Capitolul 4 - Agenda Lisabona Despre Competitivitate and Co

Capitolul IV
Agenda Lisabona
sau despre competitivitate şi nu numai
4.1 Despre competitivitate

sau determinanţii creşterii economice
Puţine lucruri sunt mai importante pentru bunăstarea unei

ţări ca ritmul de creştere al economiei. Pentru ţările bogate o rată
pozitivă înseamnă salarii mai mari, profituri mai mari, mai multe
locuri de muncă, mai multe oportunităţi pentru afaceri. Pentru
ţările sărace înseamnă nu numai mai puţini oameni săraci dar şi
reducerea mortalităţii infantile, o speranţă de viaţă la naştere mai
ridicată, asistenţă medicală mai bună, acces sporit la educaţie,
reducerea discriminării femeilor, creşterea libertăţilor populaţiei,
a democraţiei etc.
(Global Competitiveness Report 2003-2004)
Determinanţii creşterii rămân încă unul din misterele de nepătruns ale

ştiinţei economice, în ciuda faptului că în ultimele două secole, cele mai
strălucite minţi din domeniul economic au căutat să explice ce anume
determină şi susţine creşterea economică a unei ţări. În continuare, vom
trece în revistă cele mai semnificative explicaţii oferite la întrebarea „care
sunt determinanţii creşterii economice?” pornind de la abordarea oferită de
Raportul privind Competitivitatea Globală (The Global Competitiveness
Report 2003-2004, World Economic Forum, Chapter 1):
• În secolul al XVIII-lea, Adam Smith considera că specializarea şi
diviziunea muncii reprezintă motorul creşterii;
• Economiştii secolului al XIX-lea, precum Thomas Maltus sau David
Ricardo, considerau că resursele naturale impun o limită superioară
capacităţii de creştere a unei economii (de exemplu, legea
randamentelor descrescătoare a pământului implică faptul că o
creştere a populaţiei va duce în cele din urmă la scăderea producţiei
pe locuitor şi, respectiv, a ritmului de creştere economică);
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE
• Pe parcursul secolului al XX-lea, economiştii au considerat că

vectorul creşterii economice îl reprezintă investiţiile în capitalul fizic
şi în infrastructură. Această concepţie a stat atât la baza planurilor
cincinale care au guvernat economia URSS şi a fostelor state
socialiste, dar şi a ajutoarelor oferite de către diferitele instituţii
internaţionale, precum Banca Mondială. Ideea de bază a fost faptul
că rata de creştere a unei ţări depinde de ponderea PIB orientată
către investiţii. Atunci când economiile realizate de cetăţenii ţării nu
erau suficiente pentru a finanţa investiţiile necesare asigurării
creşterii economice, diferenţa trebuia finanţată de Banca Mondială
(aşa-numitul „finnacing gap”). Colapsul URSS şi eşecul multor alte
ţări în curs de dezvoltare în asigurarea creşterii economice, în ciuda
ajutorului oferit de Banca Mondială, au demonstrat faptul că
investiţiile în capital fizic nu erau suficiente pentru asigurarea
bunăstării şi faptul că trebuiau căutate şi alte mecanisme ale
creşterii.
• Educaţia şi pregătirea continuă (sau investiţiile în „capitalul uman”
aşa cum îl numesc economiştii moderni) au devenit centru de
interes în ultimele decade ale secolului al XX-lea. În această
perioadă de timp, ţările în curs de dezvoltare au fost sfătuite să
investească în creşterea capitalului uman şi deşi ele au acţionat în
această direcţie, creşterea economică a întârziat să apară.
• Progresul tehnologic (indiferent dacă acesta este creat de ţara
respectivă sau este copiat şi preluat ca atare) a devenit
determinantul central al creşterii economice. Ca atare, întrebarea
care se ridică acum este nu „ce determină creşterea economică”, ci
„ce anume determină progresul tehnologic?” S-au oferit foarte multe
tipuri de răspuns: deschiderea pieţelor, stabilitate macro-economică,
calitatea guvernării, respectarea legislaţiei, instituţii solide, lipsa
corupţiei etc., au reprezentat factori care explică creşterea
economică.
Ţările confruntate în ultimii ani cu eşecuri au constatat tot mai clar faptul că
nu există soluţii magice pentru creşterea economică. În fapt, în fiecare an
apar noi informaţii şi noi experienţe care completează teoriile anterioare 1 .
De aceea, nu întâmplător, competitivitatea reprezintă în acest moment
conceptul care pare a răspunde cel mai bine preocupărilor manifestate de
toate statele lumii în direcţia asigurării unor ritmuri superioare de creştere
economică.
1
În Global Competitiveness Report, (2003) se recunoaşte cu multă onestitate că „in fact,
we learn new things every year as new development experiences teach us new lesson and
as new deta become available”
Politici ale UE
Caracterul organic şi în acelaşi timp sistemic, al procesului de creştere

economică este foarte bine surprins de M. Porter (1999), care consideră că
orice economie, până a atinge nivelul dezvoltării competitive, trebuie să
parcurgă succesiv trei etape, respectiv:
etapa economiei bazate pe factori - în care factorii de producţie
primari, cum ar fi forţa de muncă ieftină şi accesul la resursele
naturale reprezintă sursele dominante ale avantajului competitiv;
etapa economiei bazate pe investiţii - în care competitivitatea
este rezultatul creşterii eficienţei producţiei şi a îmbunătăţirii calităţii
bunurilor sau serviciilor produse, şi, în fine,
etapa economiei bazate pe inovare, moment în care capacitatea
de a realiza produse şi servicii inovatoare la limita tehnologiei
globale, utilizând cele mai avansate metode, devine sursa
dominantă a avantajului competitiv.
Din păcate, conceptul de competitivitate este fie insuficient înţeles, fie,
de cele mai multe ori, înţeles în mod eronat. Cele mai multe dezbateri se
concentrează asupra semnificaţiei pilonului macroeconomic, precum şi
asupra circumstanţelor politice, juridice sau sociale care susţin succesul
unei economii. Acest lucru înseamnă nu numai politici fiscale şi monetare
stabile, un sistem juridic eficient şi de încredere, un set stabil de instituţii
democratice, dar şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale, toţi aceşti factori fiind
meniţi să susţină şi să menţină sănătatea unei economii. Ceea ce trebuie
însă subliniat este că întrunirea tuturor acestor premize reprezintă numai
condiţii favorizante pentru crearea de bogăţie, fără a contribui efectiv la
apariţia acesteia, acest lucru realizându-se la nivel microeconomic. Cu alte
cuvinte, fundamentele competitivităţii sunt dependente, în cele din urmă, de
gradul de dezvoltare / sofisticare al companiilor şi de calitatea mediului
microeconomic. Fără acţiunile şi rezultatele concrete obţinute la acest nivel,
nu vor fi valorificate efectele pozitive oferite de existenţa stabilităţii
macroeconomice şi/sau a unui sistem politic, juridic şi social stabil.
În concluzie, ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiţie, la nivel
macroeconomic se va traduce prin „creştere”.
Ca atare, gradul de competitivitate al unei ţări poate fi măsurat fie la nivel
macroeconomic, fie microeconomic:
• Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) realizează
anual un indice numit Growth Competitiveness Index – Indicele
competitivităţii macroeconomice (ICM) 2 . Indicele include
informaţii despre calitatea instituţiilor, politicilor, structurilor care
susţin procesul creşterii în diferite ţări (de pildă, în 2003 indicele
a luat în calcul 102 ţări).
2
GCI a fost creat de Jeffrey Sachs şi John McArthur şi prezentat pentru prima dată în
Global Competitiveness Report 2001-2002.
• Al doilea indice, intitulat Business Competitiveness Index (BCI)

– Indicele competitivităţii mediului de afaceri (ICA), a fost
dezvoltat de Michael Porter, de la Harvard University şi
prezentat pentru prima dată în Global Competitiveness Report
din anul 2000.
Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) reprezintă o

organizaţie internaţională independentă 3 , cu sediul la Geneva şi care are
ca obiectiv îmbunătăţirea parametrilor specifici conjuncturii economiei
mondiale. Forumul pune la dispoziţia liderilor lumii un forum de comunicare
în domeniul problemelor globale. De mai bine de două decenii, Forumul
încearcă să găsească răspuns problemelor privind cauzele creşterilor
economice diferite, de la o ţară la alta. Rapoartele anuale privind
competitivitatea naţiunilor încearcă să ofere un astfel de răspuns, pornind
de la anchete realizate în peste 100 de ţări.
4.1.1 Cei trei piloni ai creşterii economice

sau abordarea macroeconomică.
Indicele competitivităţii macroeconomice (ICM)
ICM este construit pornind de la ideea că procesul creşterii economice este

susţinut de trei importante mecanisme, numite de J. Sachs şi McArthur „cei
trei piloni” ai creşterii economice (Global Competitiveness Report, 2003):
1) Mediul macroeconomic
2) Calitatea instituţiilor publice
3) Tehnologia
1) Mediul macroeconomic
Evident, stabilitatea macroeconomică, ca factor cauzal, este extrem
de importantă, dar nu şi suficientă pentru explicarea creşterii
economice. Apare evident faptul că distorsiunile mediului
macroeconomic pot influenţa perspectivele creşterii şi că firmele nu
pot acţiona eficient într-un mediu în care inflaţia are valori foarte
mari (de regulă, ca rezultat al unor finanţe publice scăpate de sub
control). În plus, sistemul bancar, esenţial pentru asigurarea creşterii
pe termen mediu şi lung, nu poate funcţiona bine dacă guvernul
gestionează deficite foarte mari. În concluzie, economia nu va
înregistra creşteri într-un mediul macroeconomic nefavorabil.
3
Funcţionează ca o fundaţie non-profit suedeză.
Politici ale UE
2) Instituţiile publice
Deşi într-o economie de piaţă, bogăţia este creată în principal de
sectorul privat, firmele acţionează pe o piaţă în care există şi
funcţionează instituţii create şi menţinute de guvern. Ca atare, este
extrem de important ca dreptul de proprietate să fie garantat de
sistemul juridic existent, de vreme ce firmele nu pot acţiona eficient
într-un mediu în care contractele nu se pot realiza sau în care
regulile de drept nu sunt aplicate corect, unde există corupţie etc 4 .
3) Tehnologia
Una din cele mai importante lecţii ale teoriilor neoclasice privind
creşterea economică este faptul că, pe termen lung, o economie nu
poate creşte decât dacă sunt realizate progrese tehnologice.
Diferenţa dintre o ţară bogată şi una săracă nu este legată de
cantitatea bunurilor consumate (mai multă carne, orez, lapte etc.), ci
de calitatea şi dinamismul lor. Aşa de pildă, într-o ţară bogată se
poate observa că cele mai multe dintre bunurile de pe piaţă nu
existau acum câţiva ani (de la calculatoare, la televizoare sau
produse modificate genetic). În plus, noile produse sunt, de regulă,
mai ieftine şi de o calitate sporită. O asemenea observaţie
îndreptăţeşte aserţiunea conform căreia progresul tehnologic
constituie esenţa creşterii economice.
Evident cei trei piloni nu sunt independenţi, ci în continuă interacţiune.
Astfel, „instituţiile puternice sunt necesare pentru asigurarea dezvoltării
tehnologice; tehnologia sofisticată reprezintă baza stabilităţii
macroeconomice, fiecare factor fiind în directă legătură cu creşterea
economică” (Sachs şi McArthur, p. 39). Trebuie de asemenea subliniat
faptul că impactul fiecărui factor este diferit, în funcţie de nivelul de
dezvoltare atins de ţara respectivă. Astfel, pentru o ţară dezvoltată, în care
instituţiile şi mediul macroeconomic sunt relativ stabile, factorul determinant
va fi cel tehnologic, în vreme ce, pentru o ţară în care mediul economic
este ineficient, calitatea instituţiilor şi asigurarea stabilităţii macroeconomice
devin esenţiale şi hotărâtoare pentru valorificarea factorului tehnologic.
Ca atare, creşterea economică poate fi generată de factori diferiţi, în
funcţie de ţară şi de nivelul de dezvoltare atins de aceasta. Pentru
economiile aflate în apropierea „frontierei tehnologice”, unica modalitate de
îmbunătăţire a tehnologiei o reprezintă inovarea, în vreme ce, pentru ţările
aflate la distanţă de această frontieră, îmbunătăţirile tehnologice pot fi
realizate fie prin inovare, fie prin copiere sau adaptare. Tocmai pentru
4
De menţionat faptul că un domeniu extrem de incitant al cercetării economice actuale este
cel care caută să cuantifice rolul jucat de instituţiile publice în asigurarea creşterii
economice pe termen lung.
a surprinde această realitate, în calculul indicelui competitivităţii

macroeconomice (ICM) statele analizate sunt departajate în două categorii,
folosindu-se drept criteriu „numărul de patente înregistrate pe locuitor şi pe
an” (limita a fost fixată la 15 patente la 1 milion de locuitori):
• Ţările care au înregistrat valori superioare acestui indicator au fost
incluse în grupul de bază (principal) al inovatorilor („core
innovators”), compus din state aflate în apropierea frontierei
tehnologice, în care dezvoltarea este direct influenţată de
capacitatea lor de inovare;
• Ţările care înregistrează valori inferioare ale acestui indicator au
fost incluse în grupul non-inovatorilor („non-core innovators”),
compus din ţări care depind de tehnologia adusă din afară.
Distincţia între economii inovatoare şi economii non-inovatoare este pur
analitică şi nu-şi propune să se transforme „într-o judecată de valoare”
(Sachs şi McArthur, p. 30). Pentru a semnala diferenţa de abordare, a fost
construit un „subindice al transferului tehnologic”, în care procesul de
adoptare a tehnologiilor primeşte un punctaj pozitiv în cazul ţărilor „non-
inovatoare” şi unul nul în cazul celor „inovatoare”.
Structura Indicelui Creşterii Competitivităţii (ICC) (propus de Sachs şi McArthur)

este următoarea:
• Pentru ţările incluse în grupul statelor inovatoare:
ICC = ½ It + ¼ Iip + ¼ Imm;
• Pentru ţările incluse în grupul ţărilor non-inovatoare:
ICC = 1/3 It + 1/3 Iip + 1/3 Imm,
Unde: It = Indicele tehnologiei, Iip = Indicele instituţiilor publice, Imm = Indicele mediului macroeconomic
Analiza clasamentului statelor lumii în funcţie de ICM (conform Global

Competitiveness Report pe 2004), demonstrează că, pentru a treia oară în
ultimii patru ani, lideră a clasamentului este Finlanda, ţară care
înregistrează un scor foarte ridicat în ceea ce priveşte calitatea instituţiilor
publice (vezi Anexa 4.4).
4.1.2 Competitivitatea din perspectivă microeconomică.

