Sunteți pe pagina 1din 9

Daca sistemul fiscal reprezinta ansamblul raporturilor fiscale concretizate in

impozite si legaturile dintre acestea, deci un continut teoretic absolut delimitat prin
continutul economic a ceea ce inseamna fiscalitatea, atunci cadrul pragmatic,
functional, ar reprezenta mecanismul fiscal.

Activitatea fiscala trebuie sa se desfasoare pentru a se indeplini rolul impozitelor,


acela de a aduce venituri la bugetele publice si de a influenta mediul si pentru aceasta
se va contura cadrul functional, organizatoric si institutiile care sa puna in miscare
constructia conceputa.

Impozitele, reglementarile specifice, aparatul fiscal, principiile impunerii,


metodele si tehnicile fiscale reprezinta acea parte a mecanismului financiar cu
privire la domeniul fiscal.

Importanta mecanismului fiscal este scoasa in evidenta de performantele


sistemului fiscal. Daca constructiile conceptuale, metodologice si metodice in jurul
sistemului fiscal sunt rationale si obiective, atunci mecanismul va functiona.

Ca orice mecanism, si acesta prin conceptie trebuie sa fie definit prin modul sau
de functionare. Functionalitatea mecanismului fiscal este data de obiectivitatea legilor
juridice fiscale si cadrul in care se deruleaza, intotdeauna mecanismul va receptiona si
fortele distructive provenite din partea economiei reale, nealiniate la cerintele legilor
obiective economice si din partea comportamentului contribuabililor ca persoane fizice
sau persoane juridice. Pentru asigurarea functionalitatii mecanismului, prin concepere
trebuie sa fie prevazut cu supapele de autoreglare', in fata influentelor negative.

La baza mecanismului stau insa legile juridice specifice domeniului fiscal. In


functie de puritatea acestora se contureaza capacitatea de functionare a
mecanismului. Cadrul juridic reprezinta baza mecanismului si sistemului fiscal.

Legile juridice sunt legi facute de oameni si, inevitabil, reprezinta anumite
ideologii; daca acestea nu corespund continutului legitatilor economice, legilor obiective
ale economiei capitaliste, apar dereglari in functionarea mecanismului. Astfel apar
blocajele economie si financiare, chiar paradoxuri economice.

Interventiile in functionalitatea legilor obiective pot fi pozitive, in sensul protejarii


si incurajarii liberei concurente si a formarii libere a preturilor si ale altor valori conform
cerintelor obiective. Cadrul organizatoric in care se fac asemenea interventii in
economie ne arata daca mecanismul financiar in general si cel fiscal in special este unul
de piata libera sau unul de constrangeri economice.

Conceperea mecanismului fiscal este in functie de politica fiscala, iar


aceasta va fi transpusa in realitate pe seama mecanismului fiscal.

Politicile fiscale sunt diverse, in functie de doctrinele care stau la baza


lor. Dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere este discutat in literatura de
specialitate pe seama unor teorii filosofice si economice ale ganditorilor filosofiei si
economiei politice clasice. Se vorbeste despre teoria organica, teoria sociologica,
teoria contractului social, teoria schimbului si teoria sacrificiului'.

Teoria organica explica dreptul de impunere prin necesitatea constituirii


fondurilor banesti la dispozitia statului, ca si conditie esentiala de existenta a statului.
Teoria sociologica da statului calitatea de emanat al framantarilor sociale si, in
numele societatii, are dreptul de a intretine aparatul public in interiorul statului si a
societatii.

Conform teoriei contractului social, dreptul de impunere apare ca o intelegere


intre stat si societate, prin care cetatenii renunta la o parte a veniturilor in schimbul
asigurarii securitatii sociale si a altor bunuri publice.

Teoria schimbului a fost fondata de catre Adam Smith si presupune ca


impozitele reprezinta contravaloarea prestatiilor facute de catre stat si care vor fi
receptionate de catre contribuabili.

Teoria sacrificiului scoate in evidenta utilitatile publice generate fiind de


existenta statului si obligativitatea contribuabililor de a contribui pentru intretinerea
acestuia.

Ideea de baza a acestor teorii este ca. indiferent de cauza sau scopul efortului
fiscal, la baza unui impozit sta vointa legiuitorului, pusa in fapt in legi specifice
domeniului fiscal.

