Sunteți pe pagina 1din 4

Esecul statului

Inca din anii 80 statul a intrat intr-o perioada de criza financiara , deficitele bugetare incepand sa
ia amploare. Presiunile asupra statului precum cresterea cererilor de bunuri si servicii publice, care
erau considerate un drept legitim de catre cetateni, cat si a tendintei birocratiei de a creste in
dimensiuni, fiind mare consumatoare de resurse determina cresterea nivelurilor de taxare care sa
sustina programele sociale. In prealabil , in anii 50 si 60, statele isi diversificasera sursele de venit
taxand consumul adica taxa pe valoare adaugata- ca o masura de crestere a veniturilor necesara
sustinerii sectorului public. Astfel, expansiunea statului, resimtita in primul rand d.p.d.v. financiar de
cetateni, a inceput sa piarda suportul electoral. Statul era privit ca fiind un prost manager al resurselor,
cu precadere al celor incredintate de cetateni prin taxe.

Treptat , in unele tari europene si in SUA , datorita unor schimbari ideologice de dreapta, bazate
pe argumente economice neoclasice au ajuns la putere guvernele neoliberale care au impus unele
reforme bazate pe diminuarea ponderii sectorului public si reformarea gestiunii sale, urmand modelul
corporatiilor din sectorului privat.

Se considera ca piata este institutia cea mai eficienta in alocarea resurselor , conducand la
dezvoltarea socioeconomica. Ineficienta tot mai mare a birocratiilor publice este cauzata de asa numita
mana invizibila, conceptie a lui Adam Smith care sustine ca binele comun este realizat prin urmarirea
rationala a intereselor individuale egoiste.

Rolul guvernarii e tot mai mult pus sub semnul intrebarii si se presupune ca libertatea de
initiativa economica privata a fiecarui agent economic este de natura sa aloce corect stimulentele si
,implicit, produce crestere economica; cum interventia guvernamentala limiteaza libertatea individuala
precum si stimulentele productive si antreprenoriale , ea ar trebui redusa doar la aspectele ce tin de
realizarea ordinii, impunerea drepturilor de proprietate, producerea bunurilor publice.

La schimbarea de perspectiva ideologica din anii 80 in privinta rolului statului in economie au


contribuit insa mai multi factori, alaturi de incapacitatea statului de a genera venituri in continua
crestere. Sectorul privat incepea sa fie vazut ca adevaratul motor al cresterii economice si sursa a
bunastarii sociale. Statul consuma resurse imense fara a produce beneficii marginale pe masura, ceea ce
a facut ca opinia publica sa identifice in mediul privata, in piata, mecanismul firesc si in acelasi timp cel
mai eficient de gestionare a resurselor. Privatizare devine in acest context cuvantul cel mai vehiculat in
legatura cu sectorul public, piata, si nu guvernarea fiind solutia pentru alocarea eficienta a resurselor.

Interventia statului prin decizii politice si administrative de alocare a resurselor ar fi de natura sa


introduca distorsiuni pe piata, rezultand intr-o alocare ineficienta.

In aceste conditii, sistemele administrative moderne de tip legalist (Rechstaat) bazate pe


birocratia rational legala, sunt supuse unor presiuni de schimbare. Dinamica public-privat, rolul statului
in economie si gestionarea problemelor colective sunt subiecte puternic problematizate pentru care
cautarea unor noi solutii este un exercitiu continuu.

Solutii de depasire a crizei statului

Asadar, sfarsitul sec XX este marcat de o chestionare profunda a principiilor de functionare a


statului, a birocratiei publice. Anii 90 au facut ca o serie de factori , considerati pana la acel moment
latenti, sa duca la schimbarea contextului politicilor publice, supunand statul la o acuta nevoie de
schimbare. Globalizarea, digitalizarea, consolidarea organizatiilor de guvernare supranationala , precum
si instituiile sociale precum familia, care in mod traditional furnizau stabilitate, fac ca problemele cu
care se confrunta societatile moderne sa fie mult mai complexe, iar mecanismele adm publice moderne
coordonate de statul national sa devine inoperante.

