Sunteți pe pagina 1din 47

Scheletul membrelor , ARTICULAIILE

3. Scheletul membrelor
3.a. Scheletul membrelor superioare: este format din:
centura scapular:
o clavicul, os lung pereche, de forma literei S, situat n partea antero-superioar a
toracelui i
o omoplat sau scapul, os lat, de form triunghiular, cu baza n sus, situat n partea
posterioar a toracelui;
scheletul membrului superior propriu-zis:
o scheletul braului: humerus;
o scheletul antebraului: radius, osul mobil i lateral al antebraului i ulna sau
cubitus, osul fix i intern al scheletului antebraului.
o scheletul minii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe dou rnduri: n rndul
proximal, se afl oasele: scafoid, semilunar, piramidal,pisiform; n rndul distal, se afl
oasele: trapez, trapezoid, osul mare, osul crlig), metacarpiene (sunt n numr de 5, numerotate
de la I la V, dinspre lateral spre medial), falange (degetele II-V au cte trei falange, proximal, medie,
distal; degetul I, police are 2 falange, falanga distal corespunde unghiilor).

3.b. Scheletul membrelor inferioare: este format din:


centura pelvian: este format din 2 oase coxale, care se articuleaz anterior, ntre ele
formnd simfiza pubian, i posterior cu osul sacrum, formnd bazinul. Osul coxal este format din 3
oase: ileonul, n partea superioar, pubele, anterior i ischionul, posterior.
scheletul membrului inferior propriu-zis:
- scheletul coapsei: femur;
- scheletul gambei: tibia i fibula sau peroneul;
- scheletul piciorului: tarsiene (7 oase dispuse n dou rnduri: rndul posterior este format din
dou oase: talusul i calcaneul; rndul anterior este format din 5 oase: cuboidul, navicularul i 3
cuneiforme), metatarsiene (sunt numerotate de la I la V), falange (degetele sunt numerotate de la I
la V; primul deget se numete haluce i are 2 falange, iar degetele II-V au cte trei falange).
ARTICULAIILE
Articulaiile sunt legturile dintre oase i reprezint sediul micrilor.
Dup gradul de mobilitate, articulaiile se impart n: sinartroze i diartroze.
1. Sinartrozele sunt articulaii fixe, mobile, care nu au cavitate articular. Dup tipul de
legtur dintre oase, sinartrozele sunt:
Sindesmoze - se leag prin esut fibros moale; se caracterizeaza prin prezenta unor
formatiuni fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare, unindu-le si asigurand astfel o
miscare ale acestora prin intermediul tesutului fibros mai mult sau mai putin elastic. Ex.: la articulatiile
sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei.
Sincondroze - se leag prin esut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre capetele osoase
diferite tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse, elastice la acest nivel. Ex.: lama
perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.
Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leag prin esut osos. Reprezinta imbinari ale
oaselor care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si care apoi s-au sudat osos. Ex.:

2. Diartrozele sunt articulaii care posed un grad variabil de mobilitate


(sunt semimobile). Se impart n :
Amfiartroze - articulaii semimobile, au suprafee articulare plane sau uor concave, se
ntlnesc ntre corpurile vertebrelor i se realizeaz prin interpunerea discurilor intervertebrale.
Artrodiile - articulaii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se mai numesc
articulaii sinoviale.

O articulaie prezint urmtoarele componente:


