Evolutia istorica a reglementarilor legale privitoare la raspunderea pentru infractiunile

contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, savarsite din culpa

Ocrotirea persoanelor impotriva actelor de violenta care le pun in pericol viata, s-a impus
inca din epocile cele mai indepartate. Masurile impotriva celor care ucideau persoane din aceeasi
colectivitate nu erau insa axate pe ideea de vinovatie, ci pe necesitatea de aparare si conservare a
echilibrului necesar supravietuirii grupului in sine. Datorita conceptiei animiste existente la
popoarele primitive, se considera ca tot ce este insufletit, poseda un suflet sau spirit, fie ca era
vorba despre un obiect, o planta sau un animal. Acestea erau socotite drept cauza a rezultatului
care era susceptibil de raspundere. In asa fel, pasibilitatea de pedeapsa se extindea nu numai
asupra omului, dar si asupra unui animal, a unei crengi, pietre etc. Fapta ilicita in aceasta
societate era nu numai identificata, dar si explicata prin interventia fortelor supranaturale, care ar
actiona prin fiinte umane, prin animale, obiecte. Aceasta cauzalitate mistica era extinsa si pe plan
obiectiv, deoarece, in asa fel, la producerea rezultatului era implicat si grupul social, din care
facea parte faptuitorul actului socialmente periculos.

In primii ani dupa Hristos, la unele popoare era conceputa posibilitatea raspunderii
generatiilor viitoare. De exemplu, in Cartile Sfinte se aminteste despre raspunderea, care ar
apasa asupra urmasilor pana la a 7-a generatie[1]. Practici ale acestor conceptii primitive s-au
pastrat pana in zilele noastre. Astfel, la unele popoare, cum ar fi unele triburi din Africa,
uciderea sotului era atribuita sotiei daca nu era identificat alt vinovat si aceasta era supusa unor
ritualuri purificatorii[2]. Chiar din timpul antichitatii, filozofii si juristii s-au straduit sa gaseasca
un temei subiectiv al raspunderii penale si sa-l fundamenteze stiintific[3]. Printre savantii vremii,
Aristotel[4] este primul care a acordat o atentie deosebita aspectului psihologic ca obiect de
studiu aparte, unde incearca sa demonstreze corelatia dintre suflet si trup. Tot el mai considera ca
omul, spre deosebire de celelalte fiinte vii, are ratiune, care si constituie factorul determinant al
actiunilor lui. Platon[5] considera ca sufletul individului constituie doar o continuare a sufletului
omenesc si presupunea urmatoarele trei inceputuri: intelectiv (constient), afectiv (impulsiv) si
volitiv (volitional, de vointa). Viata omului apare ca o valoare primara si absoluta. In aceasta
privinta, cu 2.000 de ani in urma, Titus Lucretius spunea ca vitaque mancipio nulli datur,
omnibus usu[6]. Astfel, s-a accentuat atentia asupra importantei valorii persoanei sub aspectul
succesiunii generatiilor ai a permanentei omului in lume[7].
 Din cele mai vechi timpuri, datorita faptului ca viata omului a fost cea mai importanta
valoare sociala, era protejata de lezarile care i se puteau aduce, fiind principala preocupare a
generatiilor intregi. Ocrotirea persoanelor impotriva actelor indreptate contra vietii s-a impus ca
o necesitate obiectiva inca din timpurile cele mai indepartate. Cel care lua viata unui membru al
grupului social era alungat din comunitate si, numai atunci cand nu prezenta un pericol pentru
trib, partile interesate aveau la indemana posibilitatea razbunarii. Faptuitorul alungat din cadrul
tribului si lipsit de protectia grupului era, in mod practic, condamnat la disparitie. Treptat, un rol
mai mare revine razbunarii, nelimitate la inceput, apoi limitata (legea talionului); raul suferit de
cel vinovat nu trebuia sa depaseasca raul pricinuit victimei (de aici expresiile ochi pentru ochi
si dinte pentru dinte[8]).

Monumente istorice legate de vinovatia penala, dar si de alte elemente subiective ale
infractiunii, precum ar fi cele legate de scop si motiv, le putem gasi si in Mesopotamia,
in Legile lui Hammurabbi (1792-1749 i.Hr.), unde regele babilonian ramane singurul si
adevaratul legiuitor. Cea mai veche colectie de legi, contine dispozitii cu caracter destul de
evoluat pentru acea perioada istorica, cum ar fi diferenta intre omorul intentionat si omorul din
imprudenta. Totusi, o serie de norme contrasteaza cu rationamentul juridic corect, lasand sa se
intrevada ca nu era cunoscuta sau nu era inteleasa la justa valoare notiunea de vinovatie. Astfel,
legea prevedea ca daca cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; daca o constructie se
prabusea dintr-un viciu de constructie si omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului;
daca un om liber, detinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul
creditorului care a cerut ca acesta sa fie inchis pentru neachitarea datoriilor[9]. Desi conform
Codului lui Hammurabbi se prevedea tragerea la raspundere a unei persoane pentru simpla
comitere a faptei ilicite, in materialitatea ei, totusi, existau si unele dispozitii, in care se facea
deja deosebirea dintre actele neintentionate si cazul fortuit[10]. De exemplu, la articolul 227 al
codului mentionat se prevedea: ..daca cineva mintea fierarul si acesta scotea semnul de
sclav, lantul, nu de la robul sau, acest om trebuia omorat si ingropat la portile sale, iar
fierarul trebuia sa depuna juramantul ca eu am taiat neintentionat[11]. In articolele 206 si
207 ale aceleiasi legiuiri, se mai facea si deosebirea dintre intentie premeditata si intentie
nepremeditata. Astfel, in acelasi context, se mentiona: Omorul unei persoane, indiferent de
faptul daca era intentionat sau nu, atragea dupa sine pedeapsa cu moartea pentru faptuitorul
vinovat sau a unei rude a acestuia, pe cand vatamarea neintentionata a unei persoane in timpul
unei batai sau cauzarea vreunei rani in situatii asemanatoare, deja nu mai implica tragerea la
raspundere.

Intr-un alt context[12], gasim ca persoana, chiar si in asemenea ipoteze, era totusi tinuta
sa plateasca ingrijirea medicala a victimei. Un alt exemplu asemanator despre prezenta si
reglementarea aspectului subiectiv al faptelor social periculoase il gasim la art. 218, in care se
prevedea: Medicul care intamplator, intr-o alta versiune, nestiinta sau neglijenta, in timpul
operatiei a scos ochiul bolnavului, acestuia urma sa i se taie doar mana, si aceasta, daca
victima era om liber, iar daca pacientul era sclav, stapanului i se da un sclav in locul celui
decedat[13]. S-a mai apreciat[14] ca acest cod mai consacra si alte ipoteze de fapte comise din
culpa (imprudenta), cum ar fi situatia prevazuta la art. 207: Daca sotul se afla in prizonierat, iar
sotia, neavand de mancare, pleca in casa altui barbat, in acest caz, ea nu purta nici o vina[15].

In pofida existentei acestei diferentieri, conform principiului talionului, pedeapsa cu

moartea se aplica nu numai in cazul infractiunilor intentionate, dar si a celor comise din culpa,
cum ar fi, de exemplu, pentru omorul din imprudenta (art. 229). Totusi, mai exista si
opinia[16] ca la acea perioada pedepsirea vinovatului nu se limita nici la o iertare de catre
victima si chiar nici judecata nu mai putea opri de la persecutarea celui vinovat. Ca o
reminiscenta a moravurilor gentilico-tribale, exista pedeapsa cu moartea si mai persista inca
raspunderea sau responsabilitate colectiva, care, mai apoi, se limitase doar la acea familiala[17].
Ca un aspect constatator al reminiscentelor de raspundere obiectiva, desi cu titlu de exceptie, se
mai utiliza procedura ordaliilor[18], unde, in corespundere cu folosirea unor asa-zise probe
divine (a apei clocotite, a focului, a fierului incins etc.), se stabilea vinovatia sau nevinovatia
persoanei.