Indicele competitivităţii mediului de afaceri (ICA)
Forumul Economic Mondial a realizat şi un clasament al statelor lumii în

funcţie de competitivitatea mediului de afaceri, încercând să identifice
factorii determinanţi în obţinerea unei productivităţi ridicate. Pentru aceasta
a pornit de la axioma conform căreia avuţia unei ţări este creată la nivel
microeconomic, de către companiile care operează efectiv în diferite
Politici ale UE
domenii. O economie poate fi competitivă dacă şi numai dacă, companiile

care operează în ţara respectivă sunt competitive, indiferent dacă avem în
vedere firme locale sau filialele unor companii străine.
În ciuda frecventei utilizări a termenului de „competitivitate”, conceptul nu este

totuşi foarte bine înţeles.
• Cea mai uzitată definiţie, care face apel la intuiţie, defineşte competitivitatea ca
fiind sinonimă cu locul ocupat de o ţară pe piaţa mondială, respectiv cu
ponderea în schimburile comerciale internaţionale (îndeosebi, în exporturile
mondiale). O asemenea definiţie transformă însă competitivitatea într-un joc cu
sumă nulă, de vreme ce, pierderea unei pieţe pentru o ţară ar reprezenta, în
fapt, un câştig pentru o alta. Această abordare a competitivităţii poate justifica
intervenţiile în favoarea unei naţiuni prin intermediul aşa-numitelor „politici
industriale”.
Înţelegerea intuitivă a conceptului ascunde însă unele capcane. Aşa de pildă,
existenţa unor salarii scăzute sau a unei monede subevaluate, ar putea, pe termen
scurt, să ducă la creşterea exporturilor, fără a contribui însă, pe termen mediu sau
lung, la susţinerea obiectivului final al oricărei intervenţii economice, creşterea
nivelului de trai al populaţiei.
• Ca atare, pentru a înţelege acest concept punctul de plecare ar trebuie să-l
reprezinte factorii care contribuie la creşterea prosperităţii naţiunii, pornind de
la faptul că standardul de viaţă al unui popor este direct dependent de
productivitatea înregistrată de acea economie (productivitatea măsoară
valoarea bunurilor şi serviciilor produse prin consumul unei unităţi de resurse
umane, naturale sau de capital) 5 . Ca atare, competitivitatea reală este direct
dependentă de valorile înregistrate de productivitate (W) şi nu de export, de
vreme ce numai o productivitate ridicată permite susţinea unor salarii mai mari,
a unei monede puternice, a unei eficienţe ridicate a capitalului, toate acestea
ducând şi la un nivel de trai mai ridicat. Cu alte cuvinte, obiectivul imediat al
oricărei economii ar trebui să-l reprezinte creşterea productivităţii şi nu a
exporturilor, ştiut fiind că o creştere a productivităţii se va reflecta şi în
creşterea cantităţii şi calităţii bunurilor produse şi deci, în mod mediat, şi în
creşterea exporturilor.
Sursa: Global Competitiveness Report 2003-2004
Competitivitatea este direct dependentă de nivelul productivităţii muncii

companiilor, productivitatea companiilor influenţând, la rândul ei,
productivitatea unei ţări. Abordarea competitivităţii prin prisma productivităţii
permite înţelegerea faptului că economia mondială nu reprezintă un joc cu
sumă nulă, că fiecare naţiune îşi poate îmbunătăţi performanţele dacă
acţionează în sensul creşterii productivităţii, provocarea actualei perioade
5
Productivitatea depinde atât de valoarea producţiei de bunuri şi servicii (măsurată prin
nivelul preţurilor), cât şi de eficienţa cu care acestea pot fi realizate.
reprezentând-o tocmai rapiditatea cu care sunt create condiţii pentru rapida

şi susţinuta creştere a productivităţii la scară globală.
4.1.2.1 Palierul macroeconomic al competitivităţii
Evident, prosperitatea unei naţiuni depinde atât de factori macroeconomici,

precum existenţa unor instituţii politice, juridice şi sociale stabile şi a unor
politici macroeconomice sănătoase, dar şi de performanţele înregistrate la
nivel microeconomic, respectiv de abilitatea firmelor de a produce de o
manieră eficientă bunuri şi servicii de calitate. Productivitatea înregistrată la
nivelul unei ţării este, în cele din urmă, determinată de productivitatea
firmelor, naţionale sau străine, care funcţionează pe teritoriul acesteia.
Conform Global Competitiveness Report (2003, p. 3), cel puţin doi factori
explică fundamentele macroeconomice ale productivităţii, respectiv:
1. gradul de sofisticare specific firmelor autohtone şi străine care
concurează pe piaţa internă;
2. calitatea mediului microeconomic în care acţionează firmele
respective.
Cei doi factori se intercondiţionează, gradul de sofisticare fiind direct
dependent de calitatea mediului autohton al afacerilor. Strategiile tot mai
sofisticate necesită forţă de muncă superior calificată, îmbunătăţirea
infrastructurii, institute de cercetare avansate, o concurenţă ridicată etc.
Firmele dintr-o anumită ţară trebuie să-şi îmbunătăţească modul de a
acţiona competitiv astfel încât să permită atingerea performanţelor
economice. Companiile naţionale vor trebui să treacă de la avantajele
comparative (costuri reduse ale resurselor naturale şi umane) la avantaje
competitive, dependente de calitatea produselor realizate şi a proceselor
tehnologice utilizate. Trecerea către modalităţi tot mai sofisticate de
concurenţă depinde de modificarea, în paralel, a mediului microeconomic al
afacerilor.
Mediul de afaceri intern poate fi înţeles ca rezultat al interacţiunii între
următorii patru factori cunoscuţi sub numele de „diamantul lui Porter”:
• calitatea input-urilor (resurse umane, naturale, nivelul capitalului,
gradul de dezvoltare al infrastructurii fizice, tehnologice,
administrative etc.);
• mediul de afaceri în care evoluează strategiile şi rivalităţile dintre
firme (influenţat de politicile economice, gradul de dezvoltare al
concurenţei, etc.)
Politici ale UE
• calitatea/gradul de sofisticare al cererii autohtone,

• prezenţa unor industrii conexe şi înrudite.
Guvernul joacă un rol inevitabil în dezvoltarea economică, pentru că

deciziile luate la acest nivel pot afecta de o manieră decisivă calitatea
mediului de afaceri. Guvernul poate modela condiţiile factoriale,
de exemplu, prin intervenţii decisive pe piaţa forţei de muncă, pentru
creşterea gradului de ocupare sau în direcţia îmbunătăţirii infrastructurii.
Gradul de sofisticare al cererii autohtone derivă în parte din standardele
tehnice, legislaţia de protecţie a consumatorului, achiziţiile guvernamentale
sau gradul de deschidere al pieţei. De menţionat faptul că, influenţe
similare, generate de politicile guvernamentale, se regăsesc în toate cele
patru faţete ale diamantului. Rolul guvernului rămâne extrem de important
în îmbunătăţirea mediului de afaceri la nivel naţional şi local.
Productivitatea naţională poate fi, de asemenea, întărită prin coordonarea
politicilor între statele vecine. Un efort concertat în vederea îmbunătăţirii
mediului de afaceri este necesar la toate nivelurile guvernamentale.
Pe lângă Guvern, un rol important în dezvoltarea economică trebuie să-l
joace şi celelalte instituţii naţionale şi locale, precum universităţile, şcolile,
furnizorii de infrastructură, diferitele organizaţii non-guvernamentale, toţi
aceşti actori care putând contribui împreună la îmbunătăţirea mediului de
afaceri la nivel microeconomic. Asemenea instituţii trebuie nu numai să-şi
dezvolte şi îmbunătăţească propriile capabilităţi, dar trebuie să devină mult
mai conectate de economie şi mai bine legate de sectorul privat.
Sectorul privat în sine, nu reprezintă numai un beneficiar, un consumator al
mediului de afaceri, dar trebuie, de asemenea, să joace un rol important şi
în modelarea acestuia. Firmele private pot acţiona atât în sensul susţinerii
financiare a sistemului de educaţie primare, a cercetării, dar şi al definirii de
noi standarde reglementări care să fie nu numai în beneficiul lor, dar să şi
îmbunătăţească întreg mediul competiţional. Organismele colective, de
genul uniunilor sindicale, camerelor de comerţ joacă şi ele un rol important
în îmbunătăţirea infrastructurii, prin organizarea de cursuri de formare,
realizarea de studii de piaţă, acţiuni de promovare etc.
Mediul de afaceri la nivel microeconomic

Contextul în care se desfăşoară strategiile firmelor şi concurenţa
Contextul modelează măsura în care o firmă face investiţii,
categoriile de strategii utilizate, intensitatea competiţiei în plan local
Factorii de intrare (input) Condiţiile cererii

Eficienţa, calitatea şi gradul de specializare: Gradul de sofisticare
presiunile din partea al cererii
autohtone şi cumpărătorilor locali
de a îmbunătăţi produsele şi serviciile
Resurse umane
Resurse de capital
Infrastructură fizică
Infrastructura administrativă
Infrastructura informaţională
Infrastructura ştiinţifică şi tehnologică
Resurse naturale
Industrii înrudite şi conexe

Disponibilitatea şi calitatea furnizorilor locali şi
a industriilor înrudite şi nivelul de dezvoltare al clusterelor
4.1.3 Stadii în dezvoltarea competitivă
Dezvoltarea economică de succes reprezintă un proces de îmbunătăţiri

succesive, în care calitatea mediului de afaceri la nivel naţional ajunge să
susţină şi să încurajeze existenţa unei modalităţi tot mai sofisticate şi
eficiente de a concura / a acţiona între firmele care îşi desfăşoară
activitatea pe această piaţă. Trebuie însă observat că statele aflate în faze
de dezvoltare diferite se confruntă cu probleme diferite. Urmând modelul
propus de M. Porter, în procesul de creştere a competitivităţii economice
pot fi identificate trei etape, respectiv, economia bazată pe factori,
economia bazată pe investiţii şi economia bazată pe inovare (M. Porter,
Global Competitiveness Report, 2003).
Stadiile dezvoltării economice

Economia bazată pe factorii de producţie Economia bazată pe investiţii
Economia bazată pe inovaţie
Pe măsură ce o naţiune evoluează din punct de vedere economic, ea

progresează în ceea ce priveşte avantajul competitiv şi modul de acţiune.
În stadiul „economiei bazate pe factorii de producţie” (Factor-Driven
Economy), condiţiile factoriale primare, precum costul scăzut al muncii
Politici ale UE
sau al resurselor naturale reprezintă principala sursă a avantajului

competitiv şi a exporturilor. Firma produce bunuri cu un grad redus de
complexitate, de cele mai multe ori proiectate într-o altă ţară, mult mai
avansată. Tehnologia avansată se regăseşte în importuri, investiţiile străine
directe (ISD) sau imitaţii. În acest stadiu, companiile concurează prin preţuri
şi nu au acces direct la consumatori. Ele joacă un rol limitat în „lanţul
valorii” (value chain), concentrându-se în general asupra producerii de
bunuri intensive în muncă şi în resurse extrase. O asemenea economie
este extrem de vulnerabilă la ciclurile economiei mondiale, la tendinţele
înregistrate de preţurile mărfurilor şi ale cursurilor de schimb.
În cazul „economiei bazate pe investiţii” (Investment-Driven Economy),
producerea eficientă a produselor şi serviciilor standard devine sursa
dominantă a avantajului competitiv. Investiţii importante într-o infrastructură
eficientă, o administraţie cu un comportament prietenos în ceea ce priveşte
afacerile, facilităţi acordate investiţiilor, acces la finanţare, reprezintă factori
care permit îmbunătăţirea afacerilor. Produsele şi serviciile realizate devin
tot mai competitive, tot mai sofisticate, dar tehnologia şi designul vin încă,
în cea mai mare parte, din afară. Cu toate acestea, în acest stadiu,
naţiunile nu doar asimilează tehnologia din afară, dar îşi dezvoltă şi
capacitatea de a o îmbunătăţi. Rolul acestor naţiuni în lanţul valorii este
mult mai extins. Un asemenea tip de economie, concentrată pe producţie şi
servicii pentru export, rămâne în continuare vulnerabilă în faţa crizelor
financiare şi externe, precum şi a şocurilor cererii în diferite sectoare.
Pentru „economiile bazate pe inovare” (Innovation-Driven Economy),
abilitatea de a produce bunuri şi servicii noi, folosind cele mai avansate
metode tehnologice, devine sursa avantajului competitiv.
Conform definiţiei OCDE, „inovaţiile tehnologice cuprind atât produsele şi
procesele noi, cât şi modificările tehnologice semnificative ale acestora. O
inovaţie se consideră implementată dacă a fost introdusă pe piaţă – în
cazul inovării de produs, sau dacă a fost utilizată în cazul unui proces de
producţie – în cazul inovării de proces. De aceea, procesul de inovare
presupune o serie de activităţi ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale,
financiare şi comerciale specifice”. Procesul complet de inovare presupune
crearea „noului”, dar şi implementarea acestuia, fie direct, fie indirect, prin
transfer de cunoaştere. Conform analizelor OCDE (OCDE, 2003), în ultima
decadă, ritmul de creştere al PIB/locuitor în ţările OCDE a încetat să mai
urmeze un trend convergent şi asta deoarece, productivitatea a fost mai
accelerată în unele ţări, (cel mai elocvent exemplu fiind oferit de SUA), şi
substanţial încetinită în altele, (precum unele state ale UE sau Japonia). Pe
fondul sau ca urmare a acestor evoluţii, s-au ivit semnele aşa-numitei „noi
economii”, indusă de explozia noilor tehnologii.
Clusterele
Mediul naţional al afacerilor este tot mai mult caracterizat de prezenţa clusterelor.
Clusterele reprezintă grupuri de firme interdependente, de furnizori de bunuri şi servicii,

precum şi de instituţii conexe, dispuse într-un spaţiu concentrat din punct de vedere
geografic şi caracterizate atât prin existenţa unor trăsături comune cât şi complementare.
Clusterele pot stimula creşterea competitivităţii deoarece:

1. permit creşterea productivităţii firmelor / industriilor dispuse în spaţiul respectiv. Firmele
din cadrul unui cluster au un acces mult mai facil şi mai eficient la furnizarea unor
servicii specializate, la forţă de muncă specializată, pregătită corespunzător etc. decât
firmele dispuse în spaţii izolate. Prezenţa unui volum semnificativ de utilaje, tehnologie,
cunoştinţe etc. în acelaşi spaţiu geografic permite o mai mare eficienţă şi flexibilitate
decât s-ar atinge în cazul unei integrări pe verticală sau în cazul unor relaţii cu furnizorii
dispuşi în alte zone geografice.
2. permit creşterea capacităţii de inovare şi a productivităţii. În interiorul clusterelor pot fi
mult mai uşor percepute oportunităţile de investire şi pot fi mult mai uşor găsite
resursele umane, materiale şi/sau financiare necesare. În acelaşi timp, diseminarea
informaţiilor se face mult mai eficient decât în cazul unor firme aflate în spaţii geografice
îndepărtate.
3. stimulează şi susţin apariţia de noi întreprinzători şi de noi firme, ceea ce duce în
continuare la extinderea clusterului (cerc virtuos al dependenţelor). Prezenţa în zonă a
lucrătorilor calificaţi, accesul facil la input-urile necesare etc., face ca prezenţa
barierelor la intrare să nu mai reprezinte o problemă pentru acest spaţiu.
A vedea dezvoltarea economică drept un proces secvenţial, de construire a

unor capabilităţi microeconomice interdependendente, de îmbunătăţire
a facilităţilor şi de creştere a concurenţei, reprezintă un pas important
în etapizarea oricărei politici economice. Acest tip de analiză face lumină şi
explică, în cazul unor state diferite, cauzele tranziţiilor dificile către noile
stadii de dezvoltare 6 .
6
În Asia, de exemplu, economii de succes aflate în stadiul de „economii bazate pe
investiţii”, precum Taiwan sau Singapore, care se sprijineau pe forţa multinaţionalelor,
infrastructură investiţională puternică, intervenţii guvernamentale s-au dovedit ineficiente
în susţinerea unor niveluri ridicate de prosperitate. Mai mult, nivelurile relativ ridicate ale
salariilor şi ale costurilor autohtone le-au făcut mai vulnerabile în faţa competiţiei venite
din partea produselor mult mai ieftine din China. Ca atare, sfidarea pentru cele două ţări
este, de asta dată, de a trece la stadiul economiei bazate pe inovaţie şi la dezvoltarea
clusterelor. Această trecere reprezintă un proces lent, în cadrul cărora firmele se vor
adapta la noi tipuri de strategii, priorităţile investiţionale vor fi modificate, iar noile
instituţii vor fi create. Deşi politica guvernamentală poate genera efecte relativ rapide în
cazul stadiului bazat pe investiţii, trecerea spre stadiul economiei bazate pe inovaţie va
trebui să se sprijine tot mai mult pe sectorul privat.
Politici ale UE
4.2 Agenda Lisabona şi imperativul creşterii competitivităţii
Modul în care sunt gestionate politicile comune ale UE reprezintă, în ultimii

ani, unul din cele mai dezbătute subiecte. Tot mai evident este faptul că
îmbunătăţirea guvernării economice este esenţială pentru creşterea
performanţelor economice europene, de vreme ce deficienţele instituţionale
şi administrative împiedică înregistrarea de performanţe economice. În
plus, acţiunile în sensul sporirii eficienţei guvernării devin cu atât mai
importante în contextul extinderii. Îngrijorările privind modul de administrare
al UE, reforma instituţională, au stat în centrul dezbaterilor purtate în cadrul
Convenţiei privind viitorul Europei. Deoarece extinderea va duce la
creşterea eterogenităţii Uniunii se pune problema dacă un sistem uniform
de reguli şi proceduri mai poate fi aplicat în cazul unei realităţi tot mai
diverse.
4.2.1 Modelul actual al guvernării economice în UE
Guvernarea poate fi definită drept un proces prin intermediul căruia