1. capsula articular - manon fibros care se inser pe oasele ce se articuleaz; este
cptuit la interior de membrane sinovial, iar la exterior este ntrit de ligamemte;
2. ligamente - formaiuni fibroase care se prind pe oasele articulaiei;
3. membrana sinovial - formeaz stratul intern al capsulei articulare, este bogat
vascularizat, inervat;
4. cavitatea articular - spaiul din interiorul articulaiei care conine o lam fin de
lichid sinovial.
Articulaiile fixe se gsesc la nivelul oaselor cutiei craniene i aceste articulaii se mai numesc suturi
craniene.
SISTEMUL MUSCULAR
IV.2. SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular reprezint totalitatea muchilor din organism. Muchii sunt organe active
ale micrii, datorit proprietii lor de a se contracta.
Din punct de vedere histologic i funcional, exist 3 categorii de muchi:
1. muchi striai: se mai numesc i muchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se prind
de oase. Reprezint 40 % din greutatea corpului i particip la: realizarea micrilor, meninerea n
contact a oaselor unei articulaii, deoarece capetele muchiului se fixeaz pe oasele vecine ce
formeaz articulaia, d forma general a corpului.
2. muchi netezi: intr n alctuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine i a
pielii.
3. muchi striat de tip cardiac: miocardul.
Muchii au forme variate:
o muchi fusiformi: biceps, triceps;
o muchi triunghiulari: piramidal al abdomenului;
o muchi de form patrulater: marele drpt abdominal i marele dorsal;
o muchi n form de cupol: diafragma;
o muchi n form de trapez: muchiul trapez;
o muchi circulari: orbicularul buzelor i cel al pleoapelor, sfincterele- sfincterul extern al
anusului i cel al uretrei.
Clasificare dup numrul capetelor care se prind pe os, muchii pot fi:
o cu un singur capt pe os, cellalt capt inserndu-se pe piele- muchii pieloi;
o cu dou capete: muchiul biceps;
o cu trei capete: muchiul triceps;
o cu patru capete: muchiul cvadriceps.
Principalele grupe de muchi striai:
1. Muchii capului : dup rolul pe care l au se grupeaz n:
1. muchii mimicii care prin contracia lor determin diferite expresii ale feei, sunt
grupai n jurul orificiilor orbitale, auditive, nazale, bucal (frontal, sprncenos, orbicular al
pleoapelor, constrictori i dilatatori ai narinelor, orbicular al gurii, zigomatic, buccinator, mental
la nivelul brbiei).
2. muchii masticatori, care intervin n realizarea actului masticaiei (temporali,
maseteri, pterigoidieni, suprahioidieni).
2. Muchii gtului:
3. muchiul sternocleidomastoidian;
4. muchii pieloi, muschi situai imediat n apropierea pielii, ex. platisma;
5. muchii hioidieni: suprahioidieni i subhioidieni (osul hioid - os nepereche situate
n partea antero-superioar a gtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osteofibros
al limbii);
3. Muchii trunchiului: sunt grupai n:
1. muchii spatelui i cefei: muchiul trapez, marele dorsal, muchii anurilor
vertebrale;
2. muchii toracelui: muchii pectorali, muschii dinai, muchii intercostali;
4. Muchii abdomenului: sunt muchi lai, prin contraciile lor, mresc presiunea din interiorul
abdomenului, permind declanarea unor procese fiziologice: expiraia, defecaia, miciunea, etc.
3. muchii drepi abdominali;
4. muchii oblici externi;
5. muchii oblici interni:
5. Muchii membrelor superioare:
1. muchii centurii scapulare: muchiul deltoid, la nivelul umrului;
2. muchii membrului superior liber:
muchiul braului: bicepsul (anterior) i tricepsul (posterior);
muchii antebraului: flexori i extensori ai degetelor, pronatori i supinatori;
muchii minii: la nivelul palmei se gsesc muchi numai pe faa anterioar i ntre oase;
muchii lipsesc pe dosul palmei.
Supinaia este micarea de rsucire a minii cu faa palmei spre nainte.
Pronaia este micarea de rsucire a minii cu dosul palmei spre nainte

6. Muchii membrelor inferioare:


3. muchii centurii pelviene: muchii fesieri;
4. muchii membrului inferior liber:
muchii coapsei: anterior, muchiul croitor i cvadricepsul femural, n profunzime
muchii adductori, posterior, muchiul biceps femural;
muchii gambei: muchiul gastrocnemian, muchiul solear, care formeaz o unitate
funcional numit triceps sural, se continu cu tendonul lui Achile, care se inser pe calcaneu;
flexori i extensori ai gambei, flexori i extensori ai degetelor; pronatori i supinatori ai piciorului
muchii piciorului: planta, faa prin care piciorul se spijin pe sol, prezint muchi flexori i
extensori ai degetelor
Proprietile muchilor:
1. Contractilitatea: este proprietatea muchilor de a dezvolta o tensiune asupra
punctelor de fixare pe oase.
2. Excitabilitatea : este proprietatea muchilor de a rspunde printr-o contracie cnd
sunt stimulai adecvat.
3. Elasticitatea: este proprietatea muchilor de a se deforma sub aciunea unei fore i
de a-i reveni la forma iniial cnd fora nceteaz s mai acioneze.
4. Plasticitatea: este proprietatea muchilor de a se ntinde fr creterea tensiunii
interne. Se ntlnete la muchii netezi din pereii organelor cavitare i permite umplerea
acestor organe.
5. Tonusul muscular: este starea permanent de uoar contracie a unui muchi aflat
n repaus. Menine forma muchiului i expresia feei.
Fiziologia muchilor scheletici
Muchii scheletici prin contracii pun n micare oasele, asigurnd scimbarea poziiei corpului sau
schimbarea poziiei unei anumite pri din corp.
Clasificarea contraciilor musculare: n funcie de modificarea dimensiunilor i a tensiunii interne,
contraciile pot fi:
izometrice: lungimea muchiului se menine constant, dar crete tensiunea intern;
acest tip de contracie nu realizeaz lucru mecanic.
izotonice: lungimea muchiului se se modific, dar tensiunea intern se menine;
acest tip de contracii realizaeaz lucrul mecanic.
auxotonice: sunt contracii n care se modific att tensiunea intern ct i lungimea
muchiului.
Contraciile din timpul activitii obinuite sunt contracii auxotonice.