In China, dreptul budist se deosebeste intr-un mod esential de cel brahman. Asa, de
exemplu, in dreptul budist se considera ca omul greseste si poate ca trebuie sa fie indreptat[19].
In dreptul antic chinez, principalul izvor al dreptului, alaturi de cutuma, era Codul Ta-Tsing-Lu-
Li (sec. VI i.Hr.). Acest cod oferea o rezolvare destul de clara a diferitor institutii juridice ale
dreptului, inclusiv si a aspectului subiectiv al faptelor cu un pericol social sporit[20]. De
exemplu, furtul se considera paguba intentionata care era pedepsita cu moartea[21]. Iar in epoca
Cijou se numarau peste trei mii de infractiuni, unde la majoritatea dintre acestea era recunoscuta
necesitatea de a se dovedi vinovatia lor[22]. Astfel, se lua in consideratie vointa persoanei la
comiterea faptei infractionale, insa acest lucru era valabil si la aprecierea sau stabilirea
pedepselor aplicate acestora.

Faptele social-periculoase se mai divizau in premeditate si intentionate, precum si in cele

comise din greseala. De altfel, gravitatea pedepsei era tocmai una corespunzatoare faptului, daca
vatamarea era una comisa cu rea intentie sau in cadrul incaierarii[23]. Sub conducerea Tini, daca
persoana a fost depistata in flagrant delict, dar totusi aceasta refuza sa-si recunoasca vinovatia,
sau isi schimba depozitiile in timpul cercetarilor, se permitea folosirea torturilor. Astfel, sub
aspect procesual, se poate deja constata in aceasta perioada primele inceputuri ale functionarii
principiului prezumtiei nevinovatiei.

In Japonia, sub influenta dreptului chinez, la inceputul sec. VII d.Hr. a doua jumatate a
secolului al. X-lea d.Hr., apar primele izvoare scrise ale dreptului penal, desi in acestea inca nu
existau si nici nu se cunostea inca intelesul sau conceptul elementului subiectiv al infractiunii. In
Palestina antica, elementul subiectiv al infractiunilor nu-l intalnim intr-o formulare clara, dar
reiese din expresia textului biblic ochi pentru ochi si se poate constata prezenta principiului
razbunarii legale, sau al razbunarii private[24]. Insa, un alt autor[25] remarca prezenta
principiului personalitatii raspunderii pentru faptele socialmente periculoase proprii, asa
incat: .. nici tatal nu trebuie sa fie pedepsit cu moartea pentru copii si copiii nu trebuie sa fie
pedepsiti cu moartea pentru actiunile ilegale ale tatalui lor: fiecare trebuie sa fie pedepsit pentru
fapta comisa de el insusi, principiu, care in viziunea noastra, este strans corelat cu principiul
raspunderii subiective.

In Califatul Arab[26], si anume in dreptul musulman, cele mai grave pacate religioase
erau talharia, furtul, preacurvia, omorul intentionat si vatamarile mortale sau cauzatoare de
moarte, toate acestea atragand dupa sine razbunarea sangelui. Odata cu aparitia Islamului, a fost
posibila inlocuirea vinovatiei cu o recompensa, in cazul cand urmasii omoratului il iertau pe
ucigas. Printre faptele infractionale impotriva persoanelor fizice, o atentie deosebita se acorda
omorului intentionat, pentru care se aplica pedeapsa cu moartea. Dar, cu exceptia omorului
intentionat, celorlalte fapte li se puteau aplica pedepse alternative, cum ar fi situatia cand
persoana care a comis un omor neintentionat putea plati o compensatie si purta doar o pedeapsa
religioasa (cafara)[27].

In Sparta (legiuirile spartane), de asemenea, se pot remarca sau delimita deja faptele
culpabile si unele neculpabile[28].

In Grecia antica, omorul era pedepsit, fie ca era premeditat sau involuntar. Omorul
premeditat se judeca in Areopag, in complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viata, prezidat
de arhontele-rege, iar sentintele cuprindeau fie o solutie de condamnare la moarte, fi e o solutie
de achitare. Sub aspect procedural, referitor la omorul involuntar, se mai mentiona[29] ca acesta
se judeca de un tribunal compus din 50 de cetateni liberi, unde printr-o procedura prealabila se
incerca concilierea partilor. In cazul acestei infractiuni, partea vatamata putea sa primeasca o
despagubire sau un pret al sangelui. Tot in acest fel se mai cunoaste faptul ca arhontii aveau
dreptul asupra vinovatilor, adica de a-i atrage la judecata si de a le recunoaste vinovatia[30]. In
sec. al VII-lea i.e.n., Legislatia lui Draconface distinctia pentru prima oara intre actul premeditat
si actul voluntar de a lua viata unei persoane, omorul savarsit cu intentie fiind pedepsit cu
izgonirea din cadrul societatii. Dreptul penal cunostea notiunea de tentativa, faza preparatorie
(pregatirea), participatia, circumstantele agravante si circumstantele atenuante[31].

In ceea ce priveste problema responsabilitatii in legislatia romana, Legea celor XII

table (secolul al V-lea i.e.n.), facea distinctia intre crimen publica si delicta privata.
Pedeapsa pentru omucidere (sau cum mai era cunoscuta razbunarea sangelui) era lasata in
seama parintilor victimei, dar cu autorizarea anticipata a comunitatii; potrivit celei mai vechi legi
romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privita ca o crima contra
colectivitatii. Uciderea unui sclav in aceasta perioada a Imperiului Roman, nu atragea nicio
sanctiune pentru autorul faptei[32].

Cel mai vechi cuvant roman pentru a denumi omuciderea era 'parricidium, care
insemna orice ucidere intentionata a unei persoane. Cuvantul 'homicidus[33] apare in latina
clasica pe langa 'sicarius[34] si 'veneficius[35]. Questores parricidii[36], anteriori Legii
celor X II Table, au fost inlocuiti de Questiones[37], mai inainte de epoca lui Sylla. Legea lui
Sylla asupra ucigasilor platiti si otravitorilor ('lex Cornelia de sicariis et veneficiis) a ramas
fundamentala in aceasta materie, in timp ce Legea lui Pompei asupra uciderii unei rude nu a facut
decat sa modifice sanctiunile. La inceput, a fost exclusa din notiunea de omucidere, uciderea
sclavilor, considerata numai ca o fapta producatoare de daune daca era comisa de o alta persoana
decat proprietarul, ulterior (sub imparatul Claudiu), s-a recunoscut ca un asemenea fapt putea fi
urmarit si ca omucidere.

Dupa o etapa istorica dominata de brutalitate si carente, se va accede intr-o epoca de inflorire
a dreptului roman. In aceasta perioada, drept urmare a influentei filozofiei grecesti, jurisconsultii
romani de la finele republicii, indeosebi Quintus, Mucius si Scevola au reusit sa formuleze notiunea
culpei aquiliene. Sistemul legii Aquilia a constituit prima tentativa de a reglementa teoria
responsabilitatii, sub incidenta ei aflandu-se acele delicte care nu erau nici injurii, si nici furturi, dar
care erau sanctionate numai izolat, conform Legii celor XII table sau legilor ulterioare. Departe de a
constitui un sistem complet prin care sa se solutioneze in totalitate situatiile derivand din astfel de
delicte, legea poate fi apreciata ca o introducere, ca un prim pas la studiul teoriei moderne a
responsabilitatii de mai tarziu.

