Sunteți pe pagina 1din 389

ANA-FELICIA ILIESCU

ARHITECTURĂ PEISAGERĂ

Cuvânt înainte

Motto:

Cine plantează o grădină, plantează fericire. (proverb chinezesc)

Adesea trecem grăbiţi pe străzi, printre spaţiile plantate ale oraşului, pe lângă parcuri şi scuaruri, aproape fără să le privim. Poate indiferenţi, poate prea absorbiţi de treburi şi grijile zilnice, cei mai mulţi dintre noi nu dăm atenţie copacilor şi oazelor de verdeaţă. Poate şi pentru că intervine obişnuinţa; ştim că sunt acolo, formează repere ale drumurilor noastre cotidiene şi doar o modificare importantă o observăm: apariţia în zonă a unui loc de joacă pentru copii sau a unei fântâni cu jocuri de apă, dispariţia unor zone plantate şi înlocuirea cu parcaje sau construcţii, amputarea drastică a coroanelor arborilor stradali etc. Dar sunt perioade când peisajul viu se face remarcat, trezind interesul şi celor mai indiferenţi. Cu bucurie şi chiar surprindere sesizăm că a venit primăvara, că verdele frunzelor tinere şi culorile florilor timpurii alungă cenuşiul trist şi dominant al spaţiilor construite. Vara, din nou reintră în atenţie haina verde a oraşului: căutăm cu asiduitate umbra arborilor, plănuim şi, pe măsura posibilităţilor, înfăptuuim evadări în parcuri şi zonele de agrement. Dar câţi concetăţeni ai noştrii iubesc cu adevărat natura şi o respectă? Câţi sunt conştienţi de binefacerile pe care le aduc spaţiile plantate ambientului în care trăim? Dacă la noi în ţară populaţia încă nu se implică (sau prea puţin) în problemele amenajării spaţiilor verzi de interes general, acestea rămânând în grija edililor şi specialiştilor, în schimb se remarcă preocupările pentru crearea grădinilor particulare, pentru înfrumuseţarea incintelor diferitelor instituţii şi ale societăţilor comerciale şi chiar a zonelor aferente blocurilor de locuinţe. Fie că sunt publice fie private, ariile verzi fac parte din cadrul nostru de viaţă, sunt un atribut al gradului de civilizaţie. Măsura în care sunt bine proiectate, de la scară teritorială şi urbană până 50cea locală, punctuală, dar şi priceperea cu care sunt înfiinţate, îngrijite, restaurate sau transformate fac ca diferitele categorii de peisaje să-şi exercite bine funcţiile ecologice, recreative, estetice spre folosul nostru. Câtă ştiinţă şi aplicaţie înglobează acest domeniu al arhitecturii peisajului? Cunoaşterea, fie că este iniţiere fie că este perfecţionare, este o cale spre mai bine. În această idee am elaborat cartea de faţă Arhitectură peisageră – reunind în paginile ei o prezentare concentrată a problemelor conceperii peisajelor, cu pondere însemnată a celor legate de proiectarea grădinilor şi parcurilor. Lucrarea se adresează atât celor care se formează cât şi celor care lucrează în peisagistică şi în domeniile conexe, dar şi publicului larg, iubitor de frumos şi armonie în spaţiile exterioare. Sper ca acest demers editorial să contribuie la conştientizarea necesităţii de îmbunătăţire a relaţiilor om-natură, natură-habit uman, căci ceea ce înfăptuim astăyi pentru noi, înfăptuim şi pentru generaţiile viitoare. Pe această cale mulţumesc colaboratrilor care m-au ajutat în redactarea cărţii şi prelucrarea imaginilor: ing. Cristina Mănescu, dr. ing. Monica Dumitraşcu, ing. doctorand Ovidiu Petra, peisagist Salma El Shamali. Majoritatea figurilor sunt preluate din bibliografia consultată; fotografiile recente din parcurile bucureştene au fost realizate de arh. Cristian Enăchescu.

Autoarea

CUPRINS

1.

Introducere 1.1.Arhitectura peisajului – o artă şi o ştiinţă aplicativă interdisciplinară 1.2.Importanţa arhitecturii peisajului

2.

Evoluţia concepţiilor în arhitectura grădinilor

 

2.1.

Grădinile antichităţii

 

2.1.1.

Grădinile din Mesopotamia

2.1.2.

Grădinile Egiptului antic

2.1.3.

Grădinile Persiei antice

2.1.4.

Grădinile Greciei şi Romei antice

 

2.2.

Arta grădinilor în Evul Mediu

 

2.2.1. Grădinile bizantine

2.2.2. Grădinile medievale ale Europei occidentale

2.2.3. Grădinile islamice

2.2.4. Grădinile arabe din Spania

 

2.3.

Grădinile Extremului Orient

 

2.3.1. Grădinile chinezeşti

2.3.2. Grădinile japoneze

 

2.4.

Arta grădinilor în perioada Renaşterii şi barocului 2.4.1.Grădinile italiene ale Renaşterii

 

2.4.2.

Grădinile şi parcurile baroce franceze

2.4.3.

Dezvoltarea grădinilor clasice

 

2.5.

Grădinile peisagere

 

2.5.1. Grădinile engleze şi crearea stilului peisager

2.5.2. Trăsăturile compoziţionale ale grădinii peisagere

2.5.3. Dezvoltarea grădinilor peisagere în secolele XVIII şi XIX

 

2.6.

Stilul mixt în arta grădinilor

 

2.6.1. Apariţia stilului mixt în arta grădinilor

2.6.2. Trăsăturile stilului mixt

 

2.7.

Concepţii contemporane în arta grădinilor

3.

Grădinile din România

 
 

3.1. Grădinile până în secolul XIX

3.2. Grădinile din secolul XIX

3.3. Grădinile din prima jumătate a secolului XX

3.4. Realizări din a doua jumătate a secolului XX

4.

Conservarea şi crearea peisajelor, parte integrantă a protecţiei mediului înconjurător

 

4.1.

Conceptul de peisaj

4.2.

Importanţa conservării ecosistemelor naturale şi a peisajelor amenajate

4.3.

Funcţiile zonelor verzi

 

4.3.1. Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant

4.3.2. Funcţiile sociale ale amenajărilor peisagistice

4.3.3. Funcţia estetică a amenajărilor peisagistice

4.3.4. Funcţiile utilitare ale unor zone verzi

5.

Repartiţia, dimensionarea, profilarea şi organizarea spaţiilor verzi

5.1. Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi localităţilor

5.1.1. Sistemul de spaţii verzi

5.1.2. Tipurile de spaţii verzi

5.1.3. Dimensionarea spaţiilor verzi

5.2. Organizarea, structurarea şi dotarea amenajărilor peisagistice

5.2.1. Programe specifice de arhitectura peisajului

5.2.2.Tratarea spaţiilor

industriilor, zonelor de nocivitate

5.2.3. Spaţiile verzi aferente căilor de circulaţie urbane şi rutiere

5.2.4. Spaţiile verzi cu profil specializat

verzi

aferente

dotărilor

social-culturale,

6. Principii generale de proiectare a peisajelor

6.1.

Principii funcţionale

6.2.

Principii estetice-compoziţionale

6.3.

Principii ecologice

6.4.

Principii tehnice

6.5.

Principii economice

6.6.

Principii cultural-istorice

locuinţelor,

7. Noţiuni de bază şi principii de compoziţie în parcuri şi grădini

7.1. Noţiuni de bază

7.2. Principii de compoziţie în parcuri şi grădini

8. Elementele componente ale amenajărilor peisagistice şi modul lor de tratare

8.1.

Terenul

8.1.1.

Cadrul general

8.1.2.

Mărimea şi forma terenului

8.1.3.

Relieful terenului

8.1.4.

Condiţiile hidro-geologice şi edafice ale terenului

8.2.

Rocile

8.3.

Apele

8.3.1.

Importanţa compoziţională a apelor

8.3.2.

Crearea artificială a pieselor de apă

8.4.

Vegetaţia

8.4.1. Vegetaţia lemnoasă

 

8.4.1.1. Calităţile peisagistice ale vegetaţiei lemnoase

8.4.1.2. Caracterele biologice şi ecologice ale speciilor lemnoase

8.4.1.3. Gruparea arborilor şi arbuştilor în amenajările peisagistice

 

8.4.2. Vegetaţia erbacee

 

8.4.2.1. Plantele floricole

8.4.2.2. Alte plante erbacee decorative

8.4.2.3. Gazonul

 

8.4.3. Distribuţia spaţială a vegetaţiei în construirea peisajelor

8.5.

Circulaţia

8.5.1.

Importanţa funcţională

8.5.2.

Sistematizarea circulaţiei în parcuri şi grădini

8.5.3.

Importanţa compoziţională a aleilor şi integrarea lor în peisajul parcurilor şi

grădinilor

8.5.4.

Aspecte ale construcţiei aleilor

8.6.

Construcţii decorative şi funcţionale

8.6.1. Terasele

8.6.2. Scările

8.6.3. Zidurile de sprijin

8.6.4. Bazinele

8.6.5. Pergolele şi colonadele

8.6.6. Jardinierele

8.6.7. Adăposturile de grădină

8.6.8. Podurile

8.6.9. Împrejmuirile

8.7. Mobilierul de parc şi de grădină

8.8. Vasele de grădină

8.9. Piesele de artă plastică

8.10. Echipamente pentru jocuri şi sport

8.11. Accesorii

8.12. Instalaţiile tehnico-edilitare (utilităţi)

8.12.1. Alimentarea cu apă

8.12.2. Evacuarea apelor pluviale şi a celor uzate

8.12.3. Drenajul

8.12.4. Instalaţia electrică

9. Metodologia proiectării peisagistice. Succesiunea şi conţinutul fazelor de proiectare

9.1.

Studiul de prefezabilitate

9.2.

Studiul de fezabilitate

9.3.

Proiectul tehnic şi caietele de sarcini

Bibliografie Anexă Liste tematice cuprinzând specii ornamentale lemnoase şi erbacee

1. INTRODUCERE

1.1. ARHITECTURA PEISAJULUI – O ARTĂ ŞI O ŞTIINŢĂ APLICATIVĂ INTERDISCIPLINARĂ

Din vechi timpuri oamenii au supus şi modelat natura înconjurătoare, la început pentru a-şi asigura cele necesare vieţii şi pentru a-şi crea un microclimat mai favorabil în preajma locuinţelor. La diferite popoare, preţuirea elementelor naturii, a pământului, apei şi îndeosebi a vegetaţiei, ajungând până la credinţa în caracterul lor sacru, a condus în antichitate la crearea de grădini legate de cultul religios. Pe lângă palate şi casele bogate au apărut şi s-au dezvoltat grădinile laice, cu scop estetic şi de desfătare; aceste locuri privilegiate erau cultivate cu plante ornamentale, dar şi utilitare, oferind plăcere prin umbră, răcoare, privelişti plăcute, parfumul florilor, clipocitul sau scânteierea apei în canale, fântâni sau bazine, cântecul păsărelelor, foşnetul vântului în frunzişul copacilor. Tradiţia îndelungată în crearea grădinilor a dat naştere unei adevărate arte, practicată de grădinari şi apoi de desenatori speciali. Această artă a evoluat în decursul veacurilor, folosind în esenţă aceleaşi mijloace de compunere a grădinilor:

elemente naturale şi elemente construite, fie supuse unei discipline geometrice fie, din contră, aranjate după unele modele oferite de natură, investite sau nu cu anumite simbolistici. Arhitectura grădinilor a devenit o artă aplicativă, cu reguli proprii şi maniere stilistice diferite, teoretizate de diferiţi creatori şi concretizate în numeroasele grădini şi parcuri realizate pretutindeni în lume până în zilele noastre. Dar ce este arhitectura peisageră sau, mai corect, arhitectura peisajului? Această formulare a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea şi aparţine arhitectului american F.L. Olmsted (care a proiectat Central Park din New York, alte parcuri şi

sisteme de parcuri din SUA din acea perioadă), promotor al primei mişcări protecţioniste a patrimoniului natural. Îngemănarea celor doi termeni arhitectură şi peisaj exprimă obiectul şi mijloacele acestei ştiinţe: organizarea şi construirea după anumite principii şi tehnici a spaţiilor exterioare prin asocierea elementelor naturale de peisaj (teren, roci, ape, vegetaţie) cu elementele artificiale (circulaţii, construcţii decorative şi utilitare, mobilier ş.a.) în vederea îndeplinirii anumitor funcţiuni ale acestor spaţii. Arhitectura peisajului – ştiinţa şi arta de a proiecta şi amenaja peisajul îşi are rădăcinile în arhitectura grădinilor, însă faţă de aceasta are o sferă de cuprindere mult mai largă, impusă de necesităţile vieţii contemporane, diferite de cele ale perioadelor istorice precedente: realizarea de amenajări adaptate unor noi cerinţe sociale (pentru publicul larg) şi de protecţie a mediului. Câmpul său de acţiune se extinde de la cadrul urban la cel rural şi regional, de la grădina privată la vaste arii de recreare publică, de la integrarea naturii în localităţi la amenajările în peisajul natural. Arhitectura peisajului este o ştiinţă şi o profesie complexă, domeniu de interferenţă a multor specialităţi. Ea utilizează deopotrivă cunoştinţe artistice, tehnice, ştiinţifice. Formarea arhitecţilor peisagişti cuprinde aspecte de cultură artistică (istoria arhitecturii şi artelor vizuale, estetică), o anumită pregătire pentru conceperea şi reprezentarea elementelor de compunere a peisajului (geometrie descriptivă şi perspectivă, desen, compoziţie, design), studiul disciplinelor de bază: teoria arhitecturii peisajului, istoria artei grădinilor, proiectarea peisajelor, construirea (execuţia), îngrijirea şi restaurarea peisajelor; la acestea se asociază însuşirea aspectelor fundamentale ale unor ştiinţe ale mediului (geografie fizică, climatologie, pedologie, ecologie, botanică, dendrologie). Profilarea în specialitate include şi asimilarea cunoştinţelor furnizate de o serie de alte discipline adaptate la specificul profesiei: topografie, construcţii, arhitectură, urbanism, amenajarea teritoriului, îmbunătăţiri funciare, horticultură, silvicultură, protecţia plantelor, mecanizare.

Arhitectura peisajului având implicaţii social-economice, formarea specialiştilor peisagişti cuprinde şi o pregătire corespunzătoare în sociologie, economie, legislaţie specifică, management, marketing. Această paletă largă de cunoştinţe este necesară întrucât în proiectarea şi amenajarea peisajelor se lucrează cu natura, cu elemente dinamice în continuă transformare, care influenţează mediul şi sunt influenţate de acesta, se compun şi se construiesc spaţii exterioare pentru oameni, în strânse raporturi cu modul de viaţă al acestora, cu activitatea economică şi socială, cu tradiţiile culturale.

1.2. IMPORTANŢA ARHITECTURII PEISAJULUI

În prezent, în cele mai multe ţări, ajunse la un nivel de industrializare, tehnicizare şi urbanizare fără precedent, conservarea şi crearea zonelor verzi reprezintă un mijloc important de protecţie a omului şi a mediului său de viaţă. Pădurile şi spaţiile libere plantate au un esenţial rol ecologic: ele produc oxigenul necesar vieţii, reduc poluarea fizică, chimică şi microbiană a atmosferei, crează un microclimat favorabil, oferă adăpost păsărilor şi altor vieţuitoare şi după caz, protejează flora, solul, apele, ameliorează şi valorifică terenurile degradate etc. Având directă legătură cu asigurarea echilibrului ecologic al mediului, arhitectura peisajului se preocupă de conservarea şi dezvoltarea peisajelor şi a valorilor lor asociate, pentru beneficiul generaţiilor actuale şi a celor viitoare. Ea se implică în organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor, în planificarea integrării activităţilor umane în peisajul natural şi în cel cultivat, în dimensionarea şi distribuţia în oraşe şi în teritoriu a diferitelor categorii de spaţii verzi şi organizarea generală a peisajelor pentru anumite funcţiuni (planificarea peisajului), în refacerea şi valorificarea peisagistică a unor terenuri degradate industrial şi abandonate.

Peisajele contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii omului şi prin funcţiile lor sociale: ele realizează cadrul şi mediul favorabil pentru recrearea publică sau privată în aer liber, înfrumuseţează localităţile, locul de viaţă şi de muncă, unele dintre ele au importanţă culturală (grădini - muzeu, grădini expoziţionale, grădini istorice) sau ştiinţifică (grădini botanice, rozarii, rezervaţii, parcuri naţionale ş. a.). Activităţile din sfera arhitecturii peisagere determină direcţii de specializare a profesiei în: proiectare – planificare (birouri şi institute de proiectare), execuţie (antreprize de amenajări peisagistice), managementul peisajelor amenajate (administrare, întreţinere, reabilitare). În aceste domenii lucrează personal cu toate gradele de calificare: specialişti diplomaţi ai facultăţilor de profil, proiectanţi şi tehnicieni cu pregătire medie, maiştri grădinari, muncitori. Interdisciplinaritatea realizării amenajărilor peisagistice antrenează şi personal profilat în domeniile conexe: arhitectură, construcţii, instalaţii, horticultură, economie şi contabilitate ş.a. Înfiinţarea parcurilor, grădinilor, a tuturor categoriilor de zone verzi, dar şi intervenţiile în peisajul natural sunt un element dinamizator pentru dezvoltarea unor sectoare productive şi de cercetare aplicativă: producţia de material vegetal (pepiniere, gazoniere, baze floricole), producţia de echipamente şi utilaje pentru lucrările peisagistice, crearea şi producerea de materiale de construcţii, mobilier şi accesorii specifice, inovarea tehnologiilor pentru realizarea diferitelor lucrări şi componente ale peisajelor de toate categoriile ş.a. Dată fiind recunoaşterea importanţei arhitecturii peisagere, în foarte multe ţări funcţionează organizaţii profesionale şi instituţii specializate. La nivel european activează Federaţia Europeană pentru Arhitectura peisajului (E.F.L.A.) afiliată Federaţiei Internaţionale pentru Arhitectura peisajului (I.F.L.A. - organism de categoria A al U.N.E.S.C.O.); ambele au ca scop stimularea dezvoltării profesiei şi promovarea studiilor şi cercetării şi a schimburilor de informaţii tehnice, cunoaşterea problemelor importante şi a realizărilor, consultări privind directivele legate de

mediul natural şi cel creat de om, promovarea în ţările afiliate a unui învăţământ adecvat standardului stabilit de aceste organizaţii. În ultimele decenii ale secolului XX atenţia organismelor internaţionale privind protejarea şi gestionarea patrimoniului natural şi cultural, amenajarea teritoriului şi cooperarea transfrontalieră în aceste domenii a promovat o serie de acte juridice importante, printre care: Convenţia privind protejarea patrimoniului mondial cultural şi natural (Paris, noiembrie 1972), Convenţia privind conservarea naturii sălbatice şi a mediului natural al Europei (Berna, septembrie 1979), Convenţia cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale (Madrid, mai 1980), Convenţia privind diversitatea biologică (Rio, iunie 1992), Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu (Aarhus, iunie 1998). În anul 2000, statele Consiliului Europei, preocupate să ajungă la o dezvoltare durabilă, bazată pe un echilibru armonios între necesităţile sociale, economie şi mediu, luând în cosideraţie faptul că peisajul este o componentă importantă a interesului general pe plan ecologic, ambiental, social, cultural şi economic, au luat iniţiativa elaborării Convenţiei europene referitoare la peisaj. Aceasta are ca obiectiv promovarea protejării, gestionării şi amenajării peisajelor şi organizarea cooperării europene în acest domeniu, ca o recunoaştere a faptului că diversitatea şi calitatea peisajelor europene constituie o sursă comună, contribuind la prosperarea fiinţei umane şi consolidarea identităţii europene. Procesul de semnare a convenţiei s-a deschis la Florenţa în octombrie 2000, toate statele europene fiind invitate să adere la acest program. România s-a numărat printre primele semnatare, urmând ca prin ratificarea de către Parlament, prevederile Convenţiei să devină obligatorii pentru ţara noastră. Ele se referă la strategiile şi măsurile de protejare, gestionare şi amenajare a peisajelor din întregul teritoriu: spaţiile naturale, rurale, urbane şi periurbane, spaţiile terestre, apele interne şi maritime, incluzând atât peisajele obişnuite cât şi cele degradate.

În următorii ani România va trebui să pună în aplicare politicile de peisaj, pentru care, Convenţia prevede în Articolul 6 - Măsuri speciale - aspecte importante, între care se înscriu: sensibilizarea societăţii civile, a organizaţiilor private şi a autorităţilor publice în ceea ce priveşte valoarea peisajului şi necesitatea protecţiei lui, formarea de specialişti în domeniul protejării, gestionării şi amenajării peisajului care să activeze atât în sectorul public cât şi în cel privat şi educarea copiilor şi tineretului prin includerea în programele de învăţământ şcolar şi universitar a unor discipline în care să se abordeze valorile legate de peisaj şi probleme referitoare la protejarea, gestionarea şi amenajarea sa. În acest context, al ultimelor orientări şi previziuni de creştere în ţara noastră a interesului public şi privat şi al factorilor decizionali pentru peisaj, cartea de faţă, “Arhitectură peisageră” este o contribuţie la literatura din acest domeniu, orientată mai ales către problematica peisajelor din habitatul uman.

2. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR ÎN ARHITECTURA GRĂDINILOR

Arta grădinilor, produs al civilizaţiilor succesive, îşi pierde originea în negura veacurilor. Ea a evoluat în decursul timpului în funcţie de dezvoltarea social-istorică a popoarelor, particularităţile naţionale, tradiţia şi cultura popoarelor, condiţiile mediului natural geografic. Creaţii ale omului activ, dornic să modeleze natura şi să se înconjoare cu frumuseţile ei, orânduite în anumite relaţii de armonie, grădinile s-au dezvoltat pe baza unor concepţii care, de la origini până în prezent, au evoluat şi au involuat, au fost regăsite, s-au îmbogăţit, au interferat, s-au transmis de la un popor la altul, dintr-o zonă geografică în alta, dintr-o epocă în alta. În lunga istorie parcursă, s-au conturat modalităţi diferite de compoziţie, s-au creat stiluri şi şcoli, ca şi în celelalte arte, s-au deschis noi drumuri, în concordanţă cu noile aspiraţii şi cerinţe. Urmând în linii mari această evoluţie, cu etapele ei principale, se poate valorifica creativ moştenirea trecutului, preluând principii şi modalităţi de construire a peisajului valabile şi astăzi şi integrându-le, cu alte coordonate, în concepţia grădinilor prezentului şi viitorului.

2.1. GRĂDINILE ANTICHITĂŢII

Antichitatea, prin mărturiile altor arte şi ale vechilor scrieri, ne-a transmis informaţii asupra începuturilor artei grădinilor. Texte istorice, picturi murale, basoreliefuri, mozaicuri şi vestigii ale străvechilor construcţii aduse la lumină de săpăturile arheologice, atestă apariţia şi dezvoltarea grădinilor mai întâi pe continentul asiatic, apoi în Egipt şi mai târziu în sudul Europei.