Manifestrile contraciei musculare:


6. manifestri electrice: constau n apariia unor cureni electrici n muchi, n timpul
contraciei acestora. Aceti cureni sunt numii poteniali de aciune i se deplaseaz n lungul
fibrelor musculare cu o vitez de 30 m/s. Activitatea electric a unui muchi poate fi
nregistrat obinndu-se electromiograma.
2. manifestri chimice: procesele chimice din muchi asigur energia necesar
proceselor mecanice. Metabolismul muscular este anaerob, fr oxigen, n primele 45-90 s a
unui efort moderat sau intens, timp necesar aparatului vascular s regleze aportul de oxigen.
Dup primele 2 minute de efort, necesitile energetice sunt satisfcute n cea mai mare parte
aerob, cu oxigen.
3. manifestri mecanice: se studiaz cu ajutorul miografului. Sunt reprezentate de
contraciile propri-zise ale muchiului. Aplicarea unui stimul unic cu valoare prag determin o
contracie muscular unic numit secus.

Fazele secusei:
perioada de laten: 0,01s, reprezint intervalul de timp cuprins ntre aplicarea stimulului
i apariia contraciei.
perioada de contracie: 0,04s, muchiul se scurteaz.
perioada de relaxare: 0,05s, muchiul revine la starea de repaus.

Tetanosurile: sunt contracii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe muchi. Pot fi:
tetanos complet i tetanos incomplete.
2. Tetanosurile incomplete: frecvena stimulilor este mic (10-20 stimuli/s). Aceast frecven
fiind mic ntre 2 stimuli, muchiul ncepe s se relaxeze, dar urmtorul stimul cade pe muchi nainte
de terminarea relaxrii acestuia. Datorit acestui fapt, miograful nscrie un platou dinat. Aceste
tetanosuri incomplete este o nsumare parial a secuselor.
3. Tetanosurile complete: stimulul urmtor cade pe perioada de contracie a stimulului anterior,
astfel c ntre stimuli nu mai exist perioade de relaxare. n acest caz, miograful nscrie un platou
drept.
Toate contraciile voluntare ale muchilor din organism sunt tetanosuri i nu secuse pentru c
comanda voluntar se transmite la muchi prin impulsuri cu frecven mare.
Exist ns n organism i situaii n care contracia este o secus. De ex. frisonul, sistola cardiac,
contracia obinut n urma reflexului.
4. manifestri termice: se datoreaz fenomenelor biochimice din fibra muscular. Randamentul
contraciilor musculare este doar de 30 %, ceea ce nseamn c 70 % din energia produs n timpul
contraciei musculare se pierde sub form de cldur.

INIMA
FUNCTIA DE NUTRITIE
I. SISTEMUL CIRCULATOR
Componentele sistemului circulator sunt:
I.1. sistemul cardiovascular format din inima si vase de sange;
I.2. sistemul limfatic format din vase limfatice, ganglioni limfatici si organe limfoide (splina,
timusul, amigdale).
Prin intermediul sangelui si al limfei, sistemul circulator, indeplineste trei functii esentiale:
de transport (al substantelor necesare organismului);
de reglare (in termoreglare);
de protectie (in imunitate).