In unele legislatii antice, cum ar fi Degistele lui Iustinian, existau unele cunostinte asupra
conceptului de responsabilitate, in care se contineau deja unii indici despre neaplicarea pedepsei
persoanei demente pentru savarsirea omorului sau era considerat suficient ca acesta a fost pedepsit cu
dementa sa. Totusi, necatand la toate aceste mentiuni asupra aspectului subiectiv al faptelor
infractionale de catre ganditorii romani, in literatura de specialitate s-a mai sustinut si opinia ca, la
acea perioada, mai era inca recunoscuta posibilitatea raspunderii obiective. Si, in asa fel, nu se acorda
atentia cuvenita clarificarii gradului si conceptului de vinovatie, desi existau deja primele prevederi
legislative si conceptuale mult mai progresiste, prin care se aprecia ca raspunderea pentru asemenea
fapte trebuie sa fie de esenta subiectiva.

La popoarele epocii fierului, si anume la geto-daci, in perioada premergatoare statului,

existau doar unele norme de conduita cu caracter de cutuma[38]. Despre sistemul dreptului penal nu
se cunostea decat faptul ca furtul reprezenta o abatere grava[39]. Referitor la pedepsele acelor timpuri
exista razbunarea privata (duelul judiciar) sau arbitrajul[40]. O trasatura caracteristica a dreptului
penal cutumiar[41] o constituia pedepsirea faptei, fara a se tine seama de imprejurarile in care a fost
savarsita, iar persoana considerata si gasita vinovata era pedepsita pentru simplele consecinte sau
daune ale faptei sale[42]. Daca vinovatul disparea dupa comiterea faptei, rudele sau vecinii acestuia
raspundeau in locul lui, deoarece, se presupunea ca, odata ce infractorul a convietuit cu ei, acestea
puteau si trebuiau sa cunoasca intentiile lui si, daca ar fi voit, ar fi putut sa-l impiedice la comiterea
faptei. Mijloacele de proba pe care ni le arata Herodot erau obtinute prin intermediul ghicitorilor.
Daca cel indicat de catre cei trei ghicitori sustinea ca nu este vinovat, era chemat un numar indoit de
ghicitori, iar daca raspunsul acestora coincidea cu al primilor trei, cel gasit vinovat era ucis, iar
bunurile intrau in stapanirea ghicitorilor care il gaseau vinovat[43].

Strabon, in lucrarea sa Geografia, arata ca Burebista, aducandu-i pe toti geto-dacii sub

autoritatea sa, i-a deprins pe acestia cu ascultarea poruncilor[44]. In acea perioada, alaturi de vechile
obiceiuri geto-dace din epoca democratiei militare, a fost elaborat si se cunostea un sistem de legi,
care, purtau denumirea de bellagines. Intrucat textele vechilor legi nu au fost pastrate, datele despre
institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac sunt reconstituite, in linii generale, pe baza
izvoarelor istorice. Aceste date se refera la regimul juridic al persoanelor, familia geto-daca,
proprietatea si dreptul penal. In materie penala, continua sa se aplice principiul razbunarii sangelui,
iar, in mod concret, nu ne sunt furnizate informatii decat despre pedeapsa cu moartea aplicata femeii
adultere[45].

Legi scrise au existat de pe timpul domniei lui Burebista, si propovaduiau spiritul

religios al actelor regale, pana cand Dacia a fost ocupata de Imperiul Roman, iar cand regulile
dreptului roman au fost extinse si aici, locuitorii erau judecati de guvernator sau de loctiitorul
acestuia, care avea ius gladii[46] atunci cand cel judecat era un fruntas din randul popoarelor
supuse, dar pedeapsa capitala nu putea fi pronuntata decat de imparat. Chiar dupa retragerea
armatelor romane, in perioada navalirii populatiilor migratoare, continua sa se aplice in Dacia
dreptul roman, dar numai in parte, locul acestuia luandu-l treptat obiceiurile sau normele juridice
autohtone formate in decursul secolelor[47].

Dupa unii autori[48], in legiuirile egiptene, cum ar fi acelea ale lui Menes (3100 i. Cr.),
Ramses II (1304-1237 i. Cr.) sau ale lui Sasychis si Bocoris (sec. VIII i. Cr.), deja se fac primele
mentiuni despre elementele subiective ale infractiunii, inclusiv despre motivul si scopul infractiunii.
In acea perioada, cele mai grave atentate erau considerate infractiunile contra statului si a ordinii
sociale (tradarea, conspiratiile, comploturile etc.), precum si unele fapte cu caracter religios, cum ar fi
omorul animalelor sacre. Pentru faptele socialmente periculoase raspundeau, alaturi de vinovat, si
membrii familiei sale[49]. Pedeapsa cu moartea putea fi inlocuita cu sclavia, prin care cei vinovati
erau utilizati ca forta de munca in interesul stapanirii[50]. In legiuirile Mesopotamiei, conform
opiniei unor autori[51], apar deja chiar primele cerinte subiective pentru unele fapte social-
periculoase. Bunaoara, pacatul prin care se incalca vointa Domnului se considera a fi comis fie cu
intentie premeditata, fie cu intentie nepremeditata. Desi in conceptia babilonienilor intelesul de pacat
era posibil si fara vinovatie, asa incat pacatosul putea nici sa nu stie ca a savarsit un pacat (de
exemplu, incalcarea curateniei in timpul ritualului), acest fapt se aprecia drept unul mai mult
formal, deoarece se putea considera reparat prin simpla cainta din partea faptuitorului.

In India, in Legile lui Manu[52], constatam existenta unor idei avansate asupra intelesului
vinovatiei penale, dar si a celorlalte elemente subiective ale infractiunii, precum ar fi motivul
acesteia. Bunaoara, omorul intentionat atragea dupa sine pedeapsa cu moartea, iar omorul in timpul
apararii darurilor aduse drept jertfa brahmanilor sau femeilor (care era considerata legitima aparare)
nu era considerat pacat[53]. Tot in Legile lui Manu se prevedea ca toti vinovatii de preacurvie erau
pedepsiti cu moartea[54].

In Legea Karmei se determina soarta omului in stricta corespundere cu comportamentul lui,

unde se mentiona ca omul este alcatuit din intentie, si care anume este intentia omului in aceasta
lume, in aceea se si transforma el insusi, cand pleaca din viata. Astfel, cupiditatea fata de averea
straina, cugetarile mintii despre rau, devotamentul fata de invatatura gresita sunt trei tipuri de actiuni
mintale facute cu pacat[55]. Specificul acestor legi consta si in aceea ca, deja la acea etapa istorica, se
luau in consideratie si alte elemente subiective ale infractiunii, cum ar fi motivul acestora. De
exemplu, pentru furtul de animale mari, de arme si medicamente, regele trebuia sa aplice pedepse
dupa timpul in care acesta a fost comis, precum si a motivului pentru care acesta se comise[56]. In
acest sens, pedeapsa era aplicata numai daca la comiterea vreunei fapte socialmente periculoase a
intervenit culpa faptuitorul, dar si in cazul constatarii prezentei starii de responsabilitate la persoana
faptuitorului. Aceasta trebuia constatata chiar si intr-un caz de accident (in afara de domeniul
religios), adica pentru cei inconstienti si nebuni, precum si in cazurile de legitima aparare sau de
extrema necesitate, cand se absolvea culpabilitatea[57].
 Era cunoscuta si pedepsirea martorilor mincinosi, unde se considera ca vinovatul (martorul
mincinos) omoara prin aceasta o suta de oameni apropiati si rude, iar in cazul marturiilor mincinoase
la fapta de omor a vreunei persoane era vorba despre faptul ca vinovatul omoara cu aceasta ocazie
1000 de persoane[58].