Clasificarea sistemelor fiscale

Elementul principal al unui sistem fiscal fiind impozitul, in jurul acestuia se


construiesc celelalte elemente ale sistemului. Daca continutul economic al prelevarilor
fiscale este acelasi, formele acestora sunt variate. Politica fiscala joaca rolul
important in ceea ce priveste structura sistemului fiscal.

De-a lungul timpului, impunerea ca activitate specifica a aparatului de stat a


cunoscut schimbari si sistemele fiscale asezate in diferite perioade istorice au evoluat
cunoscandu-se mai multe tipuri de sisteme fiscale consacrate in practica si prezente in
literatura de specialitate.

In literatura de specialitate criteriile de clasificare a sistemelor fiscale sunt


variate. Dintre acestea cele mai elocvente privesc evolutia istorica a sistemelor,
dezvoltarea economica, presiunea fiscala si o clasificare in functie de teoriile cu privire
la sistemele fiscale.

a) Daca privim evolutia sistemelor fiscale din punct de vedere istoric. putem vorbi
despre sisteme fiscale vechi, proprii perioadelor vechi si medievale bazate pe
impozitele pe produs,asezate prin metode primare cum sunt metodele indiciare sau
forfetare, si de sisteme fiscale moderne, bazate pe impozite generale pe venituri si
pe consum, utilizate in prezent de tarile dezvoltate si tarile care tind spre o economie
dezvoltata.

b) In functie de nivelul de dezvoltare economica, sistemele fiscale se impart


in: sisteme fiscale bazate pe impozitele pe venituri si mai ales pe venitul net si
venitul societatilor, proprii tarilor dezvoltate, si sisteme generale bazate pe impozitele
pe consum, proprii tarilor mai slab dezvoltate economic si tarilor in tranzitie spre
economia de piata.

c) Dupa intensitatea presiunii fiscale, sistemele fiscale se impart in: sisteme


fiscale cu o presiune mare (rata presiunii fiscale ajungand la 30%-38% din P.I.B.),
proprii tarilor dezvoltate, cu un sistem de utilitati publice supradezvoltat, sisteme ce
genereaza o fiscalitate medie (10%-18% din P.I.B.), proprii tarilor mai slab dezvoltate
si tarilor in curs de dezvoltare si sisteme fiscale cu o presiune fiscala redusa (sub
10-12% din PIB).

d) Din punctul de vedere al teoriilor fiscale, in literatura de specialitate se poate


vorbi despre sisteme fiscale functionale, care exista sau au fiintat la un moment dat,
si sisteme fiscale teoreticeprezentate de economisti de-a lungul timpului, dar care nu
s-au impus in practica fiscala. Dintre acestea din urma trebuie amintite ideile cu privire
la impozitul unic, propus de fiziocrati pentru impunerea solului, ca principal izvor al
bogatiei. Aceasta idee a impozitului unic a fost preluata mai tarziu si a fost extinsa si s-a
propus impunerea unica a capitalului brut sau net, apoi impunerea unica a veniturilor
sau impozitul unic pe energie.

Impozitele unice ar elimina birocratia specifica aparatului fiscal si o


parte importanta a cheltuielilor publice cu aparatul fiscal. In practica fiscala insa
impozitele au coexistat in diversitatea lor si in prezent se pune problema structurii
sistemelor fiscale in functie de efectele produse de incidenta fiscala. Impozitele directe
sunt considerate mai progresive, pe cand impozitele pe consum sunt considerate
injuste si politica fiscala este cea care trebuie sa aleaga in ceea ce priveste structura
veniturilor fiscale.

Impozitele, elementul principal al sistemului fiscal

Impozitele reprezinta o forma de preluare a unei parti din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau juridice la dispozitia starului, in vederea acoperirii cheltuielilor
sale'.

Aceasta prelevare sau contributie baneasca se face in mod obligatoriu sau


silit, cu titlu nerambursabil si fara contraprestatic din partea statului.

Forma baneasca a contributiilor catre stat s-a generalizat tarziu, la inceputul


acestui secol, cand dezvoltarea capitalista bazata pe un anumit nivel al fortelor de
productie si a relatiilor marfa-bani a permis acest lucru.

Se poate vorbi insa de impozite ca relatii financiare propriu-zise din momentul


generalizarii si individualizarii formei banesti a contributiei catre stat; existenta unor
forme naturale nu sunt decat exceptii la delimitarea exprimarii formei contributiei.