I.1. SISTEMUL CARDIOVASCULAR


A. INIMA

Inima este un organ musculos, cavitar, situat in cutia toracica, intre cei doi plamani, intr-o regiune
numita mediastin. Are forma conica si este orientata cu varful (apexul) spre diafragm. Greutatea inimii
este de 250-300 g, iar volumul este asemanator pumnului drept. Invelisul inimii este constituit
din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi:

Strat Caracteristici Functii

Epicard - membrana seroasa, in care se gasesc - invelis extern, ce reprezinta


capilare sangvine, limfatice si nervi; foita viscerala a pericardului
seros;

Miocard - tesut muscular cardiac; - asigura, prin contractiile sale,


- tesut nodal; pomparea sangelui din inima in
- contine capilare sangvine, limfatice si vasele sangvine;
nervi;

Endocard - membrana endoteliala si un strat - invelis intern protector;


subendotelial gros alcatuit din fibre de
colagen, de elastina si de reticulina,
printre care se afla numeroase
terminatii nervoase senzitive;

Inima este divizata in patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea comunica intre
ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule unidirectionale. Cele doua
jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul atrioventricular drept prevazut
cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica cuventriculul stang (Vs) prin orificiul
atrioventricular stang prevazut cu valvula bicuspida (mitrala). Atriile sunt separate intre ele
prin septul interatrial. La nivelul acestuia, in viata intrauterina, exista orificiul Botallo, prin care cele
doua atrii comunica intre ele. Dupa nastere, acest orificiu se inchide. Ventriculele sunt separate intre
ele prin septul interventricular. Atriile si ventriculele sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriile sunt situate in partea superioara a inimii si prin contractie pompeaza simultan sangele in
ventricule prin orificiile atrio-ventriculare, prevazute cu valve atrio-ventriculare. In atriul drept se
deschide vena cava inferioara care colecteaza sangele venos din jumatatea inferioara a corpului.
Cand atriul se contracta, sangele trece in ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, prevazut
cu valvula tricuspida. Cuspidele valvei sunt orientate spre ventricul, datorita unor corzi tendinoase,
fixate pe peretele ventricular prin muschii papilari, de forma conica. Aceste structuri impiedica valvele
sa se deschida spre atrii, atunci cand ventriculele se contracta. Contractiile ventriculare inchid valvula
tricuspida si imping sangele prin trunchiul pulmonar catre arterele pulmonare. La baza trunchiului
pulmonar se afla valvula semilunara pulmonara, care impiedica sangele sa se intoarca spre
ventricul. In atriul stang se deschid patru vene pulmonare, care aduc sange oxigenat de la plamani.
Prin contractia atriului, sangele trece in ventriculul stang prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu
valvula bicuspida (mitrala). Cand ventriculul se contracta, valvula se inchide si sangele oxigenat trece
prin valvula semilunara in portiunea ascendenta a aortei.
Stratul de tesut conjunctiv dens, situat intre atrii si ventricule constituie scheletul fibros al
inimii. Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataseaza de fata superioara a acestui schelet fibros,
iar fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataseaza de fata inferioara a scheletului fibros.
Intrucat, miocardul atrial este separat structural sifunctional de miocardul ventricular si pentru a
transmite potentialele de actiune de la atrii catre ventricule, este necesara interventia unui tesut
conducator specializat numit tesut nodal.
Alcatuirea tesutului nodal din:
nodulul sinoatrial - situat in peretele atriului drept, in apropierea orificiului de varsare a venei
cave superioara;
nodulul atrioventricular - situat in septul interatrial;
fasciculul atrioventricular (Hiss) - situat in septul interventricular;
reteaua Purkinje - rezulta din ramificatiile fasciculului Hiss in peretii ventriculari;
Tesutul nodal asigura contractiile inimii chiar si atunci cand este scoasa din corp (automatismul
cardiac).
Vascularizatia inimii este asigurata de circulatia coronara, alcatuita din vasele ce asigura irigarea
inimii:
2 artere coronare - se desprind din aorta, imediat la iesirea din ventricul; in cazul blocarii
circulatiei pe una din ramuri, datorita unui cheag de sange sau a unui spasm arterial ( contractie
brusca, exagerata a musculaturii ), teritoriul nevascularizat se necrozeaza si se produce infarctul
miocardic;
capilare, vene coronare - se deschid intr-un sinus coronar, iar de aici sangele trece in atriul
drept;
Inervatia inimii este asigurata de plexul cardiac. Simpaticul are efect cardioaccelerator si
vasodilatator coronarian. Parasimpaticul are efect cardioinhibitor si actioneaza in special asupra
nodulilor sinoatrial si atrioventricular.