In dreptul barbar exista razbunarea sangelui: pedeapsa obisnuita era 'pretul sangelui
(suma platita de ucigas familiei celui ucis) care s-a majorat treptat. De asemenea, era pedepsita la
fel omuciderea intentionata si cea culpabila. Sub influenta dreptului canonic se va depasi aceasta
confuzie, facandu-se deosebire intre omorul intentionat si cel din culpa.

A doua etapa de dezvoltare a dreptului se numeste etapa dreptului corporativ sau dreptul
cetatilor, care a aparut odata cu dezvoltarea societatii, in general, si a celei economice, in
mod special. Aceasta perioada dateaza aproximativ din sec. IX-XI pana la finele sec. XIII-XV si
se baza pe interese personale, patrimoniale, a corporatiilor de putere, politice, religioase[59]. In
dreptul canonic se delimitau urmatoarele ramuri: familia, casatoria si dreptul succesoral, dreptul
civil (dreptul de proprietate si contracte), dreptul penal si cel administrativ, precum si cel
financiar. De fapt, dreptul canonic penal a facut multe progrese, comparativ cu dreptul roman (a
determinat pacatul penal), cu toate ca s-a folosit mult din imprumuturile dreptului juristilor
romani, dar cu toate acestea, a reusit sa transforme acest concept intr-unul mult mai sofisticat si
diferentiat.

O contributie la formarea unor norme juridice au avut-o Bazilicalele, o colectie de legi

civile si penale elaborata treptat in capitala Imperiului roman de rasarit. Pedepsele prevazute
pentru infractiunile de omor erau moartea si mutilarea faptuitorului. In situatia cand faptuitorii
apartineau nobilimii, ele puteau fi transformate in plata unor sume de bani; se facea deosebire
intre tentativa si infractiunea consumata. In aceasta perioada, cat si in cea urmatoare, de
cristalizare si formare a statelor feudale, continua sa aiba aplicare dreptul cutumiar sau nescris,
fiind confirmat de documentele timpului sub denumirea de Ius Valachio sau Valachorum
antique lex et consuetudo.

In Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul feudal si canonic. Una din cele mai
importante legi, Corpul Iuri Canonici (1140), a reglementat infractiunile sub dublu aspect: al
nesocotirii ordinii divine si al leziunilor aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea
prin cele mai crude mijloace. In general insa, nobilii se bucurau de privilegii, in sensul ca in
cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi usor convertita intr-o pedeapsa mult mai usoara sau
chiar amenda. In anul 1764 apare lucrarea lui Cesare Beccaria Dei delitti et delle pene, care va
fi reprezentativa pentru evolutia ulterioara a stiintei penale. In ea sunt formulate pentru prima
oara principiul legalitatii incriminarii si principiul umanizarii pedepsei; de asemenea, sunt
examinate probleme de reeducare a infractorului si de morala. Se arata in lucrare ca daca
fundamentul dreptului de a pedepsi este interesul general, atunci finalitatea represiunii nu poate
fi niciodata in afara exigentelor moralei[60].

Omorul savarsit cu intentie se pedepsea cu moartea, iar cel din culpa cu pedepse banesti.
Spre sfarsitul Evului Mediu, pe langa omorul simplu se pedepsea si omorul agravat, omorul prin
mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire data, la inceput, omorului
prin mandat, apoi a fost extins si la omorul premeditat).

Bunaoara, in timpul Imperiului Bizantin, se considerau infractiuni chiar intentiile

faptuitorului. Cu alte cuvinte, era inca identic faptul de a gresi cu faptele, cu cel de a gresi cu
gandul. Omorul in timpul unei incaierari era cunoscut drept omor spontan sau nepremeditat, desi,
la aprecierea acestuia se lua in consideratie obiectul sau mijlocul cu care s-a comis. Oricum,
acesta se pedepsea mult mai bland (amenda sau biciuiri)[61] numai in dreptul canonic. Unii
autori[62] subliniaza ca numai in dreptul canonic se aprecia necesitatea stabilirii elementului
psihic ca fundament al raspunderii penale. In pofida existentei unor concepte asupra vinovatiei
infractiunii, raspunderea penala, deseori, se mai extindea de la autorul faptei si asupra membrilor
familiilor acestuia, aplicandu-se fie asupra ascendentilor, fie a descendentilor si a sotului celui
vinovat[63].

In dreptul penal feudal al Japoniei (in a doua jumatate a sec. X si a doua jumatate a sec.
XV) nu erau inca cristalizate nici cele mai elementare concepte asupra aspectului subiectiv al
infractiunii. In dreptul penal avarez, in Scrierile sfinte (1:7), se specifica ca pentru persoana la
care era constatata o vinovatie grava si anume omorarea vreunui semen de-al sau, din frica fata
de Dumnezeu si din stima fata de Sfinti nu putea sa le permita celorlalti membri ai comunitatii
sa-i pastreze viata acestuia[64]. In ceea ce priveste dreptul penal musulman din Califatul Arab,
aici infractiunile se impart in: infractiuni contra Vointei lui Alah (care se numeau Hadd),
infractiuni contra persoanei (Kisas), iar celelalte infractiuni se intitulau Tazir. Pentru primele
doua accentul se punea mai mult pe latura obiectiva a infractiuni, iar pentru infractiunile din
ultima categorie accentul se mai punea pe latura subiectiva a infractiunii[65]. Potrivit acestei
conceptii, actiunile fiecarei persoane sunt determinate de caracterul dorintei, caracterul
permisibil de acel al nedorintei si unele strict interzise si pedepsibile. Bunaoara, furtul ca atentat
la una dintre valorile de baza ocrotite de religie, se pedepsea destul de sever, persoanei vinovate i
se taia mana[66].

In dreptul penal medieval rus din sec. XI-XII se cunosteau unele conceptii si referiri
asupra aspectelor subiective ale faptelor social-periculoase. Notiunea de infractiune in dreptul
rusesc (dreptul lui Iaroslav sau dreptul Iaroslavilor) se considera drept o incalcare a vointei
cneazului. Mult timp insa pentru fapta infractionala erau supusi raspunderii penale oameni
nevinovati. Mai mult ca atat, talharul era expus jafului si omorului impreuna cu copiii si sotia
sa[67]. La articolul 6 din aceleasi legiuiri se mai vorbeste si se califica, in mod corespunzator,
omorul in timpul unui chef sau ospat, iar in articolul 7 se vorbea despre omorul in timpul
certei fara nici un motiv esential[68]. Trebuie mentionat ca, la acea perioada, printre
circumstantele atenuante se atribuia si starea de betie, iar la acele agravante se mai atribuia si
intentia de profit.