Primele civilizaţii superioare, formate în regiunile unde s-a practicat mai întâi agricultura – văile fertile ale fluviilor Tigru, Eufrat, Nil, Indus şi Fluviul Galben - au dat naştere şi primelor grădini. Numeroasele incursiuni războinice ale popoarelor antice, urmate de dominaţii succesive în noi teritorii, au dus la asimilarea şi vehicularea unor elemente ale civilizaţiei şi culturii de la un popor la altul. Şi în arta grădinilor, sortimentele de plante şi modul de organizare relevă astfel de interferenţe. Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind constituite din plante cu rol alimentar; ulterior, ele au dobândit caracter religios, de slăvire a divinităţilor sau de mediaţie. Pe măsura dezvoltării concepţiilor şi a tehnicilor de amenajare şi prin lărgirea sortimentului de plante cultivate, grădinile laice s-au înmulţit şi au devenit ornamentale şi recreative, evoluând de la cele cu caracter închis şi acces limitat spre cele cu caracter public, apărute în civilizaţiile democratice ale Greciei şi Romei.

2.1.1. GRĂDINILE ORIENTULUI ANTIC

În ţările orientului mijlociu, cele mai vechi civilizaţii, constituite în Mesopotamia şi în Egipt încă din mileniul al IV-lea î.e.n. şi apoi în Persia, începând din mileniul al III-lea, şi-au datorat prosperitatea agriculturii. În aceste zone cu climat cald şi veri toride, învecinate cu întinse deşerturi, apariţia grădinilor a fost condiţionată de extinderea irigaţiilor şi stimulată de dezvoltarea arhitecturii (crearea de palate, temple, locuinţe bogate). Se presupune că primele grădini au fost manifestări destul de naive ale cultului naturii (Gromort, G.,1934). Oazele şi livezile de palmieri, furnizând dorita umbră şi puţină răcoare, au constituit imboldul pentru crearea de grădini pe lângă edificiile importante, laice şi religioase.

Preţuirea multiplelor binefaceri ale apei şi copacilor s-a asociat cu cu ideea frumosului şi încântării. Astfel, la popoarele antice ale Orientului mijlociu, grădina devine sinonim cu paradisul terestru, loc privilegiat oferind plăcere prin verdeaţa şi umbra frunzişului şi răcoarea apei curgând în canale şi alimentând bazinele.

Grădinile din Mesopotamia Între fluviile Tigru şi Eufrat (pe teritoriul de astăzi al Irakului), în timpul dominaţiilor succesive ale sumerienilor, babilonienilor (akkadienilor) şi asirienilor, care populau aceste locuri, s-au constituit mari proprietăţi funciare - domenii ale regelui, ale templelor şi ale aristocraţiei de înalţi funcţionari ai statului. Grădinăritul şi pomicutura deţineau un loc important în economia agricolă. Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vînturilor şi arşiţei se plantau în jur sălcii, creându-se astfel, pentru prima dată în istorie, perdele de protecţie (O.Drâmba, 1984). Livezile de palmieri abundau, curmalul fiind “copacul sfânt”, cu multiple utilizări. Anticii vorbeau despre Mesopotamia ca despre o grădină veşnic înfloritoare, ceea ce poate explica apariţia mitului grădinii raiului” (“grădina Edenului”) tocmai în aceste ţinuturi (edin în sumeriană = stepă). Informaţii scrise amintesc de “grădinile sacre” (edenuri) pe lângă temple, pe terasele unor turnuri cu etaje (zigurat) în oraşele Ur (mileniul al III-lea) şi Assur (mileniul al II-lea î.e.n.). O frescă descoperită la Mari, existentă la Luvru, înfăţişează o ceremonie rituală într-o astfel de “grădină sacră”. Monumentalele construcţii ale palatelor şi templelor, în majoritate clădite din cărămidă nearsă (piatra era rară), cuprindeau în incinte frumoase grădini, subordonate arhitecturii. În secolul al VIII-lea î.e.n., regele Sargon al II-lea fondează fastuoasa capitală a imperiului asirian, Khorsabad, cu grandiosul său palat şi dispune, conform unei inscripţii, crearea unui parc regal la poalele muntelui Musri; aici el a dorit să reunească toate esenţele aromatice şi toate speciile din ţara hitiţilor (Asia Mică). Menţionate în inscripţiile regale, în tratatele de magie şi în reţetele medicale asiriene,

astfel de specii se pare că au fost cedri, chiparoşi, diferiţi arbori fructiferi, platani, sălcii, plopi, abanos, buxus, mirt ş.a.

Faima grădinilor suspendate din Babilon (secolul al VI-lea î.e.n.), contând printre cele şapte minuni ale lumii antice, s-a păstrat de-a lungul veacurilor (fig.1).

antice, s - a păstrat de -a lungul veacurilor (fig.1). Fig.1. Aspect ipotetic al Grădinilor suspendate

Fig.1. Aspect ipotetic al Grădinilor suspendate din Babilon, după Loxton, 1991

Confruntarea informaţiilor furnizate de istoricii antici cu cele mai recente dezvăluiri arheologice (1949) a permis reconstituirea planurilor acestor grădini (Marguerite Charageat, 1962) (fig. 2). Incluse în palatul lui Nabucodonosor al II-lea, ele erau de fapt realizate pe o construcţie masivă, în terase succesive, descrescând ca dimensiuni şi atingând înălţimea totală de 22 m. Sprijinite pe două laturi de zidurile de incintă, etajarea era vizibilă dominant dinspre palat; întregul ansamblu era susţinut de coloane masive,

care alcătuiau la baza edificiului 14 săli boltite, răcoroase, de o parte şi de alta ale

unui culoar de asemenea boltit.

de o parte şi de alta ale unui culoar de asemenea boltit. B A C Fig.2.

B

de o parte şi de alta ale unui culoar de asemenea boltit. B A C Fig.2.

A

o parte şi de alta ale unui culoar de asemenea boltit. B A C Fig.2. Reconstituirea

C

Fig.2. Reconstituirea Grădinilor suspendate ale Babilonului, după V. Sonea şi al.,

1979

A – Secţiune prin terase plantate: a cărămizi nearse; b- bitum; c- cărămidă sfărâmată; d- dale; B – Planul grădinilor: 1 – prima terasă; 2- a doua terasă; 3 a treia terasă; 4 a patra terasă; a- puţuri; b- parapetul palatului; c- intrările în sălile subterane; d- pasaj între curtea tronului şi grădini; C Secţiune nord-sud: a- cărămizi nearse; b- puţ cu cărămizi arse; c- pământ vegetal; d- cărămidă sfărâmată; e- culoar separator; f- parapet

Terasele, pavate cu lespezi din piatră de mari dimensiuni (material rar şi

costisitor), izolate cu un strat de bitum şi mai multe rânduri de cărămidă nearsă,

pentru a împiedica infiltrarea apei în fundaţii, susţineau pământul fertil aşezat în

grosimi descrescânde, de la 2 m pe prima terasă, până la 1 m pe ultima terasă, având la bază un strat de drenaj din cioburi de ceramică.Ingeniozităţii construcţiei îi corespundea şi soluţia tehnică a irigării: apa era ridicată la înălţime cu o instalaţie cu lanţuri continue, prin trei puţuri încastrate în construcţie şi legate de un canal alimentat din Eufrat. Apa, dirijată printr-un sistem de rigole, jgheaburi, bazine, puţuri judicios repartizate, a permis crearea unor plantaţii etajate, alcătuite din curmali, la adăpostul cărora erau plantaţi plopi sau pini (pe terasa inferioară), arbuşti diferiţi şi flori.

Nu este de mirare că decorul luxuriant, depăşind zidurile de incintă, a fascinat într-atât călătorii ajunşi aici după străbaterea ţinuturilor aride, încât a fost considerat, una din "minunile" create de oamenii acelor timpuri. Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a Occidentului (Furlani, G., citat de Drâmba, O., 1984). Este firesc deci, ca aceste influenţe să se regăsească şi în crearea grădinilor.

Grădinile Egiptului antic În mileniul al III-lea î.e.n., pe câmpiile mănoase ale Nilului, străbătute de canale de irigaţii, erau cultivate legume, vii, plantaţii de smochini, curmali, rodii, sicomori (o specie de Ficus), cocotieri. Domeniile agricole ale marilor proprietari (nobili, înalţi demnitari), cuprindeau şi grădini de plăcere. Reprezentările desenate ale acestora, găsite în necropole din epoca Regatului Mediu (mileniul II î.e.n.), indică modul lor de compoziţie. Grădinile locuinţelor, reprezentate ca o prelungire naturală a clădirii, erau de formă regulată şi înconjurate de ziduri; desenul geometric era dominat de o piesă de apă - un bazin rectangular alungit sau în formă de T, populat cu peşti coloraţi şi

decorat cu lotuşi. Mărginit de un taluz, bazinul apare încadrat de rânduri de arbori

(fig.3).

bazinul apare încadrat de rânduri de arbori (fig.3). Fig.3. Grădină egipteană , după Magnilio Calcagno, A.,

Fig.3. Grădină egipteană, după Magnilio Calcagno, A., 1991

Mici pavilioane sau chioşcuri cu coloane elegante erau amplasate cu vederea spre bazin. Uneori în grădinile mai mari sunt reprezentate pergole cu viţă şi compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje. Plantaţiile, în funcţie de epocă, concepute ordonat, respectând cel mai adesea o anumită alternanţă, fie din contră, dispuse liber în cadrul rândurilor (Marguerite Charageat, 1962) - relevă refinamentul propriu artei egiptene. De la forme mai simple şi dimensiuni mai restrânse, grădinile au evoluat spre forme mai decorative, ocupând suprefeţe mai întinse. Arta grădinilor în timpul marilor faraoni (Regatul Nou - sec. XVII - XI î.e.n.) se îmbogăţeşte graţie contactelor cu Mesopotamia (în urma expansiunii până la Eufrat). Introducerea de noi specii de plante, aduse din alte ţinuturi, lărgeşte sortimentul vegetal. În grădina botanică a lui Tuthmosis al III-lea, creşteau alături

de tradiţionalii sicomori şi curmali, rodii, roşcovi, sălcii pletoase, tamarix, acacii, maci, mentă etc., întîlnite şi în catalogul de specii întocmit pentru această grădină şi reprezentate din dispoziţia faraonului în basoreliefurile uneia din încăperile templului de la Karnak. În timpul dinastiei a XIX-a (Ramses I, Ramses II - sec. XIV - XIII î. e. n.) se dezvoltă grădinile templelor regale funerare şi divine, care aveau ca piesă importantă un canal de apă terminat printr-un bazin cu dimensiuni permiţând navigaţia cu ambarcaţiuni uşoare. În interiorul palatelor, sub influenţa orientală, în urma expansiunii războinice până în Mesopotamia, apar luxoase grădini patio, decorate cu bazine de apă, pavilioane, voliere cu pelicani; pătratele de verdeaţă erau irigate prin intermediul unor mici canale. Dominaţiile străine care s-au succedat în istoria Egiptului începând din secolul al VI - lea î.e.n. - perşii, grecii (Alexandru cel Mare fondează noul Egipt - elenistic), apoi romanii - au adus elemente noi în arta grădinilor şi au îmbogăţit sortimentul ornamental.

Grădinile Persiei antice Persia antică, situată în podişul iranian, de la Tigru până la Indus, a asimilat şi, la rândul ei, a transmis experienţa istorică a multor popoare din jur, creând ea însăşi forme originale ale culturii şi civilizaţiei (Drâmba, O., 1984). Deşi popoarele iraniene s-au afirmat social şi cultural încă din mileniul al III - lea î.e.n., istoria grădinilor persane este legată mai ales de crearea marilor palate ale puternicului imperiu care s-a format în secolul al VI - lea î.e.n. În aceste locuri, unde deşertul ocupă mari suprafeţe, grădinile erau numite "paradis", ceea ce evocă aceeaşi atitudine de preţuire a elementelor naturii, cu precădere a apei şi a vegetaţiei, ca şi la popoarele mesopotamiene.

La Persepolis, oraşul regal, palatele aparţinând regilor care s-au succedat, Cirus, Cambise, Darius, Xerxes, Artaxerxes, erau însoţite de astfel de grădini. După descrierea de către Xenophon a "paradisului" palatului lui Cirus la Sardes, rezultă că aceste grădini erau geometrice, adăpostind o vegetaţie bogată şi variată, cu numeroase specii fructifere şi ornamentale, care beneficiau de prezenţa apei în canale de irigaţii. Paradisul era întregit de un parc de vânătoare populat cu animale şi păsări şi având numeroase pavilioane. Urmând tradiţia asiriană, animalele sălbatice erau capturate şi repuse imediat în libertate – sport periculos ce contribuia la prestigiul prinţului (Marguerite Charageat, 1962). Informaţii deosebit de preţioase, figurative, le furnizează celebrele şi vechile covoare persane cu decoruri de grădină ţesute din mătase şi fir de aur şi ornate cu perle şi rubine, comandate de regele Khosrou II (sec.VI e.n.). Ele înfăţişează grădinile înconjurate de ziduri şi având o compoziţie geometrică simplă, bazată pe intersecţia a două axe principale constituite din canale însoţite de alei, în centru fiind situată o construcţie (pavilion, mausoleu sau fântână). Cele patru braţe ale canalului, figurând interpretarea asiatică a universului cu cele patru fluvii orientate către punctele cardinale, erau construite la nivel mai înalt decât terenul, asigurând irigarea plantaţiilor prin inundare. Platani, ulmi, chiparoşi, arbuşti decorativi - laur, mirt, trandafiri - specii fructifere - portocali, lămâi, rodii, piersici - diferite flori aranjate în mici partere, formau un decor exuberant, animat de jeturi filiforme de apă ridicându- se din canale. La extremităţile perspectivelor sau în centrul compoziţiei erau amplasate chioşcuri cu vederea orientată în lungul canalelor de apă. Această concepţie datează încă de la începutul perioadei sasanide (235 e.n.). Arta persană a grădinilor a influenţat grădinile din celelalte ţări ale Orientului mijlociu şi din Grecia antică (atât prin cuceririle persane până în Mediterana, cât şi mai târziu, prin supunerea Persiei de către Alexandru cel Mare). Persanilor le revine meritul de a fi transmis numeroase specii asiatice, chiar din Extremul Orient, până în

occident. În urma căderii imperiului persan, prin cucerirea arabă şi includerea în imperiul islamic (sec. VII e.n.), grădinile iraniene devin grădini islamice.

2.1.2. GRĂDINILE GRECIEI ŞI ROMEI ANTICE

Înflorirea civilizaţiei antice în sudul Europei s-a datorat contribuţiei succesive a Greciei şi Romei, care prin filosofia şi creaţiile lor au influenţat profund lumea antică şi au transmis peste veacuri Europei moştenirea culturii greco - romane.

Această epocă de glorie a antichităţii şi-a pus amprenta şi în arta grădinilor.

Grădinile din Grecia antică Ca şi la alte popoare, grădinile grecilor au avut la început ca scop cultivarea pomilor roditori, a viţei de vie şi a legumelor. Apariţia grădinilor decorative este legată de cultul religios: pe lângă temple, ele au devenit loc de desfăşurare a ceremoniilor de slăvire a zeilor. Despre modul lor de alcătuire nu există dovezi sigure: decorul mirific al grădinilor evocate de Homer în Odiseea, aminteşte grădinile persane, ceea ce indică influenţa orientală în acea epocă.

Cert este că au existat grădini funerare sau divine, păduri sacre închinate zeităţilor (Demeter, Dionisos, Apolon).

Speciile lemnoase rituale, ca smochinul, alunul se întâlneau alături de chiparoşi, platani, laur, măslini, plopi, ulmi ş. a. Templele închinate diferitelor divinităţi, erau situate în peisaje naturale de o remarcabilă frumuseţe, subordonarea operei arhitectonice faţă de natură relevând respectul creatorilor greci faţă de trăsăturile ambientului. Marile temple posedau bogate şi vestite grădini cu arbori şi arbuşti sacri (stejarul era asociat cultului lui Zeus, laurul - lui Apolon, măslinul - Atenei, mirtul - Afroditei), dar şi cu livezi şi vii.

În epoca clasică (sec. V - IV î.e.n.) s-au creat şi grădini pe lângă palate, gimnazii, academii. De dimensiuni relativ restrânse, aceste grădini aveau, se pare, un traseu mai puţin riguros faţă de cel al grădinilor din Persia şi Egipt. Ele cuprindeau elemente de o mare valoare artistică - pergole, porticuri, fântâni, statui - alcătuind un cadru estetic întregit de vegetaţie. Regimul democratic al acestei epoci a adus societăţii umane primele grădini destinate publicului. În afara Atenei, se aflau locurile de plimbare şi recreaţie, parcurile şi piscinele gimnaziilor şi palestrelor (ansambluri de clădiri destinate exerciţiilor fizice şi sporturilor). Spre sfârşitul sec. al IV-lea î.e.n. în aceste grădini şi- au întemeiat şcolile Platon şi Aristotel. Vechi scrieri arată că Academia platonică îşi desfăşura activitatea în grădinile lui Academos, plantate cu sălcioară, tisă, plopi cu frunze argintii, ulmi şi platani (Dagmar Vişoiu, 2001). Lângă Olimpia, localitate din Pelopones unde se desfăşurau jocurile olimpice, plantaţiile de pe lângă temple furnizau şi ramurile pentru împletirea coroanelor acordate învingătorilor olimpici. În oraşe vegetaţia era puţină şi de aceea foarte preţioasă; piaţa publică a oraşului, numită Agora - loc de desfăşurare a adunărilor populare şi întrunirilor politice -, era un loc privilegiat, unde erau cultivaţi arbori. În secolul al V-lea, Agora Atenei a fost plantată cu platani; pentru asigurarea apei de udare s-au construit canale, iar locuitorii care posedau fântâni trebuiau să dea spaţiului public prisosul de apă, după cum reiese din “Legile “ lui Platon. În epoca elenistică au apărut mici grădini ale locuinţelor, incluse în construcţie (amintind grădinile patio) şi decorate cu fântâni arteziene, mici canale şi statui de nimfe, aspecte relevate de săpăturile arheologice la Pompei. Pământul Greciei continentale nu era propice pentru dezvoltarea grădinilor mari; astfel de grădini, cuprinzând întinse vii şi livezi, au existat în alte teritorii ale imperiului creat de Alexandru cel Mare - în Sicilia, în Asia Mică, în Egipt. Se pare că unele dintre acestea aveau şi zone decorative, amenajate ca peisaje mai naturale,

cuprinzând şi mici temple şi sculpturi, care nu mai înfăţişau zei, ci abordau teme mitologice cu animale. În grădinile locuinţelor bogate, curţile interioare, înconjurate de peristil, erau mai mari; aici, ornamentele de artă plastică şi arhitecturale se îmbinau armonios cu vegetaţia. Pe lângă esenţele sempervirescente (chiparoşi, mirt, laur, buxus ş.a.), se cultivau trandafiri şi numeroase specii de flori, utilizate şi pentru decorarea interioarelor. Din epoca alexandrină se cunoaşte împletirea în ghirlande a ramurilor arbuştilor (“ghirlandomania alexandrină”); tot de atunci datează introducerea în grădină a unor inovaţii hidraulice, care vor fi redescoperite abia în sec. XVI - XVIII e.n., de exemplu, orga hidraulică.

Grădinile romane Informaţiile privind grădinile Romei antice sunt mai numeroase. Izvoarele scrise şi unele vestigii arheologice atestă faptul că amenajarea grădinilor a luat avânt îndeosebi în timpul imperiului roman, fiind influenţată de arta şi concepţiile popoarelor supuse. Atât pe teritoriul Italiei cât şi în provinciile romane, arta grădinilor s-a aflat sub incidenţa preponderentă a elenismului. Grădinile s-au creat pe lângă palatele imperiale, pe lângă vilele luxoase ale patricienilor, pe lângă temple şi locurile de adunare. Concepţiile în arta grădinilor romane sunt rezultatul împletirii simbolismului religios, gândirii filozofice şi literare, artelor plastice şi arhitecturii. Asimilând arta greacă, romanii au dat mai multă importanţă naturii. Acest lucru reiese din scrierile timpului (Pliniu cel Tânăr, Ovidiu) şi din vestigiile arheologice care atestă alegerea amplasamentului unor mari vile în situri naturale de o mare frumuseţe, în zone colinare, beneficiind de privelişti deosebite. Romanii au acordat multă atenţie grădinilor locuinţelor. Villa romană este un termen ce definea întraga amenajare a unei proprietăţi: locuinţa, grădinile, anexele.

În vilele mai mici urbane (Pompei, Roma) s-a preluat şi s-a amplificat tipul elen de grădină, inclusă în clădire şi înconjurată de o galerie de coloane (peristil). Decorul vegetal era subordonat aranjamentului geometric al construcţiilor ornamentale: canale şi bazin ornamental sau fântână cu joc de apă, pergole şi coloane, vase, statui. Borduri tunse din buxus, rozmarin sau mirt alcătuiau desene în jurul peristilului sau bazinului, trandafiri, flori, busuioc, lotus aduceau culoare şi farmec acestor compoziţii. În Roma antică erau renumite vilele cu grădini ale lui Cicero, Lucullus, Sallustius, Mecena şi ale altor nobili. Marile vile, mai ales cele suburbane, au amplificat grădinile care, din “hortus conclusus” (grădină închisă), au devenit uneori adevărate parcuri, cuprinzând diferite construcţii şi amenajări: piscine, terenuri de jocuri, pavilion de odihnă etc. Caracterizate prin trasee geometrice, însă nu riguros simetrice, făcând legătura între mai multe pavilioane, grădinile erau decorate de asemenea cu porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni. Amplasarea vilelor pe pantelor colinelor, în locuri unde beneficiau de vederi panoramice, a determinat amenajarea terenului în terase şi adoptarea de compoziţii mai libere, în armonie cu peisajul natural, în parte şi sub influenţa picturii greceşti de peisaje. Astfel de exemple sunt: vila din Toscana a lui Pliniu cel tânăr (descrisă de el însuşi) (fig.4), “Casa de Aur” a împăratului Nero (Roma), dar mai ales vila împăratului Hadrian amenajată pe colina de la Tivoli, lângă Roma, cea mai vastă şi mai bogată dintre vilele imperiale. Reconstituirea acesteia din urmă (fig.5) pe baza vestigiilor păstrate până în zilele noastre (Foto color 1), indică originalitatea şi supleţea sistematizării generale:

mai multe sectoare arhitecturale cu organizare simetrică, subordonată unei axe de compoziţie generată de câte un edificiu (palat, templu, bibliotecă, teatru ş.a) sau de o construcţie decorativă (colonadă, bazin sau canal de mari dimensiuni), erau corelate între ele prin zone tratate liber, natural, cu grupări şi mase de arbori şi arbuşti,

alcătuind un ansamblu unitar, adaptat formelor reliefului şi priveliştilor naturale

dominante (Gromort, G., 1934).