Caracterul obligatoriu sau silit al prelevarii se manifesta in virtutea dreptului


statului ca persoana suverana de drept public. Acest drept se impune de catre stat in
fata supusilor sai prin legi juridice, cu concursul organelor puterii centrale si locale de
stat.

Titlul definitiv si nerambursabil al impozitului se manifesta prin faptul ca cei obligati la


plata impozitelor desi nu primesc in schimb decat eventual o chitanta, totusi se poate
vorbi despre o intoarcere a efortului contribuabilului, in mod voalat, sub forma
serviciilor publice generale si locale si alte asemenea avantaje, necuantificabile
insa si nepersonale, acestea cuantificandu-se la nivelul societatii si eventual al
colectivitatilor administrative locale.
Sintetizand aceste caracteristici ale impozitelor se poate spune ca impozitele
sunt obligatii silite fara contraprestatie si nerambursabile ale contribuabililor catre
stat, in scopul acoperirii nevoilor acestuia si influentarii economiei si societatii pe seama
lor.

O definitie cuprinzatoare care tine seama de aceste caracteristici, cat si de


caracterul pecuniar, arata astfel: impozitele reprezinta in zilele noastre, obligatii
pecuniare pretinse, in temeiul legii, de catre autoritatea publica, de la persoane
fizice si juridice, in raport cu capacitatea contributiva a acestora, preluate de la
bugetul statului in mod silit si fara contraprestatie imediata, si folosite de catre
acestea ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice si ca instrumente de
armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor'.

Impozitele reprezinta principala sursa de venituri a statului si in aceasta calitate


s-au manifestat diferit in timp. in functie de conceptiile doctrinare economice si politice.

De asemenea impozitul este important pentru ca reprezinta un instrument la dispozitia


statului de redistribuire a veniturilor in economie si societate si de interventie in
economie, indeplinind si rolul sau alocativ si rcdistributiv, valente ale statului modern,
interventionist.

Importanta impozitelor sau rolul lor se masoara prin efectele pe care le produc la
nivelul economiei sau societatii, reprezentand de fapt o parte din efectele finantelor
publice, menirea acestora indeplinita la nivel social.

Formele impozitelor, tehnicile si rolul lor au evoluat in timp. in functie de nevoia


tot mai mare de resurse pentru nevoile tot mai variate, exprimate de noile sarcini
asumate de catre stat mai ales in domeniul economic.

Cresterea importantei impozitelor se manifesta atat prin cresterea ponderii lor in


produsul intern brut (o crestere cantitativa), cat si prin utilizarea lor intr-un context
economic si social tot mai variat, indeplinind rolul de parghie financiara de orientare si
redistribuire.

Daca in anii de dupa al doilea razboi mondial, la nivelul tarilor europene


impozitele reprezentau aproximativ 25% din produsul intern brut. pe la mijlocul
deceniului opt aceasta pondere reprezenta 35-45%: in prezent. in anii '90. aceasta
pondere a crescut in unele tari europene.

Impozitele sunt instituite prin legi juridice speciale, care, la randul lor fac parte
dintr-un sistem legislativ cuprinzator, fiind definite prin elementele lor si alte prevederi
specifice.

Elementele impozitului sunt urmatoarele: obiectul impozitului, subiectul si


suportatorul impozitului, unitatea impozitului, sursa impozitului, cota impozitului,
termenul impozitului, facilitatile fiscale, sanctiunile si metodele de percepere.

Daca avem in vedere obiectul impunerii, vorbim despre impozite pe


venit, impozite pe averesi impozite pe cheltuieli.
Dupa scopul urmarit, impozitele se impart in impozite financiare, care au ca
scop principal obtinerea de venituri la bugetul statului si impozite de ordine, instituite si
in scop de influentare si orientare.

Dupa frecventa incasarii lor, vorbim despre impozite permanente si


impozite incidentale.

Dupa institutia care le administreaza, impozitele se impart in impozite


federale, impozite guvernamentale si impozite locale.

Cel mai important criteriu pare a fi incidenta impunerii, completat cu trasaturile


de fond si forma a impozitelor.

Incidenta impunerii reprezinta punctul pe care apasa sarcina fiscala. Dupa


acest criteriu, impozitele se impart in impozite directe si impozite indirecte.

Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina platitorilor care le vor si


suporta, pe cand impozitele indirecte sunt platite de catre agentii economici vanzatori si
sunt suportate de catre ultimii consumatori.

Impozitele directe, la randul lor. se impart in impozite reale (pe obiect: impozitul
financiar, pe cladiri, pe activitate) si impozite personale (pe persoana) care sunt, la
randul lor. de doua feluri: impozite pe venit (pe venitul societatilor, pe venitul
persoanelor fizice) si pe avere (pe averea propriu-zisa, pe circulatia averii si speciale pe
avere).

Impozitele indirecte sunt recunoscute sub forma impozitelor indirecte generale


sau pe cifra de afaceri, taxele de consumatie sau accizele, taxele vamale si
monopolurile fiscale.

Principiile impunerii

Principiile sunt reguli, cutume, practici. incetatenite de-a lungul timpului si


recunoscute de oamenii de buna credinta.

Impunerea, ca activitate si fenomen economic propriu formei de organizare


statala, a cunoscut o evolutie legata de cea a statului, dar mai ales de cea economica.

Principiile impunerii au fost formulate pentru prima data de catre economistul


englez Adam Smith ca maxime ale impunerii'. Astfel, se vorbeste despre maxima de
justitie, maxima de certitudine, maxima comoditatii si maxima economiei si
randamentului impozitului.

Maxima justitiei se refera la faptul ca fiecare cetatean trebuie sa contribuie la


acoperirea cheltuielilor statului, atat cat ii permite capacitatea sa de a obtine venituri.

Maxima de certitudine presupune ca materia impozabila si impozitele sa fie


certe, clare, sigure de incasat.

Maxima comoditatii presupune alegerea venitului si modalitatii de impunere


cele mai favorabile contribuabililor.
Maxima economiei si randamentului impozitelor presupune obtinerea unor
venituri cat mai mari cu cheltuieli minime din partea statului.

Francezul Maurice Allais apreciaza ca principiile generale ale fiscalitatii intr-o


societate libera sunt urmatoarele: individualitatea, nediscriminarea,
impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea si lipsa arbitrariului.'

Individualitatea presupune ca intr-o societate libera, omul si nu statul este


valoarea esentiala si impozitele trebuiesc astfel intocmite incat sa asigure deplina
manifestare a personalitatii umane.

Nediscriminarea presupune reguli fiscale unitare pentru toti contribuabilii care


poseda aceeasi masa impozabila.

Impersonalitatea este principiul corespunzator caruia preferabile sunt impozitele


analitice asezate asupra bunurilor si activitatilor, fata de impozitele sintetice, de
ansamblu, a contribuabilului, care sunt atasate persoanelor si nu lucrurilor.

Neutralitatea cere ca impozitele sa nu contravina unei mai bune gestionari a


economiei, sa nu se opuna muncii sustinute si performantelor financiare ridicate.

Legitimitatea diferentiaza veniturile in legitime' si ilegitime', meritate sau


nemeritate, in functie de care trebuie adaptata fiscalitatea. Veniturile legitime ar fi cele
dinmunca, dintr-o administrare mai buna a patrimoniului si din asumarea unor riscuri, pe
cand cele ilegitime sunt toate celelalte, care ar trebui impuse mai aspru.

Lipsa arbitrariului presupune asezarea impozitelor prin legi simple si clare, care
sa nu dea nastere altor interpretari decat cea avuta in vedere de legiuitor. Un sistem
fiscal complicat da posibilitatea unor interpretari si realizarii unor legaturi intre impozite,
care de multe ori au ca rezultat eludarea fiscului.

In cele mai multe lucrari de specialitate aceste principii sunt grupate in trei
categorii: principii de randament, principii de echitate fiscala si principii de politica
economica si sociala.

Randamentul unui impozit poate fi privit din doua puncte de vedere: din punctul
de vedere al guvernului, al statului si din punctul de vedere al contribuabilului. ^Privit in
functie de interesul statului, un impozit rentabil este acel impozit care aduce venituri
maxime cu cheltuieli minime. Din punctul de vedere al contribuabilului, impozitul este
rentabil' sau acceptabil daca efortul facut pentru plata acestuia nu distorsioneaza
activitatea acestuia.

