau n strainatate toate
beneficiile obtinute n Romnia, astfel ca investitia n economia romneasca ramnea tot n
obligatia bugetului. Economistul romn arata, de fapt, ca industria de care are nevoie Romnia
exista, dar nu este a ei. Proiectul lui Manoilescu, chiar n conditiile existentei a doua dictaturi,
ntre 1938 si 1944, s-a dovedit nerealist si nu a putut fi pus n aplicare. L-au pus comunistii sub
Ana Pauker si Gheorghiu-Dej, dar nu prin trecerea proprietatii private straine n minile
proprietatii private romnesti, ci prin "nationalizare", termen impropriu prin care se ntelegea
distrugerea proprietatii private si trecerea ei n proprietatea statului. Asta face analiza istorica
mult mai dificila si responsabilitatea celor care au preluat puterea n 1990 mult mai grea. Din
perspectiva marxista, Lucretiu Patrascanu vedea perioada interbelica drept un timp al marilor
dezvoltari industriale, mai ales n industria grea, deoarece ea aducea o crestere cantitativa a clasei
muncitoare. Acest proces i ntarea convingerea n viitorul socialist al trii, pentru ca o marire
substantiala a numarului muncitorilor dadea posibilitatea unui continut numeric si pentru Partidul
Comunist, altfel o adunatura de alogeni, de frustrati romni si de agenti sovietici. Activitatea
Partidul Comunist, trimis n ilegalitate, depindea n totalitate de agentura sovietica, legendele
cunoscute ale suferinte]or ndurate de comunisti "n beciurile Sigurantei" fiind, n realitate, cteva
cazuri de spioni prinsi si condamnati. Dedesubtul adhc al mesajului dat de Lucretiu Patrascanu n
cartea sa Sub trei dictaturi era acela al constituirii unui partid comunist romnesc, compus din
muncitori romni. Este cumva paradoxal, dar pn la revolutia din 1989, industria romneasca s-a
sprijinit substantial pe navetist, de cele mai multe ori taran transformat dimineata h muncitor
industrial si redevenit n fiecare seara din nou taran. Daca ne amintim si cine a populat masiv
noile blocuri de locuinte muncitoresti, vom constata ca tema lui Lucretiu Patrascanu era ct se
poate de autentica. Astfel se explica si de ce anul 1944 a gasit Partidul Comunist cu un efectiv de
sub o mie de membri, muncitorii fiind atasati socialismului sindical si legionarismului. Era o
forma de adaptare la agresiunile orasului. Patrascanu observase destul de exact configuratia
statului romn bugetar si birocratic: "Statul nu apare sub forma de capitalist, ci de consumator.
Nu face investitii menite sa produca beneficii. Din bugetul statului, sub forma de masive
avansuri, plati anticipative de comenzi si prime de ncurajare, s-au defalcat, an de an, sume din ce
n ce mai mari, puse apoi la dispozitia initiativei particulare. O initiativa care lua nu rareori forma
de adevarat jaf n banii contribuabililor". Pozitia liderului comunist devine, poate, exponentiala
pentru fundatura n care ajunsese Romnia n asa-zisul an de vrf 1938: aprig adversar al
dictaturii regale, el vede solutia tot ntr-o dictatura, dar a proletariatului.
Un proces sanatos al dezvoltarii economice capitaliste a Romniei Mari nu putea fi condus dect
cu o elita politica si cu o elita intelectuala de forta. Care sunt marile nume politice ale perioadei
interbelice? Ionel I.C. Bratianu - mort n 1927; I.G. Duca - asasinat n 1933; luliu Maniu n eterna
opozitie, sterila si mai degraba distructiva; Averescu - consumat; lorga - compromis, Titulescu -
numai n strainatate. Au mai ramas ca amintire doi politisti, oameni de casa ai regelui corupt:
Gheorghe Tatarescu si Armnd Clinescu. Primul si datoreaza faima urii cu care a fost urmarit
de luliu Maniu _ probabil, pentru ca fusese martorul secret al tradarii "Marsului asupra
Bucurestiului" - cel de-al doilea, pentru ca a murit asasinat de legionari. Doar intelectualitatea
romneasca a reusit performanta remarcabila de a crea o elita culturala. Am excelat n filozofie,
arta, literatura, stiinte exacte. Ea a fost aproape n ntregime nationalista, nsa sub acesta elita se
casca un hau. Din aproximativ 300 000 de studenti scolarizati n perioada interbelica, doar 9,5%,
n rnedie, terminau studiile universitare cu diploma. Absolventi cu diploma la Drept erau doar
7,1% din cei nscrisi, la Teologie doar 5,9% (!), la stiinte doar 7,2%, la Litere doar 10,2%. O
adevarata boema, dar sa nu ne lasam amagiti de gravitatea cifrelor. Aceasta intelectualitate
minima era dominata de o uriasa patura mijlocie de o mediocritate agresiva, dedicata insistent
dependentei bugetare. Miscarea legionara si-a extras partizanii din aceste doua straturi, fara
capacitatea de a le aseza ntr-un sistem coerent, dincoace de extremism.

Ne-a mai ramas ca mostenire imaginea dezvoltarii nvata-mntului rural, scena copiilor de tarani
care mergeau la scoala, desculti, dar cu dragoste de carte. Fcnd apel la statistica realizata de
losif I. Gabrea pentru primul deceniu de dupa Marea Unire, Constantin Rdulescu-Motru avea sa
arate: "ntre anii 1921/1932 au fost nscrisi n medie anuala n scolile rurale (scolile au fost 11
104 n 1921/1932 si 13 777 n 1931/1932) un numar de elevi ntre l 245 914 si l 795 037. Am
avut astfel n timpul acestor zece ani un numar de aproximativ 16 000 000 de nscrisi. Dintre
acestia, au absolvit aproximativ numai 730 OOO"28. Uluitor! Din 16 000 000 de copii de tarani
trimisi la scoala din sat, doar 4,5% o terminau! Sa vedem situatia de la oras: "n scolile urbane,
situatia este ceva mai buna, dar fara sa se departeze prea mult. Aci, h aceeasi ani, am avut 2 227
000 elevi nscrisi, dintre care au absolvit 174000. Rezulta un procent de 7,8%! n scoli medii,
gimnazii, licee au fost nscrisi n aceeasi perioada l 243 911 de elevi, din care au absolvit doar 95
000. Asadar, doar 7,6% au absolvit nvatmntul mediu n primul deceniu de dup razboi. Acesti
copii cu educatie incompleta vor avea, n 1940, cnd Miscarea legionara va veni la putere, ntre
16 si 26 de ani, adica vor fi exact stratul social cel mai dinamic al tineretului tarii. Putem ntelege
acum de ce baza Miscarii legionare a explodat dintr-o data dupa 1937, precum si faptul ca
vinovatia pentru expunerea unei ntregi generatii de tineri la experimentul extremist si are
originea n erori politice si administrative facute cu mult nainte: peste 90% din tineretul tarii nu-
si terminase scoala! Putem ntelege, de asemenea, si de ce, dup instalarea dictaturii comuniste, a
fost nevoie de 20 de ani de programe de alfabetizare a tarii. Aceasta realitate se afla si la baza
ntelegerii unui anumit succes al comunismului, pornind de la fiul simplu de taran care era obligat
s-si urmeze scoala pna la capat, iar aceasta era gratuita, intra n facultate fara examen si
ajungea, sub o forma sau alta, activist al regimului, si terminnd cu fiul de taran racolat direct de
Securitate sau de organizatia de partid si crescut de ele n ura fata de vechiul regim, ndreptndu-
se vertiginos spre un colaps economic si politic, Romnia va cunoaste prima dictatura n 1938.
Originea ei politica se afla n lovitura de stat din 1930, nu att prin aducerea lui Carol II pe Tron,
ct prin lovitura data sistemului democratic, vietii partidelor, Constitutiei. Dupa actul din 7-13
iunie 1930 ele si-au pierdut complet credibilitatea si, n scurt timp, cum am vazut din memoriile
lui Nicolae lorga, sa fi vrut, si tot n-ar mai fi putut functiona. Puterea se concentrase n mna
camarilei conduse de Elena Lupescu, guvernele fcnd figuratie, iar Parlamentul - o penibila
scena de teatru comic, n 22 de ani de perioada interbelica (1919-1940), Romnia a cunoscut 33
de guverne. Dintre acestea, doar doua au avut un mandat ntreg de 4 ani - guvernul Ionel I.C.
Bratianu (19 ianuarie 1922-29 martie 1926) si guvernele Gheorghe Ttarescu (5 ianuarie 1934-28
decembrie 1937). Guvernele lui Ttarescu au cunoscut nu mai putin de 24 de remanieri. Refcnd
calculul, vom constata ca n cei 14 ani ai perioadei interbelice am avut 31 de guverne. Tot ntre
1919 si 1940 s-au organizat 11 alegeri generale, iar Parlamentul a cunoscut doar 2 legislaturi
ntregi! n nici un caz, nu este imaginea unei tari cu sistem democratic autentic!

Pentru a completa tabloul realist al perioadei interbelice, sa amintim ca, dupa primul razboi
mondial, Romnia Mare cunoscut reforma agrara, reforma electorala si o noua Constitutie.
Reforma agrara a atins aspecte de irational si iresponsabilitate, cutndu-se rezolvarea
promisiunilor facute taranilor n razboi, mobilizarea si cointeresarea acestora n momentul greu al
refugiului din Moldova. Pe de alta parte, reforma agrara a fost si un raspuns al statului la
agresiunea bolsevica, stiut fiind ca o clasa muncitoare substantiala nu aveam si ca bolsevismul ar
fi avut succes doar daca reusea sa rascoale taranii, asa cum se ntmplase n 1907. Practic, att
putea face statul n fata pericolului bolsevizarii: reforma agrara, vot universal si un guvern de
forta, cel al generalului Alexandru Averescu. Noua mproprietarire a taranilor venea din nou n
contradictie cu gradul de pregatire al societatii: "Solutiile preconizate se caracterizeaza printr-un
anumit radicalism ce nu se potrivea - dincolo de bunele intentii din acei ani - cu realitatile din
Romnia, att n ce priveste raportul de forte social-politic, ct si dorinta taranimii de a avea
pmnt n proprietatea proprie"30, ntr-adevar, o reforma agrara era buna si necesara, dar la
situatia reala a taranimii si agriculturii romne, reforma agrara facuta n graba imediat dupa
razboi nu a avut dect un singur efect: o grava lovitura data regimului proprietatii. Practic, vechii
si noii generatii de tarani li s-a aratat nca o data ca proprietatea privata poate fi desfiintata printr-
o lege. A lua peste noapte mosiile marilor proprietari si a le mparti taranilor a reprezentat atunci,
practic, ruinarea fundamentului regimului proprietatii n Romnia. Totodata, a lovit brutal si
iresponsabil tocmai n clasa cea mai puternica, n stare sa se opuna pna la moarte si prin toate
mijloacele comunismului. Temeliile economice ale aristocratiei, ale elitei economice romnesti
au fost aproape nimicite. Astfel, a fost distrusa Dreapta economica si politica a tarii, exact cnd
statul era cel mai violent atacat de mesajul marxist. Este usor sa gasim vinovatii n suprastructura
Puterii: regele Ferdinand era un figurant, iar Ionel I.C. Bratianu avea mari probleme de
credibilitate. Va trebui sa acceptam ca, ntr-o totala buna intentie din partea celor doi factori de
putere, tara iesise att de slabita din razboi, nct nu a avut alte solutii Ia dispozitie. Speranta sa a
stat nca o data n clasa politica. Cu simtul sau national att de fin, Take lonescu, el nsusi marea
speranta pierduta tragic a. curentului de Dreapta, avea sa creada ca generatia politica dinainte de
razboi, epuizata n "luptele sterpe inerente unei tri de arbitrar aziatic, de impostura si de ieftin si
echivoc politicianism si n stupidele compromisuri cotidiane cu o lume maliata si umoristica, cu
o biata vermina de apelpisiti si de cabotini politici carnavalesti"31, avea sa-si rascumpere toate
pacatele prin nfaptuirea Marii Uniri. S-a nselat. Probabil inconstient, avnd n vedere
personalitatile implicate n acest proces, a fost clatinata, n mentalitatea cetatenilor romni,
credinta n natura sfnta a proprietatii private, unul din aspectele secundare generate de erorile
reformei agrare fiind exportul de capital. Cetatenii Romniei, si foarte bogati, si mbogatiti peste
noapte, si functionari care au dat un "tun", vor plasa ilegal n bancile din strainatate sume imense
si valori greu de masurat n toata perioada interbelica, nencrezatori n stabilitatea legislativa a
trii. Cnd a fost data, n 1932, o lege a conversiunii datoriilor, pentru a usura din nou situatia
taranimii, imaginea fixata n mentalitatea locuitorului de la sat a fost una si foarte durabila: putem
sa facem oricte mprumuturi si datorii, vine statul pn la urma si le sterge. Bazele capitalismului
erau nca o data calcate n picioare. Un exemplu de bun-simt ar putea tine loc de sinteza pentru
modul n care a fost abordata problema agriculturii n Romnia. Orice stat abia iesit dintr-o
conflagratie stie ca razboiul distruge exploatarea agricola, lasa pmnturi necultivate, compromite
recolte, afecteaza calitatea nsamntarilor, pe de o parte, si ataca fondul genetic al zootehniei, pe
de alta parte. Vitele sunt sacrificate masiv, iar cele care supravietuiesc sunt slabite, subnutrite,
expuse degenerarii. La sfirsitul razboiului, un stat responsabil intervine n agricultura cu masuri
specifice, etapizate pe ctiva ani, astfel nct necesara reforma agrara sa se desfasoare dupa un
plan de redresare rapida a fondului cerealier, forestier sau zootehnic. Numai anumite masuri -
cum sunt, de exemplu, marirea numarului de pasuni sau orientarea centralizata a culturilor - pot
da rezultate. O reforma agrara aplicata oamenilor, nu fondului agricol este doar o masura politica,
nu una stiintifica. Noi am facut de fiecare data, din 1864 si pna n 2000, acelasi lucru: am
mpartit pamnt oamenilor, care au pus pe el ce-au vrut, pasunile si padurile au fost un permanent
subiect de tribunal - urmare a distrugerii sistemului juridic ancestral al satului romnesc si
nlocuirii acestuia cu institutii franceze - iar echilibrul efectivelor de animale s-a reglat prin
export.