instituţiile şi societatea civilă îşi exercită puterea, autoritatea şi influenţa,
făcând apel la politici şi decizii care privesc atât dezvoltarea economică şi
socială, cât şi viaţa publică, în general.
Guvernarea economică a UE a devenit un subiect predilect în ultimii 15 ani,
frecvent fiind organizate dezbateri sau elaborate analize privind modul
de gestionare al politicilor comune, căile de îmbunătăţire a performanţelor
economice sau de control al deficitelor instituţionale şi de management şi
asta după ce, în perioada anterioară creării UEM, accentul fusese pus pe
setul de măsuri şi de politici care urmau să facă Uniunea mai eficientă şi
mai robustă şi, din punctul de vedere al implementării, pe întărirea rolului
jucat de Consiliu în luarea de decizii privind reglementarea Pieţei Unice.
Începând cu anii ’80, dezbaterile privind guvernarea au evoluat şi au pus în
evidenţă cel puţin patru trăsături semnificative privind acest proces,
respectiv:
1. performanţele economice modeste înregistrate de UE în ultimele
decade - care pot sugera faptul că Uniunea şi statele membre şi-au
pierdut capacitatea de a ataca în mod sistematic diferitele domenii
de interes comun şi pot conduce la concluzia că modalitatea de
abordare a spaţiului economic european poate fi parţial eronată;
2. tendinţa de adâncire a integrării - evidentă tot mai mult începând cu

anii ’80, odată cu Piaţa Unică, şi care a intensificat dezbaterile
privind delimitarea puterilor / competenţelor între UE şi statele
membre (sau entităţile sub-naţionale). Aspectul delimitării
competenţelor, deşi mult discutat, rămâne totuşi mai degrabă
ambiguu (în ciuda trimiterilor din Tratate la principiul subsidiarităţii).
Tratatul Constituţional este cel care vine cu clarificări importante în
acest domeniu (vezi capitolul III);
3. pe măsură ce procesul integrării s-a adâncit, ambiţiile statelor
membre au crescut, impunând apelul la noi metode de conducere,
altele decât cele gândite iniţial. Statele membre s-au dovedit a fi
rezervate în delegarea automată a autorităţii şi puterii către
Comunitate, preferând modalităţi decizionale paralele, precum
coordonarea sau introducerea de instrumente noi, ca, de exemplu,
reperele (benchmarking). Acest lucru a condus la discuţii frecvente
privind eficienţa şi compatibilitatea reciprocă dintre aceste metode;
4. au existat şi există în continuare discuţii privind abordarea cea mai
potrivită în ceea ce priveşte euro şi coerenţa Pactului de Stabilitate
şi Creştere.
Conform Raportului Sapir (2003), ceea ce există în prezent în cadrul UE
reprezintă un amestec de aranjamente diferite privind gestionarea
politicilor UE, cel puţin patru abordări importante putând fi aduse în
discuţie (A. Sapir, 2003):
1. Delegarea – anumite politici sunt complet delegate la nivelul Uniunii
(din punct de vedere al deciziei şi aplicării). Acest tip de acţiune
este specific atât domeniilor în care UE are competenţe exclusive,
cât şi celor al competenţelor divizate, comune. Ca exemplu, putem
aminti politica comercială (integral în cazul mărfurilor şi parţial în
cazul serviciilor), politica în domeniul concurenţei şi, ceva mai
recent, politica monetară. Modul de delegare diferă în funcţie de
tipul de politică: cel mai adesea delegarea este la nivelul Comisiei
Europene, deşi se pot realiza şi la nivelul altor organisme europene,
precum Banca Central Europeană, în cazul politicii monetare.
2. Angajamentul – pentru anumite politici, pentru care statele membre
păstrează responsabilitatea finală, există însă obligaţia unor
angajamente obligatorii. În acest caz, modul de aplicare al politicii
face subiectul supravegherii UE şi poate fi subiect de sancţiune în
cazul în care nu sunt respectate obligaţiile asumate. Ca exemplu
putem aminti politica în domeniul ajutoarelor de stat.
3. Coordonarea – anumite domenii ale politicii macroeconomice, dar şi
microeconomice, precum şi cele care fac legătura între politica
Politici ale UE
socială şi cea economică, sunt în mare măsură decise şi

implementate la nivelul statelor membre, dar fac obiectul unui
proces de coordonare (de regulă, fără a exista prea multe restricţii,
aşa-numitele procese „soft”). Spre deosebire de „angajamente”, în
acest caz nu mai există obligativitatea aplicării, dar există proceduri
de supraveghere multilaterală, dialog, indicatori, care pot influenţa
decisiv deciziile politice. Exemple: aspecte de politică
macroeconomică care nu cad sub jurisdicţia Art. 104 al TCE (privind
procedura deficitelor excesive), de reformă structurală, politicile
privind ocuparea forţei de muncă etc.
Aşa de pildă, cadrul coordonării politicilor macro-economice conform

Tratatului de la Nisa, în vigoare în acest moment, se sprijină pe trei piloni:
o politică monetară unică pentru statele din zona euro, definită şi
pusă în aplicare de Banca Central Europeană, al cărei obiectiv
principal îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor;
o politică fiscală descentralizată, concepută şi gestionată la nivelul
statelor membre, care trebuie să respecte:
i. Procedura deficitelor excesive – privind interzicerea deficitelor mai
mari de 3% din PIB;
ii. Pactul de Stabilitate şi Creştere – privind realizarea echilibrelor
bugetare pe termen mediu.
o procedură specifică privind supravegherea politicilor economice –
priveşte probleme economice de interes comun şi este realizată de
către ECOFIN, pornind de la Orientările generale de politică
economică ale statelor membre.
4. Autonomia – Multe politici continuă să fie decise şi implementate

autonom, în cadrul statelor membre, fără implicarea UE, cu excepţia
dialogului politic. Ca exemplu: politica fiscală, politica în domeniul
educaţiei, a protecţiei sociale etc.
Tabelul 4.1 pune în evidenţă cele patru categorii competenţe, manifestate

atât la nivel micro, cât şi macroeconomic.
Reprezentarea schematică a regimurilor de guvernare în cadrul UE
Tabelul 4.1
Micro Macro
Delegarea PAC Politica monetară
Comerţ (mărfuri) (zona euro)
Competiţie (cea mai mare parte)
Reglementări privind piaţa produselor
Dezvoltare regională (unele elemente)
Cercetare şi dezvoltare (UE)
Angajamente TVA Politica fiscala
Ajutoare de stat (zona euro) – Art. 104
Controlul emisiilor de gaze
Coordonare Piaţa muncii Politica fiscală (Art. 99)
Supraveghere financiară
Piaţa serviciilor şi utilităţilor
Dezvoltare regională
Autonomie Impozite directe
Cheltuieli publice naţionale
Educaţie
Bunăstare
Cercetare – Dezvoltare (nivel naţional)
Sursa: Sapir Report, 2003
Această clasificare reprezintă evident o simplificare voită, menită să

uşureze înţelegerea conceptului ca atare. Chiar şi pentru politicile delegate,
modul de luare a deciziilor şi de aplicare a acestora variază într-o foarte
mare măsură. Astfel, politica comercială este decisă de Consiliu şi
implementată de Comisie (Consiliul este decidentul, Comisia agentul), în
vreme ce politica în domeniul concurenţei este decisă şi implementată de
Comisie fără implicarea Consiliului (deşi şi aici trebuie să amintim existenţa
unei reţele de autorităţi naţionale).
Procedurile care implică obligativitatea respectării angajamentelor variază,
de asemenea, ca natură (apel în faţa Curţii de Justiţie sau sancţiuni
financiare) şi intensitate.
Coordonarea, la rândul ei, poate îmbrăca diferite forme:
• a unor ghiduri foarte clare, la care statele membre trebuie să se
conformeze şi a mecanismelor de supraveghere multilaterală
(acesta este rolul Orientărilor generale ale politicilor economice -
OGPE, Art. 91 al TCE),
• a unor reglementări generale, comune, decise prin vot cu
majoritate calificată (reglementările specifice pieţei interne);
Politici ale UE
• a unui dialog permanent, informal la nivel înalt (de exemplu, cel

practicat în interiorul Eurogrupului);
• a unor evaluări şi informări reciproce (aşa-numita „metodă
deschisă de coordonare”, introdusă în 2000 prin Agenda Lisabona).
În ceea ce priveşte implementarea politicilor comune, ea se bazează pe
cooperarea dintre autorităţile statelor membre şi cele ale UE, aparatul
birocratic al Uniunii sprijinindu-se temeinic pe cel al statelor membre în
aplicarea deciziilor. Instrumentele prin care politicile Uniunii sunt
implementate sunt de asemenea numeroase şi de natură diferită, de la
reglementări generale imperative (regulamentele), la cele neobligatorii, de
genul recomandărilor sau la proceduri privind cooperarea şi dialogul:
1. Legislaţia europeană – acest instrument a fost folosit extensiv în
cazul Pieţei Interne şi pentru a crea cadrul general al măsurilor care
se aplică la nivelul UE;
2. Reglementări europene imperative – vizează moneda unică
(suportul juridic îl reprezintă articolele din Tratate şi deciziile
Consiliului);
3. Decizii – vizează diferite situaţii specifice unei anume ţări sau
domeniu (în special în cazul politicii în domeniul concurenţei);
4. Mandate colective de negociere – utilizate în cazul politicii
comerciale;
5. Sancţiuni – nerespectarea reglementărilor comune poate atrage
după sine aplicarea de sancţiuni – aplicate în cazul politicii
ajutoarelor de stat şi a Pactului de stabilitate şi creştere;
6. Stimulente fiscale – prevăzute de Bugetul UE fie pentru PDR, fie
pentru diferite programe colective, precum cele din domeniul
cercetării şi dezvoltării;
7. Indicatori, standarde, sarcini agreate – într-o serie de situaţii, în
special în cazul Orientărilor Generale ale Politicilor Economice şi a
Strategiei Lisabona, statele membre cad de acord asupra unor
abordări similare, a unor metodologii şi obiective comune în
raportarea şi evaluarea performanţelor;
8. Aliniere „voluntară” şi transfer politic – unele forme de convergenţă
iau forma unor „modele” de politici, care implică transferul de
experienţă şi/sau bune practici dinspre ţările care au obţinut bune
performanţe;
9. Reţele – UE depinde într-o oarecare măsură şi de existenţa unor
reţele de guvernare, care acţionează fie în direcţia dezvoltării bazei
unui regim colectiv, fie chiar ca un instrument în sine.
Ca atare, de vreme ce există atâtea forme intermediare de cooperare, a
spune că UE trebuie să aleagă între „metoda comunitară” şi cea
„interguvernamentală” reprezentă nu numai o simplificare periculoasă, ci şi
o afirmaţie mult îndepărtată de realitate.
O examinare cantitativă a legislaţiei şi deciziilor luate în diferite cazuri

individuale (inclusiv cele ale CEJ) oferă următoarea imagine:
• Din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a activităţii
legislative a UE se concentrează în trei domenii: piaţa internă,
politica agricolă comună şi politica comercială comună, care
reprezintă şi principalele domenii de competenţă ale UE;
• Instrumentele utilizate în cazul implementării politicilor sectoriale,
a politicii în domeniul concurenţei şi a politicii comerciale comune
sunt, în principal, uniforme la nivelul UE (regulamente sau decizii în
situaţii specifice) în vreme ce, în cazul pieţei interne, instrumentul
de bază îl reprezintă directivele, instrument care oferă un oarecare
spaţiu de manevră pentru adaptarea la realităţile naţionale specifice
fiecărui stat membru;
• Legislaţia referitoare la UEM se limitează, în principal, la stabilirea
cadrului general al politicilor macroeconomice şi la introducerea
monedei unice;
• Rolul UE în implementarea politicii în domeniul concurenţei şi a
politicii comerciale comune, rezidă aparent în numărul mare de
decizii individuale (de exemplu, pentru controlul fuziunilor sau
cazurile de anti-dumping); în acest caz, rolul UE nu este numai de a
stabili nişte reguli, ci şi de a le implementa, precum e cazul oricărui
Guvern;
• Există foarte puţină legislaţie comună în domeniul inovării,
educaţiei şi cercetării, domenii prioritare pentru Strategia Lisabona.
Acte legislative ale UE, pe domenii, adoptate la începutul anilor 2000

(număr de acte individuale adoptate)
Tabelul 4.2
Regulamente Directive Decizii
Integrare micro 134 1004 2551
Piaţa comună 48 890 184
Competiţie şi legislaţia întreprinderilor 73 38 2309
Impozitare 13 76 58
UEM 45 1 80
Politici sectoriale 3915 650 2738
Agricultură 3733 484 2245
Alte politici sectoriale 182 166 493
Educaţie, mediu, politică socială 336 447 773
Mediu 66 193 188
Educaţie, cercetare, cultură 13 76 58
Cetăţeni, protecţie socială 257 178 527
Plan internaţional 1790 21 1474
Comerţ internaţional 1568 20 1216
Alte relaţii internaţionale 222 1 258
Sursa: Adaptare după Alesina et al (2002), în Sapir Report (2003)
Politici ale UE
O altă modalitate de evaluare a importanţei politicilor UE poate fi oferită şi

de analiza structurii cheltuielilor bugetare. Astfel, dacă avem în vedere
ponderea în buget, cheltuielile generate de politica agricolă comună şi
politica de dezvoltare regională sunt dominante, în vreme ce cheltuielile
alocate cercetării-dezvoltării nu reprezintă decât circa 4% din total
cheltuieli. Cu toate acestea, nici informaţiile cantitative, nici cele legislative
nu pot releva diversitatea de roluri care revin Uniunii. Astfel, ea acţionează
atât în calitate de creator de reguli/reglementări, de politici, de
supraveghetor dar şi de facilitator. Tabelul.4.3 prezintă principalele domenii
de competenţe ale UE, precum şi metodele de guvernare specifice.
Competenţele UE, metode şi roluri ale guvernării –

prezentare schematică
Tabel 4.3
Competente Rolul UE Metoda de guvernare Exemple
Competenţele Creator de Delegarea puterilor legislative Piaţa Internă
UE reguli/reglementări la nivelul UE
Creator de politici Delegarea puterilor executive PAC, PCC,
către o instituţie europeană Politica
monetară în
zona euro
Reglementator Delegarea puterilor Controlul
judecătoreşti sau de fuziunilor
reglementare către o instituţie
europeană
Competenţe Creator de reguli Delegarea parţială a puterilor Piaţa Internă
comune legislative către UE (prin
directive, cadre legale)
Creator de politici Delegarea parţială a funcţiilor Politica de
bugetare, Bugetului UE coeziune
Supraveghetor Respectarea angajamentelor, Ajutoare de stat
prin apel eventual la sancţiuni Pactul de
Stabilitate şi
Creştere
Facilitator Coordonarea politicilor Piaţa muncii
naţionale, posibil prin facilităţi
Sursa: Sapir Report, p. 80, tabelul 6.4
Imaginea oferită de tabelul de mai sus poate sugera existenţa confuziei şi

tensiunii la nivelul UE, cu efecte directe asupra eficienţei procesului
decizional. Pe de o parte, confuzia este creată de complexitatea sistemului
UE, de diversitatea rolurilor jucate de Uniune în raport cu statele membre,
entităţile sub-naţionale şi agenţii privaţi. Pe de altă parte, tensiunea apare
datorită decalajului dintre obiective (menţionate în Tratate) şi mijloace (de
pildă, cele bugetare), decalaj generat de caracterul politic al UE.
În categoria factorilor care pot explica ineficienţa anumitor măsuri de

guvernare decise la nivelul UE se pot include:
o alocarea ineficientă a unor politici între UE şi statele membre în
ceea ce priveşte obiectivele de atins (pe fondul unei centralizări
sau descentralizări necorespunzătoare);
o în cazul unor alocări corespunzătoare, incapacitatea statelor
membre de a atinge obiectivele stabilite din cauza neîmplinirilor
transferate dinspre o altă politică;
o o politică poate fi corespunzător alocată dar designul sau
aplicarea ei pot fi deficiente fie din motive instituţionale, fie din
lipsa unor instrumente potrivite. În cazul nivelurilor intermediare
(angajamentul sau coordonarea), eşecurile pot deriva din
procedurile legate de coordonare;
o eşecurile pot fi generate şi de neîmplinirile din spaţiul economic
naţional, urmare fie a unor scopuri insuficient precizate, fie a
unor strategii sau instrumente politice nepotrivite.
Alocarea optimă a responsabilităţilor rămâne încă o problemă dificil de

gestionat de vreme ce riscul inerţiei este extrem de ridicat, derivând din
faptul că instituţiile şi reglementările comunitare menţionate în Tratate nu
pot fi modificate decât prin unanimitate. În plus, chiar şi amendamentele
aduse legislaţiei secundare cer tot atât de mult consens şi capital politic cât
ar necesita o reformă constituţională într-un stat unitar. În acelaşi timp, nu
trebuie uitat faptul că regiile şi instituţiile răspund gândirii politice
din perioada în care au fost concepute (aşa cum demonstrează, de pildă,
politica agricola comună). Pentru a nu cădea în aceeaşi capcană, trebuie
acţionat astfel încât să fie nu doar înlocuite paradigmele unei perioade
trecute cu paradigme actuale ci, mai degrabă, să fie găsit un mod optim de
a construi politici astfel încât ele să poată răspunde cât mai bine nu numai
problemelor de astăzi, ci şi provocărilor de mâine.
4.2.2 Stabilitate macroeconomică

versus coeziune economică şi socială
De la 1 mai 2004, UE numără 25 de ţări, are o populaţie de circa