Proprietatile miocardului
1. Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde maximal la stimuli care egaleaza sau
depasesc valoarea prag. Aceasta reprezinta legea tot sau nimic . Inima este excitabila numai in faza
de relaxare (diastola), iar in sistola se afla in stare refractara absoluta si nu raspunde la stimuli.
Aceasta reprezinta legea neexcitabilitatii periodice a inimii .
2. Automatismul reprezinta proprietatea tesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se
bazeaza pe modificari ciclice de depolarizare si repolarizare ale membranelor celulare acestuia.
Ritmul cardiac, 70-80 batai/minut, este determinat de nodulul sinoatrial si poate fi modificat de factori
externi. Caldura, influentele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie (accelerarea
functiei cardiace). Frigul, influentele parasimpatice si acetilcolina determina bradicardie (rarirea
ritmului cardiac).
3. Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitatia in toate fibrele sale.
Impulsurile generate automat si ritmic de nodulul sinoatrial se propaga in peretii atriilor, ajung in
nodulul atrioventricular si prin fasciculul Hiss si reteaua Purkinje, la tesutul miocardic ventricular.
Tesutul nodal genereaza si conduce impulsurile, iar tesutul miocardic adult raspunde la contractii.
4. Contractilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde la actiunea unui stimul prin modificari
ale dimensiunilor si tensiunii. In camerele inimii se produce opresiune asupra continutului sangvin si
are loc expulzarea acestuia. Forta de contractie este mai mare in ventricule decat in atrii, iar cea mai
mare este in ventriculul stang. Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile se
numesc diastole.

Ciclul cardiac este format dintr-o sistola si o diastola. La un ritm de 75 batai/minut, ciclul
cardiac dureaza 0,8 s. Intre sistola atriala si cea ventriculara este o diferenta de 0,1s datorita intarzierii
propagarii impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular.
Valori masurabile in ciclul cardiac:
debitul sistolic- vlumul de sange expulzat de inima intr-o sistola, aproximativ 75 ml;
debitul cardiac- volumul de sange trimis in organism/minut= debitul sistolic x frecventa
cardiaca 75 x 75 = 5,5 l/min.
travaliul cardiac- lucrul mecanic al inimii in sistola = volumul sistolic x presiunea arteriala
medie = 75 ml x 100 mmHg.
Ciclul cardiac este insotit de manifestari acustice, mecanice si electrice a caror cunoastere permite
aprecierea starii de sanatate a organismului, a functionarii normale a inimii.
Manifestarile acustice sunt reprezentate de cele doua zgomote cardiace:
zgomotul sistolic ( I ) - produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare si de sistola
ventriculara, este mai lung si de tonalitate joasa;
zgomotul diastolic ( II ) - produs de inchiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte si ale
arterei pulmonare, este scurt si ascutit.
Manifestarile mecanice sunt:
socul apexian- care se petrece ca o lovitura a varfului inimii in spatial V intercostal stang, in
sistola;
pulsul arterial- unda de distensie a peretelui arterial, provocata de variatiile ritmice ale
presiunii sangvine, determinate de contractiile cardiace; este masurabil in orice punct unde o artera
poate fi compresata pe un plan osos.
Manifestarile electrice - se inregistreaza sub forma electrocardiogramei ( EKG ). Dispozitivul de
inregistrare a electrocardiogramei se numeste electrocardiograf. Acesta consta in doi electrozi care
masoara diferenta de potential intre bratul stang si bratul drept, intre bratul drept si piciorul stang si
intre bratul stang si piciorul stang. Fiecare ciclu cardiac produce trei unde, numite P, QRS si T.
P reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul atrial,
QRS reprezinta propagarea depolarizarii prin miocardul ventricular,
T reprezinta repolarizarea ventriculelor. Repolarizarea atriilor are loc simultan cu QRS, dar
este mascata de amplitudinea depolarizarii ventriculare. Fonograma reprezinta inscrierea grafica a
oscilatiilor sonore determinate de activitatea mecanica a inimii.