Rentabilitatea impozitului este in functie de calitatile acestuia, calitati, insusiri


determinate de procedurile legii fiscale si verificate in practica fiscala. Astfel, un impozit
rentabil trebuie sa fie universal, adica toti contribuabilii care detin aceeasi masa
monetara vor plati impozitul. Universalitatea impunerii este incalcata de multe ori in
realitate si rezida in exceptiile la impunere si in eludarea fiscului. Cu toate ca tehnicile
de asezare si urmarire a incasarii impozitelor s-au modernizat de-a lungul timpului,
totusi acest principiu a fost si este incalcat si in prezent.

O alta calitate a unui impozit rentabil este stabilitatea. Un impozit stabil este acel
impozit care nu urmeaza variatiile ciclului productiv in perioadele de stagnare si
recesiune economica. Asemenea impozite stabile in perioadele de stagnare economica
sunt cele a caror baza impozabila ramane relativ constanta, cum ar fi impozitele reale,
taxele de consumatie pe tutun, alcool si alte asemenea impozite.

Elasticitatea impozitului este o alta calitate a unui impozit rentabil,


caracteristica ce consta in faptul ca incasarile provenite dintr-un asemenea impozit pot fi
adaptate la nevoile de venituri ale bugetului in mod permanent, in functie de cerintele
politicii financiare.

Impozitele directe necesita un aparat fiscal de asezare si percepere a


impozitelor, de control fiscal, spre deosebire de impozitele indirecte a caror constatare,
evaluare, calcul si plata se fac de catre agentul economic vanzator si astfel reclama
doar control fiscal si bineinteles costuri mai mici cu intretinerea aparatului fiscal.

Principiile de echitate fiscala vizeaza doua coordonate si anume: egalitatea


matematica in fata fiscului si determinarea si luarea in considerare a capacitatii
contributive a celui care suporta sarcina fiscala. Egalitatea matematica in fata fiscului
inseamna o impunere proportionala si cat mai putine (sau deloc) derogari de la regula
de baza. cat mai putine facilitati fiscale pentru marii contribuabili, de multe ori in
detrimentul celorlalti.

Capacitatea contributiva a celui care suporta impozitul se determina in functie de


veniturile si averea contribuabilului sau a familiei sale. dar si de consumurile pe care le
practica in mod curent.

Se utilizeaza declaratiile privind standardele de viata, declaratiile privind situatia


sociala a fiecarui membru al familiei contribuabilului, in scopul de a determina impactul
platii impozitului asupra gestiunii financiare a caminului fiscal.

Deci echitatea fiscala nu se limiteaza la egalitatea matematica in fata fiscului, ci


tine seama de situatia economica si sociala a contribuabilului si de impactul fiscal al
impozitului asupra celui ce suporta impozitul.

Prin prisma acestei din urma idei, echitatea fiscala presupune nediscriminarea,
neutralitatea, impersonalitatea si individualitatea impunerii, legitimitatea si justetea
impozitelor, utilizarea minimului neimpozabil, chiar a progresivitatii in materie de
impunere, combinata cil proportionalitatea.

Principiile de politica economica si sociala presupun o viziune moderna


asupra impozitelor prin care statul utilizeaza aceasta categorie valorica pentru a
interveni in economie si pe plan social.

O data cu afirmarea curentului keynesist se poate spune ca de fapt cheltuielile


publice se stabilesc in functie de veniturile publice, care la randul lor au fost instituite in
functie de capacitatea contributiva a subiectilor impusi.

Daca resursele financiare nu acopera nevoile, guvernul poate apela la imprumuturi


publice si chiar la emisiune monetara.
Aceasta orientare presupune reconsiderarea tehnicilor fiscale. Astfel, evaluarea masei
impozabile a evoluat dinspre metodele indirecte bazate pe prezumtie, spre metodele
directe bazate pe declaratii certe si, de cele mai multe ori, urmate de un control din
partea organului fiscal.

De asemenea, calculul impozitelor a evoluat dinspre metodele vechi, bazate pe


repartitie inspre impozitele bazate pe cote. Cotele, la randul lor au influenta directa
asupra efectului demersului fiscal. De-a lungul timpului s-au utilizat mai ales sumele fixe
si mai tarziu cotele procentuale proportionale.

In ultimele decenii insa, progresivitatea a fost legata de impunerea echitabila in


functie de capacitatea contributiva a subiectului impozabil.