şi priveliştilor naturale dominante (Gromort, G., 1934). Fig.4. Reconstituirea planulu i vilei din Toscana a lui

Fig.4. Reconstituirea planului vilei din Toscana a lui Pilniu cel tânăr, după Gromort,

1934

din Toscana a lui Pilniu cel tânăr, după Gromort, 1934 Fig.5. Reconstituirea planului Vilei împăratului Hadrian,

Fig.5. Reconstituirea planului Vilei împăratului Hadrian, după Moore, Ch. şi al., 2000

Cadrul vegetal al grădinilor romane cuprindea stejari cu frunze persistente, pini, chiparoşi, tei, platani, lauri, smochini, duzi, azalee, tisă, buxus, acant, mulţi trandafiri şi diferite specii de flori, foarte îndrăgite de romani. Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuştilor în diferite forme (“topiaria” ), artă care va domina mai târziu grădinile medievale şi apoi va cunoaşte o tradiţie aproape neîntreruptă. Pe lângă numeroasele grădini cu caracter privat, au apărut şi grădini publice. Primul parc public, i s-a datorat lui Pompeius, apoi Caesar, Augustus au amenajat şi ei grădini pentru folosinţa largă a poporului. În cuprinsul acestora erau incluse teatre, mai târziu şi terme (băi publice). Modelul grădinilor romane a fost adoptat şi în teritoriile Europei occidentale anexate imperiului, dar acele amenajări nu au rezistat vicistitudinilor istoriei. Elementele şi concepţiile noi în compoziţia grădinilor, introduse de greci şi dezvoltate apoi de romani, au influenţat profund, peste veacuri, arta grădinilor în epoca Renaşterii europene. Aceste trăsături definitorii sunt: organizarea generală subordonată arhitecturii, tranziţia armonioasă şi gradată de la edificii spre grădină prin colonade, porticuri, pergole, introducerea în grădină a elementelor plastice (statui, vasce, coloane), integrarea armonioasă a vegetaţiei în ansamblul arhitectural şi a acestuia în cadrul natural.

2.2. ARTA GRĂDINILOR ÎN EVUL MEDIU (sec. V - XI)

2.2.1. GRĂDINILE BIZANTINE

În timp ce în Europa occidentală invaziile barbare dezagregau civilizaţia antică, Europa sud-estică, nordul Africii şi Asia Mică, constituite în imperiul bizantin, au continuat să se dezvolte în tradiţiile clasice greco-romane, pe care s-au grefat elemente orientale.

În Constantinopol, noua capitală, s-a păstrat interesul pentru grădini, acestea însoţind fastuoasele palate imperiale, dar şi locuinţele aristocraţiei. Descrierile literare din diferite epoci, prezintă în mare alcătuirea unor astfel de grădini. De formă pătrată, înconjurate de un zid de marmură, cuprindeau o vegetaţie exuberantă, bazine înconjurate de statui, puţuri rotunde cu coloane de piatră colorată şi marmură, sculpturi decorative animate de amenajări hidraulice. Grădinile imperiale etalau un fast deosebit, manifestare a puterii suveranului. Decorul lor s-a artificializat, prin folosirea oglinzilor, a arborilor auriţi, a automatelor hidraulice, sub influenţa luxului etalat de grădinile califilor. Astfel se pare că se prezenta şi grădina din Constantinopol a împăratului Theophil, concepută pentru a încânta deopotrivă vederea, auzul şi mirosul, pentru a stârni surpriza şi admiraţia vizitatorului – caracteristici împrumutate de la grădinile orientale.

2.2.2. GRĂDINILE MEDIEVALE ALE EUROPEI OCCIDENTALE

Decăderea Europei occidentale, urmată de intrarea popoarelor germanice din perioada migraţiilor în noua comunitate europeană a acelor timpuri, schimbarea modului de viaţă în epoca feudală, au dus la un regres evident în amenajarea grădinilor. În interiorul cetăţilor şi castelelor fortificate terenul disponibil pentru grădini era foarte limitat şi folosit mai ales în scopuri utilitare. Tradiţia cultivării plantelor s-a păstrat îndeosebi pe lângă mânăstiri. Grădinile monahale cuprindeau, în compartimente geometrice distincte, legume şi pomi fructiferi, plante medicinale şi aromatice şi câteva specii de flori. Deşi, începând din secolul al X-lea horticultura a făcut progrese rapide ca urmare a cruciadelor, care au contribuit la îmbogăţirea sortimentului ornamental cu noi specii aduse din Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze), organizarea grădinilor a rămas tributară schemelor utilitare.

Preocupările unor călugări dominicani de a elabora lucrări scrise despre agricultură, au contribuit la răspândirea cunoştinţelor tehnice şi a celor referitoare la modul de aranjare a grădinilor, stimulând şi interesul pentru crearea acestora. Astfel, Pietro de Crescenzi, în preajma anului 1300, a prezentat modelul programatic al grădinii medievale, care a fost urmat timp de peste două secole în occidentul creştin. Schema generală se baza pe compartimentarea în sectoare separate de cultură: grădina cu pomi fructiferi, arbuşti şi plante ornamentale, grădina de legume şi plante medicinale şi grădina de flori cu funcţie exclusiv ornamentală (fig.6). Grădinile locuinţelor medievale, în general de dimensiuni mici, aveau terenul plan şi erau înconjurate de ziduri. Sectorul decorativ era puţin variat, bazat pe o compoziţie geometrică monotonă, din careuri egale, delimitate de alei de aceeaşi lăţime şi decorate cu flori, trandafiri, gazon, arbuşti tunşi şi garduri vii tunse.

trandafiri, gazon, arbuşti tunşi şi garduri vii tuns e. Fig.6 . Schema grădinii medievale, după Beretta

Fig.6. Schema grădinii medievale, după Beretta, R., 1970

Adesea arta topiară supraîncărca grădinile. În grădinile mici, lipsa arborilor era suplinită prin îmbrăcarea zidurilor împrejmuitoare cu plante agăţătoare sempervirescente, viţă de vie şi trandafiri urcători. În grădinile mai mari, organizate de asemenea geometric, intersecţiile aleilor erau ornamentate cu fântâni sau bazine; uneori erau prezente pergole de lemn acoperite cu viţă, mici pavilioane de lemn; o suprafaţă rezervată arborilor ornamentali (viridariu) era amplasată în partea din spate a terenului. Grădinile nobililor şi cele regale erau mai întinse şi în general compartimentate în curţi geometrice separate prin garduri; ele cuprindeau şi amenajări pentru amuzament (labirint, pavilioane pentru petreceri, menajerie), galerii acoperite cu plante urcătoare înconjurând peluzele rectangulare şi formând promenade care legau diferitele curţi. Renumite erau în Franţa grădinile de la Luvru şi Saint-Pol ale lui Carol al V-lea, realizate în secolul al XIV-lea după programul trasat de Crescenzi. Din punct de vedere al concepţiei peisagistice, cele mai multe grădini medievale ale Europei occidentale se puteau caracteriza ca lipsite de unitatea compoziţională şi viziunea estetică la care ajunseseră grădinile antichităţii greco- romane. Printre unele abateri de la modelul formal medieval se poate menţiona în Franţa marele parc de la Hesdin (940 ha), înfiinţat la sfârşitul secolului al XIII-lea de către Robert II d’Artois, inspirat de grădinile islamice; fastuos şi spectacular, cu numeroase automate hidraulice de grădină, parcul a dăinuit peste 250 de ani, ajungând în secolul al XV-lea un loc de mare prestigiu şi centru politic de întâlnire a diferiţilor diplomaţi din ţările Europei (Marguerite Charageat, 1962). Tot în Evul mediu a apărut un model nou, diferit de schemele lui Crescenzi:

parcul “peisager”, cu scene bucolice şi pitoreşti inovaţie datorată regelui René d’Anjou. La sfârşitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea, el a creat astfel de parcuri lângă Angers şi în Provence. Noul gen de amenajare a fost adoptat şi în Italia, de către familia Medici, dovezi fiind unele fresce şi picturi din acele timpuri.

Se poate conchide că Evul mediu, deşi a fost considerat ca o epocă de regres faţă de antichitatea greco-romană, a însemnat pentru arta grădinilor occidentale o perioadă de acumulări şi de pregătire a evoluţiei profunde a concepţiilor şi modurilor de expresie a acestora în secolele următoare.

2.2.3. GRĂDINILE ISLAMICE

Ca urmare a cuceririlor arabe, impulsionate de noua religie, islamul, începând din secolul al VII-lea e.n. a luat fiinţă un mare imperiu, din Himalaia până în Pirinei, depăşind ca întindere vastul teritoriu al imperiului roman din perioada sa de apogeu. Civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor care au intrat sub incidenţa sa. În perioada secolelor VIII XI, când Europa încă suferea de pe urma invaziilor barbare, cuceritorii arabi, ajunşi în Spania şi Sicilia, au avut un rol recunoscut în Occidentul medieval european, prin dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, comerţului, ştiinţelor, literaturii şi artelor. Asimilând elemente din civilizaţia popoarelor supuse, arabii au preluat în arta grădinilor concepţia amenajării şi tehnica ceramicii din Persia, tehnica irigării şi folosirii apei în scopuri ornamentale din Egipt, cunoştinţele agricole de la romani. Grădinile arabe, la început de influenţă orientală predominant persană, au căpătat apoi un specific propriu. Tendinţa islamicilor către viaţa intimă a imprimat grădinilor lor un caracter închis, familial. Locuinţele mici aveau o singură grădină, iar cele mai mari o suită de grădini, formând curţi interioare (patio) de formă regulată şi amenajate fiecare cu fizionomia sa proprie. Sub influenţa tradiţiei persane şi a religiei mahomedane, grădina era împărţită în patru părţi egale; dacă spaţiul permitea, compartimentarea se realiza prin întretăierea a două canale cu apă. De altfel, apa era nelipsită din compoziţie, fie închisă în bazine fie susurând în vasce sau fântâni arteziene, toate legate între ele prin mici canale de teracotă sau pavate cu marmură.

O particularitate a acestor grădini era ornamentaţia bogată, strălucitoare, cu

modele geometrice sau în “arabescuri” din ceramică smălţuită, diferit colorată a vascelor, bazinelor, băncilor, zidurilor, pereţilor de fundal, suplinind absenţa sculpturilor, interzise de religia mahomedană. Irigarea, atît de necesară în zonele toride, era asigurată după modelul grădinilor

antice orientale, prin adâncirea terenului faţă de nivelul aleilor şi canalelor, permiţînd o inundare periodică a acestuia; diferenţele de nivel erau disimulate cu borduri de buxus sau de mirt, tunse la o înălţime convenabilă. Vegetaţia cuprindea chiparoşi, citrice, buxus, mirt, magnolii, adesea în aranjament liber, independent de forma geometrică a compartimentelor. Mici plante decorau vasele aşezate pe parapete şi pe bordurile bazinelor; utilizarea florilor era limitată. Decorul realizat constituia o ambianţă intimă, plină de farmec şi personalitate. Pe lângă marile palate, grădinile erau mai mari şi etalau gustul califilor pentru decorul feeric, artificializat uneori prin prezenţa unor bazine argintii (strălucire dată de mercur sau de staniu), arbori aurii sau argintii (placaţi cu aramă aurită sau din argint masiv), lăsând să tâşnească jeturi de apă sau purtând păsărele aurii şi argintii, animate hidraulic. Astfel erau vestitele grădini Alkatai de lângă Cairo şi cea de la Palatul Arborelui”, la Bagdad (Marguerite Carageat, 1962).

Şi în celelalte provincii ale imperiului arab, pe teritoriul Africii de nord, mai

târziu în Spania, arta grădinilor islamice a dat naştere la frumoase amenajări, dintre care unele, în parte reconstituite, s-au păstrat până în zilele noastre.

2.2.4. GRĂDINILE ARABE DIN SPANIA

În Europa medievală, cu o artă a grădinilor modestă, fără realizări remarcabile,

grădinile Spaniei ocupă un loc aparte.

Palatele Alhambra şi Generalife (Foto color 2) din Granada şi Alcazar din Sevilla, construite în secolele XIII - XIV e.n., în timpul dominaţiei arabe, uimesc şi astăzi prin frumuseţea grădinilor lor.

arabe, uimesc şi astăzi prin frumuseţea grădinilor lor. Fig.7. Planul grădinilor Palatului Generalife, după

Fig.7. Planul grădinilor Palatului Generalife, după Moreux, J.C., 1937

Aceste grădini formează compoziţii de sine stătătoare, pe care vizitatorul le descoperă pe rând. Unele sunt tipice patio (curţi interioare clădirilor); altele, situate în

afara palatelor, sunt înconjurate de ziduri şi etalează aranjamente geometrice regulate, însă nu riguros simetrice, ci adaptate formei şi mărimii terenului disponibil sau reliefului modelat în terase plane (fig.7). Ele impresionează fie prin simplitate şi sobrietate plină de eleganţă, fie prin farmecul rezultând din îmbinarea măiestrită a vegetaţiei cu folsirea plină de fantezie a apei, animată de jeturi ţâşnind din fântâni, vasce, canale sau alcătuind oglinzi calme. Decorul personalizează fiecare grădină. Chiparoşi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii, leandri, laur, agave într-o dispunere mai puţin riguroasă, sunt situaţi adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns. Când grădinile sunt mai întinse (Alcazar) este adoptată maniera arabă de divizare a spaţiului în sectoare separate, distincte prin arajament, unde compartimentările cu buxus au modele diferite. Aleile principale au pe mijloc canale cu apă, care reflectă siluetele chiparoşilor şi palmierilor, iar la intersecţii sunt amplasate mici bazine hexagonale sau octogonale. Grădinile patio spaniole, deşi precedate în istorie de formele întâlnite la popoarele orientale, la greci şi la romani, reprezintă o contribuţie a Spaniei medievale la arta modernă a grădinilor.

2.3. GRĂDINILE EXTREMULUI ORIENT

Civilizaţia străveche a Chinei şi cea mai puţin veche a Japoniei au urmat alte drumuri în arta grădinilor, după concepţii cu totul specifice, care, deşi s-au revelat foarte târziu occidentului, au avut o anumită contribuţie în evoluţia grădinilor din Europa secolelor XVIII şi XIX, dar şi în formarea unor concepţii ale artei moderne a grădinilor.

2.3.1. GRĂDINILE CHINEZEŞTI

În China, arta grădinilor, ca reflectare pregnantă a cultului naturii, s-a dezvoltat din vechime, în strânsă legătură cu religia. Filozofia daoistă (începând din sec. IV î.e.n.) şi mai târziu budismul (începând din sec. I - II e.n.) îndeamnă la reîntoarcerea omului la starea naturală, în comuniune perfectă cu universul, pentru dobândirea liniştii sufletului, a păcii divine şi atingerea perfecţiunii morale şi în final, a nemuririi. În consecinţă, religia a impulsionat crearea grădinilor şi găsirea cadrului natural propice vieţii spirituale în raport intim cu elementele naturii. În timpul dinastiei Han (sec. II - I î.e.n.), pe domeniile împăraţilor s-au amenajat grădini de plăcere, imaginate ca paradisuri ale nemuritorilor, în care se regăseau toate creaţiile naturii - munţi, ape, plante şi animale - alcătuind un loc al bucuriilor (plimbare, odihnă, vânătoare). În ambianţa naturală a acelor parcuri antice, împăraţii şi nobilii chinezi practicau exerciţii yoga şi foloseau anumite elixiruri secrete, în speranţa atingerii nemuririi. Grădinile monahale Arta grădinilor a cunoscut o mare dezvoltare pe lângă mânăstiri (sec. IV, V e.n), impulsionată de noua religie, budismul. Aşezămintele monahale s-au ales în situri naturale remarcabile prin frumuseţe; acolo s-au creat parcuri naturale, adăugând peisajulului expresiile simbolice ale filozofiei: un motiv al acestor amenajări era "coliba ermitului", un pavilion rezervat meditaţiei, situat pe un mic munte, fie în pădure, fie pe malul unui lac - o expresie a comuniunii filosofului cu natura. În secolele VIII - IX, perioada de apogeu a civilizaţiei chineze (dinastia Tang), parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au ajuns la o mare strălucire. Munţi, lacuri, râuri, ca elemente primordiale ale naturii, făceau parte din peisajul grădinii, realizat cu multă inventivitate. Crearea munţilor şi a maselor stâncoase era legată de concepţia filosofică că acestea reprezintă scheletul pământului, după cum apele erau considerate a fi arterele pământului. În consecinţă, relieful grădinilor era variat -

natural sau modificat - formând coline, masive stâncoase (simbolizând munţii) şi văi; rocile cu forme bizare şi patinate de vreme, nelipsite în grădinile chineze, alcătuiau tuneluri, grote, cascade, bordau malurile torenţilor (fig.8). Uneori, când izvoarele naturale lipseau, albia pârâului şi cursul de apă erau sugerate cu ajutorul rocilor şi al nisipului.

de apă erau sugerate cu ajutorul rocilor şi al nisipului. Fig.8. Grădină chinezească, după Sonea, V.

Fig.8. Grădină chinezească, după Sonea, V. şi al., 1979

Apa, sub formele ei peisagistice întâlnite în natură, constituia un element compoziţional de mare imporatnţă, pus în valoare atât prin alcătuirea măiestrită a reliefului, cât şi prin dispunerea plantaţiilor. Vegetaţia ocupa un rol secundar în compoziţie şi era supusă ideii de simbol al relaţiilor interumane sau ale omului cu natura: prunii, foarte îndrăgiţi în China, erau consideraţi vestitorii renaşterii naturii, pinii simbolizau forţa caracterului, piersicii ornamentali - paradisul, bambusul - prietenia, lotusul - puritatea spirituală şi înălţarea

sufletească etc. Dintre flori erau nelipsite crizantemele şi bujorii, dispuşi în grupuri mari.

Reunite în acelaşi teritoriu, dar aranjate în spaţiu cu multă ingeniozitate, vizitatorului i se înfăţişau secvenţe de peisaj care trezeau fie impresii de măreţie fie sentimente de veselie şi chiar de groază. Potecile care străbăteau peisajul cu caracter natural aveau un traseu neregulat, care excludea linia dreaptă, dar perfect adaptat funcţiei de conducere de la un punct de interes la altul, pentru descoperirea treptată a priveliştilor sau scenelor "surpriză". Ele nu aveau aparenţa unui desen elaborat, ci se integrau perfect aspectelor şi formelor naturale. În epoca feudală, sub dinastiile Song (sec. X - XIII) şi Ming (sec. XIV - XVII) şi până în timpurile moderne, grădinilor li s-au adăugat diferite elemente constructive ca pavilioane, chioşcuri, pagode, poduri arcuite, galerii de trecere între pavilioane şi chioşcuri, ziduri de împrejmuire cu porţi ornamentale (caracteristice erau cele asemănătoare unor ferestre circulare sau derivate de la cerc, tăiate în zid, prin care se zărea ca într-un tablou, un arbore sau un grup de roci) (Foto color 3). Scrierile, picturile şi gravurile atestă frumuseţea deosebită a grădinilor chinezeşti. Renumele lor a ajuns şi în occident, începând cu Marco Polo (sec. XIII). În arta grădinilor din sec. al XVII-lea, ca urmare a contactelor occidentului cu extremul orient, a apărut influenţa grădinilor italiene şi franceze: unele parcuri imperiale s-au amenajat în parte după modelul acestora (parcul Palatului de Vară -sec. XVIII) (Foto color 4). Deşi în decursul timpului, în China au pătruns elemente ale culturii şi civilizaţiei altor popoare - din India, Persia, lumea islamică şi ulterior din Europa medievală şi renascentistă - arta grădinilor chineze şi-a format şi păstrat până în prezent caracteristici proprii (fig.9), subordonate concepţiei de creare a peisajului după modele oferite de natură. Ea a influenţat arta grădinilor din Japonia şi alte ţări

apropiate, iar în Europa a contribuit la crearea stilului peisager al grădinilor engleze (sec.al XVIII-lea).

peisager al grădinilor en gleze (sec.al XVIII-lea). Fig.9. Grădina Perfectei Străluciri (Yuan Ming Yuan),

Fig.9. Grădina Perfectei Străluciri (Yuan Ming Yuan), după Simonds, J.O., 1967

Şi în domeniul horticol, China a constituit sursa a numeroase specii aduse în Europa, îmbogăţind sortimentul ornamental (piersicul, portocalul, caisul, lămâiul, crizantema, camelia, azaleea, bujorul ş. a.).

2.3.2. GRĂDINILE JAPONEZE

Influenţa Chinei a pătruns în Japonia începând din secolul al VII-lea e.n., transmiţându-i şi cultul grădinilor, care a fost asimilat şi apoi personalizat, devenind o artă naţională, cu o inconfundabilă originalitate.

În capitalele ţării, Nara şi apoi din secolul VIII, Kyoto, s-au creat primele grădini imperiale, amintind, la scară mai mică, concepţia parcurilor peisagere chinezeşti. Stimulată de religie, mai ales de doctrina zen, o formă a budismului care îndeamnă către simplitate şi dragoste de natură, arta grădinilor a cunoscut o mare dezvoltare şi un mare rafinament, relevante fiind îndeosebi grădinile templelor (Foto color 5). În secolele XIV - XVI s-au construit numeroase temple ale sectei Zen şi reşedinţe ale shogunilor, care aveau ca element preponderent peisajul grădinii, clădirile fiind astfel concepute încât păreau a fi o componentă a acestuia (fig.10).

încât păreau a fi o componentă a acestuia (fig.10). Fig.10. Grădină japoneză, după Nitschke, G., 2003

Fig.10. Grădină japoneză, după Nitschke, G., 2003

Arta grădinilor era guvernată de simbolism filozofic. Folosind toate elementele din natură, ea le supunea anumitor reguli compoziţionale şi sensuri simbolice, legate de mituri străvechi, dintre care unele erau preluate din China.