VASELE DE SANGE
B. VASELE DE SANGE

Vasele de sange alcatuiesc o retea prin care sangele circula de la inima catre toate organele
corpului (artere) si de aici inapoi, la inima (vene). Sangele care pleaca de la inima se numeste sange
arterial, este de culoare rosu aprins ca urmare a concentratiei mari de oxihemoglobina din eritrocite.
Sangele care se intoarce la inima se numestesange venos, este de culoare rosu inchis ca urmare a
concentratiei mari de carbohemoglobina din eritrocite.
1. Arterele:
prezinta un strat muscular gros, ce le permite propulsarea sub presiune mare a sangelui de la
inima;
valoarea medie a presiunii intraarteriale este de 100 mm Hg;
peretele aortei si al arterelor mari cuprinde numeroase fibre de elastina printre celulele musculare
netede, conferind elasticitate vaselor respective; astfel, se asigura un flux continuu al sangelui;
arterele mici si arteriolele sunt mai putin elastice si au stratul muscular mai gros in raport cu
diametrul lumenului; aceste vase opun rezistenta curgerii sangelui, deoarece se destind foarte
putin.
2. Venele:
prezinta un strat muscular subtire, ce le permite sa se largeasca suficient pentru a se adapta
cresterilor de volum sangvin;
venele situate sub nivelul inimii prezinta valve pe peretele intern, dispuse astfel incat sangele sa
curga intr-un singur sens;
valoarea medie a presiunii intravenoase este de 2 mm Hg;
din cauza presiunii scazute, venele nu pot propulsa sangele spre inima, astfel ca ele sunt asezate
printre muschii scheletici, care le comprima atunci cand sunt actionati; respiratia contribuie la
propulsarea sangelui din venele abdominale in cele toracice; in inspiratie, diafragmul se contracta
( coboara ), determinand cresterea presiunii intraabdominale, comprimarea venelor si scaderea
presiunii in cavitatea toracica.
3. Capilarele: vase sangvine de dimensiuni mici, desprinse din arteriole; fac legatura cu venulele sau
se anastomozeaza in retele. Peretele capilarelor are o structura extrem de simpla, fiind alcatuit dintr-
un singur strat de celule. Astfel, schimburile nutritive, plastice si gazoase dintre sange si tesuturi se
fac prin pinocitoza, difuziune si filtrare. Cantitatea de sange care intra intr-o retea de capilare este
reglata de sfincterele precapilare.
In arborele vascular, sangele circula prin doua sectoare distincte, unite doar la nivelul inimii. Acestea
constituie circulatia sistemica (circulatia mare) sicirculatia pulmonara (circulatia mica).

Circulatia sistemica cuprinde: sistemul aortic, ce asigura transportul O 2 si al substantelor nutritive la


tesuturi, sistemul capilar, ce asigura schimburile nutritive si gazoase la nivel tisular, si sistemul venos,
prin care sangele cu CO2 se intoarce la inima. Sistemul aortic este alcatuit din artera aorta si ramurile
ei, care iriga organele corpului. Artera aorta prezinta urmatoarele portiuni: aorta ascendenta, crosa
aortica si aorta descendenta toracica si abdominala. De la nivelul ei se desprind principalele artere ale
corpului. Sistemul capilar face legatura intre sistemele arterial si venos. Sistemul venos este
reprezentat de cele doua vene mari: vena cava superioara si vena cava inferioara, care aduc la inima
sangele neoxigenat din corp. La nivelul membrelor exista un sistem venos profund, cu vase situate in
muschi, si un sistem venos superficial subcutanat, care directioneaza circulatia sangelui spre inima.
Circulatia pulmonara asigura transportul sangelui incarcat cu CO2 de la inima la plamani, prin artera
pulmonara, cu ramurile ei, dreapta si stanga, si reintoarcerea sangelui oxigenat de la plamani (in urma
schimbului de gaze respiratorii) la inima, prin cele patru vene pulmonare.