Referitor la conceptul vinovatiei penale din cadrul laturii subiective a infractiunii sunt
deja cunoscute diferite forme ale ei intentia si imprudenta, dar si unele inceputuri ale
dimensiunii subiective, cum ar fi, de exemplu, intamplarea. Desi astfel de modalitati de comitere
a infractiunii se delimitau intre ele prin diferite aspecte si dimensiuni subiective ale faptei, toate
acestea nu influentau asupra calificarii sau asupra limitelor de pedeapsa. La acea etapa istorica
mai predomina inca principiul raspunderii penale obiective, adica se judeca nu dupa motiv, ci
dupa rezultat. Referitor la stadiile sau etapele savarsirii infractiunii din acele timpuri, mentionam
ca, pentru simpla intentie de comitere a infractiunii, singura prin sine, persoana nu putea fi trasa
la raspundere penala[69]. Se pedepseau insa infractorii care au manifestat doar o simpla intentie
de a-l omori pe tar sau pe stapan, sau neapararea stapanilor in caz de nevoie[70], fapt ce denota
aspectul tipic si concret al raspunderii obiective.
 In dreptul penal polonez (sec. al XIII-lea), omorul neintentionat se pedepsea deja numai
cu amenda, care se calcula in raport cu pozitia sociala a victimei. Astfel, desi se pot constata
unele referinte progresiste referitor la conceptia subiectiva a infractiunilor, se constata inca multe
ramasite ale oranduirii gentilice, cum ar fi cele ale talionului sau compozitia, la care se mai
adauga si raspunderea colectiva[71]. Toate acestea puteau fi luate in hotararile dietinilor, care
purtau la acele timpuri denumirea de Constituones. Printre acestea se mai gaseau si alte
reglementari privitoare la infractiunile impotriva vietii si a sanatatii, cum ar fi, de exemplu,
omorul intentionat la care persoana vinovata era decapitata, iar pentru omor savarsit fara intentie,
vinovatul trebuia sa fie privat de libertate pe un termen de la o luna la sase luni, precum si sa
plateasca o amenda in favoarea rudelor persoanei decedate[72].

In oranduirea gentilica, raspunderea privata si legea talionului s-au conservat si au

persistat inca multa timp. Daca e sa vorbim despre dreptul penal feudal al Serbiei, putem
mentiona ca si acesta pastreaza sechele oranduirii gentilice, cum ar fi raspunderea obiectiva
pentru faptasul necunoscut sau nedescoperit. Este de mentionat si faptul ca la acea perioada, in
Legile lui Stefan Dusan (adoptate in 1349 de adunarea feudalilor serbi si completat in 1354), se
constata ca va fi vinovat pentru un caz de omor cel care a inceput bataia, chiar daca tot acesta
va fi omorat. Iar la punctul 87 se prevedea: cine a venit premeditat cu intentia de violenta, dar
ca rezultat s-ar fi comis un omor urmeaza sa plateasca amenda, pe cand in cazul cand a venit
premeditat sa i se taie ambele maini[73]. Gradarea pedepselor se facea in raport cu elementul
intentional[74], insa pentru a se elibera, de exemplu, de acuzarea pentru furt, era posibila si se
admitea din punct de vedere procesual dovada ordaliilor cu fierul incandescent, desi se specifica
faptul ca asemenea probe erau deja unele cu titlu de exceptie. Tot din punct de vedere probator se
mai apreciaza ca la acele timpuri prinderea faptuitorului in flagrant constituia o dovada absoluta
a vinovatiei penale[75].

In dreptul penal bulgar, cea mai veche compilatie de nomocanoane este cea a lui Ioan
Scolasticul din secolul al VI-lea d.Hr., respectiv, si nomocanonul din secolul al VII-lea d.Hr. in
14 titluri, in care se poate observa pastrarea a multor ramasite ale oranduirii gentilice. Dar,
incepand cu secolul al X-lea d.Hr., in Legea pentru judecata mirenilor, se prevedea deja faptul
ca pedeapsa se putea aplica in dependenta de gradul de vinovatie[76].
 In dreptul penal al francilor[77] si anume in Legea Salica se afirma ca, pentru fiecare
caz, faptuitorului trebuia sa-i fie dovedita starea subiectiva[78]. Chiar daca faptuitorul isi
marturisea vina, in mod neaparat trebuia sa-si recupereze costul daunei pricinuite. Tot in acest
izvor de drept atestam principiul caracterului personal al raspunderii penale: tatal nu mai putea fi
tras la raspundere penala pentru fecior, sotul pentru sotie sau sotia pentru sot. In aceasta
perioada, in Franta, in timpul cercetarilor se sedimentase deja principiul prezumtiei nevinovatiei
invinuitului, or, tocmai din aceasta cauza era nevoie de martor, chiar daca era indeajuns sa existe
macar unul singur. Totodata, pentru a obtine marturisirea invinuitului, se mai aplicau torturile si
schingiuirile.

In secolul al XIX-lea apar cele dintai scoli penale, cum ar fi Scoala clasica, ce considera
ca fiinta umana dispune de vointa autonoma liberul-arbitru, si deci infractorul raspunde pentru
actul voluntar savarsit de el si care incalca dispozitiile legii. Pozitivismulinsa, stigmatizeaza inca
de la nastere pe omul criminal, considerat ca detinator al unor date biologice
caracteristice. Scoala italiana reprezentata de Cesare Lombroso si Enrico Ferri, considera
criminalul o fiinta anormala si spun ca nu liberul-arbitru sta la baza actului criminal, ci factorii
de degenerescenta biologica, iar pedeapsa trebuie sa aiba rolul de vindecare a anomaliilor, sa fie
un mijloc de aparare sociala. Scoala sociologica reprezentata de Tarde si Durkheim accentueaza
asupra naturii sociale a omului si incearca sa explice fenomenul criminalitatii prin factori sociali
ca: somajul, alcoolismul, lipsa de locuinta sau alte tare ale societatii capitaliste, care il arunca pe
om la periferia vietii sociale.

In dreptul feudal roman se recunoaste inca dreptul de razbunare, exclusiv pentru

vatamarile aduse integritatii fizice a persoanelor, in special in cazul omorului. Caracterul colectiv
al raspunderii este specific unei epoci de tranzitie ce s-a desfasurat in acea perioada, ulterior insa,
responsabilitatea civila se individualizeaza si are ca temei elementul subiectiv al greselii, fapt ce
poate fi dedus din continutul Pravilei lui Matei Basarab sau al Pravilei lui Vasile Lupu si, in
special, din dispozitiile cuprinse in Pravilniceasca Condica (1780), in care se reglementeaza si
raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copii: se invinuiesc parintii pentru
nepurtarea de grija a fiilor lor sau si pentru rea-crestere si nepovatuire[79], sau raspunderea
pentru pagubele pricinuite de animalele pe care le avem sub paza. Astfel, pentru stricaciunile si
pagubele ce se fac la semanaturi de catre vite, nepazindu-se de catre locuitori, proprietarii
trebuiau sa acopere in intregime dauna si sa plateasca, in plus, zeciuiala.

Cele dintai legiuiri romanesti au fost Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele

imparatesti, tiparita in 1646 la Manastirea Trei lerarhi din lasi si Indreptarea legii, tiparita in
1652 la Targoviste. In aceste legi, omul era pedepsit cu asprime si discriminare. Uciderea unei
persoane se pedepsea cu moartea prin spanzuratoare sau decapitare, dar se puteau aplica si
pedepse mai usoare, in raport cu categoria sociala careia ii apartinea vinovatul; tentativa era
pedepsita mai bland; erau prevazute unele cauze care aparau de pedeapsa (nebunia, varsta,
obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima aparare) si cauze de micsorare a pedepsei
(mania, varsta, betia, obiceiul locului,ignoranta, somnambulismul, somnul, dragostea).

Omorul era considerat infractiunea cea mai grava, fi i nd judecat, la inceput, de

capeteniile obstii, dupa aceea de catre Domn, facandu-se deosebire intre omorul intentionat si
cel fara voie. De asemenea, se facea deosebire intre actul spontan de ucidere si actul premeditat.
Patricidul se referea la uciderea parintilor, copiilor, fratilor, sotiei sau sotului si se pedepsea cu
moartea, judecatorii hotarau numai felul cum se va executa pedeapsa.

Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudala, care a intrat in vigoare la 1 septembrie
1818 si a iesit din vigoare la 1 decembrie 1865. Potrivit acestei legi, omorul 'iaste mai inainte
cugetat sau necugetat, cine va omori cugetat singur sau dimpreuna cu altul, sa se omoare'.
Omorul cel necugetat, dupa intamplari, micsoreaza sau mareste vina; 'cine va omori aparandu-si
viata de primejdie, nevinovat iaste; cine f i i n d copil mic sau nebun sau smintit la minte va
omori, nevinovat iaste; cine asvarlind ceva si cu nebagare de seama, va omori, sa rascumpere
cu bani omorul de la rudele celui omorat[80].

Personalitatea umana si drepturile omului au constituit obiectul preocuparilor filosofilor,

juristilor si politicienilor, fapt care a dus la adoptarea in Anglia, la data de 15 iunie 1215 a
primului act care consacra drepturile si libertatile persoanei Magna Carta Libertatum. Acest
document a stat la baza elaborarii ulterioare a Declaratiei Americane de Independenta din
1776, si la Constitutia Statelor Unite din 1791[81]. Cel mai complet act in materia drepturilor
omului il constituie insa Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata la 10
decembrie 1948 de Adunarea Generala a ONU, care stipuleaza ca orice om are dreptul la viata,
la libertate si la inviolabilitate.

Adoptarea acestor acte au implementat o tendinta de perfectionare a reglementarilor

privind consacrarea si apararea drepturilor omului, elaborandu-se in 1950 Pactul cu privire la
drepturile civile si politice Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale, Documentul Reuniunii de la Copenhaga si al Conferintei pentru
dimensionarea umana a C.S.C.E.[82].

Existenta reglementarilor internationale a determinat popoarele sa-si conformeze

prevederile nationale in domeniu, tinandu-se cont de accesul la anumite metode de aparare a
celor mai importante valori sociale viata si integritatea corporala a persoanei.

Vorbind despre dreptul scris in Basarabia sub dominatia Imperiului rus, apreciem ca prin
incheierea la 28 mai 1812 a pacii de la Bucuresti, se punea capat razboiului ruso-turc din anii
1806-1812. Una dintre cauzele acestui tratat de pace prevedea anexarea de catre Imperiul Rus a
Basarabiei, parte componenta a Principatului Moldovei. In Basarabia recent anexata, Alexandru I
aplica principiul mentinerii caracterului national al tarii cucerite, pastrand institutiile juridice de
mai inainte ale Basarabiei. Imediat dupa Pacea de la Bucuresti, a fost adoptat Regulamentul
organizarii administratiei provizorii in Basarabia. Intru executarea promisiunilor imperiale, la 7
august 1812, in functia de guvernator al Basarabiei a fost numit marele boier moldovean,
octogenarul Scarlat Sturza, iar apoi a fost adus cunoscutul ierarh si marele patriot Gavril
Banulescu-Bodoni[83]. Printre legiuirile acelor timpuri se aplica si Pravila de Sobor. In aceasta
se contineau reglementari asupra unui sir de categorii de infractiuni. Mai mult ca atat, pot fi
constatate la asemenea fapte si alte dimensiuni subiective ale infractiunii expuse pana in prezent
la legiuirile romanesti, cum ar fi obligativitatea prezentei scopului la unele infractiuni. De
exemplu, la infractiunea de talharie, obligatoriu se constata ca aceasta era un atac deschis,
savarsit in scopul acapararii averii, de regula, de catre o banda. Iar la capitolul 30 al Condicii
mentionate, la stabilirea pedepsei, accentul se punea nu doar pe metoda general-periculoasa de
savarsire a faptei, dar si pe forma de vinovatie cu care a fost comisa fapta, precum si pe obiectele
materiale supuse deteriorarii.
 Legislatorul acelor timpuri a construit nu numai continuturi de infractiuni privind
sustragerea si deteriorarea (intentionate si imprudente), dar si componente de infractiuni fara de
scop de profit[84]. Totusi, in aceasta Pravila de sobor pedeapsa se mai stabilea si se aplica inca
in stricta dependenta de pozitia sociala a vinovatilor. Mentionam ca in perioada de pana la
revolutia din 1917, notiunea de abuz de incredere se folosea drept o cauzare intentionata a
daunelor intereselor patrimoniale straine, pe care cel vinovat era obligat sa le protejeze[85].
Asadar, pentru a exprima ceea ce astazi se intelege prin vinovatie penala, atunci la perioadele
mentionate in izvoarele dreptului penal roman, se mai foloseau in textele incriminatorii si alte
notiuni sau alte expresii omoloage acesteia, cum ar fi pofta inimii, nesocotinta, greseala,
dinadinsul sau inadins, gandul si cugetarea, necugetarea, de buna voie, fara voie, cu stiinta, cu
nestiinta, cu pricepere, cu nepricepere, cu nebagare de seama, cu rea credinta, cu lenevire, cu
scopul etc.

Codul penal Roman din 1865 incrimineaza astfel de infractiuni, dupa cum urmeaza:
omorul savarsit cu vointa (art. 225), pentru care pedeapsa era munca silnica pe timp marginit;
omorul calificat (art. 234), 'cand se va fi savarsit mai inainte sau deodata, sau in urma altei
crime', precum si atunci cand 'va fi avut de scop, ori a prepara ori a inlesni, ori a executa un
delict, sau de a ajuta dosirea, ori a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui
delict', pentru care pedeapsa era munca silnica pe viata; omorul cu premeditare (art. 232),
pedepsit, cu munca silnica pe viata; omorul rudei in linie ascendenta, sotului sau sotiei (art.
280), pedepsit cu temnita grea pe viata; pruncuciderea, adica uciderea copilului nelegitim (art.
230), pedepsita cu recluziune; omorul involuntar, respectiv din culpa (art. 248), pedepsit cu
inchisoare de la 3 l uni pana la un an si jumatate si amenda. Au fost incriminate si forme ale
omorului cunoscut azi sub denumirea de omor calificat, uciderea parintilor, copiilor, fratilor si
surorilor, sotului sau sotiei, care se pedepseau cu moartea mai cumplita si al carui mod de
executare era lasat la aprecierea judecatorului.

In perioada de aplicare a acestui cod, dupa Marea Unire de la 1918, au ramas in vigoare
si unele dispozitii din codurile transilvanean si bucovinean. Legislatia penala a fost
unificata prin Codul penal din 1937, care, avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal
romanesc. In perioada sovietica, influentele romanesti sunt inlaturate definitiv, aplicandu-se
legea penala sovietica. In acest cod se reglementau urmatoarele forme de omor: omorul simplu
(art. 463); omorul calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 465); oferta de omor (art. 466);
omuciderea prin imprudenta (art. 467); omorul la staruinta (art. 468).; omorul prin consens (art.
469). Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectiva, nu
numai pentru ca au inlocuit vechile legiuiri cu dispozitiile lor arhaice si uneori confuze,
aducand dispozitii bine, sistematizate, dar au introdus un spirit novator, stiintific, in
abordarea problemelor de drept penal. In doctrina penala, in perioada de aplicare au fost
elaborate lucrari de inalta tinuta stiintifica, care au analizat profund dispozitiile legale
si principiile in materie promovand o viziune stiintifica si moderna in tratarea infractiunilor
contra vietii.

Secolul al XX-lea este caracterizat prin teze filosofice prin care se incearca explicatii atat
pe linia liberului-arbitru, cat si a determinismului. Existentialismul valorifica liberul-arbitru intr-
un mod cu totul particular. Omul are astfel menirea sa-si defineasca scopurile si sa-si aleaga
actiunile in mod absolut liber[86]. Neopozitivismul considera ca judecata de valoare etica nu
afirma nimic, nu este nici adevarata, nici falsa si deci, nu poate fi demonstrata sau
respinsa. Teoria apararii sociale ia in considerare ca element de baza infractiunea-fapt uman.
Judecatorul trebuie sa aleaga masura cea mai eficace pentru tratarea infractorului, indiferent daca
aceasta este o masura de siguranta sau o pedeapsa.