Munţi, coline, un lac cu insule, un pârâu cu cascadă, stânci colţuroase, pietre rotunjite, nisip, pietriş, arbori şi arbuşti, diferite plante şi flori erau folosite diferenţiat (fig.11) fie pentru reconstituirea unui peisaj complet, la o scară redusă, fie pentru crearea anumitor scene de peisaj: grădină montană, grădină de muşchi, grădină aridă (Foto color 6,7,8). Multe din grădinile japoneze, prin aranjamentul apelor şi rocilor, sugerază peisajul ţării, constituit din insule cu munţi şi oceanul care le înconjoară.

din insule cu munţi şi oceanul care le înconjoară. Fig.11. Plan de g rădină japoneză ,

Fig.11. Plan de grădină japoneză, după Nitschke, G., 2003

Fig.12. Vila Imperială Katsura, după Moore., Ch. şi al., 2000 În grădinile mari (fig.12) erau

Fig.12. Vila Imperială Katsura, după Moore., Ch. şi al., 2000

În grădinile mari (fig.12) erau prezente şi elemente construite: poduri, pavilioane, lanterne de piatră (după modelul corean), ansambluri decorative din coloane de lemn. Anumite grădini erau concepute pentru ceremonialul ritual al ceaiului; mai mici şi mai intime, acestea sunt alcătuite din mai multe secţiuni, pe care vizitatorul le parcurge succesiv. Decorul mai sobru şi special constituit pentru a induce starea spirituală pregătitoare ceremoniei cuprinde plante sempervirescente, roci, pietre rituale, garduri şi porţi interioare; în ultima secţiune este amplasat pavilionul tradiţional. Aleile lipsind, erau suplinite prin pasaje din pietre dispuse la distanţe convenabile. Pietrele de păşit, aşezate mai sus decât terenul, pentru a feri de călcare

muşchiul verde, reprezintă unul din elementele preluate de arta europeană a grădinilor. Ca şi în China, sub influenţa picturii, au apărut mici grădini aride, desenate de artişti de prestigiu; ele erau destinate contemplării din interiorul clădirii sau de pe verandă (grădini “vizuale”). Dominant alcătuite din material inert, ele sugerau prezenţa apei. O întindere plană de nisip alb desenat cu vălurele, în care erau implantate câteva roci masive, creea iluzia unui lac; cu aceleaşi mijloace, alte grădini aride puteau reda scene de peisaj montan cu pârâiaşe sau chiar animale înotând într-un curs de apă. Păstrându-se această tradiţie, astfel de compoziţii se pot admira şi astăzi în Japonia. Unul dintre cele mai caracteristice exemple îl reprezintă grădinile templului Daisen-in (Foto color 7), dintre care cea mai mică (9 x 4,5 m), este un tablou tridimensional cu peisaj de munte. Arta grădinilor japoneze este guvernată de anumite principii şi reguli; ea a fost practicată în decursul timpului de anumiţi grădinari, desenatori speciali, unii călugări Zen, devenind o meserie artistică. În grădinile japoneze vegetaţia era perfect integrată peisajului; cireşi japonezi, legaţi de cultul religios, pini, ienuperi, arbuşti de ceai, camelii, azalee, bambus (Foto color 9, 10), fac parte din decorul vegetal tradiţional alături de numeroase specii de flori, ferigi, muşchi. În aranjamentul spaţial al grădinilor s-au introdus şi arbuşti modelaţi prin tundere (camelii, azalee, buxus) ale căror forme rotunjite, ovalizate, etajate, combinate în variate compoziţii volumetrice, sugerează elemente inerte ale peisajului (roci, munţi); mase de arbuşti supuse tunderii simbolizează formele valurilor mării sau peisaje colinare. Cultul naturii s-a manifestat şi în crearea grădinilor miniatură, modelate în cutii sau pe paltouri de bronz sau porţelan şi destinate decorării interioarelor. Peisaje miniaturale erau realizate cu pietre, nisip, lut, materiale artificiale pictate, un ochi de apă cu un peştişor roşu, poduleţe, arbori pitici.

Grădinile miniaturale au existat cu mult înainte la persani (confecţionate din ceară pictată) şi apoi la grecii antici. Dorinţa de a aduce natura în locuinţe, atât de pregnantă la japonezi, legată şi de simbolismul religios, a determinat dezvoltarea tradiţiei aranjării florilor (expoziţiile Ikebana datează din 1425) şi a culturii arborilor pitici (bonsai). Începând din secolul al XVII-lea crearea grădinilor a devenit o ocupaţie profesională a desenatorilor şi grădinarilor mai ales în noul oraş Yedo (Tokyo), imporatant centru politic şi cultural. Au apărut primele grădini publice (Foto color 11), caracterul general al amenajărilor fiind mai detaşat de semnificaţiile religioase. Abolirea feudalismului în Japonia (1868), urmată de transferarea capitalei imperiale de la Kyoto la Tokyo, a dus la sacrificarea unor vechi grădini pentru construirea unor clădiri administrative, dar în acelaşi timp la crearea altora şi a câtorva parcuri publice. Tradiţia artei japoneze s-a păstrat, grădinile devenind însă mai funcţionale; în peisajul parcurilor a apărut gazonul, introdus din moda occidentală. Farmecul deosebit şi specificul grădinilor japoneze a trezit ecouri în arta grădinilor din Europa, prin apariţia unor grădini sau a unor sectoare de grădină imitând stilul acestora; anumite elemente au fost preluate în arta modernă a grădinilor.

2.4. ARTA GRĂDINILOR ÎN PERIOADA RENAŞTERII ŞI BAROCULUI

Renaşterea a reprezentat o perioadă de mare înflorire a culturii şi civilizaţiei europene; fondată în principal pe reluarea idealurilor antichităţii clasice, ea s-a manifestat în toate domeniile - litere, arte, arhitectură, ştiinţe - Leagănul Renaşterii a fost Italia (secolele XV şi XIV), de unde a iradiat apoi în restul Europei. Renaşterea s-a manifestat şi în domeniul artei grădinilor; desprinzându-se treptat de modelele evului mediu (fig.13), grădinile europene au evoluat în direcţia reconsiderării realizărilor civilizaţiei antice greco-romane.

Fig.13. Grădină desenată de J. V. de Vries – tranziţie către Renaştere, după Fouquier, M.,

Fig.13. Grădină desenată de J. V. de Vries tranziţie către Renaştere, după Fouquier, M., Duchêne, A., 1914

Această nouă orientare a apărut întâi în regiunea Florenţei (Toscana), promovată de umanişti în cursul secolului al XV-lea, culminând apoi în timpul secolului al XVI-lea. Din Italia, noile concepţii au fost preluate în Franţa, care ulterior şi-a creat propria artă clasică a grădinilor. Maniera italiană ca şi cea franceză au revoluţionat grădinile Europei, creând adevărate mode.

2.4.1. GRĂDINILE ITALIENE ALE RENAŞTERII

Reînvierea tradiţiilor antice greco - romane în arta grădinilor din Italia se datorează activităţii unor literaţi, arhitecţi, artişti şi teoreticieni, transpuse apoi în realizări concrete.

Cele dintâi creaţii ale Renaşterii în arta grădinilor (secolul al XV-lea) au

apărut în zona Florenţei şi s-au datorat principilor Medici şi unor arhitecţi în serviciul acestora (vilele Medici de la Carregi şi Fiesole). La începutul secolului al XVI-lea, Bramante, prin sistematizarea grădinii Belvedere de la Vatican şi apoi Raffael, prin proiectarea grădinilor de la Villa Madama lângă Roma, au iniţiat principii arhitecturale urmate şi apoi dezvoltate în creaţiile lor de către numeroşi arhitecţi. Reluând tradiţia vilelor romane, relevată de textele istorice şi de vestigiile arheologice, moda vilelor suburbane s-a răspândit în întreaga Italie şi, în consecinţă, arta grădinilor s-a dezvoltat şi s-a desăvârşit, dând naştere la cele mai strălucitoare creaţii ale Renaşterii. Principiile de amenajare ale grădinilor antice - simetria, organizarea arhitecturală a spaţiilor, legătura dintre clădire şi grădină prin elementele decorative construite, prezenţa sculpturilor, utilizarea vegetaţiei tunse, au fost adoptate şi recreate, într-un stil original care caracterizează grădinile italiene. Din epoca Renaşterii secolului XVI-lea se păstrează şi astăzi unele din cele mai frumoase realizări în arta grădinilor: Villa Lante din Bagnaia (arhitect Vignola) (Foto color 12), Villa d'Este la Tivoli (arhitect Pirro Ligorio) (fig.16), Villa Medici în Roma (arhitect Ammannati), grădina palatului Farnese din Caprarola ( arhitect Vignola) ş.

a.

În toate aceste grădini, cu suprafeţe nu prea mari, delimitate de ziduri, clădirea principală (palatul, vila) participă la ordonarea generală a compoziţiei. Fiind amplasate în cele mai multe cazuri pe terenuri cu relief în pantă sau accidentat, grădinile au fost amenajate în terase succesive (opt la Villa d'Este, cinci la Villa Lante -fig.14 şi 15, două la Villa Medici), cu forme geometrice regulate, susţinute de ziduri ornamentate şi legate prin scări şi rampe.

Fig.14. Villa Lante, după Berreta, R., 1960 Fig.15. Villa Lante, plan şi secţiune, după Berreta,

Fig.14. Villa Lante, după Berreta, R., 1960

Fig.14. Villa Lante, după Berreta, R., 1960 Fig.15. Villa Lante, plan şi secţiune, după Berreta, R.,

Fig.15. Villa Lante, plan şi secţiune, după Berreta, R., 1960

Sistematizarea etajată este subordonată unei axe principale de perspectivă în sensul descendent al pantei; în lungul axei şi pe terase se desfăşoară partere decorate cu desene din buxus şi forme tunse, bazine cu jocuri de apă, canale, cascade, fântâni, statui, vase ornamentale, balustrade şi parapete ornamentale cu vasce şi statui.

balustrade şi parapete ornamentale cu vasce şi statui. Fig.16. Villa d’Este – Tivoli, după Magnili o

Fig.16. Villa d’Este – Tivoli, după Magnilio Calcagno, A.,1983

Axe secundare de perspectivă sunt dirijate de-a lungul aleilor rectilinii, către alte elemente care captează interesul vizitatorului şi aduc varietate decorului. Statuile şi fântânile, de cele mai multe ori, sunt legate de reprezentarea alegorică a unor mituri antice. Vegetaţia este tratată de asemenea arhitectural, subordonându-se compoziţiei geometrice: arbori plantaţi în linie, ziduri verzi, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti

modelaţi în forme geometrice ce alcătuiesc un decor armonios organizat, care încântă prin jocul de volume. Sunt preferate speciile cu frunze persistente, ca pini, chiparoşi, stejari meridionali şi arbuşti care se pot modela prin tundere (tisă, buxus, mirt). Lauri, lămâi, portocali plantaţi în vase, aduc variaţia de culoare în aceste grădini, în care florile par absente. Ele sunt concentrate într-o mică grădină "secretă", în vecinătatea vilei. La Villa d'Este dispunerea vegetaţiei înalte (ziduri verzi, mase aliniate de arbori din care se ridică zvelte siluetele chiparoşilor) dirijează liniile de vedere în perspective înguste, asigurând prin parcurgerea aleilor efectul "surpriză" al descoperirii treptate a detaliilor compoziţiei. Ceea ce încântă în mod deosebit în grădinile italiene ale Renaşterii este bogăţia apelor care murmură continuu, aduc mişcare şi răcoresc atmosfera. De exemplu, la Villa d'Este, ele sunt dirijate pe pante, însoţesc aleile în canale înguste sau cascade cu trepte, alimentează fântânile, formând jeturi şi jerbe de apă de o mare frumuseţe şi varietate, ajung în mari bazine unde alcătuiesc din nou cascade sau ţâşnesc într-o feerie de jeturi, cum este vestita orgă de apă (Foto color 13). În secolul al XVII - lea grădinile renascentiste au evoluat sub influenţa stilului baroc, care apăruse în arhitectură. Principiile esenţiale de creare a grădinilor s-au menţinut, însă în compoziţia arhitecturală, guvernată de echilibru şi simetrie se observă atenuarea schematismului rigid, după criterii ortogonale, caracteristic secolului al XVI-lea. Traseele rectilinii sunt îmbinate cu linii ample, curbe. S-a renunţat la excesiva disciplinare a arborilor lăsându-i să se dezvolte liber, ceea ce a contribuit la o mai bună legătură cu peisajul ambiant. Dimensiunile grădinilor s-au mărit, tinzînd către transformarea în parcuri. S-au multiplicat liniile vizuale, peisajul exterior participând în măsură mai mare la organizarea compoziţiei.

Şi în ornamentaţia grădinilor au apărut schimbări, reflectând gustul pentru bogăţia decorului şi pentru efectele pitoreşti şi scenografice specifice epocii barocului. Formele geometrice mai sobre ale decorului vechilor grădini au cedat locul elementelor ornamentale cu contururi mai dulci. Au apărut grotele artificiale, fântânile cu stânci, şi "teatrele de apă" - compoziţii arhitecturale în care se asociază statui, roci şi apă în mişcare (jocuri hidraulice şi muzicale), integrate într-o construcţie decorativă cu nişe (având de obicei şi funcţia de zid de sprijin). Acestei perioade îi aparţin numeroase creaţii, printre care grădinile vilelor Doria Pamphili (Roma), Aldobrandini (Frascatti) (Foto color 14), grădinile Boboli (ale palatului Pitti din Florenţa), Gamberaia (lângă Florenţa - foto color 15), Garzoni

), Gamberaia (l ângă Florenţa - foto color 15), Garzoni Fig.17. Villa Garzoni, plan, după Berreta,

Fig.17. Villa Garzoni, plan, după Berreta, R., 1970

(Collodi) (fig.17), Isola Bella (insulă în lacul Maggiore, amenajată în 9 terase) (Foto color 16, 17) şi multe altele, impresionante prin unitatea şi armonia de ansamblu şi prin strălucirea şi varietatea decorului, înnobilat de numeroase opere de artă.

2.4.2. GRĂDINILE ŞI PARCURILE BAROCE FRANCEZE

Influenţa grădinilor italiene s-a manifestat în Franţa prin reînnoirea decorativă şi prin trezirea interesului pentru spiritul antic în arta grădinilor. Primele grădini realizate în Franţa de un arhitect italian, la începutul secolului al XVI-lea la castelele Amboise, Blois şi Gaillon nu au adus ca noutăţi în sistematizarea planurilor decât terasarea terenului (cu diferenţe mici de nivel, întrucât relieful era mai puţin accentuat şi chiar plan, comparativ cu cel al grădinilor italiene), în schimb au îmbogăţit şi diversificat ornamentaţia cu fântâni de marmură, modele noi ale parterelor. Schimbarea concepţiei medievale a grădinilor franceze a fost iniţiată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de artişti francezi, cunoscători ai primelor grădini ale Renaşterii italiene. Până în acea perioadă, domina încă modelul castelelor franceze cu ziduri de fortificaţie şi canal de apă defensiv, grădina fiind situată în incintă. Cu timpul, dispărând fortificaţiile, spaţiul grădinii s-a lărgit, dar în multe cazuri canalele s-au păstrat, atât cu funcţie decorativă cât şi utilitară (pentru drenare), devenind apoi una din trăsăturile specifice parcurilor franceze ale Renaşterii. Săparea canalelor de mari dimensiuni a furnizat pământul necesar pentru construirea de terase, ca poziţii avantajate de observare a parterelor (Marguerite Charageat,1962). Noile tendinţe s-au concretizat în primele mari grădini create în secolul al XVI- lea de către Du Cerceau la castelele Verneuil şi Charleval, de la care se păstrează documentaţia grafică şi de către Delorme la castelele Anet şi Chenonceaux.

Coeziunea arhitectonică între clădiri şi grădină, sistematizarea compoziţiei în funcţie de un ax dominant reprezentat de o alee centrală, modelarea terenului în terase largi, cu partere decorate cu flori, prezenţa canalelor ca elemente ale compoziţiei - sunt câteva trăsături importante care ulterior vor fi dezvoltate. În perioada de început a barocului a apărut tipul de parter cu broderie de buxus, înlocuind desenele geometrice regulate folosite până atunci de maeştrii italieni. Acestă inovaţie, datorată familiei de decoratori de grădini Mollet, a fost introdusă în secolul al XVII-lea în noile amenajări, devenind apoi o trăsătură importantă în ornamentaţia parterelor, adoptată şi în grădinile italiene. Creaţiile importante ale primei jumătăţi a secolului al XVII-lea sunt cele de la castelele Tuileries, Fontainebleau, Saint-Germain şi grădina Luxembourg din Paris. Tratatele de artă a grădinilor care au apărut în această perioadă (Mollet şi Boyceau), formarea de artişti specializaţi, ca şi realizările menţionate, reprezintă progrese de seamă, care au pregătit epoca de mare strălucire a şcolii franceze, a creaţiilor lui Le Nôtre în timpul domniei lui Ludovic al XIV - lea. În perioada barocă, fastul şi strălucirea vieţii de curte au avut drept cadru nu numai palatele somptuoase ci şi grădinile şi parcurile acestora, care au devenit locul de desfăşurare a serbărilor grandioase, menite să impresioneze şi să reflecte măreţia şi puterea monarhului şi ale nobilimii franceze. Artişti de seamă ai vremii arhitecţi, pictori, sculptori – au fost angajaţi în realizarea scenografică a grădinilor, în crearea de decoruri bogate pentru astfel de serbări în aer liber. Statui, bazine, fântâni, vase de o mare frumuseţe şi valoare artistică, create după teme alegorice, inspirate din mitologia greco-romană, au înnobilat spaţiile ordonate de dispunerea geometrică regulată a plantaţiilor. Figură proeminentă între peisagiştii epocii “regelui soare”, Le Notre a dus la apogeu grădina franceză, printr-o mare ştiinţă şi abilitate de a modela spaţiile şi de a “pune în scenă” perspectivele.

Principiile compoziţionale ale lui Le Nôtre reflectă clasicismul antic transformat de geniul său novator într-o concepţie originală ale cărei principale contribuţii sunt: stabilirea unor mari proporţii ale compoziţiei de ansamblu şi ale perspectivei dominante; ordonarea grădinii după norme arhitectonice, în care sunt cuprinse atât modelarea terenului cât şi mari volume vegetale constituite din mase de

arbori; realizarea unităţii de ansamblu prin diversitatea şi nu prin identitatea părţilor componente; introducerea de mari suprafeţe plane de apă (bazine, canale) cu funcţie

de reflectare a luminii. Le Nôtre a creat parcuri monumentale ca Vaux - le – Vicomte (Foto color

18,19, 20), Versailles (Foto color 21,22,23), Chantilly (fig. 18), Saint - Cloud, Sceaux,

a resistematizat grădinile Tuilleriers, Fontainbleau, Saint-Germainen Laye,

amenajări care, cu unele schimbări inerente trecerii timpului, şi-au păstrat frumuseţea până în prezent (de Ganay, E., 1968).

.

frumuseţea până în prezent (d e Ganay, E., 1968). . Fig.18. Parcul Palatului Chantilly, după Pizzoni,

Fig.18. Parcul Palatului Chantilly, după Pizzoni, F.,1999

Caracterizarea stilului baroc al parcurilor franceze Măreţia parcurilor franceze rezultă din tratarea arhitecturală a compoziţiei, desfăşurată pe spaţii vaste. Capul de compoziţie îl constituie palatul, situat în poziţie dominantă. Unitatea de ansamblu se realizează prin ordonarea geometrică a părţilor componente faţă de o axă dominantă centrală, care este perspectiva principală, pornind de regulă de la palat şi dezvoltându-se pe o mare distanţă în profunzimea peisajului creat Perspectivele secundare, perpendiculare pe cea dominantă, devin axe de compoziţie subordonate. Terenul este modelat în terase largi, cu denivelări mici, însoţite de elemente constructive specifice (ziduri de sprijin, rampe, scări, balustrade), racordate cu suprafeţe plane, orizontale şi înclinate pe care sunt realizate compoziţii geometrice. Perspectivele măiestrit conduse şi încadrate urmează direcţiile dominante de modelare a reliefului, întâlnind în zonele orizontale întinse oglinzi de apă, bazine şi canale. În organizarea generală, simetria faţă de axe se realizează atât prin identitatea perfectă a elementelor care compun o anumită “scenă” (de exemplu, marile partere) cât şi prin echilibrarea unor amenajări diferite, când acestea nu sunt cuprinse în acelaşi câmp vizual (de exemplu, “boschetele” parcului), imprimând mai multă variaţie ansamblului. În vecinătatea palatului spaţiile sunt degajate, scoţând în evidenţă impozanţa edificiului şi permiţând o vizibilitate bună asupra grădinilor care se desfăşoară în preajma lui. Acestea sunt constituite din partere bogat decorate cu flori, borduri sau broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuşti sempervirescenţi modelaţi în forme geometrice, cărora li se asociază piese decorative arhitecturale şi plastice reprezentative pentru arta barocă (fântâni, bazine, statui, vase). Vegetaţia înaltă este supusă concepţiei arhitecturale a parcului. Dispunerea regulată a plantaţiilor arborescente subliniază grandoarea compoziţiei. Spaţiile deschise, cuprinzând partere decorate cu vegetaţie de talie joasă, fac trecerea spre

parcul propriu-zis, alcătuit din mari volume vegetale geometrizate. Acestea ecranează vederea asupra sistematizărilor interioare secundare şi lasă cale liberă perspectivei principale şi celor transversale, încadrate cu aliniamente de arbori cu coroanele tunse în forme geometrice sau alcătuind ziduri verzi. Parcul, bine arborizat, este străbătut de alei rectilinii, în reţea geometrică, conducând spre amenajări diferite ca factură: spaţii delimitate de ziduri verzi (“boschetele” parcului ) şi decorate cu spectaculoase fântâni cu jocuri de apă, rocării, frumoase bazine cu grupuri sculpturale, colonade, treiaje, care le conferă eleganţă şi rafinament artistic, reprezentând totodată nota de fantezie şi varietate a acestor compoziţii maiestuos disciplinate. Toate elementele ornamentale, realizate în manieră barocă, sunt de o mare valoare estetică. Faţă de grădinile italiene, ele sunt dispuse mai rar, în acord cu vastitatea spaţiilor, sporind impresia de măreţie şi fast spectacular.

2.4.3. DEZVOLTAREA GRĂDINILOR CLASICE

Şcoala italiană a Renaşterii şi apoi şcoala franceză, cu aportul ei deosebit în sistematizarea arhitecturală a compoziţiei şi în îmbogăţirea decorului (introducerea florilor în ornamentaţia parterelor, a canalelor de mari proporţii şi a oglinzilor de apă ş. a.) au dus la dezvoltarea rapidă a artei grădinilor în întreaga Europă occidentală după jumătatea secolului al XVII-lea. Noile parcuri şi grădini au adoptat la început maniera italiană iar apoi pe cea franceză. O contribuţie însemnată a avut-o apariţia unor tratate asupra principiilor şi normelor grădinii franceze, dintre care cel mai important se datorează lui D'Argenville (începutul sec. al XVIII-lea). Arhitecţi italieni şi francezi (dintre care unii erau elevi şi discipoli ai lui Le Notre) au fost invitaţi să conceapă şi să amenajeze parcuri şi grădini în diferite ţări ale

Europei. Creaţiilor lor li s-au adăugat cele ale arhitecţilor autohtoni care au adoptat aceste maniere de compoziţie. Având la bază concepţii comune, cele două tipuri de grădini arhitecturale au generat soluţii adaptative, reunite sub numele de grădini clasice. Realizări mai importante ale secolului al XVIII-lea, admirate şi astăzi, sunt:

în Germania - parcurile Wilhelmshöhe (lângă Kassel, model italian), Herrenhausen (lângă Hannovra, renaştere italiană cu influenţă barocă franceză) (Foto color 24), Charllotenburg (Berlin, model francez – foto color 25), Nymphenburg (München, model francez), Sanssouci (Potsdam, renaştere italiană); în Austria - parcul Schönbrunn (Viena, clasic); în Rusia - parcul Petrodvoreţ (lângă Leningrad, model francez – foto color 26); în Anglia - grădinile de la Whitehall (manieră italiană), Saint-James Park şi grădinile Greenwich (model francez), Hampton Court (model italian şi apoi francez – foto color 27,28), parcul Chatsworth (clasic); în Spania - grădinile La Granja (lângă Segovia, model francez – foto color 29). În Italia, cu unele excepţii din nordul teritoriului, s-a menţinut tradiţia proprie:

cea mai importantă creaţie din sec. al XVIII-lea este parcul Reale din Caserta (lângă Napoli). În secolul al XIX-lea creaţiile în stil clasic au fost puţine. În Anglia, unde se instaurase stilul peisager, s-a semnalat o timidă reîntoarcere la formele derivate ale renascentismului (parcul Shrubland). Arhitecţi francezi au restaurat după iniţiala lor concepţie clasică parcul Vaux - le - Vicomte (Franţa) şi grădinile castelului Blenheim (în Anglia, anterior transformate de Brown în manieră peisageră).