450 milioane locuitori şi participă cu circa un sfert la PIB mondial. Tabelul
următor (tabelul 4.4) include câteva informaţii menite să descrie locul pe
care-l ocupă în prezent UE în plan global.
Politici ale UE
Poziţia UE în plan mondial la nivelul anului 2000

Tabelul 4.4
Rata
PIB/loc
Populaţia PIB de dependenţă
în PPC
faţă de vârstnici
milioane Miliarde euro Euro (60+/15-59)%
UE -25 452 8.935 17.694 34
Vecinătatea UE 339 1.064 4.994 26
Ţări candidate şi 124 289 6.185 20
Balcanii de Vest
AELS
Belarus, Moldova, 12 445 24.667 33
Rusia, Ucraina 203 330 3.103 30
Vecinătatea 154 388 3.852 11
mediteraneană
Restul lumii 5.188 23.628 5.250 14
Africa 671 345 1.377 9
China 2.310 1.686 2.683 15
America Latină 520 2.315 6.854 13
Japonia 127 5.163 21.738 38
SUA 286 10.806 30.371 26
Restul lumii 1.261 3.313 4.060 13
Total mondial 6.133 34.015 6.118 17
Sursa: Sapir Report, 2003, p.117
Încă de la mijlocul anilor 1980, Uniunea Europeană a cunoscut un salt

important în procesul integraţionist, odată cu stabilirea unei Pieţe Unice în
1993 şi cu introducerea monedei euro în 1999. Judecând după progresul
realizat în acest domeniu, nu există nici o îndoială asupra faptului că
această perioadă a constituit un adevărat succes instituţional. Cu toate
acestea, din punct de vedere economic, lucrurile nu sunt la fel de simple.
Dacă stabilitatea macroeconomică a cunoscut, pe ansamblu, o
îmbunătăţire semnificativă – reflectată, spre exemplu, în reducerea
substanţială a ratei inflaţiei şi a deficitului bugetar – iar gradul ridicat de
coeziune a fost menţinut, nu acelaşi lucru se poate spune despre
performanţa sistemului economic, care nu a reuşit să furnizeze creşterea
economică aşteptată.
Această evoluţie negativă este şocantă, deoarece contrastează nu numai
cu aşteptările Uniunii, ci şi cu performanţele înregistrate de aceasta în
trecut şi cu recentele realizări ale SUA 7 .
7
În UE s-a înregistrat o scădere constantă a ratei medii de dezvoltare deceniu după deceniu,
în timp ce PIB / locuitor s-a menţinut la un nivel egal cu 70% din cel al SUA încă din
1980. Disparităţile dintre SUA şi UE s-au adâncit în ultimii ani. De exemplu, în perioada
1995-2001, economia SUA a contribuit cu peste 60% la creşterea PIB mondial, în timp
ce UE, cu o economie doar puţin mai mică, a contribuit cu mai puţin de 10%.
Figura 4.1 Diferenţa între UE –15, SUA şi Japonia în PIB per capita
Sursa : http://europa.eu.int/comm/eurostat/
Nota : Datele sunt calculate la Paritatea Puterii de Cumpărare, datele după 2004 sunt previziuni
Motivul principal al acestei situaţii dezamăgitoare rezidă în modul în care

economia Uniunii a reacţionat în faţa şocurilor generate de procese,
fenomene precum: revoluţia informaţională, reunificarea Germaniei,
trecerea la economia de piaţă a ţărilor din Centrul şi Estul Europei,
globalizarea – care au impus noi forme de organizare a producţiei. S-a
simţit astfel nevoia unor firme mai puţin integrate pe verticală, a unei mai
mari mobilităţi atât în interiorul, cât şi între firme, a unei flexibilităţi sporite a
pieţelor forţei de muncă, investiţii ridicate nu numai în cercetare şi
dezvoltare, cât şi în educaţia superioară, dar şi a unui sprijin susţinut în
cazul pieţelor financiare. Cu alte cuvinte, au fost şi sunt în continuare
necesare schimbări masive în organizaţiile şi instituţiile economice,
schimbări care, în marea lor majoritate, sunt în plină evoluţie.
Trecerea în revistă a principalelor momente în evoluţia economică a Uniunii
în perioada postbelică ne poate ajuta să înţelegem mai bine problemele
cărora trebuie să le facă faţă astăzi.
Politici ale UE
4.2.3 Evoluţii caracteristice perioadei postbelice
Intervalul 1945–1975 este cunoscută sub numele de cei „treizeci de ani

glorioşi”, în care Europa a cunoscut o perioadă fără precedent pentru
creştere, stabilitate şi coeziune. Nu trebuie să uităm că, în vreme ce
stabilitatea economică şi coeziunea socială reprezintă condiţii esenţiale
pentru asigurarea creşterii, prezenţa creşterii economice este la rândul ei,
crucială pentru susţinerea stabilităţii economice şi a sistemului de protecţie
socială.
Condiţiile economice şi sociale înregistrate în această perioadă au fost
remarcabile:
• Ritmul anual de creştere a PIB la nivelul UE a fost de 4.6% (3.8%
pentru PIB/locuitor);
• Standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în UE,
în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste
70% în 1973;
• Inflaţia (măsurată prin deflatorul consumului privat) şi rata şomajului
au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2%.
Urmare a acestor condiţii, costul bunăstării sociale a fost gestionat în
condiţii foarte bune. Deşi a cunoscut creşteri considerabile în timp,
ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB era în 1970 relativ modestă,
de circa 36%. Cea mai mare parte a cheltuielilor publice se orientau către:
consum guvernamental (15%), transferuri (14%, incluzând 12% pentru
transferuri sociale şi numai 2% pentru subvenţii) şi investiţii publice (4%).
Acest triunghi magic a început să nu mai funcţioneze în anii ’70, odată cu
declanşarea celor două şocuri petroliere. Din acest moment presiunea
a crescut continuu, ca rezultat a trei procese profunde şi interconectate din
plan socio-economic, respectiv:
• demografice;
• tehnologice;
• globalizarea.
Începând cu 1973, după cei 30 de ani glorioşi, a urmat o perioadă de

creştere încetinită şi de instabilitate macroeconomică, sistemul de protecţie
socială conceput anterior fiind tot mai greu de gestionat.
Perioada 1974-1985 este perioada „eurosclerozei”, când:
• Ritmul anual de creştere a PIB al UE atinge cu greu 2%, iar PIB/loc
1.7%;
• Ca urmare, procesul de convergenţă a veniturilor dintre UE şi SUA

nu numai că a fost stopat ba chiar oarecum inversat;
• Media inflaţiei a urcat la 11%, iar rata şomajului a crescut de la mai
puţin de 3% în 1974, la 10% în 1985.
Combinaţia de creştere încetinită şi şomaj ridicat, pe fondul îmbătrânirii
populaţiei, a dus la creşterea cheltuielilor cu protecţia socială, cu serioase
consecinţe asupra finanţelor publice. Ponderea cheltuielilor
guvernamentale în PIB a crescut rapid după 1973, atingând 46% în 1980 şi
49% în 1985 (o creştere de 13 p.p. faţă de 1970). Această creştere a
implicat în principal două poziţii: consumul guvernamental, care a crescut
în PIB cu 4 p.p. între 1970 şi 1985, şi transferurile guvernamentale, care au
crescut cu 7 p.p. (6 p.p. pentru transferuri propriu-zise şi 1 p.p. pentru
subvenţii). Pe de altă parte, ponderea investiţiilor publice în PIB a scăzut cu
circa 1 p.p. Creşterea spectaculoasă a cheltuielilor publice a fost finanţată
parţial prin venituri publice suplimentare (care au crescut cu până la 8 p.p.)
şi, parţial, prin împrumuturi (care cresc între 1970 şi 1985 cu 5 p.p).
La mijlocul anilor ’80, Europa se înscrisese pe o spirală negativă: ritmul
redus de creştere al PIB şi al ocupării însemna o creştere a cheltuielilor
publice, ceea ce implica necesitatea unor venituri publice în creştere, care,
în schimb, solicitau contribuţii sociale mai mari (între 1970 şi 1985, acestea
au crescut în PIB cu circa 5 p.p.) dar şi impozite directe mai mari
(o creştere de aproape 3 p.p între 1970 şi 1985). Pe fondul acestor evoluţii
s-a înregistrat reducerea înclinaţiei spre investire, consecinţele directe fiind
reducerea producţiei şi a gradului de ocupare.
Factorii care au contribuit la înscrierea Europei pe această spirală negativă
pot fi departajaţi în două categorii mari:
1. şocurile cărora sistemul economic european trebuie să le facă faţă
în mod continuu, de vreme ce, după cele două şocuri petroliere (din
1973 şi 1979), Europa s-a confruntat cu un proces de îmbătrânire a
populaţiei, cu o revoluţie în domeniul tehnologiei informaţionale
şi cu efectele generate de globalizare, toate aceste procese
punându-şi amprenta asupra creşterii cererii pentru protecţie
socială.
2. sistemul de guvernare economică europeană care pare a fi, din
punct de vedere politic, incapabil să se reformeze şi să stabilească
un nou contract social care să permită atât o creştere mai rapidă,
cât şi o menţinere a bunăstării sociale. Ca atare, problema este cum
se poate ieşi din următoarea dilemă: menţinerea actualului model
european social, implică un ritm mai ridicat de creştere a PIB, dar
asigurarea unui ritm mai ridicat de creştere impune adaptarea,
respectiv modificarea, modelului social, în funcţie de condiţiile
specifice noului mediu socio-economic.
Politici ale UE
În perioada 1986–2000 Uniunea a făcut unele progrese:

• inflaţia a fost redusă la nivelurile anterioare anului 1973, media fiind
de 3.5%, iar după 1994, ea nu a mai depăşit 3%;
• rata şomajului a rămas ridicată, peste nivelul din 1973, media fiind
de 9%;
• creşterea economică a fost modestă: 2.5% pentru PIB şi 2.2%
pentru PIB/locuitor. Cu aceste ritmuri, PIB/locuitor din UE a rămas la
nivelul de 70% din cel atins în SUA, ceea ce înseamnă că procesul
de convergenţă a standardelor de viaţă, specific celor „30 de ani
glorioşi”, a rămas numai de domeniul trecutului.
Ritmul redus de creştere şi rata ridicată a şomajului s-au reflectat în
creşterea cererii pentru protecţie socială şi într-o continuă deteriorare a
finanţelor publice. În 1993, cheltuielile guvernamentale totale la nivelul UE
au atins cel mai înalt nivel, de 51 % din PIB. Deoarece şi veniturile publice
au reprezentat 45% din PIB, asta înseamnă că anul 1993 a fost de
asemenea anul în care împrumuturile publice au atins cel mai ridicat nivel,
de 6% din PIB. Procesul de consolidare fiscală convenit la Maastricht şi
lansat în 1993 a pus capăt procesului de deteriorare continuă a finanţelor
publice, început cu circa 20 de ani în urmă. Până în 1999, anul în care a
fost introdus euro, împrumuturile publice au reprezentat mai puţin de 1%.
Această cotitură a fost consecinţa unor acţiuni combinate, de reducere a
cheltuielilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor. În 1999, cheltuielile
guvernamentale totale au scăzut la 48% din PIB (cu 3 procente sub nivelul
din 1993, dar cu 12 procente peste nivelul din 1970). În acelaşi timp,
veniturile guvernamentale au atins cel mai înalt nivel, de 47% din PIB (cu
10 procente peste nivelul din 1970).
În anul 2000, UE pare a fi reuşit să realizeze consolidarea fiscală. Pentru
prima dată după 1970, consolidarea bugetară a statelor membre a atins un
nivel pozitiv. De asemenea, cheltuielile guvernamentale par şi ele a fi sub
control, în 2000, ponderea lor în PIB fiind de mai puţin de 46%, cel mai
scăzut nivel de după 1981. În realitate însă, spirala ritmului redus
de creştere şi a cheltuielilor publice ridicate a rămas intactă. Anul 2000 a
fost unul excepţional, ritmul creşterii fiind de 3.5%, 1 procent peste trendul
perioadei 1986-2000. În 2001 însă, ritmul a scăzut, cheltuielile publice şi
împrumuturile au crescut la loc. În 2002, cheltuielile guvernamentale totale
reprezentau iarăşi 48% din PIB, iar împrumuturile publice aproape 2% din
PIB.
4.2.4 Eficienţa modelului european
După cei treizeci de ani postbelici în care „triunghiul magic” a făcut din
Europa o economie remarcabilă, începând cu 1970, odată cu cele două
şocuri petroliere, acesta începe să-şi arate slăbiciunea. Presiunea din ce în
ce mai crescută asupra acestuia s-a datorat, în principal, schimbărilor
profunde din mediul economic şi social care au avut loc pe continent şi în
lume: trendul demografic, tehnologia şi globalizarea.
Dacă în perioada numită în literatură „les trente glorieuses”, creşterea
economică rapidă, stabilitatea macroeconomică şi sistemul de protecţie
socială s-au sprijinit reciproc, după 1973 creşterea lentă, instabilitatea
economică şi sistemul social conceput în circumstanţe profund diferite s-au
dovedit a fi greu de manevrat. Astfel, la mijlocul anilor ’80 Europa se zbătea
într-un cerc vicios: creşterea lentă a PIB şi a ratei ocupării a însemnat
creşterea cheltuielilor publice, care la rândul lor au necesitat venituri
suplimentare la buget şi o creştere a contribuţiilor sociale şi fiscale,
reducându-se astfel facilităţile pentru investiţii şi pentru crearea de locuri de
muncă, cu efect asupra perspectivelor de creştere şi ocupare.
Motivul pentru care Europa părea prinsă în această capcană avea două
determinări majore. În primul rând, şocurile suferite de sistem au fost de
durată. După cele două crize petroliere din 1973 şi 1979, Europa s-a
confruntat cu fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, cu revoluţia IT şi cu
globalizarea, toate având drept efect creşterea nevoii de protecţie socială.
În al doilea rând, sistemul părea incapabil de a se autoreforma pentru a
determina creştere economică şi a păstra nivelul de trai. Trebuia găsită
soluţia la următoarea dilemă: păstrarea costisitorului model social european
necesita o creştere mai mare a PIB care, la rândul său, presupunea
adaptarea modelului social la noul mediu socio-economic.
Astăzi, după progresele înregistrate în anii ’90 – reîntoarcerea la
stabilitatea preţurilor şi la consolidarea fiscală – Europa încă se mai zbate
în capcana creşterii lente şi a cheltuielilor bugetare ridicate. Ca atare,
Uniunea Europeană se vede constrânsă să afle cât mai rapid răspuns la
cele mai importante problemele care ameninţă economia comunitară:
îmbătrânirea populaţiei, decalajul tehnologic care o separă de economiiile
competitive, şi în principal de SUA, precum şi provocările generate de
globalizare şi extindere.
Trendul demografic
După 1960, populaţia europeană a cunoscut un puternic proces de
îmbătrânire. Astfel, între 1960 şi 2000, rata medie de dependenţă (definită
ca numărul de persoane peste 60 ani raportat la 100 de persoane între
15-59 ani) a crescut de la 26 la 35. În acelaşi timp, rata de dependenţă
Politici ale UE
în SUA s-a menţinut la aproape 25. Acelaşi trend negativ îl cunoaşte şi rata
fertilităţii şi cea a migraţiei, acestea aflându-se la polul opus celor din SUA.
Combinaţia periculoasă între îmbătrânirea populaţiei şi sistemul de
pensionare timpurie, instituit în Europa pentru a diminua şomajul, a fost
unul din principalele motive ale creşterii cheltuielilor publice începând cu
1970. Acestă situaţie nu pare însă a-şi schimba evoluţia, Divizia pentru
Populaţie a Naţiunilor Unite (2002) estimând o creştere a ratei de
dependenţă la 47 până în 2020 şi la 70 până în 2050. De asemenea,
Comisia Europeană se aşteaptă ca între 2000 şi 2050 îmbătrânirea
populaţiei să ducă la creşterea cheltuielilor bugetare cu aproximativ 8%
din PIB.
Evoluţii tehnologice
Există opinia generală, conform căreia Europa a rămas în urma SUA în
ceea ce priveşte asimilarea şi dezvoltarea tehnologiei comunicaţiilor şi
informaţiei. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în a doua parte a
anilor 1990 Comunitatea a înregistrat o creştere atât de lentă comparativ cu
SUA. Mai mult, asimilarea acestor tehnologii a avut efecte diferite pe cele
două ţărmuri ale Atlanticului. În SUA, unde piaţa muncii este în general mai
flexibilă, schimbările în domeniul tehnic au permis menţinerea sau chiar
scăderea veniturilor reale ale forţei de muncă necalificate şi creşterea
veniturilor pentru cea calificată. Efectul a fost creşterea decalajelor între
venituri. În Europa, unde piaţă muncii este mai rigidă, iar plafonul veniturilor
este fix, aceste schimbări au dus la creşterea şomajului în rândul
muncitorilor necalificaţi. În acelaşi timp însă, mecanismele de redistribuire
au împiedicat înregistrarea unor inechităţi prea mari la nivelul veniturilor.
Conform Raportului Sapir (2003), performanţa nesatisfăcătoare a creşterii
economice în ultimele decenii reprezintă un simptom al nereuşitei UE de a
se transforma într-o economie bazată pe inovaţie, de vreme ce „un sistem
construit în jurul asimilării tehnologiilor existente, a producţiei de masă
generatoare de economii de scară, cu o structură industrială dominată de
firme mari, cu scheme de angajare a personalului pe termen lung, nu mai
este eficient în lumea de azi, caracterizată prin globalizare economică şi
competiţie externă puternică. Acum este necesar mai mult decat oricând să
fie create noi oportunităţi pe piaţă, o mai mare mobilitate a angajaţilor în
cadrul firmei dar şi între firme, calificare şi recalificare permanente, mai
multe investiţii în cercetare-dezvoltare, dar şi în educaţie. Toate acestea
necesită o urgentă şi masivă modificare a politicilor economice ale UE”.
Globalizarea
Deşi lumea cunoscuse o experienţă similară în perioada 1870-1914, când
nu numai bunurile şi capitalurile, dar şi forţa de muncă, au început a avea o
liberă circulaţie pe glob, noua fază a globalizării este radical diferită de
etapa anterioară. La începutul anilor ’70 economia mondială a intrat într-o
etapă de liber schimb şi de mobilitate a capitalului fără precedent.
Încă din perioada 1870-1914 s-a format un tipar în ceea ce priveşte
comerţul între Nordul industrializat şi ţările în dezvoltare din Sud (Sudul
exporta materie primă Nordului în schimbul produselor manufacturate
produse de acesta). Această diviziune tradiţională a muncii a rezistat până
în a doua parte a secolului al XX-lea. În 1970, ponderea importurilor (extra)
UE de bunuri manufacturate oferite de ţările din Sud era de abia 10%. În
următorii 30 de ani, ponderea s-a triplat: la 25% în 1985 şi 36% în 2000,
cea mai mare parte a creşterii datorându-se statelor din Asia de Est şi, în
special, Chinei. China a pătruns relativ târziu pe piaţa internaţională, dar
evoluţia ei a fost spectaculoasă. Ponderea produselor manufacturate
importate de UE din China a crescut, de la mai puţin de 1% în 1970, la 2%
în 1985 şi 10% în 2000.
După 2000, evidenţierea Sudului ca un important producător şi exportator
de produse manufacturate a ridicat inevitabila întrebare privind efectele
sale asupra ocupării, salariilor şi redistribuirii veniturilor în ţările
industrializate cu care acesta era acum în competiţie. Se poate spune,
în aceste condiţii, că procesul de globalizare a avut aceleaşi efecte ca şi
revoluţia ICT (Information and Com Techonologics). În SUA, unde pieţele
funcţionează eficient, aceasta a generat mai multă bogăţie, dar şi o mai
pronunţată inechitate socială. Dimpotrivă, în UE, unde sistemul de protecţie
socială este mai generos şi pieţele mai puţin eficiente, globalizarea a creat
mai puţină bogăţie, dar şi o inechitate socială mai redusă(A. Sapir, 2001) 8 .
Extinderea
Extinderea UE se constituie, comparativ cu elementele deja menţionate, ca
un factor endogen determinant al creşterii şi stabilităţii economice. Poate şi
din acest motiv, problemele ridicate de acest proces şi implicaţiile lui sunt
extrem de variate. În primul rând, lărgirea este susceptibilă de a aduce
beneficii economice atât pentru vechile state membre cât şi pentru cele nou
intrate în Uniune. În funcţia de metoda utilizată, se estimează că procesul
va contribui la creşterea cumulativă a PIB-ului UE-15 în perioada
2000-2010 cu 0,5-0,7%, iar pentru noile state, această creştere va varia
între 6% şi 19% (European Commission, iunie 2001). În al doilea rând,
8
A. Sapir, Who’s afraid of Globalization? Domestic Adjustment in Europe and America,
2001
Politici ale UE
în literatura de specialitate sunt formulate şi efectele negative care ar putea

apărea. Între acestea amintim : riscul migrării în masă a populaţiei din noile
state membre, riscul relocării industriei către noii membrii (inclusiv
reorientarea investiţiilor străine directe), probabilitatea unei reduceri
semnificative a fondurilor structurale alocate vechilor membri prin
programul de coeziune şi mai ales, riscul adâncirii inechităţii sociale pe
ansamblul UE. Astfel, UE se vede pusă în situaţia de a realiza nu numai o
reformă instituţională, ci şi pe cea a politicilor structurale şi de
convergenţă 9 .
Pentru toate aceste probleme şi mai ales pentru dezvoltarea economiei
comunitare şi reducerea decalajului între Europa şi America s-a simţit
nevoia elaborării unei strategii pe termen mediu care s-a concretizat în anul
2000, în Agenda Lisabona.
4.2.5 Echitate versus eficienţă
Întrebarea la care se caută în mod obsedant un răspuns este: „Care este

explicaţia creşterii economice lente în Europa ultimului deceniu, în special
comparativ cu SUA?”. Cea mai evidentă explicaţie rezidă în faptul că SUA
realizează un PIB/locuitor mai mare decât UE, atât printr-o productivitate a
muncii mai mare cât şi printr-o rată mai ridicată a ocupării forţei de muncă.
Aceasta înseamnă că UE ar putea înregistra ritmuri superioare de creştere
faţă de SUA prin asimilarea tehnologiilor existente şi a practicilor
organizaţionale, fără a fi nevoie de un compromis între ocupare şi
productivitate. Cu toate acestea, după o fază de recuperare rapidă a
decalajului în perioada de după război, convergenţa în ceea ce priveşte
nivelul PIB/locuitor în preţuri curente şi în paritatea puterilor de cumpărare
a stagnat din 1980 la aproape 70% din nivelul SUA.
În spatele acestor evoluţii se află profundele discrepanţe între cele două
puteri în termeni de productivitate a muncii şi ocupare a forţei de muncă,
diferenţe perpetuate de-a lungul ultimilor 30 de ani. Dacă, în SUA, era
automatizării a generat noi locuri de muncă în condiţiile menţinerii timpului
mediu de lucru, în UE, rata ocupării a scăzut, iar timpul de lucru s-a
diminuat considerabil. Prin urmare, scăderea dramatică a numărului mediu
de ore de muncă/locuitor în UE comparativ cu SUA a compensat creşterea
productivităţii relative a muncii/oră. Această corelaţie negativă între
productivitatea muncii şi rata ocupării măsurată în număr de ore per capita
nu este numai structurală, ci şi temporală. Se pare că ţările UE au fost
incapabile să îmbunătăţească rata ocupării fără a sacrifica productivitatea,
9
Amintim aici despre accesul la fondurile de coeziune, despre reforma PAC şi adaptarea
organizării şi funcţionării instituţiilor la un număr aproape dublu de membrii.
şi invers. O astfel de situaţie demonstrează limita potenţialului de creştere

al UE într-o perioadă în care aceasta încă se mai zbate pentru a atinge
nivelul SUA şi în care rapidele transformări în domeniul tehnologiei ar trebui
să reprezinte un vector al potenţialului de creştere.
După război, strategia Europei de recuperare a decalajului faţă de SUA a
constat în investiţii şi acumulare de factori şi în imitarea tehnologiilor de
vârf. Producţia standardizată, de masă, a făcut posibilă atingerea
economiilor de scală, care au generat o structură industrială dominată de
întreprinderi mari. În cadrul acestora, procesul de inovaţie a constat în
exploatarea descoperirilor fundamentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cu timpul însă, cererea a fost saturată de producţia industriilor de vârf, iar
absorbţia tehnologiilor pe scară largă a făcut ca aceste industrii să fie
susceptibile de delocalizare în noile ţări industrializate. La această erodare
a avantajelor lor competitive, firmele europene au reacţionat prin diverse
strategii, cum ar fi abordarea calităţii ridicate, a segmentelor cu o rată
marginală a profitului ridicată, substituirea muncii prin capital şi
externalizarea. Costul acestora a fost reducerea semnificativă a gradului de
ocupare. Mai mult, acest sistem a fost subminat şi de modificările în
obiceiurile de consum şi producţie, respectiv orientarea acestora către
produse personalizate, mai puţin standardizate.
Contrar perioadei postbelice, în care creşterea economică se putea realiza
prin acumularea de factori şi imitare, odată cu apropierea ţărilor europene
de frontiera tehnologică şi cu apariţia unei noi revoluţii tehnologice în
domeniul informaţiei şi comunicaţiilor, inovaţia a devenit principalul motor al
creşterii. Aceasta însă necesită noi forme organizaţionale, întreprinderi mai
puţin integrate pe verticală, o mai mare mobilitate intra şi inter firme, o
flexibilitate sporită a pieţei forţei de muncă etc. Multe dintre aceste
schimbări nu au avut însă loc, acest lucru explicând în mare parte deficitul
de creştere economică al UE.
Stabilitate macroeconomică
Stabilitatea macroeconomică este privită ca un set de reguli sau
comportamente menite să garanteze stabilitatea monetară şi disciplina
fiscală. Menţinerea stabilităţii preţurilor – reflectată în rate scăzute ale
inflaţiei – facilitează pe termen mediu obţinerea de rate ridicate de creştere
economică şi contribuie la reducerea fluctuaţiilor ciclice. Un sistem fiscal
sănătos este necesar pentru a preveni neconcordanţele între politicile
economice şi pentru a contribui la stabilitatea economiilor naţionale,
generând astfel investiţii private şi, în final, creştere economică. În
consecinţă, se poate spune că efectele benefice ale stabilităţii preţurilor şi
ale disciplinei fiscale asupra performanţelor economice se potenţează
reciproc. Pe de o parte, disciplina fiscală sprijină Banca Centrală în rolul
său de a asigura stabilitatea preţurilor. Pe de altă parte, printr-o politică
Politici ale UE
monetară şi fiscală prudentă pot fi evitate şocurile provocate de politicile

economice adoptate, precum şi impactul lor asupra fluctuaţiilor economice,
asigurându-se în acelaşi timp un spaţiu suficient de manevră în cazul unor
dereglări ce ar putea interveni şi influenţa fluctuaţiile ciclice.
Studiile realizate în ultimii ani (J. Andres, 2000) au demonstrat că pe
termen mediu există o relaţie invers proporţională între inflaţie şi creşterea
economică. Astfel, în cazul ţărilor industriale care se confruntă cu un
proces inflaţionist, chiar în cazul unor rate moderate ale inflaţiei, nu se
înregistrează progrese în ceea ce priveşte rata de creştere sau a venitului
pe locuitor, ci, mai degrabă, evoluţii negative. O comparaţie sugestivă între
evoluţiile înregistrate în SUA şi UE (în termeni de PIB real şi rată a inflaţiei)
în ultimii 30 ani este redată în tabelul următor.
Evoluţia PIB şi a ratei inflaţiei în SUA şi UE

Tabelul 4.5
SUA 1961-1970 1971-1980 1981-1990 1992-2000
Creşterea reală a PIB
Media anuală 4.2 3.3 3.2 3.6
Deviaţia standard 2.0 2.5 2.2 0.6
Inflaţia
Rata medie a inflaţiei 2.8 7.9 4.7 2.6
UE-15 1961-1970 1971-1980 1981-1990 1992-2000
Creşterea reală a PIB
Media anuală 4.8 3.0 2.4 2.1
Inflaţia
Rata medie a inflaţiei 3.9 10.8 6.7 2.4
Sursa : European Commission, 2002
Notă: PIB-ul Germaniei unite a fost înregistrat începând cu anul 1991, lucru evidenţiat în ultima
coloană.
După cum se poate observa, dacă în termeni de rată a inflaţiei evoluţia

celor două economii a fost asemănătoare, în termeni de creştere
economică diferenţa în termeni relativi este semnificativă. În SUA,
menţinerea unei rate de creştere relativ ridicate a fost însoţită de o
reducere a inflaţiei şi a volatilităţii PIB nu doar comparativ cu „instabila
perioadă” a anilor ’70, ci şi comparativ cu anii ’60. La polul opus, în UE
nu numai că rata de creştere este mai mică decât în SUA 10 , dar a scăzut
vizibil începând cu 1960. Mai mult, în Europa, reducerea ratei inflaţiei a
avut loc pe fondul unor rate mari ale şomajului.
În concluzie, politica monetară eficientă pare să stea în spatele unei rate a
inflaţiei reduse şi relativ stabile, atât în SUA cât şi în Europa, în timp ce un
ansamblu de strategii manageriale, politici, şi mai puţine acţiuni negative
din mediul extern, au dus la o volatilitate mai scăzută a PIB în SUA.
Coeziune economică
Articolul 2 din Tratatul Uniunii Europene prevede că unul dintre obiectivele
UE este cel de „a promova progresul economic şi social şi un nivel înalt al
ocupării, în principal prin întărirea coeziunii economice şi sociale”. Conform
teoriei economice, dacă diferenţele în nivelul venitului sunt rezultatul unor
premise diferite, atunci, în timp, producţia ar trebui să crească mai rapid în
regiunile şi ţările cu un venit mediu mai mic, decât în cele cu venit ridicat,
deoarece capitalul se mişcă din ultimele spre primele, iar comerţul
stimulează specializarea în sectoarele în care există avantaje comparative.
În realitate însă, în UE se constată o polarizare din ce în ce mai pronunţată
a producţiei atât între, cât şi în interiorul statelor membre. Astfel,
instrumentele politicii de coeziune sunt menite să asigure egalitatea
nivelului de dezvoltare între regiunile geografice ale Europei, fără însă a
transfera pur şi simplu resurse regiunilor sărace (aşa cum ar face o politică
de redistribuire a veniturilor).
În aceste condiţii, atribuirea fondurilor structurale devine dificilă din cel puţin
trei motive:
• legătura între fondurile comunitare alocate şi nevoile regionale
reale este afectată de inevitabila tendinţă de a echilibra aceste
transferuri între statele membre (care, oricât de bogate ar fi,
pretind o parte din aceste fonduri pentru propriile regiuni aşa-zis
subdezvoltate). Această situaţie este perpetuată de însăşi
10
În literatura de specialitate stabilitatea macroeconomică a SUA este explicată prin prisma
a trei viziuni: eficienţa managementului („good practices”), eficienţa politicilor („good
policies”) sau doar noroc („good luck”) (A. Sapir, 2003):
y eficienţa managementului se referă la strategia „just-in-time” folosită pe scară
largă pentru managementul stocurilor, ştiut fiind faptul că stabilitatea
macroeconomică este determinată în principal de scăderea volatilităţii producţiei
(în special de bunuri de folosinţă îndelungată) comparativ cu cea a vânzărilor;
y cadrul politic macroeconomic s-a dovedit eficient în ambele economii, deşi
„filosofiile” sunt diferite: în timp ce Europa subscrie politicilor reglementate,
SUA este mai degrabă adepta politicilor monetare şi fiscale discreţionare;
y cât priveşte a treia explicaţie, aceasta se referă la diferenţele între factorii exogeni
care au afectat cele două economii.
Politici ale UE
modalitatea de decizie utilizată în planificarea fondurilor