Se contureaza doua solutii dominante de depasire a crizei statului: pe de o parte noul


management public, care face parte din prima generatie de reforme, in general ca raspuns la criza
financiara si nevoie de eficientizare a statului; pe de alta parte noua guvernare sau guvernarea pluralista
ce se impune incepand cu anii 90, ca urmare a schimbarilor sociale, demografie si tehnologice care
reclama deopotriva solutii colective pentru problemele societatii. Cele doua difera in functie de felul in
care concep piata si guvernarea si de incidentele lor in sectorul public, si respectiv, privat.

Noul management public NMP

NMP se impune cu precadere in SUA ( administratia Reagan) si in Marea Britanie( guvernarea


Thatcher). NMP reprezinta o solutie tehnica de eficientizare a sectorului public prin reformarea sa dupa
modelul sectorului privat, prin introducerea stimulentelor pentru performanta si competitie. NMP
accentueaza virtutile pietei si presupune ca transferul mecanismelor specifice ei, competitia intre
furnizori si preocuparea fata de rezultate, in cadrul sectorului public va determina eficientizarea lui si
sensibilizarea fata de cetateanul consumator.

Desi exista un grad inalt de specificitate nationala in implementarea NMP, Christopher Hood sintetizeaza
principalele doctrine ale noului management public astfel:

- stil liber de conducere, antreprenorial, opus stilului traditional, birocratic ( reguli si proceduri)
- standarde explicite si indicatori de performanta adica stabilirea unor scopuri si tinte
masurabile in exercitarea serviciului public;
- accentuarea controlului rezultatelor (al outputurilor) si masurarea lor : alocarea fondurilor si
bugetarea in functie de rezultate si parametri de performanta; dimpotriva, administratie publica
traditionala presupune controlul intrarilor, modul in care se realizeaza executia bugetara si
respectarea procedurilor si urmareste mai putin sau deloc eficacitatea cheltuielilor din
perspectiva cetateanului.
- dezagregarea si descentralizarea serviciului public adica specializarea functionala si geografica:
instituirea unor agentii si cresterea autonomiei locale
- introducerea competitiei in furnizarea serviciilor publice : organizatii publice si private intra in
competitie , ceea ce ar duce la servicii mai bune cu costuri mai mici;
- accentuarea stilului de management din sectorul privat, in special in privinta resurselor umane, a
angajarii si a stimularii personalului;
- disciplina si parcimonie (masura , pondere, zgarcenie) in utilizarea resurselor
Introducerea ideii de piata si a competitiei presupune ca in noul management
public,guvernarea sa se exercite mai degraba prin intermediul contractelor decat prin legiferare
si bugetare. Desigur, legiferarea este un tip de contract social, numai ca presupune o decizie
colectiva la un nivel superior de agregare a intereselor. Contractele comerciale pot fi insa mai
usor initiate dar si terminate si dau libertatea organizatiilor private sa intre in competitie cu cele
publice pentru furnizarea serviciilor publice.

Noua guvernare (NG)

Reafirma nevoiea de actiune colectiva, de coordonare a contributiilor actorilor din


sectorul public, privat si voluntar in rezolvarea problemelor macrosociale.; statul nu mai ocupa
rolul central, instituindu-se parteneriate cu actori ai sectorului privat non profit dar si pentru
profit, si informal in exercitarea guvernarii.
Spre deosebire de Noul management public, colaborarea dintre public privat si voluntar este
parteneriala mai degraba decat competitiva si ea trebuie centrata pe producerea valorii pentru
cetatean. Se considera astfel ca piata nu rezolva toate problemele comunitatii, guvernarea,
solutionarea colectiva a problemelor societatii devenind o necesitate, doar ca este treptat
transferata in afara statului sau in retele in care el nu mai detine rolul central. Guvernarea in
afara guvernului este o expresie consacrata ce arata rolul tot mai important al retelelor si
actorilor din sectoarele privat si voluntar in alegerile colective ale societatii.
Bovaird si Loffler definesc guvernarea publica drept felul in care actorii interesati de o
anumita cauza -stakeholders- interactioneaza pentru a influenta rezultatele unor politici
publice.
Peters si Pierre afirma ca managementul public este o abordare eminamente ideologica,
presupunand superioritatea pietei si a practicilor corporatiste si pledand pentru emularea lor in
sectorul public. Noua guvernare reafirma specificitatea politica dar si culturala a sectorului
public, bazat pe cooperare mai degraba decat pe competitie, pe un etos specific functiei publice.
Noua guvernare vizeaza, pe de o parte, procesul de elaborare a politicilor publice, dar si
pe de alta parte, guvernarea organizatiilor sectorului public prin care sunt implementate
politicile. In general NG accentueaza:

- abordarea holistica a problemelor cetatenilor : (HOLSM s. n. (Fil.) Concepie care interpreteaz


teza ireductibilitii ntregului la suma prilor sale, socotind drept factor integrator al lumii un
principiu imaterial i incognoscibil( care nu poate fi cunoscut de ratiunea omeneasca).
o preocuparea ar trebui sa vizeze solutionarea problemelor globale, dar specifice ale
cetatenilor. Calitatea vietii devine conceptul central in locul celui de calitate a serviciilor
oferite.
- nevoia ca problemele specifice sa fie abordate in cooperare, fiindca nu pot fi solutionate de o
singura agentie: nevoie de a dezvolta retele in care sa poate interactiona in conditii reciproc
avantajoase, sa genereze increderea necesara solutionarii colective a problemelor.
- importanta cruciala a anumitor caracteristici ce ar trebui implicate in toate interactiunile pe care
acesti actori le au: transparenta, integritate, onestitate, corectitudine, respectul pentru
diversitate.

Noul management public a insemnat o reforma de la abordarea legalista a sectorului public spre o
abordare centrata pe servicii , pe rezultate. Noua guvernare reprezinta o noua schimbare de paradigma,
de data aceasta centrarea pe servicii si rezultate fiind inlocuita de axarea pe cetatean si nevoile sale
globale (calitatea vietii).

Cooperarea si parteneriatele de tip public-privat transcend granitele odinioara rigide dintre sectorul
public si cel privat, vizand solutionarea problemelor cetatenilor. Increderea in institutii, dar si
centralitatea unor valori precum transparenta si corectitudinea devin fundamentale in exercitarea
guvernarii. Noua guvernare presupune spargerea cercului vicios al neincrederii cronice a cetatenilor fata
de guvernare si implicarea comunitatilor si a societatii civile in luarea deciziilor in baza unor principii
transparent asumate si consecvent aplicate. Astfel, agenda publica va fi in directa corespondenta cu
nevoile cetatenilor, guvernarea fiind fundamentata pe problemele reale ale societatii ce nu pot fi
rezolvate de actiunea individuala, prin intermediul pietei.

Concluzii

Reforma gestiunii sectorului public este o tendinta generala in societatile contemporane.


Problemele generice carora aceste reforme incearca sa le gaseasca raspuns sunt eficienta si
legitimitatea. Pe de o parte, sectorul public se afle sub presiunea de a produce bunuri si servicii de
calitate in conditiile unor limitari financiare reale, ceea ce presupune insa un model de management
performant. Pe de alta parte, societatea devine tot mai diversa, cu tendinte centrifuge si de coagulare a
intereselor la nivel comunitar si regionale, dar si pe criterii identitare specifice, aceasta presupunand
mecanisme de guvernare superioare care sa asigure reprezentarea intereselor.

Cele doua necesitati un management si o guvernare performante nu sunt substituibile, ci


complementare, uneori chiar solicitand solutii antagonice. Astfel, cresterea eficientei adoptarii si
implementarii unor politici se poate face pe seama ignorarii anumitor voci si interese, in timp ce sporirea
calitatii guvernarii poate presupune un proces deliberativ mai indelungat si mecanisme institutionale
costisitoare.

Societatile contemporane nu-si mai permit insa inertia administratiilor clasice, bazate pe
respectarea mecanica a unor proceduri de functionare, ci se caracterizeaza tocmai prin problematizarea
si cautarea permanenta a unor modalitati de adaptare a managementului public la cerintele unor
societati tot mai individualizate, fragmentate si in acelasi timp foarte dinamice.