Vorbind despre dreptul contemporan ca o a treia perioada de dezvoltare a dreptului

(etapa maturitatii, adica un drept general pentru tot imperiul), este de apreciat dezvoltarea
dreptului statal. Aparitia acestuia are loc la inceputul secolului al XV-lea in Anglia,
in Germania secolul al XVII-lea, in Rusia secolul al XVIII-lea si in Romania a doua
jumatate a secolului al XVIII-lea. In lumea moderna acest drept a invins mai toate continentele,
cu exceptia Asiei Centrale si Africii. La aceasta etapa a dreptului, in general, si a dreptului penal,
in special, se utilizeaza deja procedee sau metode si tehnicii legislative mai complicate
(complexe) la care se atribuie componenta de infractiune (continutul infractional), prezumtia
nevinovatiei si starile afective la comiterea infractiunii[87].

rofunde cunostinte in domeniul dreptului penal si al justitiei penale cu toate progresele de

realizare in gandirea filozofica a fost exteriorizata in Epoca Renasterii. Solutia politicii penale
ramanea cea represiva, fundamentul represiunii nu o mai constituia razbunarea, ci expiatiunea
ispasirea de catre infractor a culpabilitatii sale, caracteristic prin pedepse deosebit de grele,
crudei intimidante. Sub influenta dreptului canonic se dezvolta in aceasta perioada caracterul
retributiv (pedeapsa aplicata pentru savarsirea faptei), iar pedeapsa este un mijloc de indreptare
a vinovatului si de abtinere de la savarsirea altor infractiuni.

Situatia se schimba radical la sfarsitul Evului Mediu, odata cu Epoca iluminismului.

Astfel, pe planul gandirii social-juridice se afirma asemenea doctrine ca cea a dreptului natural
(avandu-i ca reprezentanti pe Grotius, Thomasio, Vico, Wolff, etc.), a contractului
social (Hobbes, Locke, Rousseau) si a enciclopedistilor (Voltaire, dAlembert). Iar pe planul
justitiei penale s-au impus cu rasunet criticile formulate de Montesquieu, in lucrarea Spiritul
legii si Cesare Beccaria, in lucrarea Despre infractiuni si pedepse.

La aparitia conceptului modern al culpabilitatii penale au contribuit in mod indirect si

insuficientele, limitele sau neajunsurile dreptului penal si ale stiintei penale din secolele XVII si
XVIII. Pana in secolul al XVIII-lea se vorbea despre dolus sau factorul de legatura intre
elementul moral si culpabilitate, precum si despre culpa, iar culpabilitatea se ignora cu
desavarsire[88]. Sub influenta doctrinei scolii clasice, infractiunea, infractorul, pedeapsa si
responsabilitatea penala erau tratate ca niste entitati abstracte, fara insa a se lua in considerare
conditiile concrete ale vietii sociale si astfel nu s-a mai putut face fata sarcinilor crescande la
dezvoltarea ritmurilor tot mai inalte ale fenomenului criminal.

Dintre filosofii acelor timpuri care au contribuit ori s-au referit la conceptia raspunderii
subiective sau asupra vinovatiei penale direct ori tangential, vom remarca dupa cum urmeaza:
Charles Luis Motesquieu, primul care a formulat principiul dreptului penal, conform caruia legea
penala trebuie sa pedepseasca numai activitatile exterioare ale persoanei; Hugo Grotius, care
considera ca intelesul de cauzare a daunelor se refera, in primul rand, la personalitatea
faptuitorului[89].

Referitor la profilaxia criminalitatii, savantul rus N.S. Tagantev[90] sustinea ca la

alegerea pedepsei, in primul rand, trebuie indreptatita ideea echitatii si dreptatii in societate, iar,
in al doilea rand, urmeaza de inlaturat acele motive care au generat conflictul dintre infractor si
societate. In ceea ce priveste dreptul penal rus, referindu-ne, in mod special, la latura subiectiva a
infractiunilor, se poate usor constata ca legiuitorul acelor timpuri nu renunta inca la traditia
aplicarii raspunderii penale obiective. Conform art.5 din Lista academica a dreptul rusesc,
razbunarea cadea pe seama urmasilor vinovatului si pe seama victimei, insa povara impacarii era
pe seama prietenilor comuni[91]. Infractiunile se imparteau in intentionate, comise din
imprudenta (culpa) si intamplatoare.

Asadar, omorul intentionat se deosebea de cel din imprudenta; el se mai impartea in

omor comis din neglijenta si cel comis din intamplare (ultimul nu se pedepsea). Printr-un decret
special din 1686, se pedepsea cu moartea medicul care din imprudenta a omorat un bolnav, iar in
1732, tot printr-un decret special, se pedepsea cu moartea cel vinovat de infractiunea de ardere a
padurii[92]. La infractiunile savarsite de persoane cu functii de raspundere se atribuia si
atitudinea neglijenta fata de serviciu.

Adesea, infractiunile din imprudenta se pedepseau ca si cele intentionate. Pentru

judecata era important nu motivul comiterii infractiunii, ci rezultatul realizarii acestei
infractiuni. Deja in aceasta perioada, de rand cu autorii infractiunii, erau trasi la raspundere si
ceilalti participanti, insa, alaturi de infractor, raspunderea penala o mai puteau purta si rudele
acestuia. Printre etapele comiterii infractiunii se enumera si intentia (in care va exista raspundere
si pentru simple intentii nemanifestate inca sau pentru ganduri periculoase), pe langa tentativa de
infractiune si infractiunea consumata. De exemplu, in 1682, printr-un decret special, se
pedepseau mai aspru infractiunile militare, precum si omorurile, incendiile etc. Infractiunea din
culpa se pedepsea la fel ca si cea consumata deja[93].

In Transilvania, s-au perindat o multime de legislatii penale datorita evenimentelor

istorice ale acelor timpuri. Printre acestea Codul penal austriac din 1803 s-a extins in
Transilvania din 1849, iar intre 1852-1880 s-a aplicat Codul penal austriac din 1852. Codul penal
maghiar pentru crime si delicte a fost pus in aplicare in Ungaria la 1 septembrie 1880,
extinzandu-se ulterior si asupra Transilvaniei. Printre acestea un loc aparte la ocupat Novela
penala, aplicabila din 1908. Referitor la vinovatia penala mentionam ca intentia se subimpartea
in una premeditata si spontana. De asemenea, se deosebea si intentia savarsita cu sange rece de
cea savarsita in stare de afect. In asa fel, legea acelor timpuri mai prevedea si pedeapsa pentru
vinovatia neintentionata, adica in forma imprudentei. In pofida acestor mentiuni, Senatul se
conducea in practica de principiul raspunderii obiective. Raspunderea penala era una aplicabila
doar pentru faptul savarsirii infractiunii, cu toate ca vinovatia propriu-zisa pentru acea fapta
lipsea.