structurale şi /sau de coeziune;
• statele membre au tendinţa de a solicita, în schimbul renunţării
la aceste fonduri, alte tipuri de resurse, cum ar fi cele
administrate prin PAC, care nu presupun îndeplinirea atâtor
condiţii pentru alocare;
• statele membre au propriile lor politici de dezvoltare regională,
care sunt, la rândul lor, constrânse de reglementări
supranaţionale menite să reducă distorsiunile comerciale.
Cât despre inegalităţile interpersonale în ceea ce priveşte venitul disponibil,
acestea s-au redus în ultimii 30 de ani. La rândul lor, aceste inegalităţi
interpersonale se pot descompune în inegalităţi între şi intra ţări, ultimele
reprezentând circa 90-95% din total (Sapir Report). Capacitatea de a
reduce aceste inechităţi în cadrul statelor pare direct legată de creşterea
economică, fiind mai mare în perioadele de boom economic (1960-1980), şi
redusă, chiar inexistentă, în perioadele de creştere moderată (1980-2000).
Aceasta nu implică faptul că dezvoltarea reduce în mod automat
inechităţile, ci că este mult mai uşor să le reduci în perioadele de creştere
ridicată decât în cele de stagnare. În mod simetric, diminuarea
„inegalităţilor între ţări” depinde de modul de implementare a politicilor
comunitare, cum ar fi cele de coeziune şi privind Piaţa Unică.
Pentru fiecare stat membru, redistribuirea veniturilor prin taxe şi alte
instrumente, care interferează cu sistemul „laissez-faire” al pieţei, joacă un
rol extrem de important. Pentru a putea compara impactul sistemului de
redistribuire a veniturilor asupra celor două economii analizate, se
consideră veniturile brute şi cele nete (după impozitare). Astfel, estimările
arată că inegalităţile între veniturile brute sunt mai mari în SUA decât în UE
şi, de asemenea, că sistemul de impozite şi taxe corectează aceste
inechităţi mai puţin în SUA decât în UE. În UE sistemul reduce aceste
inegalităţi în proporţie de 25-30%, în timp ce în SUA, cu cel mult 20%.
Sistemul comunitar dublează veniturile pentru 20% din populaţia din
segmentul inferior, în timp ce sistemul american creşte aceste venituri cu
aproximativ 70%. Atât în UE, cît şi în SUA, creşterea veniturilor pentru
segmentul inferior de 80% al populaţiei se face pe seama diminuării
veniturilor a 20% din populaţie (C. Morrison, F. Murtin, 2003). Astfel, se
poate concluziona că SUA redistribuie cu mult mai puţin decât UE la un
nivel de dezvoltare aproximativ egal, ceea ce înseamnă că la nivel
comunitar preocupările privind coeziunea socială sunt mult mai pronunţate.
4.3 Agenda Lisabona - un proiect în plină evoluţie
Consiliul European de la Lisabona, martie 2000, a stabilit ca obiectiv

strategic, pentru următorii 10 ani, transformarea UE în „cea mai
competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere, pe
asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai mari
coeziuni sociale (growth, stability, cohesion)”. Scopul acestei strategii este
de a permite recuperarea decalajul economic care separă SUA de UE, prin
accentul pus pe economia bazată pe cunoaştere, concept cuprinzător, care
include inovaţia, societatea informaţională şi capitalul uman.
În absenţa unor competenţe şi instrumente posibil de utilizat pentru
atingerea acestor obiective, un accent tot mai important este pus pe
coordonarea politicilor naţionale. Lisabona a adus sub aceeaşi umbrelă
abordări anterioare, cunoscute sub denumirea de „procesele” Luxemburg,
Cardiff şi Koln privind politicile de ocupare a forţei de muncă, pieţele
produselor şi legăturile dintre politicile micro şi macro-economice.
Instrumentul politic propus poartă numele de „metoda deschisă de
coordonare” (open method of coordination). Strategia Lisabona a identificat
un număr de obiective politice, împărtăşite într-o măsură mai mare sau mai
mică de toate statele Uniunii. S-a luat şi decizia ca fiecare Consiliu
European de primăvară să monitorizeze procesul prin evaluarea
performanţelor atinse de către statele membre.
Deşi Strategia Lisabona a identificat un număr important de obiective

politice, în cazul majorităţii acestora, responsabilităţile rămân la nivelul
statelor membre şi multe din acţiunile necesare depind de comportamentul
agenţilor economici naţionali. În fapt, Strategia Lisabona se aplică unor
domenii care au rămas pana acum în afara procesului integrării europene,
precum educaţia, cercetarea, inovarea, crearea de noi firme, piaţa muncii,
bunăstarea populaţiei.
Obiectivele Strategiei Lisabona (SL):

• dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaştere;
• intensificare ratei de creştere economică;
• creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă;
• modernizarea sistemului de protecţie socială;
• promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului.
Strategia are opt componente, fiecare cu efecte semnificative asupra

competitivităţii naţionale:
1. crearea unei societăţi informaţionale, accesibile tuturor;
2. crearea unei arii europene a inovării, cercetării şi dezvoltării;
3. liberalizarea pieţei unice şi întărirea politicii în domeniul concurenţei
şi a ajutoarelor de stat;
Politici ale UE
4. construirea unor reţele industriale (de infrastructură) în domeniul

telecomunicaţiilor, utilităţilor şi transporturilor;
5. crearea unor servicii financiare eficiente şi integrate;
6. îmbunătăţirea politicii sociale prin creşterea gradului de pregătire a
forţei de muncă, scăderea şomajului şi modernizarea mecanismelor
de protecţie socială;
7. asigurarea unei dezvoltări durabile.
4.3.1 Modalităţi (instrumente) de intervenţie în plan comunitar.

De la Strategia Pieţei Unice la Strategia Lisabona
Dorinţa de a îmbunătăţi performanţele economice a fost esenţială în

elaborarea politicii pe termen lung a UE încă din 1980. Nevoia de a
combate efectele „euro-sclerozei” la mijlocul anilor ’80 a determinat
elaborarea Programului Pieţei Unice şi a Raportului Padoa-Schioppa
(1987).
Acest raport a avut un impact deosebit deoarece a pus bazele teoretice ale
creşterii economice durabile, prin delimitarea celor trei piloni pe care se
sprijină economia europeană:
• Piaţa Unică, cu rolul de a îmbunătăţi eficienţa economică;
• un sistem monetar eficient, care să asigure stabilitatea monetară;
• un buget comun extins, pentru sprijinirea coeziunii economice.
O percepţie similară a stat ulterior la baza elaborării Agendei Lisabona, la

începutul acestui deceniu. In principal, diferenţele între Programul Pieţei
Interne (1985) şi Strategia Lisabona (2000) au în vedere deplasarea din
zona obiectivelor intermediare clar stabilite, a mijloacelor şi instrumentelor
precis determinate, către obiective mai largi şi instrumente “soft”.
Analiză comparativă Piaţa internă – Strategia Lisabona
Tabelul 4.6
Piaţa Internă Strategia Lisabona
Scop final Integrare şi creştere Creştere, coeziune socială, ocuparea forţei de

muncă
Obiective Reducerea costurilor Avans în procesul de educaţie şi inovare;
intermediare tranzacţiilor dintre statele creşterea cheltuielilor cu cercetarea-
membre pentru bunuri şi dezvoltarea; liberalizarea serviciilor industriale,
servicii creşterea gradului de ocupare etc.
Mijloace Eliminarea barierelor de orice Definirea unor sarcini comune, evaluarea
fel; armonizare legislativă performanţelor în raport cu unele jaloane
stabilite anterior, monitorizare reciprocă
Instrumente Directive, aplicarea în urma În cea mai mare parte sunt naţionale (fiscale,
unor decizii ale instanţelor. juridice, bugetare)
Sursa: Sapir Report, 2003
Metoda deschisă de coordonare

Metoda deschisă de coordonare reprezintă instrumentul folosit pentru a
coordona acţiunile decidenţilor politici din statele membre în vederea
asigurării coerenţei cu obiectivele comune. Se porneşte de la premisa că în
timp decidenţii vor stabili un dialog fructuos, de coordonare deschisă (în
sensul că nu se urmăreşte atingerea unui singur tip de rezultate).
Noul instrument se caracterizează prin:

• determinarea unor ghiduri pentru politicile naţionale;
• stabilirea unor indicatori care să măsoare performanţele naţionale în raport cu
cele mai bune evoluţii;
• solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naţionale de acţiune prin care
să fie implementate aceste ghiduri;
• monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.
Rezistenţa către viitoare transferuri de competenţe se va reflecta în noi

modele de cooperare voluntară, reţele şi alte forme de coordonare „soft”,
ceea ce reprezintă o depărtare semnificativă de alegerea tradiţională dintre
delegare şi autonomie. În măsura în care, Strategia Lisabona necesită mai
degrabă forme de intervenţie prin intermediul stimulentelor (decât a
interdicţiilor), reuşita implică şi acţiuni paralele ale autorităţilor naţionale,
drept care, tot mai mult se aşteaptă de la nivelurile intermediare ale
metodelor de guvernare, respectiv angajamentul şi coordonarea.
Politici ale UE
4.3.2 La jumătatea drumului sau bilanţul Agendei Lisabona
La patru ani după lansarea acestui proiect extrem de ambiţios, rezultatele

aşteptate întârzie să apară. Publicat în noiembrie 2004 şi intitulat
„Înfruntarea provocărilor. Strategia Lisabona pentru creştere şi ocuparea
forţei de muncă” 11 , raportul a fost realizat de un grup de specialişti,
coordonat de fostul prim-ministru olandez Wim Kok. Documentul amintit
ajunge la concluzia că rezultatele obţinute până în acest moment de statele
membre sunt relativ dezamăgitoare şi că apare ca necesară adoptarea
unei noi Agende Lisabona. Raportul trece în revistă atât provocările externe
(competiţia internaţională, provocarea Asiei – în special, cea venită dinspre
China şi India, dar şi a SUA), cât şi pe cele interne (îmbătrânirea populaţiei,
pe fondul scăderii natalităţii şi creşterii speranţei de viaţă), precum şi
provocarea reprezentată de extinderea spre est.
Cauzele rezultatelor dezamăgitoare înregistrate în aceşti patru ani sunt
multiple, decisivă fiind însă lipsa unor acţiuni politice determinante,
existenţa unei coordonări insuficiente şi a unor priorităţi conflictuale.
Economia UE, care creşte mult mai lent decât economia SUA,
înregistrează şi o productivitate a muncii mult mai redusă, cauzele fiind
considerate a fi atât investiţiile insuficiente pentru cercetare-dezvoltare şi
educaţie, cât şi incapacitatea cercetării europene de a transforma inovaţiile
în produse comercializabile, persistenţa unor tehnologii industriale medii,
dar şi a unui număr de ore lucrătoare pe persoană în continuă scădere.
Conform Raportului W. Kok, depăşirea acestui moment de criză se poate
realiza numai prin acţiuni convergente şi interconectate, susţinute de toate
statele membre şi îndreptate în următoarele cinci domenii (Facing the
challanges, 2004):
1. societatea cunoaşterii: gradul de atractivitate al domeniului
cercetării trebuie să crească, prin transformarea C+D într-o
prioritate de prim rang şi prin promovarea intensă a tehnologiilor
informaţionale şi de comunicaţie;
2. piaţa internă: definitivarea pieţei interne pentru bunuri şi capital şi
acţiuni urgente pentru crearea unei pieţe unice a serviciilor;
11
Consiliul European de la Bruxelles, din martie 2004, a invitat Comisia să conducă
realizarea unei analize privind evoluţiile înregistrate în intervalul 2000-2004. Comisia a
încredinţat aceasta sarcină lui Wim Kok, fost prim-ministru al Olandei, care a coordonat
activitatea grupului la nivel înalt. Grupul s-a reunit de şase ori şi şi-a prezentat
concluziile în noiembrie 2004. Raportul a fost menit să devină un instrument în
pregătirea Mid Term Review, realizată în cadrul Consiliului European din primăvara
anului 2005.
3. climatul de afaceri: reducerea barierelor administrative,

îmbunătăţirea calităţii legislaţiei, facilităţi pentru înfiinţarea de noi
firme, crearea unui mediu de afaceri mult mai încurajator;
4. piaţa muncii: aplicarea rapidă a recomandărilor făcute de European
Employment Traskforce; dezvoltarea de strategii pentru învăţarea
continuă şi creşterea duratei de viaţă active; realizarea de
parteneriate pentru creştere şi ocupare a forţei de muncă;
5. susţinerea măsurilor de protecţie a mediului: răspândirea
eco-inovaţiilor şi susţinerea eco-industriei; promovarea de politici
care permit îmbunătăţiri pe termen lung şi susţinute ale
productivităţii prin eco-eficienţă.
De asemenea, Raportul Wim Kok atrage atenţia asupra rolului important
care revine politicilor naţionale, dar şi asupra faptului că, atât politicile
naţionale cât şi cele ale UE, trebuie să reflecte mai bine obiectivele
Lisabona.
Pentru a asigura respectarea responsabilităţilor asumate de către statele
membre, noua abordare va avea în vedere următoarele trei axe:
• mai multă coerenţă şi predictibilitate între politici şi participanţi;
• îmbunătăţirea procesului de transpunere a obiectivelor prin
implicarea parlamentelor naţionale şi a partenerilor sociali;
• o mai clară comunicare asupra obiectivelor şi realizărilor.
În acest sens, Raportul propune o mai mare implicare din partea instituţiilor
comunitare, dar şi naţionale, recomandând următoarele:
• Consiliul European să preia conducerea în monitorizarea strategiei
Lisabona;
• Statele membre să pregătească programe naţionale prin care să se
asigure angajarea efectivă a cetăţenilor şi agenţilor economici în
acest proces;
• Comisia Europeană, prin politici şi acţiuni concrete, să susţină tot
acest proces prin revizuirea, realizarea de rapoarte şi stimularea
progreselor;
• Parlamentul European va trebui să joace un rol mai activ prin
monitorizarea performanţelor;
• Partenerii sociali europeni vor trebui să-şi asume responsabilităţi şi
să participe activ în implementarea strategiei.
Conform Raportului, numai prin măsuri hotărâte, modelul economic şi
social propus de UE, care combină productivitatea, coeziunea socială cu
un angajament susţinut în direcţia măsurilor de protecţie a mediului,
precum şi accentul pus de strategia Lisabona asupra creşterii şi ocupării
forţei de muncă, se va putea dovedi viabil.
Politici ale UE
Trecând dincolo de concluziile şi recomandările acestui document, trebuie

totuşi reamintit faptul că la nivelul UE există o mare diversitate în materie
de eficienţă economică, de vreme ce unele state membre au realizat chiar
mai mult decât a propus strategia Lisabona (exemplul statelor nordice fiind
cel mai elocvent), în vreme ce alte state europene au rămas considerabil în
urmă. Fără a exista o formulă miraculoasă, principiile Agendei Lisabona
(investiţii în capital uman, în cercetare-dezvoltare, în inovare, în
consolidarea pieţei interne etc.), reprezintă totuşi ingrediente de nelipsit în
asigurarea creşterii şi prosperităţii economice.
Ierarhia competitivităţii statelor membre ale UE