2.5. GRĂDINILE PEISAGERE

2.5.1. GRĂDINILE ENGLEZE ŞI CREAREA STILULUI PEISAGER

În Anglia, în secolul al XVI-lea dominau grădinile de tip medieval, închise între ziduri, şi abundând de vegetaţie tunsă în diferite forme geometrice sau imitând animale şi chiar oameni (influenţă olandeză). Ulterior, ca şi în alte ţări, aşa cum s-a arătat, în noile grădini a pătruns influenţa italiană, apoi cea franceză. În timp ce arta grădinilor în Europa continua să evolueze sub influenţa stilului francez, secolul al XVIII-lea a marcat o schimbare esenţială în concepţia parcurilor şi grădinilor engleze. În contextul unei largi mişcări culturale care căuta noi forme de exprimare pentru arta noii clase care se ridica la putere, încă din secolul al XVII-lea s-au afirmat noi poziţii, diferite de ale tradiţiei feudale. Sub influenţa literaturii noi, care pleda pentru reîntoarcerea la natură, viziune exprimată mai ales de opera poetică a lui John Milton ("Paradisul pierdut") şi mai târziu a lui Alexander Pope, iar pe continent oglindită de Jean Jaques Rousseau în romanul său "La Nouvelle Heloïse", în arta grădinilor din Anglia a apărut o nouă orientare, de adoptare a formelor libere ale naturii sălbatice. La aceasta a contribuit şi pictura de peisaj (Poussin, Lorrain, Salvator Rosa, Ruysdael), iar mai târziu influenţa grădinilor chineze. O primă încercare de schimbare a aspectului formal al grădinii, impus de tradiţiile medievale şi de modelele Renaşterii şi barocului, a constat în suprimarea tunderii arborilor, mărirea spaţiului prin eliminarea zidurilor de incintă şi înlocuirea lor cu şanţuri, permiţând astfel legarea de peisajul înconjurător. Planurile întocmite de arhitectul englez Bridgeman, care a iniţiat aceste modificări reprezintă o etapă de tranziţie, cu păstrarea axei centrale dominante, dar cu atenuarea regularităţii schemelor clasice: absenţa parterelor, înlocuite cu simple covoare verzi, absenţa canalelor şi, mai târziu, introducerea de poteci neregulat şerpuitoare, cursuri de apă, grupări libere ale vegetaţiei.

O desprindere categorică de tradiţia clasică a făcut-o Kent, impulsionat de poetul Pope (care şi-a creat prima mică grădină peisageră pentru locuinţa sa, la Twickenham). Pictor şi arhitect, Kent a creat parcuri inspirat de pictura romantică italiană. Cele mai importante lucrari ale sale au fost parcul Stowe (fig.19) şi parcul Rousham, create iniţial de Bridgeman, transformate într-o concepţie nouă, a peisajului apropiat de natură.

- o concepţie nouă, a peisajului apropiat de natură. Fig.19. Parcul Stowe, plan din 1774, după

Fig.19. Parcul Stowe, plan din 1774, după Loxton, H., 1991

El a eliminat cea mai mare parte a formelor regulate şi a aranjat terenul în scene romantice cu chioşcuri, grote, ruine, temple, poduri. Unele exagerări, ca

plantarea de arbori uscaţi, în dorinţa de a imita mai bine natura (grădinile Kensington) şi abuzul de edicule (mici construcţii) nu-i scad meritul de a fi realizat primele peisaje cu caracter natural, folosind modelarea terenului cu mici coline şi văi, distribuind grupurile şi masele de arbori neregulat, cu efecte pitoreşti, punând în evidenţă resursele peisagistice ale formelor naturale ale arborilor. Calea fiind deschisă, lui Kent i-a urmat Brown, artist de prestigiu, numit "capacitatea Brown", care a perfecţionat compoziţia peisagistică, şi a naturalizat-o prin eliminarea excesului de construcţii decorative. Printre remarcabilele sale contribuţii în dezvoltarea stilului englez se numără completările aduse parcului Stowe (Foto color 30), transformarea peisageră a parcurilor Blenheim şi Chatsworth. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sub influenţa unei lucrări publicate de lordul Chambers, care vizitase China, în unele grădini peisagere engleze a apărut tendinţa de imitare a grădinilor chinezeşti, iniţiată chiar de el însuşi, prin desenele pentru grădinile Kew (Londra). S-a format astfel un tip aparte de grădină, anglo- chinez, caracterizat prin trasee mai contorsionate, conducând spre scene cu efect de surpriză (arbori bizari, cascade, stânci, grote) şi chiar amenajări cu edicule specifice:

pagode, pavilioane chinezeşti (Marguerite Charageat, 1962). Dincolo de aspectele imitabile ale acestor grădini, care ulterior au fost atenuate sau eliminate, se poate spune că învăţămintele artei chinezeşti a grădinilor au îndemnat pe creatori spre căutarea valenţelor peisagistice ale contrastelor, ale culorilor, ale jocurilor de umbră şi lumină, spre studierea efectelor optice. O influenţă care a persistat a exercitat-o curentul romantic, care a imprimat grădinilor aspecte pitoreşti, sălbatice şi melancolice inspirate de pictură şi de literatură. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Repton a adus la apogeu grădina peisageră. Pe lângă activitatea sa practică, de realizare a numeroase amenajări, a rămas în istoria artei grădinilor ca un teoretician de seamă al stilului peisager. El a revizuit regulile de compoziţie, acordând o mare atenţie efectelor de perspectivă, exploatării jocurilor de

clar-obscur, folosirii apelor şi utilizării diferenţiate a vegetaţiei în funcţie de colorit, aplicând în grădină legile opticii. De asemenea, a evidenţiat importanţa aleilor curbe în perceperea progresivă a peisajului. Concepţia peisagistică a lui Repton a dus la simplificarea traseelor aleilor, la o mai bună coordonare a diferitelor părţi ale parcului şi la o mai mare variaţie a plantaţiilor, conferind grădinilor unitate şi armonie. Interpretarea de către diferiţi peisagişti a programului grădinii peisagere trasat de Repton a generat realizări remarcabile dar şi unele mai puţin reuşite. În secolul al XIX-lea, un alt peisagist englez, Loudon, a publicat postum operele lui Repton, pentru a clarifica şi revigora teoria peisageră. El însuşi a fost susţinătorul noului curent numit “gardenesque”, bazat pe aplicarea la principiile compoziţionale ale grădinii pitoreşti a lui Repton a celor mai avansate cunoştinţe de botanică şi tehnice de grădinărit. În esenţă, efectelor de naturaleţe obţinute conform concepţiilor lui Kent şi Repton prin realizarea de plantaţii asemenea pădurilor, lăsate să crească liber, el opunea ideea peisajului grădinărit, cu arbori şi arbuşti plantaţi la distanţe adecvate puterii lor de creştere. El a arătat importanţa înţelegerii caracteristicilor ambientului pentru a putea imita natura şi necesitatea de a se ajunge la o unitate de expresie şi o echilibrată relaţie între elementele compoziţionale, cu o ordine clară a succesiunii scenelor, ca într-o operă muzicală. Cele două curente peisagere engleze s-au contopit ulterior într-o concepţie generală care stă la baza realizării peisajelor cu caracter natural şi care au influenţat creatorii de grădini în manieră engleză din alte ţări.

2.5.2. TRĂSĂTURILE COMPOZIŢIONALE ALE GRĂDINII PEISAGERE

Rezumând esenţialul, stilul peisager al grădinilor se caracterizează prin compoziţia liberă, în care elementele naturale şi cele construite sunt îmbinate în peisaje cu caracter natural.

Grădina peisageră exclude simetria şi echivalenţa, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi compensarea elementelor componente. Impresia generală este aranjamentul pitoresc sau neregularitatea cu aspect natural, reunind adesea în acelaşi teritoriu elemente de peisaj pe care natura le realizează disparat. Soluţia de amenajare se adaptează configuraţiei naturale a terenului: relieful este în linii mari respectat, intervenindu-se numai cu modificări de detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea unor efecte peisagistice pitoreşti - adâncirea văilor, supraînălţarea colinelor, implantarea de roci, crearea de pante line, concavizarea peluzelor (valonamente) etc. Pentru impresia de naturaleţe, introducerea rocilor în compoziţie se face în terenuri cu relief variat, după modelele oferite de natură, prin crearea de mase de roci, grote, cascade. Apele naturale sau create asemenea celor naturale - lacuri, râuri, pâraie, cascade - ocupă un loc important în compoziţie; ele sunt armonizate cu formele reliefului şi cu vegetaţia (Foto color 31, 32). Plantaţiile respectă formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările naturale: mase cu conturul neregulat, pâlcuri, exemplare solitare de arbori şi de arbuşti sunt dispuse cu multă varietate în planuri succesive, echilibrând covoarele întinse ale peluzelor înierbate (fig.20). Vegetaţia arborescentă este astfel ordonată încât crează linii de vedere interesante către diferitele zone ale parcului şi către peisajul exterior. Aleile au un traseu liber, desenat în linii sinuoase, conturând peluze largi. Ele urmează formele reliefului şi sunt astfel amplasate încât nu se suprapun cu liniile de perspectivă, vederile fiind orientate în ariile ocupate de vegetaţie (spre deosebire de stilul clasic, unde desenul aleilor intră în componenţa perspectivei).

Fig.20. Parcul Stourhead creat de Henry Hoare în sec. XVIII, după Pizzoni, F., 1999 În

Fig.20. Parcul Stourhead creat de Henry Hoare în sec. XVIII, după Pizzoni, F., 1999

În grădinile peisagere construcţiile decorative sunt folosite în număr mai mic şi întotdeauna în armonie cu peisajul creat: poduri, chioşcuri, pavilioane rustice, mici temple şi unele monumente evocatoare ale gloriei trecutului antic (Foto color 30, 31), uneori ruine, fântâni, ziduri, scări, împrejmuiri cu caracter rustic ş.a. Acestea se intregrează peisajelor create, fără ostentaţie, completându-le şi imprimându-le anumite trăsături: romantice, pitoreşti, rustice.

2.5.3. DEZVOLTAREA GRĂDINILOR PEISAGERE ÎN SECOLELE XVIII ŞI XIX

În dezvoltarea grădinilor Angliei stilul peisager a devenit tradiţional şi concepţia lui Repton s-a extins asupra peisajului rural, imprimându-i un specific aparte (landscape gardening). În secolul al XIX-lea, ca urmare a evoluţiei sociale şi economice, amenajarea grădinilor a depăşit cadrul rezidenţial, intrând în cel urban prin crearea primelor parcuri pentru locuitorii oraşelor. Londra dispunea la jumătatea secolului al XIX-lea de 600 ha de grădini şi parcuri publice, amenajate în stil peisager, dintre care St. James Park, Green Park, Hyde Park şi Kensington Gardens formau în centrul oraşului un lanţ de spaţii verzi cu lungimea de peste 4 km şi Regent's Park, Victoria Park şi Battersea Park erau situate în poziţie periferică. Noua manieră de compoziţie care se impunea în Anglia a fost adoptată şi în Franţa, Germania, Italia, prin transformări ale unor vechi grădini dar şi prin crearea de parcuri şi grădini noi. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea datează în Franţa parcurile Mereville, Ermenonville (fig.21), Malmaison, "Cătunul din Trianon", inclus în domeniul Versailles, create sub influenţa curentului artistic romantic. În secolul al XIX-lea în Franţa s-a format o adevărată şcoală a stilului peisager în arta grădinilor, ai cărei maeştri au fost Barillet - Deschamps, Alphand, André. Ei au început grandiosul program de dotare a Parisului cu parcuri şi grădini, stabilit de Napoleon al III-lea, prin realizarea succesivă a parcurilor Bois de Boulogne, Bois de Vincennes, Monceau (transformare), Buttes-Chaumont (fig.22), Montsouris

(fig.23).

Arhitectul francez Edouard André a realizat şi proiectul unui parc peisager din Anglia, modern dotat pentru folosinţă publică - Sefton Park din Liverpool (fig.24).

Fig.21. Parcul Ermenonville, proiectat de Girardin în sec. XVIII Fig.22. Parcul Buttes-Chaumont, Paris, după Berreta,

Fig.21. Parcul Ermenonville, proiectat de Girardin în sec. XVIII

Parcul Ermenonville, proiectat de Girardin în sec. XVIII Fig.22. Parcul Buttes-Chaumont, Paris, după Berreta, R.,

Fig.22. Parcul Buttes-Chaumont, Paris, după Berreta, R., 1970

Tot în stil peisager a fost amenajat parcul "Tête d'or" din Lyon, proiectat de fraţii Bühler. Şcoala peisageră franceză a acestei epoci a exagerat uneori stilizarea desenului aleilor, artificializând într-o anumită măsură compoziţia prin preţiozitatea formelor ovale şi circulare tangente din traseul aleilor. În grădinile peisagere franceze florile au fost încadrate în forme eliptice, uşor proeminente, amplasate în peluze, în apropierea aleilor, modă care de asemenea a imprimat o notă de artificial.

aleilor, modă care de asemenea a imprimat o notă de artificial. Fig.23. Parcul Montsouris, după Beretta,

Fig.23. Parcul Montsouris, după Beretta, R., 1970

Fig.24. Sefton Park, Liverpool, după Beretta, R., 1970 Stilul peisager a câştigat adepţi şi în

Fig.24. Sefton Park, Liverpool, după Beretta, R., 1970

Stilul peisager a câştigat adepţi şi în alte ţări ale Europei; amenajări integral noi şi foarte multe restructurări ale unor parcuri mai vechi, clasice, au fost proiectate după principiile grădinii engleze. Dintre acestea se pot menţiona în Germania, Grădina engleză din München, parcul public Friederichshain din Berlin, Parcul Wilhelmsbad lângă Frankfurt, grădina peisageră din cadrul parcului Sanssouci la Potsdam, restructurări în stil peisager ale parcurilor Nymphenburg (München) şi Wilhelmshöhe (Kassel) etc. În Italia au apărut splendide vile cu parcuri romantice - vila Melzi (la Bellagio), vila Carlotta (la Caddenabio), vila Carraresi (la Frasinelli) - şi transformări peisagere ale unor parcuri - vila Borghese (Roma), arii laterale ale marelui Parc Reggio (Caserta) ş.a. În Rusia s-a realizat cel mai mare parc peisager din Europa (circa 600 ha) -Parcul Pavlovsk, lângă St.Petersburg - şi parcul englez de la Ţarskoe Selo (astăzi Parcul Puşkin).

Peste ocean, în Statele Unite ale Americii, secolul al XIX-lea a marcat o împletire a artei grădinilor cu urbanismul. Dotarea marilor oraşe cu parcuri publice şi sisteme de zone verzi a prilejuit manifestarea stilului englez în noile amenajări.

Peisagistul Olmsted a realizat numeroase parcuri în concepţie predominant peisageră, printre care Central - Park şi Prospect - Park din New York, Fairmount Park din Philadelphia, South Park din Chicago, Park - System din Boston ş. a.

2.6. STILUL MIXT ÎN ARTA GRĂDINILOR

2.6.1. APARIŢIA STILULUI MIXT ÎN ARTA GRĂDINILOR

Stilul mixt, care reuneşte caracteristicile grădinilor regulate şi a celor peisagere, a apărut ca urmare a cerinţelor epocii, fără a putea fi atribuit unui creator anume. Transformarea peisageră a unor vechi amenajări clasice, cărora nu li s-a putut schimba în totalitate caracterul, a dus la îmbinarea celor două metode de compoziţie în cadrul aceluiaşi parc. Iniţial aceste transformări nu s-au sudat într-o compoziţie unitară, dar au trezit interesul pentru posibilităţile mai variate pe care le oferea o astfel de asociere. Primele amenajări mixte s-au făcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Franţa, la Paris: Bagatelle, o creaţie reuşită şi Monceau, un parc neunitar, cu asocierea unor elemente prea variate, care ulterior a şi fost transformat. Către sfârşitul secolului al XIX-lea stilul mixt începe să se impună. Dezvoltarea oraşelor şi, în consecinţă, restrângerea terenurilor disponibile, a făcut necesară adaptarea compoziţiei grădinilor la noua situaţie. Stilul peisager, necesitând spaţii vaste pentru crearea scenelor de peisaj natural, nu mai corespundea suprafeţelor mai mici ale loturilor urbane ale locuinţelor. Pe de altă parte, nici stilul riguros geometric nu mai satisfăcea exigenţele de amenajare a grădinilor şi parcurilor, prea mult timp dominate de acesta. În Franţa au apărut numeroase grădini mixte, amenajate de Vacherot; tot în această perioadă s-a creat parcul Bois Renault din Paris, iar în Germania, parcul Winterhude din Hamburg (unul dintre cele mai reuşite, datorat arhitectului Schumacher) (fig.25).

Fig.25. Parcul Winterhude (Hamburg), în stil mixt, după Beretta, R., 1970 64

Fig.25. Parcul Winterhude (Hamburg), în stil mixt, după Beretta, R., 1970

În Rusia au fost amenajate parcul Petrovsk (Moscova), pădurea Sokolniki, parcuri şi grădini botanice în Crimeea. În Statele Unite, o parte din noile parcuri publice au fost concepute în stil mixt (Sherman Park din Chicago ş.a.).

2.6.2. TRĂSĂTURILE STILULUI MIXT

Stilul mixt, numit şi compozit, se caracterizează prin rezolvarea unor zone ale parcului sau grădinii în stil geometric şi a altora în stil natural, cu tranziţii armonioase între ele, alcătuind un ansamblu unitar. Centrele de compoziţie, intrările, zonele situate în lungul unor axe principale de perspectivă, unele intersecţii importante de alei, spaţiile din vecinătatea clădirilor se amenajează geometric, iar restul ansamblului este conceput în manieră liberă, peisageră. Între zonele cu rezolvări stilistice diferite nu există o diferenţiere netă în toate aspectele compoziţionale; îmbinând unele elemente comune amenajărilor peisagere, sectoarele tratate regulat se leagă firesc şi armonios de cele libere, ordonând compoziţia într-o manieră mai simplă. Astfel, ansamblurile de partere, decorate cu rabate de flori şi bazine geometrice pot fi încadrate de peluze în care vegetaţia arborescentă este dispusă liber: masive cu liziera neregulată, grupuri şi exemplare izolate repartizate în mod echilibrat, dar nesimetric, de o parte şi de alta a parterelor. Un parc mixt poate avea mai multă atractivitate, prin varietatea scenelor de peisaj în care se pot îmbina deopotrivă aspecte ale ordinii estetice geometrice (până la exprimarea caracterului arhitectural) şi aspecte pitoreşti sau romantice; succesiunea zonelor de tranziţie stilistică oferă de asemenea moduri diferite de asociere a elementelor de construire a peisajului. Unitatea compoziţiei se realizează prin modalităţile de organizare spaţială, modelările de relief şi aranjamentul plantaţiilor.

Stilul mixt permite o mai mare libertate a soluţiilor; el se adaptează mai bine cerinţelor de amenajare a parcurilor publice multifuncţionale, cuprinzând numeroase dotări şi sistematizări secundare, mai ales în cazul suprafeţelor vaste, cu o mare capacitate de primire a vizitatorilor.

2.7. CONCEPŢII CONTEMPORANE ÎN ARTA GRĂDINILOR

La începutul secolului al XX-lea, revoluţia industrială şi dezvoltarea oraşelor au impus crearea de mari parcuri şi grădini cu funcţii igienice şi pentru satisfacerea necesităţilor recreative ale populaţiei. La problemele estetice şi tehnice ale artei grădinilor s-au adăugat şi cele de funcţionalitate, legate de includerea în parcuri a dotărilor cu caracter social. Aceste parcuri au oferit cadrul de manifestare deplină a stilului mixt, care a evoluat, înglobând treptat experienţa dobândită în proiectarea peisajelor. Aspectele noi în crearea plantaţiilor apărute la începutul secolului al XX-lea în Anglia - grădini pe stâncării, alpinarii (rock - garden), grădini pe terenuri umede (bog - garden), grădini sălbatice (wild - garden), inventarea bordurilor de flori perene ca şi mai vechea modă a plantelor exotice au contribuit la diversificarea soluţiilor compoziţionale ale parcurilor şi grădinilor. Influenţa cubismului din arhitectură a adus în grădini noi forme ale traseelor geometrice, bazate pe simetrie sau asimetrie (fig.26). Deşi acestea au condus uneori la scheme forţate, ele au constituit noi paşi în găsirea unor modalităţi originale de expresie a formelor, volumelor şi suprafeţelor grădinii în proiectarea asimetrică. În concepţia grădinilor au apărut teme inspirate de arta picturală abstractă. Relevante sunt grădinile proiectate în Brazilia de Burle Marx (Foto color 33), caracterizate prin desene geometrice sau sinuoase de o inconfundabilă originalitate, în

care sunt modelate ariile de circulaţie, oglinzile de apă, peluzele, masele de culoare ale plantelor.

de apă, peluzele, masele de culoare ale plantelor. Fig.26. Grădinei vilei Noailles (Franţa) arhitect

Fig.26. Grădinei vilei Noailles (Franţa) arhitect Guevrekian, 1926, după

Pizzoni,F.,1999

Influenţa grădinilor japoneze (Foto color 34) manifestată la început prin preluarea în compoziţie a unor elemente decorative specifice, a devenit ulterior mai profundă şi creativă. Studierea acestei arte atât de rafinate a dus la căutarea unei mai bune corelaţii între arhitectură şi peisaj, la înţelegerea grădinii nu ca un simplu decor, ci ca o relaţie între om şi natură, atent elaborată. Implicarea acestor tendinţe şi influenţe în arta grădinilor s-a realizat în condiţiile păstrării principiilor generale ale acesteia, a valorificării tradiţiei şi experienţei anterioare în proiectarea şi amenajarea peisajelor.

Fig.27. Grădină pe terasa Palatului Unesco din Paris (arhitect Noguchi), după Beretta, R., 1970 Caracteristic

Fig.27. Grădină pe terasa Palatului Unesco din Paris (arhitect Noguchi), după Beretta, R., 1970

Caracteristic este faptul că, treptat, grădinile şi parcurile contemporane s-au

eliberat de constrângerile de ordin stilistic (Foto color 35, 36, 37, 38), soluţiile au

devenit mai suple, mai adecvate diferitelor exigenţe şi necesităţilor practice (fig.27).

Problemele tehnice ridicate de execuţie şi de întreţinere, folosirea materialelor

noi (beton, piatră artificială, plăci şi module prefabricate ş.a.) constituie alte aspecte

care influenţează concepţia grădinilor moderne.

Reducerea costurilor de întreţinere implică adoptarea mecanizării, evitarea

fărâmiţării peluzelor, simplificarea compoziţiei, reducerea ponderii plantaţiilor

modelate prin tundere, restrângerea decorurilor florale costisitoare din plante anuale,

creşterea ponderii plantelor perene.