Constatarea erorilor de conducere din perioada interbelica este valabila si din punctul de vedere
al abordarii postbelice a reformei electorale. S-a introdus votul universal ntr-o societate complet
nepregatita pentru el. Fara a mai intra n detalii, este nsa de subliniat ca reforma electorala a
avut, n substratul sau, un alt fenomen periculos: n timp ce tara se marea, nucleul sau politic se
dilua. Astfel, n sistemul electoral din Romnia s-a introdus principiul primei majoritare, simbol
al inconsistentei regimului democratic: "Legea electorala din 27 martie 1926 prevedea ca
repartizarea mandatelor pentru Adunarea Deputatilor se facea, dupa totalizarea voturilor si
calcularea ponderii partidelor la nivelul ntregii tari, astfel: partidul care obtinea cel putin 40%
din totalul voturilor beneficia de prima majoritara, primind 50% din mandate; restul de 50% din
mandate se repartizau ntre toate partidele (listele) participante, inclusiv cea majoritara"32.
Aceasta improvizatie electorala, n care un partid ce nu atinge majoritatea primeste voturi "din
burta", ale unor alegatori care au votat altceva, poate chiar contra partidului beneficiar, a fost o
oglinda fidela a naturii aproximative a sistemului democratic din Romnia. Chiar si principiul
elementar al deciziei majoritatii era afectat. El punea n discutie foarte serios legitimitatea
regimului politic din tara noastra, n ultimul deceniu al secolului XX - numit al libertatii anarhice
- tot mai multi istorici de tinuta au nceput sa prezinte perioada interbelica n adevarata sa lumina,
cu lacunele sale institutionale si cu slabiciunile ei sociale periculoase: "Aceste reforme au
tulburat, cum era si firesc, echilibrul social; pe temeiul votului universal s-a ridicat multa pleava
politica, de dreapta ca si de stnga, la sate, la orase si pna pe treptele Palatului regal. Din
nefericire pentru tara, generatia ctitorilor a disparut neasteptat de repede, iar cei ctiva rmasi au
fost repede depasiti de valul nou-venitilor si de cursul evenimentelor. Noua generatie politica, cea
nascuta din reforme, cea de dupa 1930, nu mai seamana cu generatia btrnilor: coruptia,
violenta, arivismul au nlocuit civilitatea vechii elite politice. Fenomenul era, desigur european,
dar aceasta generalitate nu-1 face mai atractiv. Ca urmare, oamenii noi, care nu ar fi putut aparea
fara liberalizarea vietii politice de la nceputul anilor '20 si care ar fi trebuit sa consolideze
Romnia Mare, n fapt au distrus-o, cu mult nainte de dezmembrarea ei de catre puterile
totalitare si satelitii lor"33, n conditiile unei astfel de improvizatii statale, cu pmmtul luat abuziv
de la proprietari si dat taranilor lipsiti de mijloace de a-1 exploata, cu un Parlament compus
artificial, din procente nerealiste, Romnia nici nu avea cum sa reziste agresiunilor externe care
au urmat, fiind, efectiv, un stat napoiat si cu dezvoltare sociala ntrziat. De altfel, daca privim
cu alti ochi evenimentele politice ale sfrsitului celui de-al doilea razboi mondial, vom observa
ca, la numai doua decenii dupa o reforma agrara radicala, batalia electorala s-a dat tot pe
subiectul mproprietaririi, la 23 martie 1945 jegjferndu-se o noua reforma agrara. Altfel spus,
taranilor li se tot dadea pamnt, la intervale de ctiva ani sau de decenii, si problema agrara tot nu
se rezolva. Nu se poate sa nu ne ridicam mari semne de ntrebare asupra unei economii care
produce astfel de modificari structurale si face reforme agrare la intervale att de scurte: 1864,
1879, 1882, 1889, 1893, 1907, 1912, 1921, 1932, 1945. Este, mai degraba, o serie neagra.

Primul intelectual romn care a atins, dupa revolutia din 1989, esenta fenomenului, scotnd la
suprafata analitica nocivitatile istorice ale reformei electorale de la sfrsitul primului razboi
mondial, a fost Horia Roman Patapievici34. Din pacate, caracterul eufuistic al textului sau a
limitat accesul la sensurile sale profunde doar la un grup foarte restrihs de intelectuali de extractie
umanista, impactul politic sau social fiind nul. Totusi, adevarul a fost spus, si din rndurile
societatii civile, si din rndurile istoricilor. Asumarea lui n practica politicii guvernelor
postdecembriste continua sa ntrzie, motiv pentru care principalele fenomene negative ale istoriei
Romniei moderne si contemporane vor continua sa se repete. Toate aceste fenomene negative
ale perioadei interbelice sunt cel mai bine simbolizate prin rezultatul politic: distrugerea
sistemului democratic parlamentar prin lovitura de stat condusa de luliu Maniu n 1930 a permis
concentrarea puterii la vrf, favoriznd regimul autoritar al lui Carol II si usurihd activitatea oculta
a camarilei.

Problemele organizarii lumii dupa prima conflagratie mondiala auconstituit

obiectul Conferintei de pace de la Paris (1919 -1920). Prezenta la aceasta Conferinta, Romania a
actionat pentru obtinerea confirmarii pe plan international a hotararilor adoptate in cursul
anului 1918 de poporul roman privind iaurirea statului national unitar roman. Conferinta pacii de
la Paris era chemata sa dea consacrare juridica internationala noului statut teritorial si politic al
statului roman, prin recunoasterea principiului nationalitatilor si al autodeterminarii popoarelor,
prin respectarea drepturilor legitime ale poporului roman asupra teritoriului sau nat 444h75e ional.
in practica insa lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate si dificile. Desi, potrivit
tratatului din 4/17 august 1916, Romania trebuia sa se bucure la Conferinta pacii de drepturi egale
cu celelalte tari semnatare, ea a fost inclusa in randul statelor cu "interese limitate', putand
participa la dezbateri numai atunci cand era invitata, dreptul de decizie apartinand "Consiliului
celor Patru' (Marea Britanic, Franta, Italia si SUA), in Comisia teritoriala, inclusiv in Comitetul
pentru studierea chestiunilor teritoriale privind Romania, delegatii romani nu au fost admisi.
Dupa ample discutii, incepute in Comisia teritoriala la 11 februarie 1919,Consiliul Suprem a
stabilit, la 11 iunie 1919, granita dintre Romania si Ungaria, iar la 13 iunie 1919, cea dintre
Romania si Regatul Sarbo-Croato-Sloven, prin care se recunostea actul istoric al unirii
Transilvaniei cu Romania.

Marile Puteri au pregatit tratatul de pace cu Germania fara a ingadui delegatiei romane
sa-si exprime punctul de vedere, desi armata romana purtase lupte grele cu cea germana in
anii 1916-1917, impotriva careia repurtase stralucitele victorii de la Marasti, Marasesti si Oituz,
iar

Romania avusese de suportat jaful ocupantilor germani si uriase pierderi materiale. Delegatia
romana, ca si cele ale altor state mici, a fost nevoita sa semneze tratatul de pace cu
Germania, la Versailles, in ziua de 28 iunie 1919, fara sa-1 fi putut studia si formula observatii.

Deoarece "Consiliul celor Patru' intentiona sa procedeze intr-o maniera similara si in

privinta celorlalte tratate, in mai1919, Ion I.C.Bratianu, seful delegatiei romane, a luat initiativa
unei note verbale colective adresate lui Georges Clemenceau,presedintele Conferintei de pace, de
catre delegatiile romana, polona, sarba, cehoslovaca si greaca, prin care se cerea ca proiectele
tratatelor sa le fie communicate din timp, pentru a le putea analiza. Dar Consiliul a acceptat sa
prezinte, la 29 mai, doar unrezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, urmand ca a doua
zi sa remita delegatiei austriece textul complet al acestuia, in urma unui nou protest, adresat de
Ion I.C.Bratianu in numele delegatiilor mentionate, s-a obtinut amanarea pentru 2 iunie a
remiterii proiectului catre delegatia Austriei. Documentul continea unele clauze menite sa
faciliteze amestecul Marilor Puteri in treburile interne ale Romaniei. Astfel, sub pretextul
grijii pentru respectarea drepturilor minoritatilor nationale, Marile Puteri isi rezervau libertatea
de a decide masurile ,pe care le vor crede necesare' pentru a ocroti drepturile si interesele acestor
minoritati. De asemenea, Romania era obligata sa semneze o conventie prin care acorda, timp
de 5 ani, "liberul tranzit' pentru toate marfurile, mijloacele de transport si supusii "Puterilor
Aliate si Asociate', fara nici un fel de vama.
in cuvantul rostit la sedinta plenara a statelor aliate asupra proiectului de tratat, si intr-un
memoriu adresat Consiliului, Ion I.C.Bratianu afirma ca Romania este hotarata sa asigure drepturi
minoritatilor, dar ca ea nu poate sa primeasca un regim special, la care nu erau constranse toate
statele suverane. Totodata, el a aratat ca Romania era gata sa ia masurile necesare pentru a usura
tranzitul si a dezvolta comertul cu celelalte natiuni, in conformitate cu legislatia sa interna.
 intrucat Consiliul nu a acceptat obiectiile formulate, Ion. I.C.Bratianu a parasit,
la 2 iulie 1919, Conferinta pacii, in ziua de 10septembrie, Marile Puteri au semnat tratatul de
pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punand Romania in fata faptului implinit. In urma
notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fara discutii si fara rezerve tratatul, Ion I.C.
Bratianu si-a dat demisia din fruntea guvernului Romaniei. Dupa noi presiuni diplomatice - care
au mers pana la amenintarea cu excluderea delegatiei

romane de la Conferinta pacii - la 10 decembrie 1919, guvernul prezidat de Alexandru Vaida-

Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul consfintea autodeterminarea popoarelor,
dezagregarea monarhiei habsbur-gice si recunostea unirea Bucovinei cu Romania, in acelasi timp, el
oferea o baza legala pentru amestecul Marilor Puteri in treburile interne ale statelor succesorale,
inclusiv ale Romaniei. La 18 decembrie 1919, Marile Puteri au trasat frontiera dintre Romania si
Polonia, care a fost acceptata de cele doua tari.

in ziua de 10 decembrie 1919, Romania a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu
Bulgaria, care stabilea ca hotarul dintre cele doua tari era cel fixat in 1913.
Vii discutii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegatia
maghiara, precum si unele cercuri politice si financiare din Marea Britanic, Franta, Italia si din alte
tari se pronuntau impotriva destramarii Ungariei "milenare'. Pe de alta parte, delegatia
romana, sustinuta de numerosi lideri politici, a demonstrat pe baza de date concrete, faptul ca
Transilvania este un stravechi teritoriu romanesc, ca populatia acesteia si-a exprimat in cadrul
Adunarii Nationale de la Alba lulia din l decembrie 1918 hotararea de a se uni cu Romania.
in 1919 a avut loc un conflict armat intre Romania si Ungaria. Guvernul comunist de la
Budapesta - actionand de comun acord cu cel bolsevic de la Moscova - a refuzat sa-si retraga
trupele din Transilvania si a atacat armata romana, aflata in muntii Apuseni, in urma unor lupte
grele (16 - 18 aprilie), atacul a fost respins, iar la 20 iulie armata romana a trecut la o
contraofensiva, ocupand Budapesta la 2 august. Dupa restabilirea ordinei, trupele romane s-au
retras in limitele teritoriului national.
Tratatul de pace cu Ungaria, a fost semnat la Trianon, in ziua de 4 iunie 1920. Prin acest
tratat se recunoaste unirea Transilvaniei cu Romania. Cu acelasi prilej a fost iscalit un tratat care - ca
si in cazul celui cu Austria -continea prevederi speciale privind "liberul tranzit' si minoritatile.