în funcţie de criteriile Agendei Lisabona
Conform unei recente analize realizată de Forumul Economic Mondial
(World Economic Forum, 2004), asupra actualelor şi viitoarelor state
membre ale UE, cu accent asupra celor 15 vechi state membre. Evaluarea
a avut ca element de comparaţie performanţele înregistrate de SUA în cele
opt domenii definitorii pentru Strategia Lisabona.
Tabelul 4.7 prezintă ierarhia celor 15 vechi state membre, din datele
prezentate rezultând performanţele mixte înregistrate de statele UE, de la
punctaje foarte mari în statele nordice, la unele modeste, în statele sudice.
Ierarhia statelor membre ale UE în funcţie de realizarea criteriilor Lisabona

Tabelul 4.7
Indice final Indici parţiali
UE-15 Loc Scor Inform. Inovare Liberaliz Reţele Servicii Firme Incluziune Dezv.
societăţii + C-D inds financare socială durab.
Finlanda 1 5.80 5.78 5.87 5.36 6.33 6.13 5.48 5.46 5.97
Danemarca 2 5.63 5.68 4.87 5.14 6.51 5.96 5.60 5.52 5.78
Suedia 3 5.62 5.71 5.57 4.91 6.37 5.80 5.29 5.46 5.89
Marea 4 5.30 4.96 4.67 5.11 5.78 6.10 5.62 4.86 5.30
Britanie
Olanda 5 5.21 4.99 4.46 4.94 6.04 5.87 4.71 5.29 5.57
Germania 6 5.18 4.95 4.90 4.64 6.36 5.82 4.64 4.37 5.90
Luxemburg 7 5.14 4.98 3.57 4.96 6.22 5.72 5.17 5.19 5.28
Franţa 8 5.03 4.52 4.68 4.65 6.10 5.08 4.68 4.72 5.20
Austria 9 4.94 4.09 4.27 4.54 5.76 5.48 4.28 4.88 5.64
Belgia 10 4.88 4.08 4.45 4.63 5.74 5.39 4.69 5.12 4.91
Irlanda 11 4.69 4.14 4.18 4.47 4.89 5.59 5.30 4.62 4.35
Spania 12 4.47 3.71 3.93 4.50 5.34 5.14 4.32 4.38 4.48
Italia 13 4.38 3.94 3.87 4.40 5.30 4.92 3.64 4.24 4.74
Portugalia 14 4.25 3.88 3.44 4.10 5.35 4.90 3.89 4.15 4.29
Grecia 15 4.00 3.16 3.44 3.96 4.99 4.74 3.78 3.90 4.00
Sursa: World Economic Forum, The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and Reforms in
Europe, 2004
După cum se poate observa şi din acest tabel, cele mai competitive state
europene sunt cele trei state nordice, Finlanda, Danemarca şi Suedia, care
înregistrează cele mai ridicate scoruri în cazul a trei criterii: reţele
industriale, servicii financiare şi dezvoltare durabilă. Marea Britanie, ţara
care ocupă a patra poziţie în acest clasament, a obţinut locul doi în sectorul
serviciilor financiare şi primul loc la calitatea mediului de afaceri şi
reglementărilor din sectorul antreprenorial. Poziţia sa este totuşi
determinată de scorurile înregistrate în cazul politicii sociale, sectorului
inovării şi cercetării-dezvoltării.
Analizată în funcţie de criteriile Lisabona, SUA ocupă a patra poziţie, după
ţările nordice. SUA înregistrează cele mai ridicate scoruri în cazul inovării şi
mediului de afaceri, domenii esenţiale în cazul creşterii economice şi
competitivităţii, cu punctaje mai mari decât cele obţinute de statele nordice.
În tabelul 4.8 poate fi mai bine sesizată comparaţia dintre UE, SUA şi ţările
OCDE. Comparaţia cu statele OCDE este mult mai realistă, de vreme ce
printre statele membre OCDE se află membri aflaţi în stadii economice şi
de performanţă diferite.
Analiza comparativă între performanţele UE-15, SUA şi OCDE

Tabelul 4.8
Indicator SUA Media OCDE Media UE-15
Societatea informaţională 5.86 4.53 4.61
Inovaţie, cercetare şi dezvoltare 6.08 4.31 4.41
Liberalizare 5.11 4.52 4.69
Piaţa unică 5.60 4.98 5.13
Politica din domeniul concurentei 4.52 4.06 4.25
şi ajutoarelor de stat
Infrastructura 5.85 5.52 5.81
în telecomunicaţii 5.60 5.62 5.96
în utilităţi şi transporturi 6.10 5.42 5.65
Mediul de afaceri 5.71 4.66 4.74
Servicii financiare 5.82 5.30 5.52
Îmbunătăţirea politicii sociale 5.04 4.68 4.81
Dezvoltare durabilă 4.96 4.96 5.16
Punctaj mediu 5.55 4.81 4.97
Europe, 2004
În fine, comparaţia realizată faţă de noile şi viitoarele state membre

(România, Bulgaria şi Turcia) demonstrează decalajul de competitivitate
care le separă de UE. În acest clasament, liderul este Estonia, care obţine
Politici ale UE
chiar un punctaj în cazul mediului de afaceri care depăşeşte media UE-15.

De asemenea, Estonia obţine un punctaj foarte bun şi în cazul societăţii
informaţionale şi un punctaj mediu final care o plasează în faţa unor state
membre vechi, precum Irlanda, Spania, Italia, Portugalia şi Grecia.
Ierarhia noilor state membre şi ale celor în curs de aderare

Tabelul 4.9
Indice final Indici parţiali
UE-15 Loc Scor Inform. Inovare Liberaliz Reţele Servicii Firme Incluziune Dezv.
societăţii + C-D inds financiare socială Durab.
Estonia 1 4.64 4.92 3.82 4.40 4.98 5.43 4.90 4.20 4.44
Slovenia 2 4.36 4.38 3.92 4.06 5.21 4.69 3.76 4.24 4.00
Letonia 3 4.34 3.62 3.86 4.44 4.35 4.84 4.87 4.47 4.29
Malta 4 4.20 4.42 2.99 4.03 4.81 5.27 4.00 4.83 3.24
Cehia 5 4.16 3.62 3.34 4.01 5.19 4.03 4.18 4.40 4.48
Ungaria 6 4.12 3.24 3.47 4.10 4.57 4.87 4.41 4.19 4.09
Lituania 7 4.05 3.36 3.57 4.10 4.51 4.67 4.38 3.69 4.17
Slovacia 8 3.89 3.29 3.34 3.84 4.50 4.39 3.43 3.83 4.53
Polonia 9 3.68 2.95 3.53 3.75 4.00 4.26 3.56 3.42 3.99
Turcia 10 3.45 2.61 2.72 3.68 4.01 3.99 3.84 3.45 3.33
România 11 3.35 2.91 2.88 3.04 3.48 3.77 3.65 3.74 3.33
Bulgaria 12 3.25 2.66 2.94 3.26 3.54 3.64 3.81 3.07 3.08
Media 4.97 4.61 4.41 4.69 5.81 5.52 4.74 4.81 5.16
UE-15
Europe, 2004
Revizuirea Strategiei Lisabona. Propunerile Comisiei Barroso

Deşi fostul preşedinte al Comisiei, Romano Prodi, nu a ezitat să numească
strategia Lisabona drept un „mare eşec”, noul preşedinte al Comisiei
Europene, Jose Manuel Barroso, şi-a fixat ca prioritate lansarea unei noi
Strategii pentru creştere economică şi ocupare a forţei de muncă,
document care a fost prezentat la 2 februarie 2005.
Abordarea propusă are în vedere nevoia de a reinstaura dinamismul
economiei europene şi de a crea condiţii pentru relansarea pieţei muncii.
Preşedintele Comisiei a subliniat nevoia urgentă de schimbare în contextul
concurenţei globale şi a îmbătrânirii populaţiei. Creşterea economică, a
subliniat Barroso, se ridică la 2%, în timp ce în aceeaşi perioadă SUA au
înregistrat un ritm de 3.5% iar economiile emergente, precum China şi
India, continuă să progreseze extrem de rapid (Buletin Integrare
Europeană, 9 februarie 2005).
Principalele zece puncte ale programului prezentat de preşedintele Comisiei,

Jose Manuel Barroso, pentru relansarea Strategiei Lisabona:
renunţarea la obiectivul ca UE să devină cea mai competitivă economie din

lume, bazată pe cunoaştere;
numirea în fiecare stat membru a unui „domn/doamne Lisabona”;
alocarea a 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare;
asigurarea unor pieţe competitive şi deschise în interiorul UE;
îmbunătăţirea flexibilităţii pieţei muncii prin înlăturarea obstacolelor în calea
mobilităţii forţei de muncă;
crearea unui adevărat „Institut European al Tehnologiei”, pentu atragerea celor
mai importanţi cercetători din lume;
acţiuni în direcţia desăvârşirii pieţei interne;
extinderea şi îmbunătăţirea infrastructurii europene;
înregistrarea de progrese în instituirea unei taxe corporative;
modalităţi mai simple de raportare – anual se va publica numai un raport
Lisabona, la nivel UE şi, respectiv, la nivel naţional.
La întrebarea „de ce ar trebui să funcţioneze de această dată Strategia

Lisabona”, Barroso a arătat că ea reprezintă „diagnosticul corect şi
medicamentul potrivit” şi că nu există o altă alternativă credibilă, însă,
pentru a fi obţinute rezultate credibile este esenţial ca toţi actorii europeni şi
naţionali să conlucreze (Buletin Integrare Europeană, 9.02.2005).
Agenda Lisabona a reprezentat răspunsul pe care UE a încercat să-l ofere

sfidărilor competitive venite dinspre acele state ale economiei mondiale
care oferă produse de calitate ridicată şi la costuri reduse.
O componentă importantă a acestei strategii a reprezentat-o desăvârşirea
pieţei interne (în special cea a serviciilor), cu scopul declarat de a dinamiza
economia europeană.
În plus, Agenda Lisabona a fost completată prin reforme structurale
realizate la nivel naţional, în special în domeniul fiscal sau al pieţei muncii.
După primii cinci ani, rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare. Deşi,
în ultimii ani, guvernanţii au acţionat în sensul reducerii ponderii fiscale sau
a restricţiilor de pe piaţa muncii, măsurile luate nu au fost suficiente pentru
a determina o creştere semnificativă a PIB. În aceste condiţii apare riscul
ca insuccesul înregistrat în implementarea Strategiei Lisabona să ducă la o
resurecţie a politicilor protecţioniste în spaţiul UE, care poate duce însă la
reducerea eficienţei economice.
Politici ale UE
Anexa 4.1
The World Competitiveness Yearbook
IMD Lausanne (International Institute for Management Development) este

una dintre cele mai importante şcoli de afaceri din lume, cu o experienţă de
peste 50 de ani în dezvoltarea competenţelor de leadership ale managerilor
companiilor internaţionale. Participanţii la programele institutului de
management provin din mari corporaţii orientate spre internaţionalizarea
afacerilor. The World Competitiveness Yearbook este unul dintre cele mai
renumite rapoarte anuale privind competitivitatea naţiunilor, care
analizează condiţiile oferite de mediul economic şi de afaceri din fiecare
ţară pentru sustenabilitatea competitivităţii firmelor.
Raportul anual analizează 60 de ţări şi regiuni economice competitive pe
baza a 323 de criterii, în funcţie de patru factori competitivi: performanţa
economică, eficienţa guvernamentală, eficienţa afacerilor şi infrastructura.
Datele agregate existente pentru perioade de cinci ani permit efectuarea
unor analize comparative şi desprinderea unor tendinţe globale şi
regionale. Lista celor 323 de criterii de evaluare a competitivităţii naţiunilor
cuprinde următorii indicatori, grupaţi conform celor patru factori esenţiali:
¾ Performanţa economică
Economia naţională: produsul intern brut, PIB raportat la paritatea
puterii de cumpărare, consumul privat, cheltuielile guvernamentale,
investiţiile autohtone, rata economisirii, ponderea principalelor sectoare
economice (producţie, servicii, agricultură) în PIB, PIB/ locuitor raportat
la paritatea puterii de cumpărare, previziunile privind evoluţia PIB, a
consumului, investiţiilor, economisirii, inflaţiei, şomajului şi balanţei de
cont curent.
Comerţul internaţional: balanţa de plăţi externe (de cont curent), balanţa
comercială (schimbul de produse şi servicii comerciale), exportul de
produse şi servicii, importul de produse şi servicii, schimburile
comerciale internaţionale raportate la PIB, încasările din turism.
Investiţiile internaţionale: investiţiile străine directe, investiţiile de pe
piaţa de capital, relocalizarea producţiei, serviciilor, cercetării şi
dezvoltării.
Piaţa muncii: numărul de salariaţi raportat la populaţie, numărul de

salariaţi pe sectoare economice, angajaţi cu fracţiuni de normă şi
muncă temporară, rata şomajului, şomajul pe termen lung, şomajul în
rândul tinerilor.
Preţurile: rata inflaţiei, costul vieţii (valoarea coşului de produse şi
servicii de bază pentru cetăţenii din localităţile urbane), chiriile pentru
spaţii de locuit (apartamente), chiriile pentru birouri.
¾ Eficienţa guvernamentală
Finanţele publice: deficitul bugetar, datoria publică internă, datoria
publică externă, totalul datoriei publice, dobânzile plătite în contul
datoriei publice, managementul finanţelor publice, rezerva valutară şi de
aur, cheltuielile guvernamentale.
Politica fiscală: veniturile totale din taxe şi impozite, impozitul pe venit,
impozitul pe profit, contribuţia de asigurări sociale, nivelul taxelor
corporative şi măsura în care acestea descurajează iniţiativa
antreprenorială, taxele indirecte colectate (TVA, accize), nivelul
evaziunii fiscale.
Cadrul instituţional: rata dobânzii pe termen scurt, costul capitalului
pentru dezvoltarea afacerilor, rata dobânzii la credite raportată la rata
dobânzii la depozite, ratingul de ţară pentru împrumuturile externe,
politica băncii centrale, stabilitatea ratei de schimb valutar, coerenţa
politicilor publice guvernamentale, cadrul legal al desfăşurării afacerilor,
flexibilitatea şi adaptabilitatea politicilor guvernamentale, gradul de
înţelegere a provocărilor unei competiţii globale la nivelul clasei politice,
transparenţa instituţiilor publice, birocraţia, corupţia.
Legislaţia comercială şi de afaceri: reglementările vamale, politicile
protecţioniste, licitaţiile publice de atribuire a contractelor de lucrări
publice, accesul la credite şi asigurări pentru export, subvenţiile
guvernamentale, legislaţia în domeniul concurentei şi protecţia
împotriva monopolurilor, controlul preţurilor, economia paralelă, uşurinţa
de a face afaceri (durata înfiinţării şi desfiinţării unei firme), legislaţia
muncii, legislaţia privind migrarea forţei de muncă, accesul la finanţări şi
la pieţele de capital, stimularea investiţiilor străine şi tranzacţiilor
transfrontaliere (scheme de protejare a investiţiilor, facilităţi pentru
investitori).
Cadrul social: funcţionarea eficientă a justiţiei, protecţia proprietăţii
private şi a siguranţei cetăţeanului, riscul de instabilitate politică,
coeziunea socială, rata criminalităţii, disparităţile sociale (bogăţia şi
sărăcia extremă), discriminarea împotriva femeilor şi grupurilor
minoritare.
Politici ale UE
Eficienţa afacerilor
Productivitatea afacerilor: productivitatea muncii, PIB/oră salariat,
productivitatea în industrie, agricultură şi servicii.
Resursele umane: costul orar al forţei de muncă în sectoarele
manufacturiere, remunerarea serviciilor profesionale, remunerarea
posturilor manageriale, numărul de zile şi ore de muncă/an, relaţiile de
muncă, motivaţia şi atitudinea forţei de muncă, investiţia în training şi
formare profesională, aptitudinile şi competenţele forţei de muncă
calificate, fuga creierelor în străinătate, forţa de muncă înalt calificată
disponibilă, existenţa senior managerilor cu experienţă de muncă
internaţională.
Finanţare: accesul la credit bancar, numărul de carduri de credit emise
de bănci, volumul tranzacţiilor efectuate cu carduri de credit, evaluarea
riscului investiţional, accesul la capital de risc (venture capital),
dezvoltarea reţelei de servicii financiar-bancare (retail banking),
capitalizarea bursieră, valorile de tranzacţionare şi numărul de companii
autohtone listate la bursă, indexul bursei de valori, drepturile şi
obligaţiile acţionarilor, transparenţa instituţiilor financiare, utilizarea de
informaţii din interior pentru afectarea tranzacţiilor, cash-flow-ul pentru
auto-finanţarea companiilor, datoriile corporaţiilor (blocajul financiar),
utilizarea serviciilor de factoring.
Practicile manageriale: adaptabilitatea şi flexibilitatea în decizii, etica
afacerilor, credibilitatea managerilor, capacitatea consiliilor de
administraţie de a supraveghea şi controla directorii executivi, valoarea
şi importanţa acordată acţionarilor, preocuparea pentru satisfacţia
clientului şi orientarea de marketing, responsabilitatea socială
corporativă, preocuparea pentru protecţia mediului, sănătatea
consumatorului şi protecţia muncii.
Atitudini şi valori: atitudinea faţă de globalizare, imaginea externă a ţării,
deschiderea spre interculturalitate, flexibilitatea, adaptabilitatea, reacţia
faţă de schimbare şi reforme.
¾ Infrastructura
Infrastructura fizică de bază: suprafaţa de teren, teren arabil, gradul de
urbanizare, dimensiunea pieţei interne (populaţia ca potenţial
consumator), populaţia în vârstă sub 15 ani, populaţia peste 65 de ani,
densitatea reţelei rutiere, densitatea reţelei feroviare, transportul aerian,
accesul la utilităţi (apă, energie), importul şi producţia de energie şi
combustibil, intensitatea energetică (consumul energetic pentru
generarea unei unităţi de produs), costul energiei pentru consumatorii
industriali.
Infrastructura tehnologică: investiţiile în telecomunicaţii, numărul de