Dupa punerea in aplicare a Constitutiei imperiale din 26 februarie 1861, si pentru

Bucovina sau pus aceleasi probleme ca si pentru Transilvania. Adica au aparut probleme
referitoare la organizarea lor ca si componente autonome ale Imperiului austriac. De fapt, pentru
Bucovina problema centrala era de a-si mentine autonomia ca Ducat. In 1903 a intrat in vigoare
noul Codice, format din 37 de capitole si 687 articole, numarul continuturilor infractionale
constituind 615, in care infractiunile se clasificau, dupa pedeapsa aplicata, in crime, delicte si
contraventii. Codul penal respectiv formula notiunea de infractiune ca actiune sau inactiune
doloasa (vinovata). In partea generala si partea speciala se faceau delimitari ale intelesului
infractiunii din intentie si imprudenta. In noua condica, infractiunile nu se divizau in intentionat
premeditate si spontane. Imprudenta era insa tratata sub doua forme: forma sineincrederii si
neglijentei. Omorul cu intentie directa era socotit drept cea mai grava infractiune[94]. Codul nu
continea pedepse corporale sau de mutilare si nici pedeapsa cu moartea. Despre acest Cod penal
roman se sustinea ca era cea mai blanda lege penala din Europa acelor timpuri, fiind elogiat de
specialisti si oameni de stiinta.

Dupa intemeierea in 1918 a Romaniei Mari, s-a creat o situatie noua in domeniul
dreptului penal, fiind la acel moment in vigoare o pluralitate de legislatii[95], cum ar fi Codul
penal ungar din 1878 si Codul penal austriac din 1852 (in Transilvania si, respectiv, in
Bucovina). Unificarea legislativa in domeniul dreptului penal a fost infaptuita atat prin
extinderea in 1919 asupra Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei a Codului penal din 1865, cat si
prin lucrarile in vederea intocmirii unui Cod penal si de procedura penala nou. Numai intr-o
singura provincie din cele reunite, cum ar fi Basarabia, legea penala din vechea Romanie a fost
extinsa din 1919. Asa incat, tot din 1919 s-a adoptat un inceput de cod penal, care urma sa
uneasca practica judecatoriilor si a tribunalelor. Codul penal si legislatia ulterioara in materie au
mai reglementat si alte institutii ale dreptului penal: corectionalizarea, recidiva, cumulul de
infractiuni, gratierea, amnistia, reabilitarea etc. In partea a doua, acest cod reglementa in detaliu
o serie de infractiuni dupa criteriul obiectului.
 In Codul penal roman din 1937[96], denumit si Carol al II-lea[97], desi era dominant
curentul favorabil al scolii pozitiviste, a mai fost influentat, chiar intr-un mod principal, de
teoriile scolii penale neo-clasice, care pledau in favoarea efectului intimidant al pedepsei, pentru
renuntarea la masurile alternative inchisorii si pentru limitarea stricta a sferei de incidenta a
liberarii conditionate. Asezarea noii legislatii penale pe baza codurilor europene, adoptate dupa
primul razboi mondial, ramas in stadiu de proiect, se considera o solutie de ordin teoretic mai
favorabila operei apararii societatii romanesti contra criminalitatii.

Astfel, in privinta aspectului subiectiv al infractiunii acest cod reiesea din

responsabilitatea penala pentru vina penala. In aplicarea sanctiunii, Codul lua in consideratie
persoana infractorului si gradul de pericol social. Sub influenta ideilor noi ale Asociatiei
Internationale de Drept penal, Codul continea masuri de siguranta in vederea inlaturarii recidivei,
cum ar fi suspendarea pedepsei si eliberarea conditionata. Minorului responsabil (intre 15 si 18
ani) i se aplicau masuri de siguranta. Prin reabilitarea condamnatului si stergerea pedepselor din
cazier se urmarea scopul reintegrarii condamnatilor in societate. Vorbind despre elementul
imaterial dolus ori culpas, acelasi autor mentioneaza ca atat dolul, cat si culpa, intra in
notiunea generala de culpabilitate sau vinovatie[98]. Astfel, desi a prezentat o sinteza a
principiilor consacrate de stiinta penala moderna si a progreselor legislative si
jurisprudentiale[99], nici acest cod nu ne ofera posibilitatea sa constatam aspectul emancipat al
vinovatiei penale.

La 1 ianuarie 1969 a intrat in vigoare actualul Cod penal in care infractiunile de

omucidere sunt reglementate sub chiar aceasta titulatura, in cadrul titlului II - Infractiuni contra
persoanei. Intre dispozitiile Codului penal anterior si cele din noul Cod, exista deosebiri atat cu
privire la continutul incriminarilor, cat si la limitele sanctionarilor. Codul penal anterior (ca si cel
din 1864) determina culpa prin sursele acesteia: nedibacie, nesocotinta, nebagare de seama,
nepazirea legilor sau regulamentelor; noul cod foloseste dimpotriva termenul culpa in sensul
prevazut in partea generala (art.19 pct.2), fara a se ocupa de sursele acesteia care privesc
modalitatile faptice ale infractiunii din culpa. Modalitatea agravata a nerespectarii legilor din noul
Cod penal (art.178 alin.2) facea parte din modalitatea simpla in Codul Penal anterior.
 In societatea actuala, s-au produs si continua sa se produca cu vinovatie sau din culpa
acte de suprimare a vietii omului, ceea ce este in discordanta flagranta cu idealurile de libertate si
dreptate catre care tinde omenirea.

Codul penal roman, in Partea speciala - Titlul II, incrimineaza 'infractiuni contra
persoanei', obiectul juridic generic al acestor infractiuni fiind relatiile sociale legate de apararea
unor valori ca viata, integritatea corporala si sanatatea, libertatea si onoarea sau demnitatea.
Raportat la valorile sociale pe care le apara, Codul penal cuprinde in acest titlu infractiuni
grupate in trei capitole: Capitolul 1 - Infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii;
Capitolul 2 - Infractiuni contra libertatii persoanei si Capitolul 3 - Infractiuni privitoare la viata
sexuala. Capitolul II din Partea speciala a actualului Cod penal moldovean, incrimineaza
'infractiuni contra vietii si sanatatii persoanei', grupate astfel: infractiuni contra vietii
persoanei (de la art.145 C.pen. pana la art.150 C.pen.): omorul intentionat, omorul savarsit in
stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viata la dorinta persoanei, lipsirea de viata din
imprudenta, determinarea la sinucidere; infractiuni contra sanatatii persoanei (art. 151 C.pen.
art.153 C.pen., art.156 C.pen., art.157 C.pen.): vatamarea intentionata grava a integritatii
corporale sau a sanatatii, vatamarea intentionata medie a integritatii corporale sau a sanatatii,
vatamarea intentionata usoara a integritatii corporale sau a sanatatii, vatamarea intentionata
grava ori medie a integritatii corporale sau a sanatatii in stare de afect, vatamarea intentionata
grava ori medie a integritatii corporale sau a sanatatii cauzata din imprudenta; infractiuni care
pun in pericol viata si sanatatea persoanei (art. 154 C.pen., art.155 C.pen., art.158 C.pen.
art.163 C.pen.): maltratarea intentionata sau alte acte de violenta, amenintarea cu omor ori cu
vatamarea grava a integritatii corporale sau a sanatatii, constrangerea persoanei la prelevarea
organelor sau tesutelor pentru transplantare, provocarea ilegala a avortului, efectuarea ilegala a
sterilizarii chirurgicale, efectuarea fecundarii artificiale sau a implantarii embrionului fara
consimtamantul pacientei, neacordarea de ajutor unui bolnav si lasarea in primejdie.

Aceasta scurta expunere istorica demonstreaza stradania spiritului uman in decursul

secolelor, de a explica fenomenul crima si de a ocroti pe om impotriva violentelor provenite
chiar de la semenii sai. Sub egida Organizatiei Natiunilor Unite functioneaza astazi organisme de
combatere si prevenire a criminalitatii, iar atat cercetatorii din Romania si din Republica
Moldova, cat si cei din tarile care au aderat la Comunitatea Europeana, isi conjuga eforturile in
diferite congrese si colocvii internationale pentru a stabili caile cele mai sigure in realizarea
obiectivului mentionat.