La 28 octombrie 1920, Romania, pe de o parte, si Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia,

de cealalta, au semnat tratatul de la Paris prin care se recunostea unirea Basarabiei cu Romania.

Desi, in ansamblul lor, tratatele de pace incheiate au purtat amp enta Marilor Puteri
invingatoare, acestea au luat in consideratie situatia de fapt a prabusirii Imperiului habsburgic si a
celui tarist, pe ruinele carora au aparut

state noi, iar altele - intre care si Romania - si-au intregit unitatea teritoriala.
 Marile Puteri si-au asigurat posibilitatea de a interveni in treburile politice si in viata
economica a Romaniei, au impus clauze care au apasat greu asupra poporului roman. Romania a
trebuit sa preia 500 milioane coroane aur din datoria fostei monarhii habsburgice, sa plateasca un
miliard de coroane aur reprezentand contravaloarea bunurilor statului austriac si maghiar ramase pe
teritoriile Bucovinei si Transilvaniei, sa achite suma de 230 milioane franci drept "cota de
eliberare'.
in mod firesc, Romania avea dreptul la despagubiri de razboi din partea statelor inamice
care i-au jefuit teritoriul in timpul ocupatiei din 1916 - 1918. Desi pierderile Romaniei se cifrau
la 72 miliarde lei aur, Comisia reparatiilor - constituita pe baza deciziilor Coferintei de Pace de la
Paris -i-a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinta de la Spa, din iulie 1920, a hotarat ca
Romania sa primeasca 1,1% din reparatiile germane si 10,55% din reparatiile Orientale (exigibile
de la Austria, Ungaria si Bulgaria). Acordurile ulterioare - "planul Dawes',
"planul Young', conferinta de la Haga - au facut ca Romania sa nu primeasca din partea nici unui
stat fost inamic suma integrala a despagubirilor ce i se cuveneau.
Dupa ratificarea internationala a actelor de Unire din 1918, politica externa a guvernelor a
fost orientata, in intreaga perioada interbelica, spre stabilirea unor relatii de colaborare cu toate
statele, apararea unitatii si integritatii teritoriale a Romaniei, realizarea unui sistem de aliante
vizand mentinerea pacii si combaterea revizionismului, asigurarea securitatii pentru toate statele.
Aceasta orientare politica corespundea intereselor fundamentale ale poporului roman.

in ansamblul raporturilor internationale de la sfarsitul primului razboi mondial un loc

important 1-au ocupat problemele navigatiei pe Dunare si prin stramtorile Marii Negre. Statutul
definitiv al Dunarii, semnat la Paris in ziua de 23 iulie 1921,prevedea ca navigatia pe acest fluviu
era libera si deschisa tuturor pavilioanelor, in conditii de perfecta egalitate. Din organele create cu
acest prilej, faceau parte, pe langa statele riverane, Marea Britanic, Franta si Italia, care si-au
asigurat un rol preponderent in controlul navigatiei pe fluviu.

Conventia de la Lausanne (24 iulie 1923) privind regimul stramtorilor Marii Negre -
Bosfor si Dardanele - stipula demilitarizarea acestora si libera navigatie pentru toate vasele
comerciale ale tuturor

statelor, atat in timp de pace, cat si in timp de razboi; totodata, se prevedea ca statele neriverane
Marii Negre nu puteau sa intre prin stramtori cu mai multe nave decat cuprindea flota celui mai
puternic stat riveran. In Comisia internationala a stramtorilor a fost aleasa si Romania.

in iulie 1919 s-a creat Societatea Natiunilor, din randul careia Romania facea parte ca
membru fondator. Aceasta organizatie internationala avea menirea de a actiona pentru
evitarea unei noi conflagratii mondiale si apararea pacii. Pactul Societatii Natiunilor,
care prevedea angajamentul statelor membre de a respecta si mentine integritatea teritoriala si
independenta politica a celorlalte state, oferea Romaniei o garantie cuprinzatoare pentru apararea
statu-quo-ului sau teritorial si politic.

Romania a actionat in sensul cresterii rolului acestei organizatii in viata internationala,

militand pentru adoptarea unor masuri concrete de dezarmare, de descurajare a fortelor revizioniste,
in iunie 1932, Comitetul pentru dezarmare morala a adoptat punctul de vedere romanesc, cuprins
in "Memorandumul Pella', privind adaptarea legislatiilor nationale la cerintele fundamentale ale
vietii internationale. Ca o expresie a pretuirii de care se bucura politica externa a Romaniei,
reprezentantii acesteia au fost alesi in conducerea unor organisme ale Societatii Natiunilor, iar
Nicolae Titulescu a indeplinit, doi ani consecutiv, in 1930si 1931, functia de presedinte al
Adunarii generale a acestui mare for international.
Actionand in spiritul Pactului Societatii Natiunilor, Romania a initiat sau a contribuit la
realizarea unor aliante bi si multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnata Conventia de
alianta dintre Romania si Polonia, prin care cele doua state se angajau sa se ajute reciproc in
cazul unui atac neprovocat la granita de Rasarit; tratatul a fost reinnoit la 26 martie 1926, cand a
capatat si un continut mai larg, prevazand ajutorul mutual in cazul oricarei agresiuni externe.

Exponentul cel mai autorizat al diplomatiei romanesti din perioada imediat urmatoare
primului razboi mondial a fost Take lonescu, care a militat pentru crearea unui sistem de aliante
cuprinzand Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia si Grecia, a unui bloc "de la
Marea Baltica la Marea Egee', care sa se opuna oricaror actiuni revizioniste. Dar contradictiile
dintre Polonia si Cehoslovacia, precum si dintre Iugoslavia si Grecia au facut ca planul sau sa nu
reuseasca, in fata acestei situatii, ministrul roman s-a raliat lui Eduard Benes, aducandu-si
contributia la

realizarea unui sistem de aliante bilaterale intre Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia, cunoscut sub
numele de Mica intelegere. Creata in iunie 1921, Mica intelegere isi propunea sa promoveze o
larga colaborare cu toate tarile, pe baza respectarii independentei si suveranitatii nationale, a statu-
quo-ului teritorial consfintit prin tratatele de pace de la Trianon si Neuilly. Mica intelegere a fost
prima alianta cu caracter regional constituita in Europa dupa primul razboi mondial, care se baza
pe Pactul Societatii Natiunilor si urmarea sa creeze un climat de pace si securitate in centrul
si sud-estul Europei.
O coordonata fundamentala a politicii externe a Romaniei a constituit-o continuarea
orientarii traditionale spre Franta si Marea Britanic. La 10 iunie 1926 a fost semnat tratatul de
alianta dintre Romania si Franta, potrivit caruia, in cazul unui atac neprovocat, cele doua tari se
vor consulta asupra masurilor ce trebuia luate in scopul "salvgardarii intereselor legitime nationale
si al mentinerii ordinii stabilite prin tratatele de pace'.
in cadrul aceleiasi politici, de aparare a pacii si statu-quo-ului teritorial, se inscrie
tratatul din 17 septembire 1926,dintre Italia si Romania, prin care aceste state se angajau sa se
ajute reciproc in cazui unui atac neprovocat din partea unei terte parti. Dar, semnarea de catre Italia
a tratatului de alianta cu Ungaria din 5 aprilie 1927, in care se punea deschis problema revizuirii
granitelor, precum si spijinirea revizionismului horthyst de catre Mussolini au facut ca tratatul
romano-italian sa-si piarda eficientasi apoi, in 1934, chiar valabilitatea.
Romania a militat pentru statornicirea unor relatii de buna vecinatate cu toate statele.
Raporturile sale cu Iugoslavia, Cehoslovacia si Polonia, concretizate si in tratatele mentionate,
au cunoscut o larga dezvoltare. Relatiile cu Bulgaria s-au reluat imediat dupa
incheierea tratatului de pace, fiind impulsionate de vizita primului ministru bulgar Stamboliiski in
Romania (ianuarie 1921). in octombrie 1920 au fost reluate relatiile diplomatice si consulare
cu Ungaria, dar politica revizionistapromovata de guvernul de la Budapesta, intensa
propaganda ostila Romaniei desfasurata de revizionistii maghiari pe plan international au facut
ca relatiile dintre cele doua tari sa se dezvolte lent si intr-o atmosfera de suspiciune reciproca.
 in ceea ce priveste raporturile romano-sovietice, acestea fusesera rupte in ianuarie 1918 din
initiativa partii sovietice, in nota trimisa cu acel prilej guvenului roman, Consiliul Comisarilor
Poporului al Rusiei facea'

cunoscut ca a hotarat sa declare sechestrat pentru oligarhia romana depozitul de aur al

Romaniei pastrat la Moscova. Puterea sovietica isi asuma raspunderea de a pastra acest tezaur
pe care il va preda in mainile poporului roman.

Este de remarcat faptul ca Romania - in pofida presiunilor facute de Franta si Marea

Britanic - nu s-a alaturat interventiei militare impotriva statului sovietic. In 1920-1924 s-au
initiat unele contacte vizand normalizarea relatiilor intre Romania si Rusia (Uniunea)
Sovietica. Astfel, la inceputul anului 1920, intre primul ministru roman, Alexandai Vaida-
Voevod, si comisarul poporului pentru afaceri externe, Gheorghi V.Cicerin, a avut loc un
schimb de radiograme, convenindu-se asupra initierii unor tratative directe intre cele doua tari,
care insa n-au mai avut loc. Tatonari similare s-au inregistrat si in1921, fara a se ajunge la
rezultate concrete. In martie 1924 s-a organizat o conferinta romano-sovietica la Viena,
capitalaAustriei, care a esuat insa datorita faptului ca Uniunea Sovietica a refuzat sa recunoasca
actul unirii Basarabiei cu Romania.

Un moment important in viata internationala 1-a reprezentat Pactul de la Paris

(Briand-Kellogg) din 27 august 1928,primul tratat international care a interzis recurgerea la
razboi pentru rezolvarea diferendelor internationale; statele semnatare se angajau sa rezolve
problemele dintre ele exclusiv prin mijloace pasnice. Guvernul roman a aderat la acest pact,
dupa care a semnat protocolul de la Moscova, din 9 februarie 1929, prin care Romania,
Uniunea Sovietica, Polonia, Estonia si Letonia se angajau sa-1 puna imediat in vigoare in
raporturile reciproce.

Instaurarea hitlerismului la putere in Germania, in ianuarie 1933, a insemnat oficializarea

politicii de revansa teritoriala si de revizuire a tratatelor de pace de la Versailles de catre una
din Marile Puteri europene. Celelalte state revizioniste - in primul rand Ungaria - erau
incurajate in actiunea lor vizand sfaramarea sistemului de la Versailles.

in noile conditii, Romania a militat pentru crearea unui sistem de securitate colectiva in
Europa, cresterea rolului Societatii Natiunilor, intarirea aliantelor existente si crearea altora
noi. Exponentul cel mai autorizat al acestei orientari politice a fost Nicolae Titulescu, care a
detinut functia de ministru de externe al Romaniei in anii 1932-1936.

In februarie 1933 a fost semnat, la Geneva, Pactul de reorganizare a Micii

intelegeri de catre ministrii de externe ai Romaniei, Cehoslovaciei si Iugoslaviei, respectiv
Nicolae Titulescu, Eduard Benes si Bogoliub

Jevtic, potrivit caruia se crea un Consiliu Permanent, asistat de un Consiliu Economic, fapt care a
intarit aceasta alianta cu caracter antirevizionist.
 Dupa ample negocieri, s-a constituit intelegerea Balcanica, prin Pactul semnat la Atena, in
ziua de 9 februarie 1934, de reprezentantii Greciei, Romaniei, Iugoslaviei si Turciei, intelegerea -
deschisa adeziunii oricarui stat balcanic dornic de colaborare pe baza respectarii principiilor
Societatii Natiunilor, a prevederilor tratatelor de pace - a militat si pentru consolidarea securitatii,
prin eliminarea posibilelor prilejuri de dezacord intre statele din zona, pentru garantarea reciproca
a frontierelor balcanice.

La 3 iulie 1933, Romania a semnat, la Londra, Conventia de definire a agresiunii si a

teritoriului, la elaborarea careia a contribuit din plin si Nicolae Titulescu. Acest document
consolida, din punct de vedere juridic international, situatia Romaniei, intrucat prevedea ca prin
teritoriu se intelege teritoriul asupra caruia un stat isi exercita in fapt autoritatea. Aceasta
definitie il determina pe Nicolae Titulescu sa aprecieze ca era o noua confirmare a apartenentei
Basarabiei la Romania, in virtutea aceluiasi principiu - de consolidare a securitatii si a statu-quo-ului
teritorial si a pacii generale - Romania a aderat la Pactul de neagresiune si
conciliatiune semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).

Negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maksim Litvinov au dus la stabilirea relatiilor

diplomatice intre Romania siURSS, in ziua de 9 iunie 1934. Cu acest prilej, cei doi ministri
de externe au avut un schimb de scrisori, care cuprindeau angajamente solemne vizand garantia
reciproca a respectarii suveranitatii nationale si independentei politice, neamestecul intreburile
interne, anagajamentul de a nu permite existenta si activitatea pe teritoriul propriu a unor
organizatii ce-si propuneau lupta armata impotriva celuilalt stat. Militand pentru
realizarea securitatii colective a statelor europene, Nicolae Titulescu a contribuit la realizarea
pactelor de asistenta mutuala intre Franta, URSS si Cehoslovacia. Urmatorul pas trebuia sa
fie pactul de asistenta mutuala intre Romania si URSS, pentru incheierea caruia Nicolae
Titulescu primise mandat din partea guvernului roman inanul 1935. Au urmat negocieri intre
Nicolae Titulescu si Maksim Litvinov, s-a perfectat un protocol la 21 iulie 1936.

Aceste tratative aveau loc pe fondul deteriorarii tot mai accentuate a situatiei internationale.
Actiunile agresive ale statelor revizioniste si politica conciliatorista a guvernelor Frantei si Marii
Britanii au avut consecinte negative pentru pacea mondiala. Atacul Italiei asupra Etiopiei
in 1935 si

ocuparea zonei Rhnane de catre Germania in 1936 au dus la esuarea politicii de securitate
colectiva.

Deasupra Europei se adunau nori negri, care prevesteau declansarea unei noi conflagratii
mondiale.

b) Nicolae Titulescu - activitatea diplomatica

De-a lungul timpului, romanii au avut mari diplomati, intre care David Corbea Ceausul,
Nicolae Milescu Spatarul, Ion Ghica, Mihail Kogalniceanu, Take lonescu, Grigore Gafencu, Mihai
Antonescu, Corneliu Manescu, Stefan Andrei. Din randul acestora se detaseaza - prin
pregatirea intelectuala si prestigiul international - Nicolae Titulescu, personalitate care si-a pus
amprenta asupra politicii externe a Romaniei din perioada interbelica.
Absolvent al Facultatii de Drept din Paris, cunoscuta prin calitatea si exigenta dascalilor sai,
Nicolae Titulescu a dobandit cunostinte solide, pe care le-a transmis, pentru un timp, si studentilor
romani, in calitatea sa de profesor la Universitatea din lasi si la cea din Bucuresti. Apoi, pe masura
ce viata - mai ales dinamica vietii internationale - impunea abordari noi, Nicolae Titulescu a
devenit el insusi un creator in domeniu, impunandu-se atat prin contributiile teoretice, cat si prin
activitatea sa practica.

Prin inteligenta si puterea sa de munca, prin perseverenta cu care isi promova ideile si
actiunile, prin calitatile sale de orator, care-1 ajutau sa-si convinga auditoriul, Nicolae Titulescu s-a
impus rapid in viata politica a Romaniei. Debutul dateaza din 1913,cand a rostit un impresionant
discurs de la tribuna Adunarii Deputatilor. A doua zi, Take lonescu, marele om politic si orator,
scria in ziarul La Roumanie: "Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna romaneasca, si
acest talent este al nostru. Nu numai ca Titulescu a facut ieri inceputul cel mai stralucitor in
istoria elocintei parlamentare a Romaniei, dar acest inceput 1-a clasat deopotriva ganditor si
orator'.

Nicolae Titulescu s-a afirmat in viata politica intr-o perioada complexa din istoria
romanilor, cand in prim-plan se afla desavarsirea unitatii nationale. Izbucnirea primului razboi
mondial, in iulie 1914, punea in fata clasei politice din Romania problema de a opta intre cele doua
tabere aflate in conflict: Antanta si Puterile Centrale. Optiunea era dificila, deoarece Rusia (care
facea parte din Antanta) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (o forta de baza a Puterilor
Centrale) stapanea Transilvania

si Bucovina. Nicolae Titulescu a participat la marile manifestatii din anii 1914-1916, cerand
intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta, pentru eliberarea fratilor din Transilvania si
Bucovina. A rostit cuvinte memorabile, precum cele din 1915: "Ardealul nu e numai inima
Romaniei politice; priviti harta: Ardealul e inima Romaniei geografice. Ardealul e leaganul care i-a
ocrotit copilaria, e scoala care i-a facut neamul, e farmecul care i-a sustinut viata.'

Vestea intrarii Romaniei in razboi, in august 1916, i-a umplut inima de bucurie. Dar, foarte
curand, bucuria s-a transformat in amaraciune, ca urmare a infrangerilor suferite de armata romana
si a ocuparii Olteniei, Munteniei si Dobrogei de catre trupele Puterilor Centrale. Au urmat
marile victorii din vara anului 1917, de la Marasti, Marasesti si Oituz; apoi din nou, o perioada
grea, determinata de iesirea Rusiei din razboi, in noiembrie 1917. Dupa incheierea pacii de la
Buftea - Bucuresti (mai 1918), NicolaeTitulescu a plecat la Paris, unde 1-a sprijinit pe Take
lonescu in intemeierea Consiliului National Roman si propagarea intereselor Romaniei in
randul opiniei publice europene.

Anul 1918, inceput sub negre auspicii, a devenit unul dintre cei mai luminosi din istoria
romanilor. Prabusirea celor doua mari imperii multinationale - rus si habsburgic - a facilitat
infaptuirea integrala a aspiratiilor nationale ale romanilor. Astfel, la27 martie, Sfatul
Tarii, intrunit la Chisinau, a decis Unirea Basarabiei cu Romania; la 28 noiembrie, Congresul
general al Bucovinei, convocat la Cernauti, a votat unirea acesteia cu patria mama, iar la l
decembrie, Marea Adunare Nationala de la Alba lulia a hotarat unirea Transilvaniei cu Romania. S-a
faurit astfel statul national unitar, prin vointa liber exprimata a romanilor din teritoriile respective,
dar si prin sacrificiul militar facut de Vechiul Regat.

Noile granite urmau sa fie confirmate prin tratate internationale la Conferinta pacii de la
Paris. Nicolae Titulescu a facut parte din delegatia Romaniei la aceasta Conferinta, a negociat
tratatul de pace cu Ungaria, pe care 1-a semnat in ziua de 4 iunie 1920 in palatul Trianon. Si-a legat
astfel numele de unul dintre cele mai importante acte din istoria Romaniei.

in iulie 1920, Nicolae Titulescu a condus delegatia romana la Conferinta de la Spa, unde
s-au stabilit reparatiile de razboi datorate de Germania si aliatii ei; cu toate eforturile depuse, el nu a
putut obtine pentru Romania mai mult de 1% din reparatiile germane si de 10,5% din cele orientale
(datorate de Austria, Ungaria si Bulgaria).

Dupa 1919, politica externa a Romaniei a fost orientata spre Franta si Marea Britanic, spre
afirmarea si consolidarea Societatii Natiunilor, ca o chezasie a mentinerii pacii si statu-quo-
uui teritorial, stabilit prin tratatele de pace. Nicolae Titulescu a fost unul dintre artizanii acestei
politici, in 1922 a fost numit ministrul Romaniei la Londra si reprezentantul tarii noastre la
Societatea Natiunilor. A stabilit relatii extrem de utile in lumea diplomatica, a putut cunoaste
psihologia marilor puteri, precum si a celor mici, a depistat, de la inceput, contradictiile franco-
engleze si impactul lor asupra evolutiei vietii internationale.

Astfel, in 1922, Titulescu a devenit o personalitate reprezentativa a diplomatiei romanesti si

europene; timp de un deceniu si jumatate va avea un cuvant greu de spus pe arena internationala.
Prin capacitatea si puterea sa de influenta, el a determinat politica tarii, impunandu-si adesea
punctele de vedere chiar in fata titularului Ministerului de Externe. Un ziar care aparea la Geneva
scria la inceputul anilor '30: "Titulescu nu este un simplu diplomat. El este de mai multi ani seful in
partibus al diplomatiei tarii sale.Nimic uimitor in aceasta, deoarece domnul Titulescu cunoaste
intreaga Europa si a fost amestecat in toate negocierile mari de dupa razboi, a fost consultat cu
regularitate de catre conducatorii sai. De la Bucuresti la resedinta domnului Titulescu, telefonul
functioneaza ziua si noaptea'.
intr-adevar, in calitate de reprezentant al Romaniei la Societatea Natiunilor, a participat la
toate sesiunile Adunarii Generale si la elaborarea rezolutiilor acesteia. S-a considerat "un soldat al
tarii mele in transeele pacii' si de aceea a sustinut cu indarjire interesele Romaniei. A facut-o
cu convingere, dar si cu eleganta. Pentru el, argumentele primau - istorice, geografice, morale etc.
- si de aceea, discursurile sale erau urmarite cu un deosebit interes, iar efectul lor era impresionant.

Cunostea la perfectie patru limbi de circulatie internationala -franceza, engleza, germana,

italiana - si se adresa preopinentului "pre limba lui', efectul asupra adversarului fiind adesea
devastator. Un colaborator al sau, Alexandru Duiliu Zamfirescu, scria: "Jovialitatea sa naturala
putea la nevoie sa faca loc maniei, reala sau simulata, cu un sirag de argumente rostogolite, de
acuzari vijelioase ca apele mari, incat insasi oratori incercati ai' forurilor internationale de mai
tarziu se scuturauinfundandu-si capul in umeri de parca ii lovea grindina.' Aceasta extraordinara
"forta de izbire' nu era doar expresia talentului oratoric, ci si al unei capacitati de argumentare
dusa pana la ultimele resorturi. Sub aparenta unor interventii spontane, impuse de o anumita
situatie concreta, se afla o temeinica documentare, desfasurata pe parcursul multor zile, saptamani
si chiar luni. De aceea, Titulescu nu a fost prins niciodata pe "picior gresit'.

Cunoscandu-si foarte bine adversarii, pregatindu-se din timp pentru riposta, Titulescu astepta
momentul potrivit pentru a interveni. El insusi marturisea ca datoria sa era "sa aduc aici fapte
precise si documentate si sa nu ma las ispitit, oricare ar fi rolul ingrat care astfel imi revine, de
formule inflacarate, care pot sa emotioneze, dar care niciodata nu lumineaza.'

Au devenit celebre duelurile lui cu contele Appony, ministrul de externe al Ungariei, care
nu o data a ramas fara replica. Confruntarea politica a fost extrem de dura, dar niciodata
Titulescu nu 1-a considerat pe Appony un dusman personal al sau. Spre surprinderea multora,
dupa un schimb de replici extrem de dure rostite in sala de sedinte a forului de la Geneva, cei doi
mari diplomati se retrageau la bufet unde-si serveau, la aceeasi masa, cafeaua.

Titulescu aprecia ca Societatea Natiunilor avea un rol decisiv in mentinerea pacii si

rezolvarea prin negocieri a tuturor problemelor litigioase, impreuna cu alti diplomati, care
faceau parte din aceeasi loja masonica, Titulescu s-a implicat profund in viata acestei
organizatii, ajungand una dintre personalitatile de frunte ale diplomatiei europene si chiar
mondiale. De aceea, nu a fost surprinzator faptul ca, in septembrie 1930, si-a pus candidatura la
functia de presedinte al Adunarii Generale a Societatii Natiunilor. Succesul a fost deplin. A
intrunit 46 de voturi din cele 50 exprimate, desi ii erau suficiente 26 (jumatate plus unul).
Rezultatul exprima - dupa cum aprecia reprezentantul Venezuelei - "marturia simpatiei pe care
persoana sa a gasit-o printre noi. Este totodata un omagiu adus inaltelor sale calitati personale si
sentimentelor cu care a colaborat atatia ani la munca Societatilor Natiunilor'. A fost reales pentru
a doua oara, in octombrie 1931, cu unanimitatea voturilor. Un ziar englez scria cuacel prilej ca
"alegerea lui Titulescu ca presedinte al Adunarii doi ani succesivi este fara precedent si impotriva
traditiei Ligii. Este un tribut de cinste personala care-1 aduce pentru modul remarcabil in care a
condus si a controlat Adunarea de anul trecut.'

Evident, calitatile exceptionale ale lui Titulescu au avut un rol extrem de important in alegerea
sa in cea mai inalta demnitate existenta atunci pe plan international. Dar, in acelasi timp, era si
expresia noului statut

geopolitic dobandit de Romania dupa 1918, cand a devenit o tara de marime medie pe plan
european si cu o politica externa activa si constructiva.