posturi de telefonie fixă/1.000 de locuitori, costul telefoniei fixe
internaţionale, numărul de utilizatori de telefonie mobilă şi costul
telefoniei mobile, numărul de calculatoare deţinute, numărul utilizatorilor
de Internet, abonaţii de servicii broadband, abilităţile IT în rândul forţei
de muncă, cooperarea tehnologică între companii, finanţarea dezvoltării
tehnologice, exportul de produse high-tech, securitatea informaţională,
protecţia proprietăţii intelectuale.
Infrastructura ştiinţifică: cheltuielile bugetare pentru cercetare şi
dezvoltare, cheltuielile companiilor pentru R&D, numărul cercetătorilor
salariaţi, cercetarea fundamentală pentru dezvoltarea pe termen lung,
numărul de articole ştiinţifice publicate, predarea ştiinţei în şcoli,
interesul pentru ştiinţă şi tehnologie în rândul tinerilor, înregistrarea de
patente (invenţii, inovaţii), utilizarea patentelor pentru generarea de
profit.
Sănătate şi mediu: cheltuielile pentru sănătate, speranţa de viaţă la
naştere, durata medie de viaţă, numărul de medici şi asistente raportat
la numărul populaţiei, infrastructura de servicii medicale disponibile,
indicele dezvoltării umane, abuzul de alcool şi droguri, reciclarea
ambalajelor, tratamentul apelor uzate, emisiile de bioxid de carbon,
calitatea vieţii, poluarea şi legislaţia de mediu.
Educaţie: cheltuielile pentru educaţie, raportul dintre numărul de
profesori şi numărul de copii de vârsta şcolară, numărul de absolvenţi
cu studii superioare şi secundare, calitatea învăţământului superior,
gradul de analfabetism, înţelegerea noţiunilor economice şi financiare în
rândul populaţiei, oferta de ingineri calificaţi pentru nevoile investitorilor,
transferul tehnologic şi de know-how.
Sursa: www.imd.ch / documents / WCC/ – site-ul oficial al IMD World
Competitiveness Centre, Lausanne, Elveţia
Politici ale UE
Anexa 4.2
Despre „modelul social european”
Există un „model social european”?
Experienţele istorice ale ţărilor europene sunt extrem de diferite. Totuşi, în

ciuda diferenţelor intraeuropene se face ades referire la existenţa unui
model social european (diferit de cel american sau japonez). Elementele
care diferenţiază multe din ţările vest-europene din punct de vedere al
politicii sociale par mai puţin importante decât cele care delimitează aceste
tip de intervenţii de cele specifice altor zone geografice. În prezent, politica
socială comunitară se elaborează mult mai repede decât înainte de 1992,
în relaţie cu noul model social european, adaptat la noile date ale
economiei UE, marcată de mondializare, apariţia societăţii informatice,
introducerea monedei unice.
Acest model social european se conturează în jurul unui obiectiv inspirat de
modelul social-democrat scandinav, care vizează utilizarea la maximum
a potenţialului uman şi implicarea puterii publice, dar şi a partenerilor sociali
în atingerea acestui obiectiv şi prezintă ca trăsături comune următoarele:
1. Nivel de impozitare relativ ridicat: în SUA, impozitarea veniturilor :
circa 30%, în UE, impozitarea veniturilor: circa 45%;
2. Asigurări sociale relativ generoase şi un sistem universal de servicii
publice în special în domeniul educaţiei şi sănătăţii: în SUA,
contribuţiile sociale: circa 15%, în UE, contribuţiile sociale: circa
30%;
3. Sindicate relativ puternice, respectarea drepturilor angajaţilor;
4. Angajament privind respectarea stabilităţii macroeconomice prin
intermediul pârghiilor fiscale şi monetare.
În ciuda trăsăturilor comune, există totuşi foarte multe particularităţi şi

trăsături specifice fiecărei ţări, fapt care i-a determinat pe analiştii să
descrie existenţa a cel puţin patru modele diferite, respectiv:
1. Modelul liberal sau anglo-saxon (Marea Britanie, Irlanda),
caracterizat în principal prin:
• Încasări fiscale relativ mici în raport cu restul UE (impozitarea

veniturilor în Irlanda: 26%, Marea Britanie: 28%, UE: 45%);
• Asigurările sociale sunt modeste şi concentrate asupra celor
cu venituri foarte mici (total contribuţii sociale, Irlanda: 15%,
Marea Britanie: 15.5%, UE:30%);
• Economia este o „economie de piaţă necoordonată”, caracterizată
prin reglementări minimale ale mediului de afaceri, dar reglementări
puternice anti-trust plus accent pe flexibilitatea pieţei muncii – relativ
neprotejată.
2. Modelul conservator/continental/renan (Austria, Belgia, Franţa,

Germania, Olanda) cu următoarele trăsături definitorii:
• Niveluri medii sau ridicate de taxare a veniturilor care susţin
sistemul de asigurări sociale;
• Participare relativ redusă a femeilor pe piaţa muncii (59% fata de
70% în statele nordice);
• Trăsături corporatiste puternice: negocierea salariilor este foarte
importantă;
• Economia este o „economie de piaţă coordonată”;
• Existenţa unei legislaţii foarte protectoare în domeniul muncii, alături
de prezenţa unor contribuţii sociale ridicate, ceea ce generează o
piaţă a muncii relativ rigidă.
3. Modelul mediteranean sau sudic (Italia, Spania, Portugalia, Grecia)

în cadrul căruia se regăsesc trăsăturile modelului continental, principala
particularitate fiind:
• Rolul ineficient al statului în gestionarea sistemului bunăstării –
tendinţa unor grupuri de interes organizate, în special a partidelor
politice, de a interfera în sistem, ceea ce generează inechitate în
alocarea beneficiilor.
4. Modelul nordic/universal/social-democrat (Danemarca, Suedia,

Finlanda) caracterizat prin:
• Nivel ridicat de impozitare (Suedia: 49%);
• Grad ridicat de participare pe piaţa muncii, în special pentru femei;
• Rolul jucat de stat este acceptat de societate şi considerat necesar
pentru susţinerea dezvoltării – sectorul public reprezintă societate şi
nu este considerat distant sau elitist, ci apropiat de cetăţeni:
y Majoritatea populaţiei susţine rolul puternic jucat de stat: 46% din
populaţie nu este de acord cu formularea „cu cât statul intervine
mai puţin în economie, cu atât mai bine pentru ţară” (European
Social Survey 2002/2003);
Politici ale UE
y Se consideră că protecţia socială favorizează piaţa muncii, 70%

din decidenţii mediului de afaceri consideră protecţia socială ca
vitală pentru asigurarea creşterii economice.
• Învăţarea continuă este considerată o cheie pentru mobilitatea
pieţei muncii – au cel mai ridicat nivel de educaţie, 25% din
populaţie a absolvit sistemul terţiar faţă de 215 în ţările continentale,
11% în cele sudice şi 13% în ECE;
• Competitivitatea este susţinută prin niveluri ridicate ale investiţiilor în
cercetare-dezvoltare: statele nordice sunt leaderi în domeniul CD,
cu 4.27% din PIB în Suedia, 3.49% în Finlanda în 2002, faţă de 2%
la nivelul UE.
Sursa: Prelucrare după studiul: Lisbon Revisted – Finding a new path to European
grouth, Chairman P. N. Rasmussen, EPC Working Paper, march 2004
Anexa 4.3 Performanţele relative ale vechilor state membre ale UE
în conformitate cu indicatorii structurali propuşi
de Agenda Lisabona (anul 2003) – prezentare selectivă
Niveluri A B Ge D Sp Fl Fr Gr Irl It Lux Ol P Su UK UE-25 UE-15 SUA
PIB7loc 111.4 106.6 98.8 112.9 87.3 100.6 103.8 73.0 121.7 97.8 194.6 109.9 68.3 105.6 108.9 91.2 100.0 140.3
(ppc)
W/lucr 96.4 118.4 94.3 97.8 94.8 98.6 113.7 90.3 119.7 103.6 132.2 95.2 63.5 96.5 101.9 93.1 100.0 121.6
(ppc)
Gradul 69.2 59.6 65.0 75.1 59.7 67.7 63.2 57.8 65.4 56.1 62.7 73.5 67.2 72.9 71.8 62.9 64.4 71.2
ocupare
(%)
Grad 62.8 51.8 59.0 70.5 46.0 65.7 57.2 43.8 55.8 42.7 52.0 65.8 60.6 71.5 65.3 55.1 56.0 65.7
ocupare
femei
(%)
C-D 2.2 2.2 2.5 2.5 1.0 3.4 2.2 0.6 1.2 1.1 1.7 1.9 0.9 4.3 1.9 1.9 2.0 2.8
(% PIB)
Rata 1.1 3.7 4.6 1.1 3.9 2.3 3.5 5.1 1.5 4.9 0.9 1.0 2.2 1.0 1.1 4.0 3..3
şomajului
termen
lung (%)
Emisiunile 108.5 102.1 81.1 99.2 139.4 106.8 98.1 126.5 128.9 109 84.9 100.6 141 96.3 85.1 91.0 97.1 113.1
de gaze
seră
(2002 =
=100%)
Sursa: Facing the Challenge. The Lisbon strategy for growth and employment,
report from the High Level Group chaired by Wim Kok, 2004
Politici ale UE
Anexa 4.4
Indicele competitivităţii macroeconomice 2004

comparativ cu 2003
Sursa: World Economic Forum
Anexa 4.5
Indicele competitivităţii macroeconomice 2004

analizat pe componente
Politici ale UE
Anexa 4.6
Indicele competitivităţii mediului de afaceri
Sursa: World Economic Forum

Capitolul 4 - Agenda Lisabona Despre Competitivitate and Co

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 4 - Agenda Lisabona Despre Competitivitate and Co

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul IV

4.1 Despre competitivitate

Puţine lucruri sunt mai importante pentru bunăstarea unei

Determinanţii creşterii rămân încă unul din misterele de nepătruns ale

• Pe parcursul secolului al XX-lea, economiştii au considerat că

Caracterul organic şi în acelaşi timp sistemic, al procesului de creştere

• Al doilea indice, intitulat Business Competitiveness Index (BCI)

Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) reprezintă o

4.1.1 Cei trei piloni ai creşterii economice

ICM este construit pornind de la ideea că procesul creşterii economice este

a surprinde această realitate, în calculul indicelui competitivităţii

Structura Indicelui Creşterii Competitivităţii (ICC) (propus de Sachs şi McArthur)

Analiza clasamentului statelor lumii în funcţie de ICM (conform Global

4.1.2 Competitivitatea din perspectivă microeconomică.

Forumul Economic Mondial a realizat şi un clasament al statelor lumii în

domenii. O economie poate fi competitivă dacă şi numai dacă, companiile

În ciuda frecventei utilizări a termenului de „competitivitate”, conceptul nu este

Competitivitatea este direct dependentă de nivelul productivităţii muncii

reprezentând-o tocmai rapiditatea cu care sunt create condiţii pentru rapida

4.1.2.1 Palierul macroeconomic al competitivităţii

Evident, prosperitatea unei naţiuni depinde atât de factori macroeconomici,

• calitatea/gradul de sofisticare al cererii autohtone,

Guvernul joacă un rol inevitabil în dezvoltarea economică, pentru că

Mediul de afaceri la nivel microeconomic

Factorii de intrare (input) Condiţiile cererii

Industrii înrudite şi conexe

4.1.3 Stadii în dezvoltarea competitivă

Dezvoltarea economică de succes reprezintă un proces de îmbunătăţiri

Stadiile dezvoltării economice

Pe măsură ce o naţiune evoluează din punct de vedere economic, ea

sau al resurselor naturale reprezintă principala sursă a avantajului

Clusterele reprezintă grupuri de firme interdependente, de furnizori de bunuri şi servicii,

Clusterele pot stimula creşterea competitivităţii deoarece:

A vedea dezvoltarea economică drept un proces secvenţial, de construire a

4.2 Agenda Lisabona şi imperativul creşterii competitivităţii

Modul în care sunt gestionate politicile comune ale UE reprezintă, în ultimii

4.2.1 Modelul actual al guvernării economice în UE

Guvernarea poate fi definită drept un proces prin intermediul căruia

2. tendinţa de adâncire a integrării - evidentă tot mai mult începând cu

socială şi cea economică, sunt în mare măsură decise şi

Aşa de pildă, cadrul coordonării politicilor macro-economice conform

4. Autonomia – Multe politici continuă să fie decise şi implementate

Tabelul 4.1 pune în evidenţă cele patru categorii competenţe, manifestate

Reprezentarea schematică a regimurilor de guvernare în cadrul UE

Această clasificare reprezintă evident o simplificare voită, menită să

• a unui dialog permanent, informal la nivel înalt (de exemplu, cel

O examinare cantitativă a legislaţiei şi deciziilor luate în diferite cazuri

Acte legislative ale UE, pe domenii, adoptate la începutul anilor 2000

O altă modalitate de evaluare a importanţei politicilor UE poate fi oferită şi

Competenţele UE, metode şi roluri ale guvernării –

Imaginea oferită de tabelul de mai sus poate sugera existenţa confuziei şi

În categoria factorilor care pot explica ineficienţa anumitor măsuri de

Alocarea optimă a responsabilităţilor rămâne încă o problemă dificil de

4.2.2 Stabilitate macroeconomică

De la 1 mai 2004, UE numără 25 de ţări, are o populaţie de circa

Poziţia UE în plan mondial la nivelul anului 2000

Încă de la mijlocul anilor 1980, Uniunea Europeană a cunoscut un salt

Motivul principal al acestei situaţii dezamăgitoare rezidă în modul în care

4.2.3 Evoluţii caracteristice perioadei postbelice

Intervalul 1945–1975 este cunoscută sub numele de cei „treizeci de ani

Începând cu 1973, după cei 30 de ani glorioşi, a urmat o perioadă de

• Ca urmare, procesul de convergenţă a veniturilor dintre UE şi SUA

În perioada 1986–2000 Uniunea a făcut unele progrese:

renunţarea la obiectivul ca UE să devină cea mai competitivă economie din

Piaţa muncii: numărul de salariaţi raportat la populaţie, numărul de

Infrastructura tehnologică: investiţiile în telecomunicaţii, numărul de