Proiectarea urbană şi teritorială au extins domeniul artei grădinilor în toate

spaţiile oraşului şi în peisajul exterior. Sfera mai largă a acestor amenajări, reunite

sub numele de spaţii verzi, a determinat abordarea unei game foarte vaste de teme, cu numeroase şi variate aspecte specifice. În urbanistica modernă zonele verzi trebuie concepute ca un sistem unitar, nu numai cu funcţii de protecţie a mediului, ci şi cu o importantă funcţie estetică, de realizare a unui peisaj urban armonios. Proiectarea ştiinţifică a ambianţei fizice constituie obiectul unor preocupări orientate spre găsirea relaţiilor optime între dezvoltarea construcţiilor, industrializării, traficului, cu mediul natural, în scopul asigurării desfăşurării vieţii umane într-un cadru care să ofere condiţiile biologice optime, comoditate, reconfortare, frumuseţe, ordine funcţională.

3. GRĂDINILE DIN ROMÂNIA

În contextul evoluţiei generale a artei grădinilor care a înregistrat similitudini şi transfer de idei şi de material biologic de la un popor la altul, România s-a aflat în calea unor interferenţe ale occidentului cu orientul.

3.1. GRĂDINILE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Deşi există unele mărturii ale tradiţiei culturii plantelor ornamentale pe teritoriul ţării noastre încă din epoca dominaţiei romane, informaţii mai precise despre începutul grădinăritului datează din epoca feudală. Ca urmare a evoluţiei social - istorice specifice, Transilvania a înregistrat o dezvoltare mai timpurie a grădinilor. Tranzitul diverselor popoare nomade, stabilirea coloniştilor străini, comerţul, navigaţia au prilejuit îmbogăţirea sortimentului de plante.

În cetăţi - formaţiunile urbane feudale - grădinile ocupau suprafeţe mici şi aveau mai ales caracter utilitar. Mici grădini decorative se găseau pe lângă locuinţele boierilor, nobililor, meşteşugarilor înstăriţi şi pe lângă mânăstiri. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, grădinile s-au înmulţit şi s-au dezvoltat. Scrierile vremii semnalează la Alba Iulia o grădină amenajată în terase şi decorată cu flori.

Despre grădinile existente în secolul al XVII-lea informaţiile sunt mai numeroase. În Transilvania, principele Gh. Racokzi a dispus plantarea la Alba Iulia a unui parc cu tei şi flori, printre care unele aduse din alte ţări (lalele, narcise). Se remarcă preocupările nobililor pentru amenajarea de parcuri pe lângă reşedinţele de ţară (Ebesfalva, Făgăraş, Sân Petru ş.a.). De asemenea, apar amenajări pe lângă casele orăşenilor. Din documente reiese existenţa unor grădini decorative în Sibiu. Tot din secolul al XVII-lea provin primele ştiri despre grădinile din celelalte teritorii româneşti. În impresiile de călătorie ale lui Paul din Alep, care a străbătut Ţara Românească şi Moldova, sunt descrise grădinile de pe lângă mânăstirile Tismana şi Cozia, grădina cu trandafiri şi flori de pe lângă mitropolia din Târgovişte. La Iaşi, el menţionează grădina palatului domnesc, cu eleşteu, iar pe dealul Galata grădini cu trandafiri, crini, garoafe, iasomie. Din alte informaţii aflăm de existenţa în Bucureşti a grădinii domneşti pe malul drept al Dâmboviţei şi a unor frumoase grădini cu trandafiri şi lalele, amenajate pe malul râului Colentina, unde se construise pentru petrecerile boiereşti şi un mare pavilion. Către sfârşitul secolului al XVII-lea, înflorirea arhitecturii româneşti, construirea a numeroase palate şi case de moşie în Ţara Românească, a dus la crearea de parcuri şi grădini. Palatul domnesc din Bucureşti avea în preajma anului 1700 două grădini. La Curtea Veche, ca şi la palatul Mogoşoaia, Constantin Brâncoveanu dispusese amenajarea grădinilor după moda italiană.

În secolul al XVIII-lea, în arhitectura parcurilor noi care au luat fiinţă în Transilvania, pe domeniile unor nobili, s-a impus stilul francez. Astfel au fost realizate parcurile de la Avrig (judeţul Sibiu) al baronului Bruckental (fig.28), Bonţida (judeţul Cluj) al familiei Banffy, Gorneşti (judeţul Mureş) pe lângă castelul familiei Teleky, Albeşti (judeţul Braşov) pe lângă castelul familiei Haller ş.a. Dintre acestea, s-au păstrat în vremurile noastre unele aspecte din concepţia iniţială a parcurilor de la Avrig şi de la Gorneşti.

iniţială a parcurilor de la Avrig şi de la Gorneşti . Fig. 28. Planul Parcului de

Fig. 28. Planul Parcului de la Avrig (jud. Sibiu), după Marcus, R., 1958

Paralel cu dezvoltarea parcurilor din jurul conacelor de moşie care a luat un mare avânt în această perioadă, în oraşe exista de asemenea o preocupare mai susţinută pentru grădinile din jurul locuinţelor.

Au apărut şi unele amenajări cu caracter public de exemplu în Sibiu, pe lângă poarta Heltau (1738); în aceste mici grădini erau incluse şi pavilioane pentru distracţii (popice, cafenele, chioşcuri de muzică). Tot în Sibiu, către sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a amenajat o promenadă plantată. Influenţa englezească în construcţia parcurilor s-a resimţit şi la noi în ţară. Unele zone ale parcurilor vechi enumerate, au fost transformate în manieră peisageră, la Avrig încă din secolul al XVIII-lea (păstrându-se compoziţia axială, tratată în stil francez), la Bonţida, la începutul secolului al XIX-lea (modificare aproape integrală). De asemenea au fost amenajate şi grădini noi în această concepţie: în Transivania la moşiile din Brâncoveneşti, Corunca, Criş, Vlaha, Târnăveni, în Moldova la Căiuţi şi Comăneşti; în Bucureşti, grădina familiei Dudescu era de asemenea amenajată în manieră englezească. În Ţara Românească, după o stagnare în dezvoltarea grădinilor, datorată frământărilor politice şi exploatării turceşti ce au urmat domniei lui Brâncoveanu, s-a manifestat un reviriment. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureştiul era un adevărat oraş-grădină: 80 % din suprafaţa sa era ocupată de grădini, însă foarte puţine aveau un caracter organizat. Dintre acestea menţionăm: grădina palatului Mavrogheni şi cea de lângă biserica Sf. Elefterie, care avea formă dreptunghiulară, cu rond central şi alei radiale, grădina din zona unde în prezent se află Cercul Militar şi alte grădini, al căror amplasament se poate reconstitui după vechile planuri.

3.2. GRĂDINILE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

Odată cu dezvoltarea oraşelor, în secolul al XIX-lea s-a impus necesitatea înfiinţării spaţiilor publice pentru plimbare şi agrement. În Transilvania, aşa cum s-a arătat anterior, aceste preocupări s-au manifestat şi concretizat încă din secolul al XVIII-lea. În Cluj, pe locul numit "Dumbrava furnicilor", s-a înfiinţat în 1838 un parc – promenadă (fig.29), cuprinzând dotări

pentru distracţia publicului: cafenea, pavilion pentru muzică, bazin de înot, teren de sport. Acestea erau incluse într-o rezolvare peisageră de o parte şi de alta a promenadei rectilinii, plantată cu patru rânduri de arbori ce separau circulaţia pietonilor de cea a trăsurilor.

ce separau circulaţia pietonilor de cea a trăsurilor. Fig.29. Planul parcului- promenadă din Cluj (1838), dup

Fig.29. Planul parcului-promenadă din Cluj (1838), după Marcus, R., 1958

În Ţara Romînească, prima realizare mai importantă a secolului al XIX-lea, ca început al aplicării programului de înnoiri prevăzute de Regulamentul Organic, a fost ansamblul şoselei Kiseleff din Bucureşti (1833-1840). Aceasta a fost prima arteră verde a oraşului, pornind de la “Podul Mogoşoaiei” (Calea Victoriei) spre pădurea Băneasa, pentru ale cărei plantaţii s-au făcut importante eforturi materiale şi umane. Pentru amenajarea de grădini publice au fost chemaţi de la Viena arhitectul peisagist Carl Friederich Meyer şi grădinarul Franz Hörer. Activitatea lor a debutat cu înfiinţarea grădinii Kiseleff (1844) (fig. 30), de o parte şi de alta a primului tronson dinspre oraş al şoselei recent inaugurate, pe o suprafaţă de circa 7 ha.

Compoziţia grădinii, în stil peisager, după cum reiese din planul general de amenajare, dovedeşte talentul şi buna pregătire a lui Meyer; el a conceput un peisaj armonios, cu unele modificări de relief (dintre care se menţine şi astăzi o denivelare pozitivă şi mica depresiune a unui fost iaz), alei sinuoase şi grupări pitoreşti ale vegetaţiei.

iaz), alei sinuoase şi grupări pitoreşti ale vegetaţiei. Fig. 30 . Planul Grădinii Kiseleff, conceput de

Fig. 30. Planul Grădinii Kiseleff, conceput de Meyer, după Marcus, R., 1958

Tot Meyer şi Hörer au executat grădini pentru conace la Măgurele, Maia, Filipeştii de Pădure şi ulterior, lucrarea cea mai importantă - grădina Cişmigiu - toate proiectate în stil predominant peisager. Prin crearea grădinii Cişmigiu, bucureştenii au dobândit prima mare amenajare pentru plimbare, odihnă şi agrement, situată în centrul oraşului şi realizată după principiile peisagere la modă în Europa (fig. 31).

Fig.31 . Planul iniţial al Grădinii Cişmigiu (arh. Meyer), după Marcus, R., 1958 Fig.32 .

Fig.31. Planul iniţial al Grădinii Cişmigiu (arh. Meyer), după Marcus, R., 1958

al Grădinii Cişmigiu (arh. Meyer), după Marcus, R., 1958 Fig.32 . Planul Grădinii Cişmigiu, reamenajată de

Fig.32. Planul Grădinii Cişmigiu, reamenajată de Rebhun, după Marcus, R., 1958

Trăsăturile esenţiale ale peisajului grădinii, imprimate de Meyer (lacul, modelările de relief, linia principală de vedere, devenită ulterior axa cu partere, parte din traseul aleilor, grupări ale vegetaţiei lemnoase), se păstrează şi astăzi, cu inerentele transformări în timp (dintre care cea mai importantă a fost reamenajarea de către arhitectul Rebhun, în primele decenii ale secolului XX) (fig.32). Deşi din proiectul lui Meyer (1850) nu s-a păstrat decât partea scrisă, aceasta, prin descrierea lucrărilor, documentaţia tehnică şi listele de cheltuieli relevă atenţia acordată funcţiilor grădinii, prin alegerea şi amplasarea dotărilor, grija pentru estetica peisajului, dar şi anvergura şi dificultatea problemelor realizării pentru acea vreme (asanarea terenului mlăştinos şi construirea lacului, deplasarea a mari cantităţi de pământ, procurarea arborilor din pădurile din trei judeţe ş.a.). Cişmigiul a câştigat în timp prin dezvoltarea vegetaţiei şi îmbogăţirea peisajului cu noi specii şi elemente decorative, devenind grădina emblematică pentru capitala ţării.

În 1860 s-au început lucrările pentru prima grădină botanică din Bucureşti, realizată de grădinarul Ulrich Hoffman, care conducea în acea vreme Direcţia grădinilor publice. Extinderea şi reamenajarea parcului palatului Cotroceni a inclus apoi această grădină. Actuala grădină botanică s-a înfiinţat în 1885 din iniţiativa lui Dimitrie Brândza (fig. 33, foto color 39). Tot în această perioadă s-a realizat în Bucureşti prima formă a grădinii Icoanei. Şi în celelalte oraşe ale ţării grădinile au evoluat şi s-au înmulţit. În Craiova s-a amenajat cu ajutorul unui specialist neamţ grădina logofătului Bibescu (moşie ce cuprindea zone decorative cu alei geometrice, bănci, pavilioane, sere, diferite culturi, vii, livezi, adăposturi pentru animale, moară ş.a.). Ulterior, prin iniţiativa domnitorului Ştirbei, moşia a fost cumpărată (1853) şi înzestrată pentru recrearea populaţiei oraşului. S-au pus astfel bazele parcului Bibescu pe o suprafaţă de 125 ha.

Fig.33. Planul Grădinii Botanice din Bucureşti, după Marcus, R., 1958 La Brăila s- au înfiinţat

Fig.33. Planul Grădinii Botanice din Bucureşti, după Marcus, R., 1958

La Brăila s-au înfiinţat o grădină publică cu traseu peisager şi parcul "La Monument". Vechiul plan al acestui parc, întocmit la sfârşitul secolului al XIX-lea, arată concepţia acestuia în stil mixt, ceea ce dovedeşte adoptarea deja a tendinţelor europene în crearea parcurilor publice. Acest parc, încă frumos în anii ‘70 ai secolului trecut, dar în prezent complet neglijat, se impune a fi restaurat. În Iaşi s-au amenajat grădina Copou (începutul secolului al XIX-lea), care a devenit locul monden de plimbare al ieşenilor, mai ales după îmbunătăţirile aduse în timpul domniei lui Mihail Sturza. Documentele menţionează şi grădina domnească a lui Mihail Sturza, lângă bariera Socolei, ulterior dată în folosinţa publicului.

În timpul domniei lui Ghica s-a realizat frumoasa promenadă de pe dealul Copou (1852), cu fâşii plantate late de 50 m şi o îmbinare reuşită a aleilor pietonale şerpuind în mod regulat de o parte şi alta a drumului central al trăsurilor. Desenele proiectului pentru grădina palatului domnesc din Iaşi (1859) înfăţişează o compoziţie interesantă şi avansată pentru acea vreme, cu terase şi scări monumentale către partea joasă a terenului, făcând legătura cu axele compoziţionale rectilinii, care se întretaie în unghi drept; acestora li se subordonează rezolvările peisagere care deţin ponderea în amenajare (lac, grupări libere ale vegetaţiei, alei sinuoase). În aceeaşi perioadă s-au realizat promenade la Braşov (Aleea de sub Tâmpa), Arad, Făgăraş, Mediaş, Dej, Oradea, Haţeg, Ploieşti, Giurgiu şi alte oraşe. În Sibiu s-au început în 1857 lucrările pentru parcurile "Sub arini" şi "Dumbrava". În Timişoara s-au amenajat primul parc al oraşului (1858) – cu denumirea actuală de parcul Tineretului (anterior – “Regina Maria”, “Poporului”), urmat mai târziu de parcul Scudier (1870, în prezent “parcul Central”) şi promenada către Teatrul Naţional. La Simeria s-au pus bazele primului parc dendrologic, pe o suprafaţă de circa 70 ha, pe teritoriul unui parc de moşie, iar la sfârşitul secolului s-a început crearea unui alt parc dendrologic, la Bazoş, lângă Timişoara.

3.3. GRĂDINILE DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

Începutul secolului al XX-lea a marcat o nouă etapă în dezvoltarea artei grădinilor din România, atât prin creaţiile specialiştilor străini invitaţi în ţară cât şi prin contribuţia unor arhitecţi români. Arhitectul peisagist francez Edouard Redont, elev al lui Barillet-Deschamps (Ganay, E.,1949), a proiectat şi realizat în Craiova un mare parc peisager – Parcul

Bibescu (ulterior numit “Parcul Poporului”, astăzi - "Parcul Romanescu" – fig. 34) - înglobând terenul fostei grădini Bibescu.

– fig. 34) - înglobând terenul fostei grădini Bibescu. Fig.34. Planul Parcului Bibescu, după Marcus, R.,

Fig.34. Planul Parcului Bibescu, după Marcus, R., 1958

Redont a transformat valea unui mic curs de apă într-o succesiune de lacuri cu nivele diferite, cel mai mare dominând peisajul. Proiectul a inclus în desfăşurarea pieselor de apă insule, cascade, anrocamente artificiale, poduri, dintre care unul suspendat, grupuri pitoreşti de chiparoşi de baltă şi sălcii. Traseele unduitoare aleilor conexează diferitele dotări şi amenajări: glorietă, chioşcuri, castel de apă, case pentru paznici şi grădinari, hipodrom, terenuri de sport ş.a. Armonia compoziţiei, vegetaţia măiestrit îmbinată cu formele blânde ale reliefului şi cu apele, conferă şi astăzi un farmec deosebit acestui parc (Foto color 40, 41). Redont a studiat şi un plan de ansamblu pentru înverzirea Craiovei, care prevedea crearea unui inel de bulevarde plantate, idee realizată parţial. În zona suburbană el a amenajat parcul - pădure de pe malul Jiului, numit mai târziu "Lunca Moflenilor".

Chemat pentru proiectarea parcului în care urma să se organizeze Expoziţia internaţională de la Bucureşti din 1906, Redont a realizat o lucrare remarcabilă (în prezent Parcul Carol I, fost Libertăţii) (fig.35).

prezent Parcul Carol I , fost Libertăţii) (fig.35). Fig. 35. Planul Parcului Carol I (1906), după

Fig. 35. Planul Parcului Carol I (1906), după Marcus, R., 1958

Încadrându-se în planul general al expoziţiei întocmit de arhietctul român Şt. Burcuş, acest parc, în suprafaţă de circa 30 ha, a fost conceput în stil mixt cu o tratare frumoasă şi variată, îmbinând armonios rezolvările arhitecturale cu cele pitoreşti şi rustice. Aleea principală de intrare, tratată cu aliniamente de arbori şi partere cu flori era elementul ordonator al compoziţiei, conducând spre un frumos lac, de unde se dezvolta traseul peisager şi farmecul priveliştilor şi al diferitelor amenajări romantice (grotă artificială, pârâu şerpuind printre roci, un turn-ruină, poteci rustice străbătând pantele), aspecte care s-au păstrat şi după dispariţia pavilioanelor expoziţiei (Foto color 42, 43).

Tot în Bucureşti, Redont a proiectat în stil peisager grădina Ioanid (fig. 36), într-un cartier de elită (Bd. Dacia).

Ioanid (fig. 36), într- un cartier de elită (Bd. Dacia). Fig.36 . Grădina Ioanid, Bucureşti, după

Fig.36. Grădina Ioanid, Bucureşti, după Marcus, R., 1958

Compoziţii interesante, dintre care unele foarte valoroase, se datorează arhitectului german Fr. Rebhun, venit în ţară în 1910. Stabilindu-se în România, el a făcut noi amenajări şi reamenajări ale unor parcuri şi grădini mai vechi. Rebhun a adus îmbunătăţiri grădinii Cişmigiu, anterior realizată de Meyer în stil predominant peisager. Prin crearea parterelor flancate de aliniamente de tei cu coroanele tunse geometric, devenite axă coordonatoare (Foto color 45), a rondului "roman" şi a grădinii de trandafiri, el a transformat grădina în stil mixt (fig. 32).

Îmbogăţirea măiestrită a tuturor elementelor compoziţionale fac şi astăzi din grădina Cişmigiu unul din cele mai valoroase şi frumoase locuri de plimbare şi odihnă ale capitalei. Tot în Bucureşti, Rebhun a reamenajat parcul Kiseleff (extinderea şi modificarea geometrică mai puţin inspirată a vechii grădini peisagere a lui Meyer) şi parcul palatului Cotroceni (plan reuşit, care constituie baza aspectului actual). Colaborarea arhitectului român Octav Doicescu cu Rebhun a dus la realizarea în Bucureşti a parcului Naţional (partea sudică şi estică a actualului parc Herăstrău), ale cărui lucrări datează din 1930 - 1935. În împrejurimile capitalei s-au amenajat de către specialişti români pădurile - parc Băneasa şi Snagov. Şi în alte oraşe ale ţării au luat fiinţă noi parcuri şi grădini şi unele, existente, au fost îmbunătăţite: în Buzău - parcul Crângul, proiectat de Rebhun (fig. 37); în Iaşi - parcul Expoziţiei şi reamenajarea grădinii Copou (datorată tot lui Rebhun); în Cluj – grădina Botanică (începută în 1923 sub conducerea prof. dr. Al. Borza, de către tehnicienii horticultori Gurtler şi Filip) (fig.38); în Timişoara – parcul Tiselor (fig. 39), parcul Rozelor, Alpinetul, Pădurea verde şi reamenajarea fostului parc Scudier (numele actual – parcul Central); la Sinaia - reamenajarea Parcului castelului Peleş (sub conducerea lui Rebhun); în Râmnicu Vâlcea - parcul Zăvoiul; grădini în Turnu Severin (după proiectul lui Rebhun); Curtea de Argeş (proiectul lui Rebhun); Galaţi; Brăila; Roman; Suceava ş. a.

Fig.37 . Parcul Crângul din Buzău, după Marcus, R., 1958 Fig.38 . Grădina botanică din

Fig.37. Parcul Crângul din Buzău, după Marcus, R., 1958

Fig.37 . Parcul Crângul din Buzău, după Marcus, R., 1958 Fig.38 . Grădina botanică din Cluj,

Fig.38. Grădina botanică din Cluj, după Marcus, R., 1958

Fig.39 . Parcul Tiselor din Timişoara (1858), după Marcus, R., 1958 Notă: Datele prezentate în

Fig.39. Parcul Tiselor din Timişoara (1858), după Marcus, R., 1958

Notă:

Datele prezentate

în capitolele 3.1. – 3.3 au ca sursă principală lucrarea “Parcuri şi

grădini în Romînia” de arh. Rică Marcus (Editura Tehnică, 1958).

3.4. REALIZĂRILE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

În perioada următoare celui de al doilea război mondial crearea parcurilor şi grădinilor a stagnat. Instaurarea noului regim de "democraţie populară", eforturile de refacere a economiei ţării şi trecerea la sistemul planificat au creat noi condiţii pentru dezvoltarea spaţiilor plantate. Într-o primă etapă s-au executat de către sfaturile populare unele lucrări de plantare, fără planuri temeinic studiate, datorită absenţei cadrelor de specialitate.