Abandonand, inca din 1921, activitatea in cadrul unui partid politic, N. Titulescu a cultivat
relatii amicale atat cu guvernantii, cat si cu opozitia. Cand venea in tara fcea vizite tuturor liderilor
politici, cu cei mai multi discutand la "per tu' si "mai', fapt ce crea o nota de intimitate si prietenie.
Devenise o personalitate emblematica; astfel, in momente critice pentru viata politica, numele
sau era evocat ca al unui "salvator'. Potrivit unor informatii, in 1927, dupa moartea
regelui Ferdinand, cand tronul a revenit unui copil de sase ani, tutelat de o Regenta, Ion I. C.
Bratianu, presedintele Partidului National-Liberal si al Consiliului de Ministri, se gandea la
proclamarea Republicii si alegerea lui Nicolae Titulescu in functia de presedinte, in timpul
crizelor guvernamentale din1928 si 1931, Nicolae Titulescu a fost solicitat sa prezideze un guvern
de "uniune nationala'. Nu a ocupat asemenea demnitati, preferand sa se consacre politicii externe,
unde -avea deplina libertate de miscare.

Nicolae Titulescu era deplin constient de valoarea sa si pretindea sa fie consultat in toate
problemele de politica externa. Atunci cand a fost ocolit, nu a ezitat sa provoace o criza
guvernamentala. Astfel, in octombrie 1932, Alexandru Vaida-Voevod, presedintele Consiliului
de Ministri, a initiat tratative cu guvernul sovietic, iara sa-1 fi anuntat pe Titulescu. indata ce a
aflat, acesta si-a prezentat demisia din functiile publice pe care le detinea. Deoarece conflictul
era puternic mediatizat in presa interna si internationala, Vaida a fost nevoit sa prezinte demisia
guvernului pe care-1 prezida, in noul guvern, condus de luliu Maniu, functia de ministru
de externe al Romaniei era ocupata de Nicolae Titulescu, pe care acesta o va detine pana in
august 1936.
Nicolae Titulescu s-a dovedit un ministru extrem de exigent. El afirma ca ministerul pe
care-1 conducea "nu era un salon, ci un stup de albine harnice', in acest spirit, a desfiintat
sistemul inaintarilor automate si a introdus concursul ca baza a oricarei promovari; prezida el
insusi comisiile de concurs, punand accentul pe pregatirea profesionala, inteligenta si
aptitudinile candidatului. A stabilit si un mod de comportare a diplomatului roman, cu prevederi
foarte riguroase, de la obligatiunile zilnice pana la persoanele cu care se putea casatori.
Ca ministru de externe al Romaniei, Nicolae Titulescu si-a petrecut cea mai mare a
timpului in strainatate, fiind intr-un contact permanent cu

lideri politici europeni, cunoscand "la fata locului' starile de spirit, depistand la vreme orice
miscare diplomatica si putand interveni la timp si eficient. A desfasurat o "diplomatie preventiva',
evitand astfel ca Romania sa fie pusa in fata "faptului implinit'.

in conceptia sa, "orice politica externa serioasa se intemeiaza pe bune raporturi cu statele
vecine'. In acest sens a actionat pentru dezvoltarea unor relatii stranse cu Iugoslavia,
Cehoslovacia si Polonia, pentru normalizarea raporturilor cu Ungaria, Bulgaria si Uniunea
Sovietica. A adus o contributie esentiala la consolidarea Micii intelegeri, la intemeierea si
afirmarea intelegerii Balcanice. A avut un rol decisiv in stabilirea relatiilor diplomatice intre
Romania si Uniunea Sovietica, in 1934. A vizitat Budapesta si Sofia, cautand sa netezeasca
asperitatile dintre tara noastra si vecinul din Vest si cel din Sud.

Alianta cu Franta era pentru Nicolae Titulescu un factor esential in lupta pentru mentinerea
"sistemului de la Versailles'.Aceasta opinie era impartasita de aproape intreaga clasa politica
romaneasca si avea o indelungata traditie, intemeiata pe afinitatile de origine, limba, cultura.
De aceea, Titulescu declara fara ezitare: "Nu cunosc prietenie mai dezinteresata ca aceea ce
sta la baza raporturilor franco-romane'. Dar el nu intelegea ca Romania sa se afle la remorca
Frantei. Atunci cand constataunele abateri ale diplomatiei franceze de la litera si spiritul tratatelor
de pace, Titulescu nu ezita sa intervina energic, atragand atentia asupra faptului ca Romania nu
putea accepta asemenea "derapaje'. El stia ca "pacea este indivizibila' si ca orice concesie facuta
intr-o anumita zona putea avea consecinte imprevizibile asupra intregului
continent. Semnificativa este reactia sa fata de propunerea lui Mussolini, din
februarie 1933, privind incheierea pactului celor patru', prin care Italia, Germania, Franta si Marea
Britanic se angajau sa colaboreze pentru reglementarea tuturor chestiunilor europene, inclusiv in
privinta unor eventuale revizuiri teritoriale. Reactia lui Nicolae Titulescu - imputernicit de toate
statele Micii intelegeri - a fost extrem de vehementa. El nu a ezitat sa declare: "Daca Franta
renunta la sfanta sa misiune de protectoare a micilor puteri ne vom lipsi de ea! Nu suntem intr-atat
de parasiti de zei incat sa nu mai putem gasi prietenii mai loiale si mai curajoase. Si chiar de-ar fi
sa ramanem singuri, nu ne vom inchina in fata deciziei clubului pacii al vostru. Iar eu, eu
am misiunea sa va previn in mod caritabil ca revizuirea tratatelor va aduce

razboiu, urmat de bolsevizarea Europei'.

Titulescu devenise exponentul tuturor fortelor pacifiste si antirevizioniste din Europa.

Constient de acest rol, el intra fara a cere audienta in biroul ministrului de externe al Marii
Britanii ori in cel al ministrului Frantei, nu ezita sa ridice tonul atunci cand
reprezentantii acestor mari democratii nu tineau seama de interesele statelor mici si erau gata sa
faca tranzactii oneroase pe seama lor, calcand in picioare tratatele si conventiile internationale.
Apusese demult vremea cand un Ion C.Bratianu, insotit de Mihail Kogalniceanu, erau admisi la
un Congres international - cel de la Berlin din 1878 - pentru a fi "auziti, dar nu ascultati'.
Acum, glasul lui Nicolae Titulescu era si "auzit si ascultat'. Primul ministru Edouard Daladier a
fost nevoit sa declare la 6 aprilie 1933 ca Franta "ramane fidela principiului egalitatii natiunilor,
egalitate care implica asocierea la toate negocierile statelor interesate'. Recunoscand calitatile si
rolul european al lui Nicolae Titulescu, Edouard Herriot avea saaprecieze: "Acest ministru al unei
tari mici face o politica in stil mare. Ce om uimitor!'

Instalarea lui Hitler la putere in Germania in ianuarie 1933 si adoptarea revizionismului ca

principala orientare politica a unuia dintre cele mai mari state europene, a ridicat in fata
sustinatorilor "sistemului de la Versailles' problema gasirii cailor si mijloacelor de mentinere a
pacii. Din aceasta perspectiva a aparut ideea securitatii colective al carei sustinator inflacarat a
fost Nicolae Titulescu.

Pe aceasta linie s-a inscris Conventia pentru definirea agresorului si a agresiunii, semnata la
Londra in iulie 1933. Nicolae Titulescu a staruit si a obtinut o definitie de teritoriu: "Prin teritoriu
trebuie sa se inteleaga teritoriul asupra caruia un stat isi exercita de fapt autoritatea'. Ministrul
de externe roman aprecia ca astfel se facuse un pas important spre recunoasterea de catre Uniunea
Sovietica a apartenentei Basarabiei la Romania.

Titulescu s-a ridicat cu hotarare impotriva politicii de revizuire a granitelor, atragand atentia
asupra faptului ca "revizuirea inseamna razboi'. Evident, el avea in vedere, inainte de toate,
situatia Romaniei, intr-un discurs rostit in Adunarea Deputatilor, la 4 aprilie 1934, Nicolae
Titulescu afirma: "Izvorata din poruncile unitatii noastre nationale, politica noastra externa are ca
scop principal pastrarea ei, iar ca metoda constanta de lucru, coordonarea progresiva a actiunii
noastre cu cea a statelor cu interescomun, pana la integrarea ei in grupuri internationale, din ce in
ce mai mari. De la national prin regional la universal, iata lozinca Romaniei peste granita
[] Revizuirea nu este pentru Romania numai amputarea mosiei stramosesti. Revizuirea este
amputarea atributiilor istorice ale neamului nostru, tocmai in clipa in care el si-a desavarsit
unitatea'. Un an si jumatate mai tarziu, la 3 decembrie1935, replicand lui Gabriel
Bthlen, liderul Partidului Maghiar din Romania, care in fapt sustinea politica revizionista
aguvernului de la Budapesta, Nicolae Titulescu declara: "Minoritatile nu au avut si nu vor avea
un aparator mai cald in drepturile lor de egalitate decat in mine [] Daca insa este vorba ca prin
minoritati sa ajungem la revizuire, va repetam: Nu, niciodata, nici revizuire, nici exageratii in
virtutea unui tratat [cel al minoritatilor, din 1920], care nu a avut niciodata sensul pe
care pretentiile dumneavoastra de natiune dominatoare 1-a dat in trecut si il da si astazi'.

Pentru concretizarea politicii de securitate colectiva, Titulescu a actionat in scopul

incheierii unor tratate de asistenta mutuala intre un numar cat mai mare de state, care sa
constituie o plasa uriasa asezata peste tarile revizioniste, astfel incat ele sa nu se poata ridica
impotriva statu-c/uo-ului teritorial, in acest spirit, ministrul de externe roman a sustinut
semnarea in mai1935 a pactelor de asistenta mutuala intre Franta si Uniunea Sovietica,
precum si intre Cehoslovacia si Uniunea Sovietica. Conform principiului potrivit caruia
"prietenii prietenilor nostri sunt prietenii nostri', Nicolae Titulescu avea in vedere incheierea
unui pact de asistenta mutuala intre Romania si Uniunea Sovietica.

in cea de-a doua parte a anului 1935 si in prima jumatate a lui 1936, pe arena
internationala au survenit mutatii importante, in octombrie 1935, Italia a
atacat Abisinia, iar Consiliul Societatii Natiunilor a cerut aplicarea unor sanctiuni economice
impotriva agresorului. Cu acest prilej s-a putut observa ca, in fapt, forul cu sediul la Geneva nu
putea asigura independenta statelor membre. Mai mult, atunci cand a luat cuvantul de la tribuna
Societatii Natiunilor, imparatul Hail Slasie a fost huiduit de ziaristii italieni aflati in tribuna
rezervata publicului, iar singurul diplomat care a intervenit, pentru a cere restabilirea linistii, a
fost Nicolae Titulescu. In mai 1936, Abisinia a fost anexata de Italia, act acceptat de
SocietateaNatiunilor.

La 7 martie 1936, Germania a ocupat zona demilitarizata a Rhenaniei, incalcand

astfel tratatul de pace de la Versailles si acordurile de la Locamo. Nicolae Titulescu a
reactionat prompt: "Daca repudierea unilaterala a tratatelor de pace ar putea fi acceptata fara
consecinte, aceasta

ar fi sfarsitul securitatii colective si al Societatii Natiunilor. Am intra intr-o lume din care ne
credeam iesiti pentru totdeauna si care ar fi guvernata nu de forta dreptului, ci de dreptul fortei'.
Previziunea sumbra a lui Nicolae Titulescu s-a dovedit, din pacate, exacta. Marea Britanic a
protestat formal; la fel si Franta, desi aceasta era direct afectata de ocuparea Rhenaniei. Titulescu
considera ca principalul vinovat pentru adoptarea acestei atitudini capitularde era ministrul francez
de externe, Pierre Laval, pe care nu se sfia sa-1 caracterizeze astfel: "Pentru acest minunat pursange
care este Franta, Pierre Laval este un randas ingrozitor ce a luat locul traditionalului jocheu de rasa
la care acest pursange are dreptul'.

Peste cateva luni, in iulie 1936, a izbucnit razboiul civil din Spania; Germania si Italia au
sustinut "rebeliunea' generalului Franco, in timp ce Franta si Marea Britanic au adoptat politica de
neinterventie. Nicolae Titulescu era convins ca o victorie a lui Franco echivala cu o incurajare
pentru guvernantii de la Roma si Berlin de a face noi pasi pe calea razboiului; de aceea, a dispus
ca 100 de tunuri si 15 avioane - comandate de guvernul roman in Franta - sa fie trimise in sprijinul
Republicii Spaniole.
Pe acest fond - caracterizat prin esuarea politicii de securitate colectiva, ca urmare a
politicii conciliatoriste promovate de guvernele de la Londra si Paris - Nicolae Titulescu depunea
eforturi pentru incheierea pactului de asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica, in iulie 1935 el
a obtinut din partea regelui Carol al II-lea si a guvernului Tatarescu imputerniciri depline
pentru negocierea unui asemenea pact. Pe aceasta baza a inceput, in
septembrie 1935, convorbirile cu Maksim Litvinov,comisarul poporului pentru afacerile externe al
Uniunii Sovietice.