O progresivitate excesiva insa duce la o egalizare a veniturilor, obiectiv urmarit


mai ales de ideologiile de centru stanga.

Cotele progresive simple afecteaza mai aspru masa impozabila si determina


inechitati intre contribuabilii a caror masa impozabila se gaseste la extremitatile
intervalelor de impunere. Cotele progresive pe transa atenueaza acest efect negativ
tratand diferentiat masa impozabila, pe transe, dar efectul ramane acelasi, de
progresivitate.

Cotele proportionale asigura cel putin o egalitate matematica intre contribuabili,


ceea ce constituie o mare parte a continutului echitatii fiscale.

Intr-o serie de tari dezvoltate, in ultimii ani, mai precis incepand cu a doua
jumatate a deceniului trecut, au avut loc reforme fiscale care s-au bazat pe ideea
generala ca fortele pietii pot fi un ghid mai bun, catre o politica de impozite eficienta,
decat este interventia guvernamentala. In acord cu aceasta idee, o serie de masuri au
fost luate pentru a genera deplasarea dinspre interventionismul prin impozite
catre neutralitatea impozitelor, care permite reducerea distorsiunilor generate de
fiscalitatea prea mare.

Asemenea reforme fiscale au avut loc in anii 80 si 90 in tari ca Statele Unite ale
Americii, Marea Britanie, Germania, Italia si alte tari dezvoltate.

Trebuie sa studiem cauzele unui asemenea demers de reducere a fiscalitatii si


ne gandim ca, probabil, fiscalitatea a fost prea mare si trebuia redusa, ca
probabil efectele pozitive de parghie financiara a impozitelor erau contracarate de
excesivitatea fiscalitatii sau ca sistemele fiscale erau prea complicate si trebuiau
simplificate.

In tarile amintite, relaxarea fiscala s-a bazat pe reducerea cotelor de impunere.

Astfel, dupa aceste reforme, doua tari, Suedia si Irlanda, au trecut la impunerea
proportionala, celelalte au mentinut impunerea progresiva.

Dupa aceasta prezentare ne punem o serie de intrebari, cum ar fi:

a) Oare recesiunea poate fi eliminata prin reducerea fiscalitatii (si cresterea cheltuielilor
guvernamentale)?
b) Care ar fi nivelul reducerii si structura acesteia pe categorii de impozite?

Scoala clasica considera fiscalitatea si politica fiscala ca fiind


nerelevante in procesul stabilizarii macroeconomice, producand efecte negative asupra
sectorului privat.

A trebuit sa vina marea criza economica mondiala a anilor '30 pentru ca, in
cautarea de remedii si solutii de asanare, lordul Keynes sa construiasca un intreg
angrenaj de politici economice in centrul carora asaza parghiile financiare, ca
instrumente la indemana statului cu rol de orientare si influentare a activitatii
economice.''

Interventia statului insa nu este a unui stat proprietar majoritar in economie, a


unui stat conducator, ci este o forma de dirijism menita a corecta dezechilibrele,
bazat pe politica fiscala si monetara.

Cand statul trebuie sa intervina in economie, rolul politicii fiscale apare ca


evident, statul apeland la impozite si taxe si la alte parghii financiare pentru a incerca
reglarea mecanismului financiar.

Impozitele si taxele trebuie folosite in asa fel incat acestea sa influenteze si sa orienteze
anumite sectoare economice sau anumite persoane sau grupuri sociale.

Influenta din partea fiscalitatii trebuie sa fie una discreta si eficienta, care sa
creeze interese si sa dezlantuie energii generate de impulsurile parghiilor financiare.

Un impozit, o taxa, alte parghii financiare ca subventia, alocatia bugetara, trebuie


astfel folosite si asezate incat impreuna sa formeze un sistem de parghii financiare a
caror actiune sa fie convergenta, efectele unora sa nu contracareze actiunea altora.

Sistemul de parghii financiare trebuie sa armonizeze pe cai economice interesele


individului si ale agentilor economici cu interesul public.

Parghiile financiare sunt atasate politicilor financiare, iar un rol important in


cadrul acestora il au politicile fiscale. Impozitele si taxele deci sunt principalele
variabile ale politicilor financiare.

Impozitele si taxele trebuie astfel asezate incat sa produca efectele scontate in


domeniul economic.