În 1952 printr-o hotărâre a conducerii politice şi guvernamentale s-au stabilit principalele obiective de perspectivă în domeniul dezvoltării spaţiilor verzi:

reconstruirea şi amenajarea parcurilor şi grădinilor existente; crearea de noi parcuri, grădini şi scuaruri; sporirea numărului de parcuri şi terenuri pentru educaţie fizică şi sport; plantarea magistralelor, bulevardelor şi străzilor, legarea spaţiilor verzi dintr-o localitate într-un sistem unitar şi continuu, care să servească drept izvor de aer curat, locuri de joacă pentru copii şi de recreare pentru tineret, adulţi şi bătrâni; înfiinţarea grădinilor zoologice şi botanice în cât mai multe oraşe; delimitarea unei centuri de păduri de recreare în jurul principalelor centre populate (Muja, S., 1984). Ca urmare, pentru punerea în aplicare a acestor obiective, s-au înfiinţat colective de arhitecţi şi ingineri horticultori care au proiectat noile amenajări. Prima realizare peisagistică importantă a fost Parcul sportiv "23 August" (70 ha) din Bucureşti (care include actualul Stadion Naţional), înfiinţat pentru Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc în capitala ţării în 1953 (fig.40, foto color 46).

loc în capitala ţării în 1953 (fig.40 , foto color 46). Fig.40 . Parcul 23 August

Fig.40. Parcul 23 August (în prezent Parcul Naţional), după Marcus, R., 1958

De asemenea s-au creat noi grădini (Giuleşti, Coşbuc, Tolbuhin ş.a.) în diferite cartiere bucureştene, s-a restructurat parcul Bazilescu (fost Nicolae Bălcescu). O transformare cu efecte negative, de amputare a peisajului vechii amenajări a fost cea a parcului Libertăţii, unde conducerea politică a impus construirea mausoleului. Podul- esplanadă, conducând la scara monumentală către mausoleu, a anihilat dominanţa lacului şi armonia compoziţiei romantice realizată de Redont (Foto color 44). Experienţa dobândită în proiectarea şi execuţia spaţiilor verzi s-a materializat şi în alte realizări ale arhitecţilor şi inginerilor români. În Bucureşti a fost reamenajat şi amplificat parcul Herăstrău (Foto color 47, 48, 49) şi s-au reamenajat parcurile Tei şi Libertăţii. De asemenea, s-au înfiinţat grădinile Circului de Stat (Foto color 50) şi a Pieţei Palatului, grădina Floreasca. Cu fiecare an, noi şi frumoase amenajări s-au adăugat celor menţionate, sporind suprafaţa de spaţii verzi ale capitalei: parcul Expoziţiei, parcul Tineretului (fig.41, foto color 51, 52, 53), parcurile noilor cartiere Titan (54, 55, 56), Balta Albă, Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Crângaşi, numeroase scuaruri. Cele mai multe dintre aceste noi parcuri şi grădini s-au realizat pe baza proiectelor întocmite în cadrul Institutului “Proiect” Bucureşti, de către arhitectul Valentin Donose şi colectivul de arhitecţi de sub conducerea sa. Tot în Bucureşti, deciziile de demolare a unor întregi cartiere, amplele transformări edilitare şi construirea noului centru civic au fost însoţite de implantarea pe harta oraşului a noi teritorii destinate să devină grădini şi parcuri - Piaţa Unirii, Izvor, Văcăreşti şi altele, dintre care numai grădina Unirii are amenajarea încheiată. În toate localităţile ţării, tot pe baza directivelor (până în 1989), s-au realizat diferite categorii funcţionale de spaţii verzi considerate ca o componentă a protecţiei mediului ambiant. Au luat fiinţă noi scuaruri, grădini publice, spaţii verzi ale ansamblurilor de locuinţe, artere plantate, încadrate în noile schiţe de sistematizare; totodată au fost extinse şi refăcute vechile amenajări.

Fig.41. Planul Parcului Tineretului din Bucureşti Mari suprafeţe de parcuri şi grădini publice deţin oraşele

Fig.41. Planul Parcului Tineretului din Bucureşti

Mari suprafeţe de parcuri şi grădini publice deţin oraşele Timişoara, Cluj- Napoca, Craiova, Ploieşti, Oradea, Galaţi, Sibiu, Iaşi, Constanţa. Dezvoltarea staţiunilor de odihnă şi tratament, a zonelor turistice şi de agrement, a determinat extinderea spaţiilor verzi şi înfrumuseţarea parcurilor şi a grădinilor vechi din cadrul acestora. Amenajarea a numeroase situri naturale interesante şi păduri pentru agrement, crearea rezervaţiilor şi parcurilor naţionale în diferite zone ale ţării se înscriu ca alte importante realizări ale arhitecţilor şi inginerilor peisagişti din ţara noastră.

Se poate spune că strategia în domeniul spaţiilor verzi prefigurată în 1952 a condus în deceniile 6-9 ale secolului XX la rezultate bune în dezvoltarea de noi amenajări şi diversificarea profilurilor acestora. Calitatea bună a concepţiei celor mai importante realizări peisagistice, datorată colectivelor de proiectare specializate din ţară (în primul rând din cadrul Institutului "Proiect" - Bucureşti), nu a fost însă totdeauna urmată de un nivel corespunzător al realizării tehnice. Printre cauze se numără: insuficienţa sau lipsa de performanţă a mijloacelor tehnice folosite, lucrul "în asalt" (impus adesea de nespecialişti, îndeosebi de persoanele cu importante funcţii politice sau de stat), nerespectarea tehnologiilor şi chiar a planurilor de execuţie, reducerea cheltuielilor prin folosirea în mare măsură a muncii “voluntare” (necalificată şi neretribuită) mai ales la lucrările de plantare, calitatea uneori slabă a unor materiale de construcţii şi a finisării ş.a. Aceste neajunsuri se reflectă în situaţia actuală a celor mai multe amenajări peisagsitice, marcate în plus de neglijarea întreţinerii, ca urmare, în principal, a insuficienţei fondurilor alocate. După 1990 s-a înregistrat o stagnare a activităţii de amenajare a spaţiilor verzi şi o avansare a degradării grădinilor şi parcurilor şi a altor spaţii verzi existente. Revirimentul s-a manifestat în primul rând în domeniul privat (grădini ale locuinţelor, ale sediilor de firmă, ale hotelurilor). Se poate prevedea că susţinerea domeniului public de către alocaţiile de la buget se va resimţi în amenajarea şi întreţinerea spaţiilor verzi pe măsura redresării economiei generale. În paralel sunt imperios necesare eforturi susţinute pentru dezvoltarea şi modernizarea bazelor de producţie a materialului săditor, diversificarea sortimentului, calificarea de specialişti de nivel mediu şi superior.

4.

CONSERVAREA ŞI CREAREA PEISAJELOR , PARTE

INTEGRANTĂ A PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

4.1. CONCEPTUL DE PEISAJ

Termenul de peisaj are ca sens iniţial cel folosit în pictură, apărut în arta Renaşterii, definind un tablou în care natura, observată de om, este personajul principal. Ulterior, acest termen a fost introdus şi în arta grădinilor, fiind larg utilizat mai ales din perioada creării parcurilor peisagere engleze. În ultimii ani se remarcă o folosire excesivă a termenului, în situaţii foarte diferite, de exemplu, “peisaj mediatic”, “peisaj publicistic”, “peisaj industrial” ş.a., care nu au nimic comun cu accepţiunea lui în domeniul arhitecturii peisajului şi al dezvoltării spaţiale (Marica Solomon, 2002). Conform Convenţiei europene a peisajului (Florenţa, 2000), prin peisaj se înţelege o porţiune de teritoriu aşa cum este percepută de către om şi ale cărui caracteristici rezultă din acţiunea şi interacţiunea factorilor naturali şi / sau umani. Peisajele, fie naturale fie antropogene, sunt foarte diferite; ele prezintă trăsături specifice în funcţie de zona geografică, climă, factorii geologici, hidrologici şi pedologici, vegetaţie, dar şi în funcţie de amenajarea teritoriului, dezvoltarea agriculturii, silviculturii, mineritului, industriilor, urbanismului, transporturilor, turismului şi agrementului. Peisajele care fac obiectul artei grădinilor şi arhitecturii peisajului sunt influenţate de tradiţiile culturale din diferitele zone şi epoci istorice, de evoluţia concepţiilor în celelalte arte vizuale, de dezvoltarea cunoaşterii, a ştiinţei, a mijloacelor tehnice şi a tehnologiilor în execuţia şi întreţinerea amenajărilor peisagistice.

Peisajul, sub toate aspectele pe care le îmbracă (natural şi antropic, rural şi urban), în toate modurile în care este utilizat, în toate modurile în care este contemplat, este o componentă importantă a interesului general (Marica Solomon, 2002). Pe plan ecologic, ambiental, social şi cultural, el constituie o resursă care contribuie la calitatea vieţii oamenilor şi care favorizează activitatea economică, de aceea protejarea, amenajarea şi gestionarea lui este foarte importantă pentru dezvoltarea durabilă, bazată pe un echilibru armonios între necesităţile sociale, economie şi mediu.

Peisajul natural Zonele în care elementele naturale s-au păstrat nemodificate de intervenţia omului alcătuiesc peisaje naturale. Ele reprezintă un patrimoniu al fiecărei ţări, în care se doreşte conservarea naturii sălbatice, ca o componentă deosebit de importantă a mediului fizic. Considerate din punct de vedere contemplativ, nenumărate tipuri de peisaj pe care le oferă natura posedă calităţi vizuale pe care le asociem cu perfecţiunea, le percepem ca frumoase (Foto color 57). În unele situaţii însă, peisajul natural nu trezeşte admiraţie, emoţie estetică. Analizând cauzele, acestea pot fi: absenţa unor elemente de varietate sau, din contră, prezenţa unor elemente distonante. De exemplu, povârnişurile dezgolite şi bătute de vânturi ale unor dealuri sunt mai puţin frumoase decât dealurile cu pajişti şi neregulat împădurite. Doborâturile de vânt sau incendiile cauzate de furtuni şi descărcările electrice imprimă aspecte neplăcute unui peisaj montan. Zonele de teren nisipos sau sărăturat, cu vegetaţia săracă crează impresii dezolante, la fel cele cu alunecări de teren, văi de râuri degradate de inundaţii sau eroziune. Peisajele naturale, ca atare sunt puţine, ca urmare a intervenţiilor oamenilor prin activităţile de amenajarea teritoriului. Integrarea creaţiilor umane într-un peisaj natural valoros trebuie să se facă în armonie cu acesta, să nu-l altereze, ci să-i dea noi valenţe de frumuseţe (Foto color

58). De aceea este firesc şi important ca în deciziile de transformare a unui peisaj natural să fie implicaţi şi specialiştii peisagişti.

Peisajul amenajat Modificarea unui peisaj, ca şi crearea unui peisaj nou trebuie să folosească la

maximum şi să dezvolte trăsăturile naturale valoroase ale terenului şi ale peisajului existent, eliminând trăsăturile negative şi aspectele nedorite. Un peisaj amenajat poate desăvârşi şi corecta ceea ce a creat natura sau poate reuni în acelaşi teritoriu aspecte vizuale care în natură se întâlnesc în mod disparat.

În habitatele umane domină peisajele complet create de om parcuri şi grădini

urbane, spaţii verzi stradale, peisajele rurale ale fermelor, peisajul unei autostrăzi etc. În acestea, proiectarea urmăreşte atât armonia vizuală a elementelor componente cât şi integrarea anumitor funcţiuni, pentru satisfacerea diferitelor

deziderate legate de folosinţa teritoriilor respective, în condiţiile construirii unui peisaj de calitate. Situarea diferitelor amenajări în cadrul natural, exterior oraşului, impune corelarea acestora cu trăsăturile peisajului înconjurător şi integrarea aspectelor sale vizuale majore (privelişti sau perspective asupra scenelor de interes observabile din anumite puncte sau zone ale teritoriului de amenajat). Abandonând viziunea exclusiv elitistă a peisajului, Convenţia europeană a peisajului precizează că în prezent trebuie luate în consideraţie de către statele semnatare ale convenţiei atât peisajele remarcabile cât şi cele considerate urâte.

O problemă actuală, aşa cum s-a mai arătat, este recuperarea şi refacerea unor

peisaje degradate antropic, de exemplu, teritoriile urâţite de haldele de steril, de instalaţiile industriale abandonate, de carierele de piatră părăsite etc (Foto color 59,

60).

4.2. IMPORTANŢA CONSERVĂRII ECOSISTEMELOR NATURALE ŞI A PEISAJELOR AMENAJATE

În condiţiile contemporane, când mijloacele cu care acţionează omul îi conferă o uriaşă forţă transformatoare, el determină în întreg mediul natural rapide, ample şi profunde schimbări: exploatarea intensă a resurselor naturale, sărăcirea pădurilor, expunerea unor mari suprafeţe de teren la eroziune, poluarea solului şi a apelor freatice prin agricultura intensivă, extinderea poluării fizice şi chimice la scară planetară (mări, oceane, atmosfera înaltă), poluarea radioactivă, reducerea stratului protector de ozon etc. Proporţiile alarmante ale alterării mediului în ţările puternic industrializate, agravarea crizei ecologice, au adus în prim plan problema protecţiei mediului înconjurător, una din cele mai importante şi mai stringente preocupări ale societăţii contemporane, pe toate meridianele planetei. Lumea a devenit tot mai conştientă de consecinţele degradării echilibrului natural al biosferei, care pune în pericol însăşi viaţa omului. Numeroase organisme internaţionale, cele mai multe puse sub autoritatea şi prestigiul ONU, elaborează programe de colaborare privind ocrotirea naturii, organizează manifestări la nivel mondial (conferinţe, simpozioane), instituie fonduri de finanţare pentru crearea unor parcuri naturale şi rezervaţii, fonduri pentru cercetări etc.

Pe plan mondial există diverse programe de cooperare care cuprind măsuri de preîntâmpinare a poluării apelor cu caracter internaţional, de protecţie a aerului, a solului, vegetaţiei, faunei etc. În majoritatea ţărilor se adoptă legislaţii şi strategii guvernamentale pentru apărarea şi ameliorarea mediului în contextul creşterii economice; se urmăreşte integrarea armonioasă a criteriilor economice, ecologice şi sociale, în interesul exploatării naturii fără distrugerea ei în acest proces.

Deşi cadrul legal există în România (Legea protecţiei mediului - nr. 137 din 1995), nu totdeauna prevederile şi îngrădirile impuse de acesta au fost respectate, fie

în mod deliberat fie din neglijenţă, încălcările repercutându-se negativ asupra calităţii mediului ambiant.

În politica de protejare a naturii, de menţinere a echilibrului ecologic natural,

alături de fundamentale măsuri tehnice şi economice alcătuind strategia dezvoltării, un rol important îl are grija pentru peisajul natural, pentru calitatea funcţională şi estetică a prefacerii lui, pentru conservarea pădurilor şi a spaţiilor verzi. Habitatul uman nu poate fi desprins de problema protecţiei mediului

înconjurător. Asigurarea calităţii vieţii în aşezările umane înseamnă nu numai un standard şi un confort propriu civilizaţiei moderne ci şi condiţii naturale favorabile sănătăţii fizice şi psihice a omului. Un mijloc important în realizarea şi menţinerea echilibrului ecologic al ambianţei omului este reintegrarea naturii în oraşe şi a oraşelor în peisajul natural. Sistematizarea urbană şi, la o scară mai largă, sistematizarea teritorială abordează deopotrivă problemele ambientului peisagistic (estetic şi funcţional) şi cele ale ambientului ecologic (fizic, chimic, biologic şi psiho-social) (Muja, S., 1984).

O scurtă privire asupra caracteristicilor mediului fizic de viaţă al populaţiei

urbane, permite înţelegerea importanţei funcţiilor de protecţie pe care le exercită zonele verzi.

Oraşele mari au devenit imense concentrări de volume şi spaţii din beton, zidărie şi asfalt, cu artere de trafic trepidant, cu fabrici şi uzine, alcătuind un mediu artificial în care natura vie este supusă unei permanente agresiuni. Putem spune că omul modern, uitând uneori că aparţine naturii, şi-a artificializat în aşa măsură viaţa încât, în prezent s-a neglijat pe sine, ca fiinţă biologică. În ce constau transformările mediului natural şi ce consecinţe au ele ?

Mai ales în oraşele mari, procese de o mare complexitate şi determinate de o multitudine de factori, cauzează importante modificări ale factorilor naturali. Microclimatul urban se caracterizează prin temperaturi mai ridicate, uscăciune atmosferică, reducerea curenţilor de aer naturali. Creşterea temperaturii se datorează atât emisiunilor de căldură în atmosferă, generate mai ales de industrie, cât şi înmagazinării căldurii în timpul zilei de către volumele construite şi ariile de beton şi asfalt. Diferenţele anuale oscilează între 0,5 - 1,5 °C, dar în sezonul cald pot ajunge până la 10 °C în oraşe faţă de împrejurimi. Stagnarea căldurii prin oprirea vântului de către clădiri, cu atât mai mult cu cât acestea sunt mai înalte şi mai dese, determină şi scăderea umidităţii relative a aerului, favorizând maladiile respiratorii. În acelaşi timp, reducerea ventilaţiei împiedică primenirea aerului. Poluarea reprezintă aspectul cel mai pregnant al alterării mediului, cauzată de civilizaţia modernă. Impurificarea atmosferei oraşelor şi centrelor industriale, răspândindu-se şi în zonele înconjurătoare, uneori la mari distanţe, are consecinţe negative asupra omului şi a celorlalte vieţuitoare. Factorii generatori de poluare sunt termocentralele, industria (chimică, de rafinare şi prelucrare a petrolului, metalurgică, de prelucrare a produselor minerale ş.a.), în mare măsură mijloacele de transport (motoare cu ardere internă), la care se adaugă şi activitatea curentă a populaţiei. Aceste surse emit în atmosferă mari cantităţi de noxe, cu consecinţe negative directe şi indirecte asupra sănătăţii omului şi a celorlalte vieţuitoare. Noxele din atmosferă sunt sub formă de gaze, aerosoli, fum, praf, particule solide. Acestea, prin intermediul aparatului respirator ajung în organism, putând cauza grave tulburări ale funcţiilor vitale, în raport cu natura şi concentraţia poluantului. Foarte toxice sun unele gaze ca hidrocarburile nearse, oxizii de carbon, oxizii de azot, clorul, fluorul, dioxidul de sulf, sulfura de carbon ş.a.; de asemenea pulberile fine,

ajungând până la dimensiuni de aerosoli (1 milionime până la 1/5000 mm), conţinând plumb, arsen, cadmiu ş.a. (Garrec, J.-P., 1989). Dar şi substanţele mai puţin toxice, prin prezenţa în atmosferă în mari cantităţi, sunt poluante. Atmosfera încărcată cu impurităţi, care devin nuclee de condensare, formează deasupra oraşului o piramidă de vapori care reţine o parte din razele ultraviolete şi diminuează intensitatea luminii cu până la 20 - 25 %. Condiţiile meteorologice şi relieful influenţează gradul de poluare. Curenţii de aer dispersează noxele, diminuând concentraţia acestora, dar răspândindu-le pe arii mai largi. Precipitaţiile pot accentua efectele nocive prin producerea ploii acide sau, dimpotrivă, pot reduce poluarea aerului prin antrenarea particulelor solide către sol, impurificându-l indirect pe acesta. În mediul urban, creşterea umidităţii atmosferice determină aspecte nefavorabile ca formarea ceţii acide, cu acumularea poluanţilor sub formă de particule solide şi aerosoli. Inversiunea termică poate cauza mai ales în zonele depresionare menţinerea unui plafon de noxe la mică înălţime faţă de sol, creând o atmosferă greu respirabilă. Poluarea atmosferei este mai mare în oraşele industriale situate pe văi (aspect pregnant până în anul 1994, la Reşiţa, Vulcan, Comarnic, Târnăveni) şi în depresiuni. În ţara noastră, poluarea în anumite zone s-a apropiat de limitele critice, ridicând probleme complexe ecologice şi social-economice care au pus imperativ problema retehnologizării şi chiar a închiderii unor linii de producţie şi a unor întreprinderi. Dereglările produse factorilor fizici ai mediului în oraşe cuprind şi poluarea şi degradarea solului, impurificarea apelor naturale. Acumularea substanţelor nocive în sol are loc atât prin preluarea din atmosferă a poluanţilor de către precipitaţii cât şi prin depunerea gravitaţională a acestora, la care se adaugă aportul direct al omului (reziduuri ale produselor petroliere, sare, var nestins, carbid, moloz, deşeuri nedegradabile biologic ş.a.).

Dar şi unele acţiuni ca decopertarea terenurilor de stratul fertil, umpluturile cu pământ necorespunzător (frecvente în urma activităţii în construcţii), excesul de îngrăşăminte şi pesticide crează condiţii nefavorabile pentru vegetaţie şi pentru viaţa organismelor din sol. Poluarea solului, provenită din atmosferă, din ape sau prin impurificare directă, determină reducerea capacităţii de ameliorare a calităţii mediului de către vegetaţia pădurilor şi a spaţiilor verzi urbane; de asemenea cauzează poluarea produselor agroalimentare provenite din culturile situate în perimetrul urban şi suburban afectat de poluare. Apele naturale, impurificate prin deversarea reziduurilor industriale şi menajere, se transformă în vectori ai agenţilor poluanţi, cu urmări negative potenţiale pentru om, animale, vegetaţie şi directe pentru sistemele ecologice acvatice. Din vasta problemă a alterării mediului am prezentat îndeosebi aspecte direct legate de habitatul uman, de calitatea condiţiilor de viaţă în oraşe, acestea interferând cu obiectivele creării spaţiilor verzi. Însă viaţa omului este condiţionată de întreg complexul ecologic, de întreaga biosferă, de aceea echilibrul acesteia este decisiv pentru umanitate.

4.3. FUNCŢIILE ZONELOR VERZI

Crearea ambianţei naturale a omului se bazează atât pe readucerea naturii în habitatul uman, cât şi pe dezvoltarea şi amenajarea cadrului natural exterior, din afara localităţilor. Diferitele categorii de peisaje amenajate îndeplinesc multiple funcţii; ele îşi exercită acţiunea în acelaşi timp, dar unele prevalează asupra altora, ca urmare a specificului programelor peisajelor în cauză. Aceste funcţii se manifestă atât în sfera ecologică (protecţia şi ameliorarea mediului) cât şi în cele socială, culturală, istorică şi economică.

“Pledarea cauzei” privind importanţa amenajărilor peisagistice în prezent şi pentru viitor se bazează pe înţelegerea deplină a principalelor roluri ale amenajărilor peisagistice în ameliorarea calităţii vieţii, ceea ce justifică preocupările şi eforturile financiare şi umane pentru prezervarea şi îmbunătăţirea celor existente şi pentru crearea de noi peisaje, mai performante şi mai adaptate cerinţelor actuale ale societăţii. Aceste roluri sunt: de protecţie şi ameliorare a mediului, recreative, decorative şi utilitare.

4.3.1. FUNCŢIILE DE PROTECŢIE ŞI AMELIORARE A MEDIULUI AMBIANT

Se ştie că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafeţe pe glob, exercită cea mai importantă funcţie de creare şi conservare a mediului de viaţă al uscatului; de aceea prezervarea lor, gospodărirea şi exploatarea raţională, în contextul cerinţelor tot mai mari cărora trebuie să le facă faţă, în prim rând ca resursă economică, necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să asigure stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menţinerea unor echilibre în natură, pentru buna funcţionare a întregii biosfere, condiţie de bază a existenţei în continuare a omului (Doniţă, N. şi colab., 1977). În contextul artificializării crescânde a mediului de viaţă al oamenilor, rolul ecologic al zonelor verzi se situează pe prim plan, decurgând din multiple acţiuni ale acestora, foarte importante pentru habitatul uman, mai ales în zonele care nu beneficiază de apropierea pădurilor extinse pe mari suprafeţe.

Funcţiile zonelor verzi care contribuie în mod esenţial la calitatea mediului de viaţă în teritoriul urban şi periurban sunt: ameliorarea microclimatului urban, purificarea atmosferei şi atenuarea poluării fonice.