Desi intalnirile dintre cei doi ministri aveau loc noaptea si in cel mai strict secret, ele au fost
sesizate de agentii statelor revizioniste, care se simteau lezate de o eventuala intelegere romano-
sovietica. Deosebit de vehemente au fost cercurile guvernamentale de la Berlin, care
acuzau Romania ca ducea o politica de "incercuire' a Germaniei. La randul lor, oficialii de la
Budapesta sustineau ca Romania devenea "un agent al Rusiei Sovietice in Europa'. Oarecum
surprinzator, guvernul Poloniei se declara impotriva unui pact romano-sovietic, sustinand ca el
avea sa sporeasca ostilitatea Germaniei fata de statele din aceasta zona a Europei.

in tara existau cercuri politice ostile unui asemenea pact, deoarece el ar fi permis trupelor
sovietice sa intre pe teritoriul Romaniei si apoi sa o ocupe, intre criticii cei mai ferventi ai
politicii lui Titulescu se aflau

Gheorghe Bratianu, Corneliu Zelea Codreanu, A.C. Cuza, Octavian Goga, Constantin Argetoianu.
Dincolo de o anumita afinitate ideologica intre acestia, se afla preocuparea unei parti a clasei
politice de a gasi noi cai si mijloace pentru apararea integritatii teritoriale a Romaniei, in opinia
lor -mai ales a lui Gh. Bratianu - Romania nu trebuia sa se apropie de Uniunea Sovietica, ci sa
caute o alianta cu Germania, tara care se afla in plina ascensiune, tinzand sa devina principala
putere a Europei. Gh. Bratianu reusise sa-si creeze importante relatii la Berlin, iar
la 16 noiembrie 1936, avea sa fie primit de Hitler, care i-a declarat ca "daca Romania s-ar
elibera de tendintele bolsevice [] interesul Germaniei ar spori sa vada in acest colt al Europei o
Romanie independenta si puternica'.

La randul sau, Nicolae Titulescu replica adversarilor sai, declarand ca era gata sa negocieze un
pact de asistenta mutuala si cu Germania, daca aceasta tara era dispusa sa garanteze integritatea
teritoriala a Romaniei. Numai ca, in fapt, Titulescu nu era recunoscut ca un interlocutor valabil
la Berlin, el fiind declarat, mai mult sau mai putin oficial, persona non grata.
 Principalele forte politice din Romania - atat cele de la guvern, cat si din opozitie - continuau
sa mizeze pe o singura carte: a aliantei cu marile democratii occidentale (Marea Britanic si Franta),
socotind Germania un dusman potential, cu care nu se puteau stabili relatii de colaborare.
Faptul ca cele mai active forte antisovietice erau de dreapta si de extrema dreapta i-a oferit
lui Litvinov prilejul de a afirma ca politica lui Titulescu nu era si cea a Romaniei, care ar aluneca
spre fascism, in fata acestor aprecieri, Titulescu s-a deplasat la Bucuresti, unde a obtinut,
la 14 iulie 1936, un document prin care guvernul Tatarescu isi reafirma orientarile de politica
externa si reconfirma deplinele puteri acordate ministrului de externe de a incheia un pact de
asistenta mutuala cu UniuneaSovietica. Revenit la Montreux, unde se desfasura Conferinta
privind Stramtorile Marii Negre, Titulescu i-a prezentat lui Litvinov noile imputerniciri.
Comisarul sovietic i-a declarat: "De data aceasta vad ca nu sunteti singurul care vreti pactul de
asistenta cu URSS'.
Cei doi au trecut la redactarea proiectului pactului de asistenta mutuala, ajungand la
urmatorul text:

"1. Asistenta mutuala in cadrul Societatii Natiunilor (ca de ex. in tratatul cehoslovac sau
francez) care sa nu vizeze in mod special un stat, ci, in general, orice agresor.

2. Intrarea in actiune a fiecarei din cele doua tari se va face numai

cand Franta va fi intrat in actiune.

3. Guvernul URSS recunoaste ca, in virtutea diferitelor sale obligatii

de asistenta, trupele sovietice nu vor putea trece niciodata Nistrul fara o
cerere in acest sens din partea guvernului regal al Romaniei, la fel cum
guvernul regal al Romaniei recunoaste ca trupele romane nu vor putea trece
niciodata Nistrul in URSS fara o cerere formala a guvernului URSS.

4. La cererea guvernului regal al Romaniei, trupele sovietice trebuie

sa se retraga imediat de pe teritoriul roman la est de Nistru, dupa cum, la
cererea guvernului URSS, trupele romane trebuie sa se retraga imediat de
pe teritoriul URSS la vest de Nistru'.

Documentul, datat 21 iulie 1936, avea semnatura lui Litvinov - care in dreptul punctelor l,
3 si 4 a scris "acceptat', iar in dreptul punctului 2 a notat: "Nu se accepta' - si a lui Nicolae
Titulescu, care a mentionat: "Nu pot semna conventia fara articolul2'. in fapt, punctele-cheie
erau 3 si 4, acceptate de Litvinov, fapt ce-1 determina pe Titulescu sa aprecieze ca "Nistrul era
recunoscut ca frontiera, fara ca Basarabia sa fie cedata Romaniei de URSS'.

in timp ce Titulescu era imputernicit de guvernul roman sa incheie acest pact, Litvinov a
propus amanarea semnarii lui pana in septembrie 1936; de asemenea, el a cerut ca documentul sa
nu fie transmis prin cifru la Bucuresti, ci sa fie prezentat personal de Titulescu regelui si guvernului
Romaniei, in fapt, Litvinov nu avea imputerniciri din partea oficialitatilor sovietice pentru
semnarea unui asemenea pact de asistenta si nici nu le putea obtine. Motivul este unul singur:
in 1924, cand Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a decis infiintarea
Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, s-a prevazut ca granita de Apus a acestei
republici avea sa fie pe raul Prut, ceea ce insemna decizia de anexare a Basarabiei "la momentul
oportun', in consecinta, guvernul sovietic nu putea acorda imputerniciri ministrului sau de
externe sa semneze un document care prevedea, de patru ori, ca granita intre Romania si URSS era
pe raul Nistru.

Esuarea politicii de securitate colectiva i-a creat lui Nicolae Titulescu o situatie extrem
de dificila. Glasul sau pe plan international era tot mai putin ascultat, iar in tara criticile la adresa
activitatii sale se intensificau. Dupa 7 martie 1936, "cercul de foc' se strangea in jurul ministrului
de externe roman, iar momentul debarcarii sale era aproape. El 76

devenise tinta atacurilor presei si oficialitatilor din Germania, Italia, Ungaria, Polonia si chiar
Franta si Marea Britanic. Nu o data, aceste atacuri erau suburbane, vizand fizicul sau, relatiile
homosexuale, obiceiurile din viata cotidiana etc., etc. In fapt, era atacata politica externa a
Romaniei promovata de Nicolae Titulescu. Presa de dreapta si extrema dreapta din tara era si mai
virulenta, cerand demisia ministrului de externe, el fiind prezentat ca promotorul unor interese
straine, ale iudeo-masoneriei, cuconsecinte nefaste pentru Romania.

Dar rolul decisiv il aveau liderii politici, care tineau in mainile lor fraiele politicii nationale.
Gheorghe Tatarescu, presedintele Consiliului de Ministri, nu mai era dispus sa se lase dominat de
ministrul sau de externe si propusese in mai multe randuri regelui inlocuirea lui Titulescu. Pe de
alta parte, Carol al II-lea se simtea eclipsat de personalitatea lui Titulescu si aprecia ca sosise
vremea sa se dispenseze de un colaborator incomod si sa preia in "mainile regale' conducerea
politicii externe a Romaniei. Camarila regala era tot mai ostila lui Titulescu; Elena Lupescu nu
putea uita faptul ca acesta "se tinea la distanta' si a evitat sa-i faca o vizita la vila din
Aleea Vulpache.

Socotind ca terenul era deja pregatit, Carol al II-lea si Gheorghe Tatarescu au pus la cale
"lovitura de gratie'. Sub pretextul ca se impunea "omogenizarea guvernului', Tatarescu si-a depus
mandatul la 29 august 1936, iar regele 1-a insarcinat cu construirea unui nou cabinet, in fapt,
era vorba de o remaniere guvernamentala, in urma careia Nicolae Titulescu a fost inlaturat din
functia de ministru de externe, in locul sau a fost numit Victor Antonescu, fruntas al
Partidului National-Liberal. Titulescu, neavizat despre aceasta remaniere, a fost anuntat printr-o
telegrama ca nu mai este ministru de externe al Romaniei.
Aflat la Cap Martin, el a declarat presei: "Noul guvern nu mai are nevoie de serviciile mele.
E dreptul sau. As fi preferat, totusi, sa fi fost pus dinainte in curent cu intentiile sale, caci nu eu
as fi fost cel care sa fi incurcat cu persoana mea pe cineva'. Dupa ce, in repetate
randuri, Titulescu isi prezentase demisia, iar Carol al II-lea si Tatarescu au staruit sa revina,
satisfacandu-i cererile, de aceasta data regele si primul-ministru s-au razbunat intr-o maniera
"balcanica'.

Dupa remanierea din 29 august 1936, Carol al II-lea, Gheorghe Tatarescu si Victor
Antonescu au facut repetate declaratii potrivit carora politica externa a Romaniei nu avea un
caracter personal, nu era expresia
vointei unui singur om, si ca ea va continua pe linia traditionala, bazata pe marile democratii
occidentale (Franta si Marea Britanic), pe Mica intelegere si intelegerea Balcanica, pe relatii amicale
cu toti vecinii, inclusiv cu Uniunea Sovietica in vederea definitivarii pactului de asistenta mutuala.

Uniunea Sovietica s-a folosit de inlaturarea lui Nicolae Titulescu din guvern, pentru a sustine
ca politica externa a Romaniei se schimbase si ca semnarea pactului de asistenta mutuala nu mai
era "de actualitate'. Astfel, Litvinov nu se mai simtea angajat de cele convenite cu omologul
sau roman la 21 iulie 1936.
O data cu inlocuirea lui Nicolae Titulescu la 29 august 1936, se incheia o etapa importanta
din istoria relatiilor diplomatice ale Romaniei, caracterizata prin initiativa, consecventa, dinamism
si autentic prestigiu mondial. Prin numirea in fruntea Ministerului de Externe a
unei personalitati sterse, putin cunoscute pe plan international, Carol al II-lea si Gheorghe
Tatarescu au urmarit retragerea Romaniei din prim-planul diplomatiei, in contextul esuarii
securitatii colective europene, si promovarea unei politici cat mai prudente, vizand strict
interesele nationale.
c) Situatia internationala a Romaniei in anii 1938-1939
in 1936-1938, pe cerul Europei se adunau nori grei, care prevesteau declansarea unei noi
conflagratii mondiale. Anexarea Austriei de catre Germania, in martie 1938, si acordul de la
Munchen, din septembrie acelasi an, au constituit evenimente care au incurajat Germania pe
drumul declansarii unei noi conflagratii mondiale.
Miinchen-ul a incheiat o etapa in viata politica internationala si a deschis o alta - in care
ratiunea politica era tot mai mult inlocuita cu forta brutala. Tranzactia de la Mnchen a impus
tuturor statelor sa reexamineze rezultatele politicii anterioare, sa reevalueze raportul de forte creat,
sa descifreze perspectivele vietii internationale.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a avut consecinte extrem de negative pentru Romania, care a

pierdut un aliat credincios si principala sursa de aprovizionare cu armament. De asemenea, acest act
a marcat dezagregarea Micii intelegeri, care constituia unul din punctele de sprijin ale politicii
externe romanesti in lupta impotriva revizionismului horthyst.

in acest cadru international se inscriu vizitele lui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie)
si Paris (19-21 noiembrie), pentru a solicita sprijin economic si politic, in vederea respingerii
presiunilor Germaniei, in

mod concret, el a cerut extinderea relatiilor comerciale, indeosebi prin sporirea exportului
romanesc, acordarea unor credite pentru inzestrarea armatei romane, sporirea livrarilor de
armament. Dar cele doua guverne au evitat sa-si ia vreun angajament, ceea ce a insemnat, in fond,
ca Romania nu putea conta pe sprijinul Marii Britanii si Frantei. Politica externa promovata de
guvernele din perioada interbelica, bazata pe ideea ca cele doua mari state occidentale vor apara si
vor sprijini Romania, primea o grea lovitura.
 La intoarcerea in tara, regele s-a oprit in Germania unde, in ziua de 24 noiembrie, a avut
convorbiri cu Hitler. Carol a propus intensificarea cooperarii economice romano-germane si a
sugerat ca Reich-ul sa nu mai sprijine pretentiile revizioniste ale Ungariei. Hitler s-a declarat de
acord cu extinderea relatiilor economice intre Romania si Germania, dar a evitat sa se pronunte
impotriva revizionismului horthyst. Prezent la convorbire, ministrul de externe german, von
Ribbentrop, a rezumat astfel spuselefuhrer-ului: "Ideea fundamentala a politicii noastre in
momentul de fata trebuie sa fie de a tine in sah atat Ungaria cat si Romania, pentru a le folosi, in
functie de evolutia situatiei, in interesul german'.
La 12 februarie 1939 au inceput la Bucuresti tratative in vederea incheierii unui acord
economic intre Romania si Germania. Dar propunerile delegatiei germane vizau subordonarea
economica a Romaniei, "adaptarea' economiei noastre la nevoile Berlinului. Delegatia economica
romana opunea o darza rezistenta cand, la 14 martie 1939, trupele naziste au invadat
Cehoslovacia, calcand in picioare acordul de la Munchen. La randul lor, armatele maghiare au
intrat in Ucraina Subcarpatica, pe care au anexat-o in intregime. Marea Britanic si Franta, desi
garantasera frontierele Cehoslovaciei, s-au multumit sa faca declaratii ca aceasta era
ultima agresiune pe care o mai tolerau.

