Sunteți pe pagina 1din 3

MUNTELE ORB

de Francisc Munteanu

Toamna cnd cad frunzele, mi place sa cutreier parcurile. mi place ndeosebi


seara, cnd oamenii devin mai linitii, mai nelegatori. Atunci mi caut un loc
ferit, o banca ascunsa, ninsa de frunze i privesc aiurea, la oameni, la copacii goi.
Daca a fi poet, a adauga ca ascult linitea. Ciudat de melodioasa poate fi o linite
ntr-un parc: frunzele cad cu un tremur metalic, vntul se gudura de scoara
zgrunuroasa a copacilor, sagetarile pasarilor din vazduh au un flfit aparte i pna
i paii trecatorilor ntrziai completeaza aceasta linite.
Nu e nici un paradox: aa cum culorile curcubeului de pe discul lui Newton
formeaza albul absolut, tot aa micile zgomote ale naturii se contopesc ntr -o
linite perfecta.
Dar sa nu mai scriu pentru placerea mea.

ntr-o seara, stateam pe o banca, ntr-un parc. Alaturi de mine mai era un om
caruia n gnd i-am mulumit de mai multe ori pentru tacerea cu care admira parcul
pustiit de vntul de septembrie. Trecuse cu mult de miezul nopii. Tocmai voiam sa
plec, cnd tovaraul meu de banca se ntoarse spre mine:
- E trziu, domnule?
- Da, e trziu.
- E luna sau e ntuneric?
Uite ce vecin uguba am, costat, cu o admiraie rautacioasa, i-i raspund ca
atare:
- Dumneata cam ce crezi?
- Eu cred ca e luna. Altminteri de ce ai sta dumneata pna trziu i tocmai aici,
n acest loc ascuns. i apoi nici vntul nu bate. nseamna ca nu sunt nori.
Ma uit cu atentie la vecinul meu: e un om n vrsta cu o fata lunguiata,
ncadrata de o barba deasa, carunta. ntre genunchi tinea un baston vopsit n alb.
Tresar. E orb.
Fata de un infirm, m-am simtit totdeauna n inferioritate. Nu stiu ce sa-i
raspund: sa-i raspund la ntrebare, sa-i cer iertare pentru raspunsul meu prost
plasat?
Un timp tac, i privesc proflul: are o frunte bombata si buze carnoase. n cele
din urma, i cer scuze:
- Iertati-ma ca v-am raspuns asa... nu stiam ca sunteti...
- Orb, ma completeaza el. Nu face nimic, tinere.
Ce ciudat, el e orb si eu nu vad bine. Doar m-am uitat cu atentie la el. Poate ca nu
vede pna la cer, o fi miop, sau pur si simplu ntrezareste. l ntreb:
- De unde stiti ca sunt tnar?
- Dupa glas. Dupa glas si dupa repezeala cu care vorbiti. Un om n vrsta e
mult mai calm.
- Da, da, l aprob si iarasi nu mai stiu ce sa-i spun.
Sunt putin suparat: pna atunci eram convins ca sunt spontan, ca nu ma
fstcesc n fata unei replici neasteptate. Am scris doar teatru.
Sus pe cer, luna luneca usor, ca o portocala pe mare, dusa de valuri. n fond,
cel mai comod ar fi sa ma scol, sa-l salut si sa plec.
Tocmai ma pregateam sa ma scol, cnd orbul si ntoarse fata spre mine:
- Dumneata ai fost vreodata la Predeal?
- Da, domnule, am fost.
- Acum trebuie sa fie foarte frumos acolo.
- De unde stiti cum e acolo? Sau nu e mult de cnd ati pierdut vederea?
- Nu stiu daca e mult sau putin. Asa m-am nascut.
Trebuie sa fie ngrozitor sa nu fi vazut niciodata nimic. De multe ori n
copilarie am ncercat sa dau de urma acestui sentiment. nchideam ochii si
mergeam ctiva metri fara sa vad, pna ma mpiedicam. Stiam ca daca tii ochii
nchisi multa vreme, nu vezi negrul absolut, ci niste linii si puncte colorate ciudat
ntr-o perpetua miscare nedefinita. Dar mai stiam ca eu aveam notiunea liniilor si a
punctelor si n special a culorilor. Un om, nsa, care n-a vazut n viata lui dect
nimicul, trebuie sa aiba alte unitati de comparatie. Orbul pe care l-am condus n
copilarie n-a fost orb din nastere: el definea lucrurile dupa pipait, dupa zgomote,
dupa miros. Un orb din nastere, chiar daca aude sau chiar daca pipaie un lucru, nu
are cu ce l asemana.
Putin din respect, putin din curiozitate, am continuat discutia:
- Cu att mai mult, de unde stiti ca e frumos la Predeal?
- Asa mi-au spus oamenii. Mi-au vorbit de munti. Att de mult mi-au vorbit de
munti, nct ma frmntam si ziua si noaptea sa mi -i pot nchipui. Si nu reuseam.
Toate celelalte lucruri le cunosc. Chiar si pe acelea pe care nu le-am putut pipai.
Cum e luna de exemplu. Numai un munte nu-mi pot nchipui. M-am dus la
Predeal. Am urcat pe munte, dar n zadar.
- Va explic eu i-am raspuns, bucuros ca n sfrsit i pot fi de folos. Un munte
e ca o ...
- Multi mi-au descris muntii pna acum, dar fara succes. Am pipait musuroaie,
cocoase si n-am priceput ce ar putea fi frumos n asa ceva. Si totusi oamenii spun
ca muntii sunt frumosi. Trebuie sa aiba ceva ce eu nu pot pricepe. Si-mi pare rau.
Zau,crede-ma tinere, mi pare rau.
Cu ce as putea sa-l ajut? Cum as putea sa-i explic ce e frumos la un munte? Da,
daca as reusi acest lucru m-as reabilita n fata mea pentru felul n care i-am raspuns
la prima ntrebare. De aceea nu m-am dat batut. Am insistat, l-am invitat la mine,
promitndu-i ca am sa-l fac sa nteleaga frumusetea unui munte. Eram convins ca
pna acasa am sa nascocesc ceva. N-am reusit. n casa, ca sa cstig timp, i-am
oferit un pahar de vin si l-am ntrebat daca-i place muzica.
- Foarte mult, mi-a raspuns orbul.
Aveam imprimata pe banda de magnetofon simfona a V-a a lui Beethoven. L-am
ntrebat daca o cunoaste.Nu o cunostea.
Dupa primele acorduri, am vazut ca orbul tresare, se ncordeaza si strnge cu
putere mnerul bastonului.
- Uite draga prietene, asa arata muntii.
Orbul nu mi-a raspuns dect trziu, dupa ce a ncetat si ultimul acord al simfonei.
- Oamenii au dreptate. Muntii sunt foarte frumosi.
A trecut timp de la aceasta ntmplare. Cu orbul sunt prieten si azi. Ma
viziteaza des si ma roaga sa-i arat muntii.