Ameliorarea microclimatului urban În oraşele sărace în zone verzi şi în cele în care distribuţia acestora este deficitară, microclimatul se caracterizează, aşa cum s-a arătat deja, prin regimul termic nefavorabil, uscăciunea atmosferei şi reducerea curenţilor de aer naturali. Vegetaţia lemnoasă din cuprinsul oraşelor moderează temperaturile excesive şi atenuează variaţiile de temperatură diurne şi sezoniere. Prin efectul de umbrire şi prin procesele de evapo-transpiraţie ale maselor de frunziş (pentru un gram de apă evaporată se consumă 600 de calorii), temperatura medie a aerului în zilele de vară este cu 2 - 3,5 °C mai scăzută în preajma pădurilor şi în interiorul spaţiilor libere arborizate faţă de zonele neplantate ale oraşului şi cu 12 - 14 °C mai scăzută decât temperatura construcţiilor şi a ariilor betonate şi asfaltate. În sectoarele umbrite de plantaţiile de arbori, radiaţia calorică înregistrează o scădere de până la 5°C faţă de cele umbrite numai de clădiri. Se apreciază că o fâşie de vegetaţie lemnoasă cu lăţimea de 50 - 100 m poate răcori ambianţa în zilele de vară, cu până la 3,5 °C; dacă se ia în considerare faptul că temperatura coboară cu 0,5 °C la fiecare 100 m de creştere a altitudinii, atunci această răcorire corespunde unei diferenţe de nivel de 700 m (Bernatzky, A., 1966). În timpul nopţii, vegetaţia “absoarbe” radiaţiile termice infraroşii emise de suprafeţele artificiale şi naturale insolate în timpul zilei, astfel că şi procesul de răcorire nocturn este mai pregnant în ariile plantate. O anumită contribuţie la procesul de termoreglare prin evaporaţie îl au apele prezente în peisaj şi solul neacoperit de materiale constructive impermeabile. Iarna, în interiorul şi la adăpostul plantaţiilor temperatura este uşor mai ridicată decât în zonele deschise, ca urmare a reducerii vântului de către arbori. O consecinţă practică este utilizarea maselor vegetale cu o anumită pondere a coniferelor pentru protecţia nord-estică a clădirilor şi a incintelor; densitatea ramurilor speciilor foioase şi frunzişul persistent al răşinoaselor diminuează efectul de răcire al vânturilor aspre

de iarnă. Protecţia se resimte pe înălţimi sub sau apropiate de nivelul mediu al plantaţiei. În acelaşi timp cu îmbunătăţirea regimului termic, vegetaţia bogată determină creşterea umidităţii relative a aerului cu 7 - 14 % în parcuri şi păduri, răsfrângându- se şi asupra zonelor învecinate. Plantaţiile urbane, datorită capacităţii lor de umezire a atmosferei prin evapo- transpiraţie, au rolul de a compensa reducerea aportului higrometric al apei din precipitaţii, care, căzând pe suprafeţele construite, este în cea mai mare parte evacuată prin canale colectoare închise. Se apreciază că un arbore plantat pe stradă poate evapora 5 m 3 apă pe an (Bernatzky, A., 1978). Rezultă că o pondere raţională a plantaţiilor din zonele construite şi o bună dimensionare şi repartiţie teritorială a scuarurilor, parcurilor, grădinilor şi a altor categorii de amenajări peisagistice, prezenţa apelor deschise ornamentale şi utilitare (acumulări de apă) contribuie la realizarea unui nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, îndeosebi în timpul verii.

Spaţiile verzi influenţează favorabil microclimatul şi prin stimularea schimburilor de aer. Diferenţa de temperatură dintre zonele verzi şi aglomerările de construcţii sau teritoriile deschise, lipsite de plantaţii, duce în perioadele de calm canicular la formarea unor curenţi de aer ce pot atinge 1 m/s. Această briză urbană, cu sensul dinspre zonele plantate către zona construită în timpul zilei şi invers în timpul nopţii, contribuie la schimbul caloric şi la dispersarea poluării. Totodată zonele arborizate protejează împotriva vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza. La o distanţă de 30 - 60 m de marginea pădurii viteza vântului scade cu 30 - 60 %, iar la 120 - 200 m atmosfera devine calmă.

de 30 - 60 m de marginea pădurii viteza vântului scade cu 30 - 60 %,

99

Protecţia împotriva vântului se întinde pe o distanţă mai mare de 10 - 40 ori decât înălţimea plantaţiilor. Spre deosebire de ecranele construite, care nasc curenţi turbionari, cele vegetale atenuează curenţii prin filtrare în masa de frunziş şi alunecare peste volumele vegetale. Un alt element al microclimatului pe care îl influenţează favorabil zonele verzi este ionizarea atmosferei. Se ştie că raportul dintre ionii pozitivi şi cei negativi condiţionează sănătatea organismului (peste nivelul 1,3:1 se înregistrează stări de nervozitate, oboseală, slăbirea vederii, tulburări respiratorii ş.a.). În atmosfera oraşelor ionii pozitivi se află în cantităţi foarte mari faţă de zona rurală, ca urmare a poluării; ionii pozitivi fiind predominant grei, prin unirea cu nucleele de condensare, sunt atraşi în număr mai mare de scoarţa terestră (potenţial negativ), raportul menţionat putând ajunge de la 1,7:1 la 2:1 în locurile intens poluate. Vegetaţia, cu încărcare electrică negativă, ca şi pământul, reţine ionii pozitivi şi îi respinge pe cei negativi, care astfel realizează o concentraţie mai mare în atmosferă; de asemenea, prin emiterea de electroni sub influenţa luminii cu o anumită lungime de undă, plantele determină îmbogăţirea atmosferei ambiante în ioni negativi. Arborii cu frunze lanceolate şi majoritatea răşinoaselor cu frunze aciculare oferă puncte de descărcare a electricităţii solului (negativă). De acest efect beneficiază şi teritoriile învecinate spaţiilor plantate, ionii negativi fiind transportaţi de curenţii de aer. Cercetările au scos în evidenţă capacitatea multor specii de a genera ioni negativi (stejarul roşu, pinul, salcia, mesteacănul, salcâmul, liliacul, plopul negru, molidul, tuia, cetina de negi ş.a.), iar a altora, în număr mult mai mic, de a diminua proporţia ionilor negativi (stejarul de baltă, teiul cu frunze mari, nucul, cenuşerul). Aceste aspecte trebuie luate în consideraţie la alcătuirea plantaţiilor pentru spaţiile verzi recreative, pentru unităţile de învăţământ şi cele sanitare, întrucât ionii negativi influenţează pozitiv starea psihică, activitatea cardio-vasculară, randamentul intelectual.

Purificarea atmosferei de către zonele verzi Reducerea poluării atmosferei constituie, aşa cum s-a arătat, o problemă dificil de rezolvat, fiind necesare în primul rând măsuri complexe care vizează tehnologiile industriale şi procedeele tehnice pentru limitarea emanării de poluanţi. Un rol important în asanarea atmosferei îl au zonele verzi, prin acţiuni de epurare fizică, chimică şi bacteriologică.

Epurarea fizică Masele de verdeaţă epurează atmosfera îndeosebi prin reţinerea prafului şi pulberilor. Impurităţile în suspensie, întâlnind filtrele de vegetaţie se depun în principal pe frunziş. Cercetări minuţioase au constatat că o peluză de iarbă reţine de 3 - 6 ori mai mult praf decât o suprafaţă nudă, iar un arbore matur reţine de 10 ori mai multe impurităţi decât o peluză de mărimea proiecţiei coroanei acestuia pe sol. Depunerea gravitaţională este înlesnită de încetinirea curenţilor de aer la nivelul maselor de frunze; la aceasta se adaugă fixarea electro-statistică a pulberilor. Frunzele acumulează de asemenea, prin aderenţă, funingine, gudroane şi uleiuri din aerosolii poluanţi. Spălarea frunzişului de către precipitaţii sau ploi artificiale şi reînnoirea anuală a aparatului foliar (la speciile cu frunze caduce) asigură menţinerea funcţiei acestuia de reţinere a impurităţilor. Capacitatea de epurare fizică depinde de specie şi este mai mare la arborii şi arbuştii foioşi cu suprafaţă foliară mare şi cu frunze păroase şi nervuri proeminente (ulm, tei, castan ornamental ş.a.). Pe lângă filtrarea mecanică a suspensiilor rezultate din poluarea curentă, plantaţiile masive şi pădurile pot reţine şi particulele radioactive, reducând radioactivitatea atmosferei cu 30 - 60 % faţă de locurile lipsite de vegetaţie. Această acţiune are o deosebită însemnătate pentru ocrotirea sănătăţii şi vieţii, ştiindu-se că iradierea cu 600 doze produce la om o mortalitate de 100 %, în timp ce scăderea la 1/3

a sarcinii de radiaţie reduce rata de mortalitate la aproape 50 %, iar diminuarea la 2/3 o apropie de zero (Bernatzky A., 1978). Epurarea chimică exercitată de masele vegetale este deosebit de importantă, în primul rând prin consumarea CO 2 şi menţinerea echilibrului oxigenului în atmosferă. Principalele surse de oxigen ale planetei noastre sunt plantele verzi terestre şi planctonul oceanelor. În procesul asimilaţiei clorofiliene, la lumina solară frunzele absorb bioxidul de carbon efectuând sinteze biologice şi elimină oxigen şi ozon. Bilanţul zi-noapte fiind în favoarea producţiei de oxigen, pădurile şi spaţiile verzi reprezintă principalele rezervoare de aer curat. Un hectar de pădure produce în medie 10 t de oxigen pe an şi consumă 14 t CO 2 pe an (Bernatzky A., 1978). Acest aport este vital, dacă se ia în consideraţie consumul uriaş al oxigenului de către industrie, automobile, avioane şi alte mijloace de combustie, însoţit de creşterea puternică a cantităţilor de CO 2 în atmosferă. Luând în consideraţie numai necesarul de oxigen pentru fiinţa umană, se apreciază că o suprafaţă foliară de 25 mp. acoperă nevoia zilnică pentru o persoană. În atmosfera terestră se înregistrează o creştere continuă a concentraţiei de gaz carbonic într-un ritm care se intensifică atât ca urmare a majorării emanaţiilor cât şi prin diminuarea consumului biologic al acestuia, cauzată de defrişarea pădurilor şi poluarea oceanelor. De la un conţinut de 322 ppm în 1972 (CNST), s-au înregistrat 334 ppm în 1980, 346 ppm în 1986 cu previziunea de 379 ppm în anul 2000 (Bernatzky A., 1978).

La nivel local, în zilele calme şi călduroase în preajma unităţilor industriale şi pe arterele intens circulate, concentraţia CO 2 atinge valori mai mari, concomitent resimţindu-se insuficienţa oxigenului. În aceste condiţii, se impune cu necesitate protejarea vegetaţiei de orice fel, dar mai ales a pădurilor şi spaţiilor verzi, şi crearea de noi suprafeţe plantate, suficient de întinse şi bine arborizate.

Vegetaţia are de asemenea capacitatea de a fixa prin metabolizare şi alte gaze nocive din atmosferă. Date certe s-au obţinut privind anhidrida sulfuroasă în concentraţii subletale. Se estimează că aerul poluat cu 0,1 mg SO 2 /mc poate fi complet epurat dacă traversează lent (25 km/oră) un hectar de pădure de fag, efect care nu este neglijabil pentru ameliorarea calităţii atmosferei. Cercetările efectuate în zona combinatului siderurgic de la Reşiţa au arătat că în plin sezon de vegetaţie, concentraţia de SO 2 sub coronamentul pădurii a fost cu 28- 48% mai mică faţă de concentraţia din timpul iernii, evidenţiind astfel un eficient proces de epurare a atmosferei (Dumitriu-Tătăranu, 1980). Este necesar să se cunoască faptul că vegetaţia, purificând aerul prin mecanismele arătate, suferă la rândul ei din cauza poluanţilor atmosferei. În oraşe, poluarea continuă, în general la concentraţii sub pragul de toxicitate pentru plante, determină debilitarea arborilor şi arbuştilor prin reducerea capacităţii de fotosinteză şi sensibilizarea la alţi factori de stres (secetă, agresiunea bolilor şi dăunătorilor etc.), diminuarea longevităţii. Acţiunea antipoluantă a plantelor are anumite limite; în cazul unei impurificări excesive fizice şi chimice, se manifestă fenomene de fitotoxicitate, apariţia de uscături şi chiar pieirea, fapt constatat în vecinătatea întreprinderilor industriale care au avut emanaţii nocive (Copşa Mică). Simptomele de fitotoxicitate sunt vizibile îndeosebi la frunze: modificări de culoare şi textură, arsuri, necroze. În mediul urban, s-a semnalat pentru prima dată la Los Angeles în 1943, polurea fotochimică (un amestec de ozon şi compuşi cu azot formaţi prin reacţii fotochimice complexe, în care participă hidrocarburile din gazele de eşapament); în condiţiile unei insolaţii puternice şi a unei temperaturi de peste 20°C, această poluare determină apariţia de reflexe metalice, argintii sau bronz pe faţa inferioară a frunzelor şi pete punctiforme de decolorare pe faţa superioară a frunzelor, care indică degradarea ţesuturilor şi a funcţiei de asimilaţie clorofiliană (Garrec, J.-P., 1989). După studiile serviciilor de protecţia mediului din Canada (1981), principala

sursă a compuşilor fitotoxici (oxidanţi, hidrocarburi, plumb) sunt vehiculele automobile, deţinând o cotă de 39 %. Diminuarea poluării cu ajutorul vegetaţiei se bazează în prim rând pe efectul de masă al plantaţiilor întinse şi diversificate (monocultura este vulnerabilă), din specii mai rezistente la diferitele noxe. Aceste filtre biologice nu sunt însă întotdeauna eficiente; este necesară în paralel reducerea emisiunilor de poluanţi în mediul ambiant. Aspectelor economice care au determinat în ultimii ani închiderea unor mari unităţi industriale li se adaugă şi motivaţiile de natură ecologică, în cazul celor care erau puternic perturbatoare ale mediului; din aceleaşi raţiuni, alte unităţi funcţionează numai cu anumite secţii mai puţin poluante sau şi-au retehnologizat procesul de producţie. De asemenea, în industria de automobile se profilează obligativitatea echipării cu motoare respectând anumite norme ecologice. În traficul urban se instituie reglementări de trasee şi perioade de folosire a vehiculelor poluante. Şi în alte domenii se iau măsuri specifice de reducere a poluării fizice şi chimice a atmosferei, care susţin aportul vegetaţiei în realizarea unui mediu mai sănătos. Epurarea bacteriologică a aerului de către zonele verzi este de asemenea rezultatul acţiunii maselor de frunze. Prin aceleaşi mecanisme de captare ca pentru praf, frunzele reţin microorganismele asupra cărora se exercită acţiunea sterilizatoare a radiaţiilor ultraviolete şi a ozonului degajat de plante, îndeosebi de conifere. La acestea se adaugă puterea bactericidă a substanţelor volatile fitoncide eliminate de frunzele şi florile multor plante. Specii de arbori ca mesteacănul, stejarul, teiul, pinul ş.a. anihilează bacilii dizenteriei, difteriei, tuberculozei. S-a constatat că în parcuri concentraţia de germeni se reduce progresiv de la periferie către centru, graţie acţiunii benefice a plantaţiilor. Măsurătorile efectuate în marile aglomerări comparativ cu interiorul parcurilor scot mai mult în evidenţă influenţa pozitivă a vegetaţiei privind purificarea microbiană.

Atenuarea poluării fonice de către plantaţiile din amenajările peisagistice Activităţile cotidiene din localităţi generează diferite nivele de poluare sonoră; un fond de zgomote continue, întretăiate de zgomote stridente datorate transportului, lucrului în întreprinderile industriale, construcţii, drumuri etc. asaltează permanent sensibilitatea oamenilor, accentuând diferitele stări de stres. Zgomotele cele mai frecvente în mediul urban au o intensitate cuprinsă între 40 şi 80 decibeli.

Masele dense de frunziş ale arborilor şi arbuştilor interceptează energia fonică a surselor de zgomot şi o atenuează, în măsura în care plantaţiile sunt suficient de compacte şi largi. Din rezultatele unor cercetări, se apreciază că o perdea densă de vegetaţie lemnoasă, cu lăţimea de 200-250 m, poate absorbi în mare parte zgomotele unei autostrăzi, reducându-le cu 35-45 decibeli, ceea ce echivalează cu o depărtare de 2 km faţă de aceasta ( Cook, D.I. şi Van Harerbeke, D.F., 1971 ). În oraşe, plantaţiile stradale, adesea numai din şiruri de arbori, nu au nici un efect de protecţie, iar plantaţiile rare dintre blocuri şi scuarurile cu suprafaţă restrânsă reduc zgomotele numai cu 4-5 decibeli – efect aproape nesesizabil. În parcuri însă, plantaţiile dese, perimetrale, oferă pentru vizitatori o protecţie antifonică evidentă mai ales în timpul sezonului de vegetaţie. Combinarea acestui efect cu cel al modelărilor de relief şi al altor obstacole nepenetrante se pot obţine rezultate remarcabile de reducere a zgomotelor. Soluţii bazate pe astfel de asocieri sunt folosite în protecţia localităţilor sau caselor din apropierea căilor de circulaţie importante (autostrăzi, şosele ş.a.), unde zgomotele pornesc de la nivelul solului. Undele sonore propagându-se centrifug, sunt interceptate de coline plantate sau de ziduri plantate, cu o construcţie specială. Spaţiul atmosferic, perceptibil imediat de către oameni prin microclimat, calitatea aerului respirabil, nivelul zgomotelor, este numai o componentă a mediului de viaţă atât al fiinţei umane cât şi al regnului animal şi vegetal. Funcţiile ecologice exercitate de către vegetaţia zonelor verzi includ şi alte acţiuni:

Protejarea şi ameliorarea solului

Plantaţiile masive de arbori şi arbuşti, prin intermediul sistemelor radiculare favorizează autocurăţirea solului: ele preiau prin absorbţie unele substanţe străine (poluanţi) şi diminuează excesul unor elemente, contribuind la echilibrarea capacităţii de fertilitate. Vegetaţia este un factor pedogenetic: prin resturile vegetale de la suprafaţa solului (litiera) şi din sol (rădăcini moarte), descompuse de microorganisme, solul se regenerează şi devine mai fertil. Din acest considerent, îndepărtarea frunzelor căzute din ariile ocupate de masive este o practică antiecologică. În amenajările de spaţii verzi pe terenuri relativ sărace, cu timpul, calitatea solului din ariile plantate se ameliorează, la aceasta contribuind şi unele lucrări ca afânarea, adăugarea unui strat superficial de protecţie (mulcire) din materiale vegetale ş.a. Uneori plantele pot modifica în sens negativ unele caracteristici ale solului, de exemplu, acidifierea solurilor sărace de către conifere. Pe lângă aportul de materie organică, vegetaţia contribuie, tot prin aparatul radicular, la creşterea porozităţii solului şi implicit la capacitatea lui de filtrare şi sedimentare, la activarea vieţii microorganismelor care fac biodegradarea materiei organice şi ameliorează fertilitatea solului, la îmbunătăţirea capacităţii de retenţie hidrică a terenului. În amenajările peisagistice cu terenuri în pantă, vegetaţia permite fixarea solului, prevenirea eroziunii şi a alunecărilor, în acest scop fiind folosite specii de arbori şi arbuşti cu sistem radicular bine ramificat şi profund, de asemenea specii drajonante.

Favorizarea diversităţii biologice Componentele vegetale ale amenajărilor peisagistice sunt foarte variate, de la cele lemnoase la cele erbacee, reunind o gamă foarte bogată de plante, atât autohtone cât şi exotice, mai ales în parcuri şi grădini. Însuşirile biologice şi cerinţele lor ecologice condiţionează relaţiile dintre ele. Diversitatea biologică conduce atât la

competiţie cât şi la favorizare reciprocă, în funcţie de specii, de densităţile de plantare, de însuşirile mediului fizic. Este bine ca modelul pădurilor să fie preluat şi adaptat în stabilirea asocierilor dintre diferitele specii lemnoase în plantaţiile masive. Acestea pot realiza o coeziune mai bună şi perenitatea peisajului; ele exploatează în comun resursele mediului şi în acelaşi timp sunt mai rezistente la agresiunea unor factori biotici (boli, dăunători) comparativ cu plantaţiile puţin sau de loc diversificate (specie unică). Crearea peisajelor în interiorul localităţilor asigură adăpost şi condiţii de viaţă pentru o multitudine de păsări şi alte diferite animale vertebrate (arici, veveriţe, cârtiţe, broaşte, peşti, şopârle ş.a.) şi nevertebrate (insecte, viermi ş.a.), microorganisme. Toate reprezentantele biosferei formează o lume vie care convieţuieşte şi se intercondiţionează. Întrucât în peisajele antropice nu se poate realiza autoreglarea specifică ecosistemelor naturale, se impune supravegherea şi intervenţia omului pentru reglarea relaţiilor dintre diferitele grupe de specii aflate în competiţie pentru factorii ecologici vitali (după caz - hrană, lumină, apă): combaterea caracterului invadant al unor specii vegetale, rărirea plantaţiilor, îndepărtarea buruienilor, combaterea insectelor şi microorganismelor dăunătoare plantelor, limitarea creşterii unor populaţii de animale etc.

4.3.2. FUNCŢIILE SOCIALE ALE AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE

Crearea unor ambianţe psiho-relaxante Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea unui microclimat mai favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai curat şi mai bine oxigenat, ci şi prin influenţa stenică asupra stării neuro-psihice. Mai ales în parcuri şi grădini, unde vizitatorul pătrunde în mod deliberat pentru a se relaxa, dar şi în natura mai puţin cizelată, peisajele exercită multiple influenţe

care se insinuează în sistemul neuro-vegetativ prin toate mijloacele de percepţie, independent de voinţa subiectului. Privite chiar prin fereastră, scenele de peisaj liniştit, arborii, arbuştii, peluzele gazonate au efect benefic, calmant, trezesc senzaţia de pace. Plantele sunt reperele noastre care indică succesiunea sezonelor: admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada aşternută sau dantela chiciurei în coroane. În peisaj ne bucură şi păsările cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii atraşi de flori, veveriţele agile şi sprintene. Vegetaţia, prin subtile mijloace - armonia culorilor şi formelor, parfumurile suave, foşnetul frunzişului, graţia fragilă sau trăinicia falnică, viaţa pulsând în fiecare frunză, floare, mlădiţă dar şi efectul invizibil al câmpului bioenergetic al plantelor - acţionează asupra sensibilităţii oamenilor, influenţându-le pozitiv tonusul psihic. În păduri, în parcuri şi grădini, în funcţie de starea psihică şi de caracterul scenei observate, fiinţa umană este predispusă spre calm, reverie, vivacitate, tonifiere, receptivitate, bună dispoziţie. Astfel, expresivitatea plastică a coroanelor poate declanşa stări psiho- emoţionale variate: siluetele elansate ale arborilor stimulează spre dinamism şi optimism, cele rotunjite imprimă calm şi relaxare; formele pletoase îndeamnă spre visare, iar copacii puternici, falnici sugerează durabilitate, siguranţă. Tot aşa, culorile, prin variaţie şi tonuri, acţionează asupra dispoziţiei psihice. Cele vii, puternice – roşu, portocaliu irită când sunt dominante, dar înviorează când sunt dispuse ca accente cromatice; verdele predominant al vegetaţiei este liniştitor; nuanţele calde ale florilor (roz, galben-auriu, crem, lila), îmbinările armonioase ale acestora, potenţate de prezenţa albului, a albastrului-pal predispun la bună dispoziţie, calm.

Însăşi compoziţia peisagistică, prin caracterul său, prin stilul geometrizat sau