Reich-ul a profitat din plin de climatul politic creat prin ocuparea Cehoslovaciei pentru a
exercita puternice presiuni asupra Romaniei. Dupa discutii agitate, la 23 martie 1939 a fost
semnat Tratatul economic romano-german, prin care capeteniile de la Berlin au
urmarit subordonarea tarii noastre Reich-ului nazist. Prin acest tratat, Germania a capatat largi
posibilitati de a patrunde in economia romaneasca, de a o aservi si exploata. Guvernul Armand
Calinescu a facut concesii economice in speranta ca va reusi sa evite ocuparea militara a
Romaniei. Ulterior, a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a tergiversa aplicarea lui si acapararea

economiei romanesti de catre Germania. Pe de alta parte, in contextul renuntarii treptate la

conciliatorism, Marea Britanic si Franta au semnat cu Romania acorduri economice menite sa
contrabalanseze efectul tratatului din 23 martie 1939.

De asemenea, la 13 aprilie, guvernele de la Londra si Paris faceau cunoscut ca au decis sa

garanteze integritatea teritoriala a Romaniei si Greciei. Aceste garantii aveau numai o valoare
teoretica, intrucat ele nu au fost urmate de vreun acord tehnic, care sa stabileasca in mod
concret ajutorul pe care cele doua tari urmau sa-1 primeasca.

in acest timp, guvernul roman a incercat sa obtina o ameliorare a relatiilor cu Uniunea

Sovietica. Armand Calinescu a cautat sa reia politica promovata de Nicolae Titulescu fata de
vecinul de la rasarit, sperand ca va reusi sa ajunga la incheierea unui pact de neagresiune romano-
sovietic, pe baza recunoasterii statu-quo-ului teritorial. La 8 mai 1939, ministrul de externe
roman, Grigore Gafencu, a avut o discutie la Bucuresti cu Potemkin, adjunctul comisarului
poporului pentru afacerile externe, incadrul careia si-a exprimat dorinta imbunatatirii relatiilor
dintre Romania si Uniunea Sovietica. La 11 august, Carol al 11-lea a purtat tratative cu
Ismet Inonii, presedintele Turciei, solicitand ca guvernul turc sa mijloceasca o apropiere romano-
sovietica, mergandu-se pana la incheierea unui pact de neagresiune intre cele doua tari.
 Dar, semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, numit "Tratat de neagresiune intre Uniunea
Sovietica si Reich-ul German', la 23 august 1939, a anulat aceste eforturi. Vestea incheierea
pactului sovieto-german a fost primita cu o vie neliniste de cercurile politice si diplomatice din
Romania, mai ales ca ziarele americane taceau referiri la un protocol aditional secret al acestui
pact, vizand modificari teritoriale in zona estica a Europei, intre Marea Baltica si Marea Neagra,
intr-adevar, acest protocol prevedea la punctul 3 ca "Partea sovietica subliniaza interesul pe care-
1 manifesta pentru Basarabia. Partea germana isi declara totalul dezinteres politic fata de aceste
teritorii'. Practic, la 23 august 1939, Germania a acceptat cererea Uniunii Sovietice vizand
anexarea partii de rasarit a Moldovei si dezmembrarea Romaniei.

In ajunul celui de-al doilea razboi mondial, functionarea aliantelor politice si militare ale
Romaniei era anulata prin actiunea unor factori externi. Desi continuau sa existe de jure, Societatea
Natiunilor, tratatele de pace, principalele instrumente de garantie si de recunoastere pe plan
international a

unitatii de stat a Romaniei erau de facto desfiintate, in viata internationala se instaurase politica de
forta si dictat, de nesocotire a vointei popoarelor.

La l septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, act care a marcat dezlantuirea celei de-a
doua mari conflagratii mondiale a secolului al XX-lea. In ziua de 3 septembrie, Marea Britanic si
Franta au declarat razboi Germaniei, fara sa intervina efectiv in lupta. La 17 septembrie,
trupele sovietice au intrat in Polonia, ocupand aproape doda treimi din teritoriul acesteia, in
conformitate cu planul Molotov-Ribbentrop.

intrunit la 6 septembrie, Consiliul de Coroana a hotarat ca Romania "sa observe

strict regulile neutralitatii stabilite prin conventii internationale fata de beligeranti in actualul
conflict'. Aceasta neutralitate a avut un caracter activ, fiind favorabila, in esenta, aliantelor anglo-
franceze si victimelor agresiunii, oficialitatile si poporul roman manifestandu-si solidaritatea cu
Polonia, cazuta victima agresiunilor germana si sovietica. Tratatul de alianta dintre Romania si
Polonia nu avea in vedere o agresiune din partea Germaniei, iar guvernul polonez nu acceptase
propunerea partii romane (din martie 1939) de a i se da un caracter erga omnes. De asemenea,
se cuvine mentionat faptul ca, in imprejurarile critice de la inceputul lunii
septembrie1939, Polonia nu a cerut ajutorul militar al Romaniei, solicitand doar ca tara noastra sa
acorde ospitalitate presedintelui Republicii si membrilor guvernului polonez. Avand in vedere
situatia extrem de dificila in care se gasea Romania, se poate aprecia si mai bine realitatea ca
guvernul si poporul roman au facut tot posibilul pentru a inlesni rezistenta Poloniei in fata
agresiunii, in ciuda protestelor vehemente ale Germaniei, guvernul roman a intervenit pentru a
asigura libera trecere prin stramtorile Marii Negre a vaselor incarcate cu material de
razboi destinate victimelor agresiunii si a ingaduit tranzitul acestuia pe teritoriul Romaniei. Cu
toate presiunile guvernului hitlerist, guvernul prezidat de Armand Calinescu a acordat sprijin direct
actiunii de tranzitare a tezaurului Bancii Poloniei pe teritoriul Romaniei si de evacuare a lui prin
portul Constanta. De asemenea, o parte a tezaurului polonez a fost pastrata in Bucuresti, fiind
restituita in 1947.
 in acele momente grele pentru poporul polonez, Romania si-a deschis granita pentru
refugiatii, precum si pentru autoritatile civile si militare. Circa 100.000 de polonezi, dintre
care 60.000 de militari, au trecut granita in Romania, unde s-au bucurat de ospitalitatea si simpatia
poporului nostru. La 16 septembrie, guvernul roman a oferit presedintelui si

guvernului Poloniei "ospitalitatea sau dreptul de trecere prin Romania'. Pe aceasta baza, in noaptea
de 16/17 septembrie, au intrat in tara noastra Ignacy Moscicki, presedintele Republicii Polonia,
maresalul Rydz Smigly, seful Cartierului General al armatei poloneze, loseph Beck, ministrul
de externe, si alte persoane oficiale. Cu ajutorul guvernului roman, o parte dintre acestia au
plecat in Occident, unde au continuat lupta pentru eliberarea Poloniei.
Atitudinea guvernului roman a nemultumit profund Berlinul, care a pus la cale asasinarea lui
Armand Calinescu in ziua de21 septembrie 1939. Opinia publica a vazut in acest gest terorist mana
Germaniei si o incercare din partea conducatorilor ei de a subjuga Romania.

In perioada septembrie 1939 - februarie 1940, diplomatia romana si-a concentrat eforturile in
directia realizarii unui bloc al neutrilor. Dupa o serie de tatonari, guvernul roman a propus,
la 28 octombrie 1939, crearea unui bloc in care sa intre, alaturi de tarile membre ale intelegerii
Balcanice (Romania, Iugoslavia, Turcia, Grecia), Bulgaria, Italia si Ungaria. Aceste state urmau sa
mentina o neutralitate desavarsita in cadrul conflictului european si sa pastreze o atitudine
binevoitoare fata de acel membru alblocului care ar fi devenit victima unei agresiuni. Initiativa era
in interesul tuturor popoarelor din aceasta zona, deoarece viza apararea independentei si
suveranitatii lor nationale. Dar, in urma presiunilor facute de Germania asupra guvernelor de la
Roma, Sofia si Budapesta, aceasta initiativa a esuat.

Mergand pe calea "adaptarii la realitati', regimul lui Carol al Il-lea a inceput sa reorienteze
politica externa a Romaniei. Efortul de reorientare a fost dramatic, deoarece in relatiile
internationale factorul decisiv era forta. Nicolae lorga se adresa in acele zile studentilor sai: "in
momentul cand trei tari: Austria, Cehoslovacia, Polonia au disparut, trei tari care au
fost sprijinite de o baza nationala ce era socotita sacra si desigur ca ideea aceasta nationala este
sacra pentru inima fiecaruia dintre dumneavoastra - in momentul cand cineva se supara pe
undeva, s-ar putea ca orase intregi sa fie desfiintate prin aruncarea de bombe din avioane care
zboara si la sapte mii de metri deasupra pamantului, fiind invizibile - cel mai viteaz mijloc de
lupta cum este si mijlocul de a distruge o flota intreaga cu vase care nu ies la suprafata si se poate
intampla sa scape dupa ce au savarsit marea crima, distrugand si marile averi cuprinse in peretii
vaselor acestora - in momentul cand anumite amenintari s-au indreptat si asupra noastra',
se impunea fortificarea constiintei nationale, mai ales a tineretului.

Uniunii Sovietice Basarabia' si sa "transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei'.

La Consiliul de Coroana convocat in dimineata zilei de 27 iunie, 11 participanti s-au declarat
impotriva acceptarii notei ultimative, 4 au fost pentru discutii cu partea sovietica, iar 13 au
fost pentru cedare. Guvernul roman a transmis la Moscova dorinta sa de a purta
negocieri asupra "tuturor problemelor emanand de la guvernul sovietic'. Dar, printr-o noua
nota ultimativa din noaptea de 27iunie, guvernul URSS a apreciat ca "raspunsul guvernului
regal al Romaniei' era imprecis, "deoarece nu se spune direct ca el primeste propunerea
guvernului sovietic de a-i restitui neintarziat Basarabia si partea de nord a Bucovinei',
intrunit din nou, Consiliul de Coroana a decis sa accepte ultimatumul sovietic, numai sase
dintre participanti fiind impotriva si unul abtinandu-se. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-
au instalat pe noile granite intre Romania si U.R.S.S.
Poporul roman a primit cu multa durere actul ocuparii Basarabiei si nordului
Bucovinei, in tara declarandu-se doliu national si avand loc slujbe in care se cerea sprijinul
lui Dumnezeu, pentru ca dreptatea sa revina pe pamant, in timp ce toate partidele politice
din Romania si-au exprimat opozitia sau macar regretul pentru cedarea Basarabiei si
norduluiBucovinei, Partidul Comunist din Romania a salutat "eliberarea' acestor teritorii
"de sub jugul capitalistilor si mosierilor romani'.

Noul guvern, prezidat de Ion Gigurtu, a declarat la 5 iulie ca orientarea Romaniei

spre Axa era "un fapt implinit'. Dar Hitler aprecia ca sosise vremea sa treaca la satisfacerea
pretentiilor teritoriale ale Ungariei si Bulgariei pe seama Romaniei. La 15 iulie, fuhrer-ul i-a
adresat lui Carol al II-lea o scrisoare in care, pe un ton ultimativ, cerea ca Romania sa se
incadreze definitiv in linia politica a Reich-ului si sa consimta la cedari teritoriale fata de
vecinii sai, subliniind ca revizuirea devenise inevitabila: "Orice incercare de a inlatura, prin
manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninta tara dumneavoastra trebuie
(sa sufere) si va suferi un esec. Sfarsitul, mai devreme sau mai tarziu - si poate in foarte scurt
timp -ar putea fi chiar distrugerea Romaniei'.

