Sunteți pe pagina 1din 2

Discursul

„Acum optzeci și șapte de ani, părinții noștri au adus pe acest continent o nouă națiune, creată
în Libertate şi devotată ideii că toți oamenii sunt creați egali.
Acum suntem angajați într-un mare război civil, testând dacă națiunea noastră sau oricare altă
naţiune, creată în acest mod și devotată aceleiaşi idei, poate să reziste.”

Cu aceste cuvinte, preşedintele şi-a început cuvântarea din acea după-amiază mohorâtă de
noiembrie. Până să reuşesc să desluşesc înţelesul acelor cuvinte, mi-am dat seama că oamenii încercau
să se adăpostească de ploaia ce începuse o dată cu încheierea festivităţii de inaugurare a cimitirului
militar. Am început să merg către casa alături de mama şi James, dar nici unul nu a rostit vreun cuvânt
întreg drumul şi nici unuia nu părea să îi pese de ploaie. Gândul ne era la tata, întrebându-ne unde se
afla.
Ne apropiam de sfârşitul anului 1863, dar nu şi de sfârşitul războiului. Când acesta izbucnise,
eram doar o copilă ce nu reuşea să înţeleagă de ce oamenii ce locuiau în casa aceea mare şi albă nu
puteau să îşi rezolve singuri problemele şi neînţelegerile pe care le aveau cu cei din sud. De ce aveau
nevoie de taţi şi fraţi mai mari ca să îi ajute? Şi mai ales, de ce aveau nevoie chiar de tata? El trebuia să
rămână aici, cu noi: să se joace cu mine, să o facă pe mama să râdă, să îl ajute pe James cu partiturile.
Cu siguranţă cei de la conducere nu erau conştienţi de faptul că familia noastră avea mai mare nevoie
de tata, decât aveau ei. Sau, poate îşi doreau şi ei un tătic la fel de bun precum era tata? În orice caz,
nevoia lor nu îşi găsea nici o justificare în mintea mea de copil.
Trecuseră trei ani şi jumătate de când începuse războiul şi tot atâţia de când tata plecase pe
front. De atunci, mama nu mai râdea aproape de loc, iar privirea îi era goală şi lipsită de strălucire.
Bănuiam că nici nu dormea suficient, deoarece ochii îi erau încercănaţi mai mereu. James se adâncise
în lectură şi în studiul pentru şcoală. Abia dacă mai schimbă câteva vorbe cu mine şi mama, darămite
să ne mai povestească vreo întâmplare în felul în care doar el putea să o facă sau să ne mai încânte cu
vreo melodie la pianul tatei. Pe faţa lui se puteau citi tristeţea şi durerea din suflet, dar şi furia
împotriva acestui act sângeros, numit război, care îi furase tatăl, şi totodată, cel mai bun prieten.
Înainte să plece, tata îmi dăruise un medalion în interiorul căruia se afla o poză cu el cântând la
pianul din sufragerie. Îi făgăduisem că nu îl voi mai da jos de la gât până când el se va întoarce acasă.
Ne scria în fiecare lună, dar scrisorile lui erau scurte, aşternute pe hârtie în grabă. Ne consolam, în
schimb, cu gândul că acele puţine cuvinte erau scrise de mâna lui şi ne întrebam cât va mai dura până îi
vom auzi din nou glasul.
În ziua următoare celei în care preşedintele a ţinut discursul în micul nostru oraş, m-am trezit cu
o oră mai devreme decât de obicei. O stare de nelinişte puse stăpânire pe mine şi un sentiment ciudat
îmi stăruia în suflet, dar nu găseam motivul acestor trăiri. După puţină vreme am observat stupefiată ca
medalionul de la tata nu îmi mai era la gât. Şi, pe cât de sigură eram ca nu îl dădusem jos, pe atât de
sigură eram ca nu există fantome-hoţ. Aşa că am început o căutare frenetică a lui: întâi în camera mea,
apoi în sufragerie. Când am ajuns în bucătărie, am văzut-o pe mama privind în gol pe fereastră, în timp
ce se lupta cu lacrimile ce erau gata să îi curgă şiroaie pe faţă. În mână ţinea o telegramă... Înţelesesem.
Am fugit în camera mea, trântind uşa după mine. M-am aruncat în genunchi, cu faţa la pământ
şi am început să mă cert cu Dumnezeu, ameninţându-L cu ambii pumni, iar printre lacrimi, strigam:
„Dacă toţi oamenii sunt egali, cum zice Lincoln asta, de ce e război acum? De ce negrii sunt sclavii
albilor? Cine ne-a făcut pe noi superiori lor? Hm? Cine?! De unde şi până unde îndrăznim noi să îi
facem servitorii noştri, furându-le orice drept pe care îl au? Spune-mi! Iar apoi, tot noi, ăştia albii,
suntem supăraţi şi iscăm războaie în care mor oameni: mor fraţi, mor taţi... În care până la urmă, mor
toţi! Toţi!” Acest ultim „toţi” lung şi ascuţit, m-a făcut să rămân fără voce. Dar pentru că încă nu îmi
terminasem discursul dezordonat şi încâlcit, am continuat să strig atât de tare cât îmi permitea vocea
răguşită, bâlbâindu-mă din cauza suspinelor ce acum erau de nestăpânit: „Dacă nu mor din punct de
vedere fizic, mor din punct de vedere psihic. Şi ce câştigă o naţiune dacă bărbaţii cei mai tineri şi mai
puternici mor? Ce câştigă în afară de eventuala libertate a negrilor? Rămân şi fără ameţiţii ăia de
sclavi, şi fără oameni capabili să muncească! Fură dreptul la viaţa atâtor oameni! Fură tot! Sub
pretextul unităţii şi al libertăţii. Dacă în schimbul vieţii tatălui meu, un alt om îşi capăta libertatea,
atunci... atunci...” Aceste ultime cuvinte mă asigurară de faptul că nu mai puteam continua. Inima îmi
zvâcnea cu putere, gata să îmi sară din piept. Îmi simţeam sufletul sufocându-se într-o durere
sfâşietoare, captiv al unei agonii necunoscute mie până atunci. Înainte ca lacrimile să îmi înece şi
ultimele cuvinte, am şoptit o întrebare înăbuşită în mâhnire: „De ce îngădui toate astea? De ce?”
Ploile de primăvară încetară o dată cu războiul. În timp ce soldaţii reveneau acasă obosiţi,
duruţi şi traumatizaţi de atrocităţile unui război lung şi greu, vara îşi ducea propria bătălie în încercarea
de a intra din nou în drepturi depline. Dar în sufletul meu era încă iarnă - iarna în care aflasem că tata
nu se va mai întoarce niciodată. Îmi era greu să mă împac cu gândul că nu îl voi mai strânge în braţe
vreodată, că nu îi voi mai auzi vocea gravă, dar blândă, sau că nu îl voi mai vedea niciodată şezând pe
scaunul din faţa pianului.
Cu toate acestea, înţelesesem în sfârşit preţul gloriosului sacrificiu pe care el şi alţi bărbaţi
asemeni lui l-au plătit. Ştiam că - prin moartea lor şi prin izbânda celor rămaşi în viaţa - de-acum
înainte „orice fiinţă umană va avea dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea să”, pentru ca „nimeni
să nu mai fie ţinut în sclavie, nici în robie” şi „nimeni să nu mai fie supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente inumane sau degradante” **.

* „Discursul de la Gettysburg”, Abraham Lincoln, 19 Noiembrie 1863


** citate din „Declaraţia universală a drepturilor omului”

Georgiana Văsuţ
Clasa a XI-a E
C.N. „Mihai Eminescu”