Cedarea Cadrilaterului. in ziua de 3 august 1940, Hitler a cerut guvernului roman sa cedeze
Bulgariei partea de sud a Dobrogei -Cadrilaterul. La tratativele romano-bulgare, incepute
la Craiova in ziua de 19 august, partea romana a satisfacut integral cererile teritoriale ale Bulgariei,
granita dintre cele doua tari fiind stabilita prin Acordul semnat la 7 septembrie 1940 pe linia trasata
inainte de 1913.

Dictatul de ia Viena. La sugestia imperativa a Berlinului s-a hotarat organizarea unor

tratative romano-maghiare, care au inceput in ziua de 16 august 1940 la Tumu Severin.
Delegatia romana a propus ca baza de discutie efectuarea unui schimb de populatie, insotit de
mici rectificari de frontiera, in timp ce delegatia maghiara a cerut cedarea a 2/3 din
teritoriul Transilvaniei, insumand 3,9 milioane locuitori, dintre care peste 2,2 milioane erau
romani. Tratativele s-au desfasurat cu intermitente pana la24 august, cand s-a consemnat esecul lor.

Hotarat sa-si asigure posibilitatea stapanirii resurselor petroliere romanesti, precum si a

produselor agro-alimentare din tarile sud-est europene, necesare desfasurarii razboiului, guvernul
nazist nu era interesat intr-un conflict armat romano-ungar. De aceea, Germania si Italia au
decis sa recurga la metoda dictatului direct, in ziua de 26 august, von Ribbentrop i-a propus lui
Ciano convocarea la Viena a ministrilor de externe ai Romaniei si Ungariei, pentru a primi
"sfaturile amicale' ale Axei, in vederea gasirii unei solutii.
La 27 august, Hitler a fixat granita intre cele doua tari, dupa ce cu o zi inainte ordonase
masuri militare speciale, pentru o eventuala interventie in Romania. In acest scop au fost puse in
alerta zece divizii de infanterie si doua divizii de tancuri. La 28august, fuhrer-ul a ordonat ca
patru divizii blindate si doua motorizate sa fie gata de actiune in vederea ocuparii zonei petroliere
din Romania. De asemenea, se avea in vedere deplasarea unor trupe de parasutisti si de desant
aerian pentru ocuparea rapida a celor mai importante zone strategice din tara noastra.
in ziua de 29 august, ministrii de externe ai Germaniei si Italiei au comunicat delegatiei
romane si celei maghiare, sosite la Viena, ca discutiile erau inutile, deoarece nu se putea ajunge la
un acord, astfel incat decizia va fi luata de "arbitri'. Pe aceasta baza se foloseste termenul de
"arbitrajul' de Ia Viena.

Pentru a avea calitatea de "arbitri', acestia ar fi trebuit sa fie neutri, impartiali, dezinteresati,
adica sa fi luat decizii pe baza faptelor obiective. In realitate, Germania si Italia se aflau, prin
politica lor revizionista si revansarda, de partea Ungariei horthyste, iar agresiunile militare
si subjugarea popoarelor constituiau o trasatura definitorie a politicii hitleriste si mussoliniene. inca
de la 13 ianuarie 1939, Ungaria facea parte, alaturi de Germania si Italia, precum si de Japonia,
din Pactul Anticomintern. Toate

acestea aratau limpede ca nu era vorba de un "arbitraj', ci de un adevarat "dictat' impus Romaniei.

in discutiile cu reprezentantii tarii noastre, Ribbentrop si Ciano au declarat categoric ca daca

acestia nu vor accepta cedarea unei parti a Transilvaniei, Romania avea sa devina obiectul unei
actiuni militare, sa fie invadata si stearsa de pe harta Europei. Ei au cerut, in mod
ultimativ, guvernului roman sa accepte "arbitrajul'.

in acest timp au avut loc deplasari de trupe sovietice spre Prut, urmate de unele incidente
la granita dintre Romania si Uniunea Sovietica. Pe de alta parte, guvernul de la Moscova a facut
cunoscut ca sprijinea revendicarile teritoriale ale Ungariei pe seama Romaniei.
intrunit in graba, Consiliul de Coroana a hotarat - cu 21 voturi pentru, 10 contra si l
abtinere - primirea "arbitrajului'. Aceasta decizie a fost luata sub imperiul fortei, cu gandul de a
salva existenta statului roman aflat intr-una din cele mai critice situatii din intreaga sa istorie. Dupa
ce au primit acceptul Bucurestilor si Budapestei, ministrii de externe ai Germaniei si Italiei au
prezentat harta pe care era trasata noua granita intre Romania si Ungaria. Tara noastra era obligata
sa cedeze 42 243 km2cu 2.667.007 locuitori. Dupa pronuntarea sentintei a avut loc, in noaptea
de 30/31 august, un nou Consiliu de Coroana, care a luat act de hotararea "arbitrilor'.
Imediat ce au aflat de cele hotarate la Viena, cetatenii de pe intreg cuprinsul tarii, de la
orase si sate - muncitori, tarani, intelectuali, functionari, ofiteri si soldati, zeci si sute de mii de
oameni, apartinand tuturor categoriilor sociale, au exprimat, in cadrul unor mari manifestatii
de strada, protestul si indignarea fata de acest act dictatorial impus de puterile totalitare, inca din
seara de 30 august, romanii din orasul Cluj au iesit in strada cu steaguri tricolore, scandand lozinci
ca: "Nici un petec de pamant',"Vrem sa murim aparandu-ne fruntariile', "Ardealul sa nu fie
ciuntit!'. Ei au expediat guvernului o telegrama in care declarau ca resping cu hotarare dictatul de la
Viena si sunt gata sa apere cu viata pamantul stramosesc.

in Bucuresti, mii de cetateni adunati in fata statuii lui Mihai Viteazul - simbol al unitatii
nationale a tuturor romanilor - au demonstrat sub lozinca: "Nu dam Ardealul' si au intonat
cantecele patriotice "Desteapta-te, romane!' si "Pe-al nostru steag e scris Unire'.
 La Brasov, manifestatiile de protest au imbracat atat forma demonstratiilor de strada, cat si
a grevelor, participantii cerand rezistenta 86

armata impotriva dictatului. La Oradea, manifestatiile de strada au avut un puternic caracter

antirevizionist si antihitlerist; impreuna cu soldatii si ofiterii care erau siliti sa paraseasca orasul
fara lupta, cetatenii romani au demonstrat in fata consulatului german. Mari manifestatii au avut loc
la Timisoara, Sibiu, Cugir, Deva, Hunedoara, Alba lulia, Orastie, Constanta, Iasi s.a.

Prabusirea lui Carol al H-lea. Schimbarea regimului politic. Ridicandu-se cu energie

impotriva dictatului din 30 august1940, populatia condamna in acelasi timp regimul lui Carol al
11-lea, care se dovedise incapabil de a apara integritatea teritoriala a Romaniei, in mai putin de
trei luni, Romania pierduse 99.738 km2 (33,8% din suprafata) si 6.821.000 locuitori (33,3% din
populatie).

Guvernul Gigurtu a incercat sa stavileasca manifestatiile populare, ordonand autoritatilor sa

intervina pentru restabilirea ordinii. Dar, in numeroase cazuri, autoritatile insesi s-au alaturat
manifestantilor care condamnau dictatul de la Viena si politica lui Carol al i-lea de acceptare a
acestuia, in ultima zi a lunii august si in primele zile ale lunii septembrie, poporul roman si-a cucerit
drepturile si libertatile democratice care, de la l O februarie 1938, ii erau interzise: dreptul de
intrunire, de organizare,libertatea cuvantului, a presei.

In ziua de 2 septembrie 1940, regele nota o discutie avuta cu Vaier Pop: "Este extrem de
ingrijorat de situatie. Valul de nemultumiri creste vertiginos, zice el, chiar in armata. Dupa el
chestiunea prezinta o deosebita gravitate caci ura se indreapta impotriva mea. Trebuie, zice el, cat
mai repede o schimbare de guvern. Va trebui gasit ceva, cineva de prestigiu si autoritate, cum ar fi
dupa parerea lui generalul Antonescu. Am ramas uluit de aceasta propunere'.

Generalul Ion Antonescu intrase in dizgratia lui Carol al II-lea si a camarilei sale inca
din 1934, cand a dezvaluit deturnarea unor fonduri destinate apararii nationale. La sfarsitul lunii
iunie 1940, generalul adresase regelui o scrisoare, prin care se declara impotriva cedarii
Basarabiei si nordului Bucovinei, oferindu-se sa salveze "ce mai este cu putinta de salvat, din
Coroana, din ordine si din granite'', el cerea suveranului sa nu mai asculte de "fortele
oculte' care "ne-an adus unde ne gasim'.Drept raspuns, Carol al II-lea a decis internarea
generalului Ion Antonescu la manastirea Bistrita (judetul Valcea).

in imprejurarile de dupa dictatul de la Viena, regele a trebuit sa apeleze la Ion

Antonescu, deoarece acesta se bucura de increderea armatei si a principalelor partide politice,
in acelasi timp, generalul nu se dadea in laturi din fata greutatilor, fiind decis sa-si asume
raspunderi personale pentru mentinerea fiintei statale a Romaniei si restabilirea ordinii publice.

Informat asupra hotararii regelui, luliu Maniu a avut o intrevedere cu Ion Antonescu la
Ploiesti, in cursul discutiei, cei doi au cazut de acord sa actioneze pentru detronarea Iui Carol al
II-lea si formarea unui guvern de uniune nationala, in zilele de 2-4 septembrie, Ion Antonescu a
dus tratative cu luliu Maniu, Constantin I. C. Bratianu si cu Horia Sima, in vederea constituirii
unui cabinet de "uniune nationala', in fapt, liderii national-taranisti si national-liberali nu
doreau sa-si asume raspunderea conducerii tarii in asemenea imprejurari dramatice, urmarind
sa-1 determine pe generalul Ion Antonescu sa preia sarcina de a redresa - atat cat era
posibil in acele imprejurari - situatia. luliu Maniu si C.I.C. Bratianu au adoptattactica
tergiversarilor, cerandu-i lui Ion Antonescu ca mai intai sa obtina abdicarea lui Caro! al II-lea.
La 3 septembrie, legionarii au intreprins o serie de atacuri armate impotriva autoritatilor de
stat, a unor unitati militare, soldate cu morti si raniti.

La 4 septembrie, generalul Ion Antonescu a fost insarcinat de Carol al II-lea cu

constituirea unui nou guvern. Informandu-1 pe ministrul german Fabricius asupra misiunii si a
planurilor sale, acesta 1-a "sfatuit', in numele Reich-ului, sa-si asume puteri depline, sa inlature
camarila si sa actioneze pentru detronarea monarhului. La randul sau, Ion Antonescu a
cerut asigurarea "garantiilor' date Romaniei de Germania si Italia la 30 august 1940 si s-a
aratat dispus sa actioneze pentru adancirea relatiilor economice romano-germane. in urma
acestor discutii, ministrul Fabricius telegrafia la Berlin: "Cred ca in persoana lui (Antonescu)
am gasit un om in fiitntea guvernului roman, care este ferm hotarat sa execute importantele
noastre cereri aici'.

Ion Antonescu i-a pretins lui Carol al II-lea, in seara zilei de 4 septembrie, sa-i
acorde puteri depline. Dupa multe ezitari, dandu-si seama ca nu mai avea pe cine sa se sprijine
pentru a opune rezistenta, regele 1-a investit, in dimineata zilei de 5 septembrie, pe Ion
Antonescu cu "depline puteri pentru conducerea statului roman', in aceeasi zi a fost suspendata
Constitutia si au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Prin aceste decrete se punea de fapt capat
regimului de la 10 februarie1938.

In seara zilei de 5 septembrie, Ion Antonescu i-a cerut regelui sa abdice, intelegand ca
partida era iremediabil pierduta, in dimineata zilei de 6 septembrie, Carol al II-lea semnat un Apel
catre tara prin care anunta ca a trecut asupra fiului sau "grelele sarcini ale domniei', in aceeasi
zi, principele mostenitor Mihai a depus juramantul in calitate de rege, asigurandu-se astfel
mentinerea institutiei monarhice.

Printr-un nou decret, semnat de regele Mihai, Ion Antonescu era rinvestit eu "drepturi
depline'. Regele ramanea cu urmatoarele prerogative: era capul ostirii; avea dreptul de a bate
moneda; conferea decoratiile romane; primea si acredita ambasadorii si
ministrii plenipotentiari; numea pe primul ministru, insarcinat cu depline puteri; avea drept de
amnistie si gratiere. La 6 septembrie 1940, regimul politic din Romania intra intr-o noua etapa a
evolutiei sale, in care figura dominanta era generalul Ion Antonescu.