Presiunea sangvina reprezinta presiunea sub care circula sangele in artere. Valoarea scade in timpul
diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelui muscular foarte gros, opun rezistenta
curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica. Ca urmare, presiunea sangelui la acest nivel,
precum si in capilare scade foarte mult. Diametrul arteriolar poate varia prin vasoconstrictie sau
vasodilatatie, influentand fluxul sangvin din capilare. Cresterea rezistentei periferice in
urmavasoconstrictiei arteriolelor poate determina marirea presiunii sangvine. Valoarea presiunii
sangvine este influentata de trei factori:
frecventa cardiaca;
debitul sangvin;
rezistenta periferica totala;
Cresterea oricaruia dintre parametrii enumerati poate determina cresterea presiunii sangvine.
Masurarea presiunii sangvine se face cu ajutorul tensiometrului. Acesta este alcatuit dintr-un
manson pneumatic, in care se pompeaza aer cu o para de cauciuc. Stetoscopul, plasat la nivelul
incheieturii brat-antebrat, permite ascultarea arterei comprimate. Presiunea sangvina se citeste cu
ajutorul unui manometru.
Pulsul sangvin - la fiecare sistola ventriculara, inima impinge deja existent in vasele sangvine. Ca
urmare, se produce o dilatare brusca a peretilor aortei. Aceasta dilatare se propaga cu o viteza de 10
ori mai mare ca cea a fluxului sangvin si reprezinta pulsul sangvin.
Boli ale inimii:
endocardite - inflamarea endocardului si a valvelor inimii;
miocardite - inflamatii ale miocardului;
pericardite - inflamatii ale pericardului;
insuficienta cardiaca - inima nu mai poate asigura o circulatie normala a sangelui; factorii
favorizanti sunt: bolile valvelor inimii, efortul fizic mare, infectiile, anemiile, lipsa unor hormoni, a unor
saruri minerale, deformatii toracice, boli pulmonare si renale, hipertensiune arterial, ateroscleroza;
cardiopatia ischemica - apare ca o consecinta a aterosclerozei coronariene, ceea ce are ca
efect oxigenarea insuficienta a inimii; este acompaniata de angina pectorala, care se manifesta prin
durere interna, localizata in dreptul inimii, dar care se extinde de-a lungul mainii stangi pana la nivelul
degetului mic si este insotita de senzatia de moarte iminenta; cardiopatia ischemica duce, in final
la infarctul miocardic, care apare datorita astuparii complete si definitive a unei artere coronare si
duce la necrozarea teritoriului de muschi cardiac hranit de artera coronara respectiva.

Boli ale vaselor de sange:


ateroscleroza - consta in ingrosarea arterelor datorita depunerilor de ateroame (placi lipidice)
in peretele vascular, ceea ce duce la diminuarea lumenului arterial; uneori lumenul este astupat
complet, intrerupandu-se alimentarea cu sange a unui organ; procesul incepe prin deteriorarea
endoteliului vascular ca urmare a fumatului, hipertensiunii, concentratiei mari de colesterol in sange
sau a diabetului;
arteritele - inflamatii ale arterelor, netratate duc la cangrena;
flebite - inflamatia venelor;
tromboflebite - inflamatii ale venelor si formarea de cheaguri de sange in vene;
varicele - dilatarea venelor, tulburari circulatorii care pot duce la atrofii musculare, ulceratii ale
gambelor, edeme cronice masive;

SISTEMUL LIMFATIC
I.2. SISTEMUL LIMFATIC
Sistemul limfatic reprezinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din vase limfatice ,
ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt:
redarea lichidului interstitial circuitului sangvin;
transportul lipidelor absorbite din intestin catre sange;
protectia organismului impotriva agentilor patogeni (imunitatea) prin intermediul limfocitelor,
produse in maduva osoasa, organe si tesuturi limfoide.

1. Vasele limfatice
a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la capete si formeaza
retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu caracteristic, poros, care permita
accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor, microorganismelor si lipidelor absorbite din intestinul
subtire.
b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este asemanator peretelui
venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern prevazut cu valve. Limfa este propulsata de-a lungul
ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale (cand circula de sus in jos) sau prin presiunea
exercitata de contractile musculare si alte miscari ale corpului (cand circula in sens antigravitational).
Ducturile limfatice dreneaza limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul toracic (dreneaza
limfa din extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea stanga a capului si
gatului; in zona abdominala prezinta o dilatare numita cisterna chili; ductul toracic se varsa in vena
subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din extremitatile superioare, zona
toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se varsa in vena subclaviculara dreapta).

2. Ganglionii limfatici
Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt inchisi in
capsule de tesut conjunctiv fibros, din care pornesc spre interior septuri de tesut conjunctiv
numite trabecule. Prezinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula conjunctiva, si medulara, la
interior. Zona medulara este formata din tesut reticular ce contine celule fagocitare, al caror rol
consta in purificarea lichidului ce ajunge la acest nivel. In tesutul reticular se gasesc si centrii
germinativi, unde se produc limfocitele, care au rol in raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai
multe vase limfatice aferente si il paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o
depresiune de pe fata concava a nodulului).
Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului. Principalele grupe sunt:
ganglionii popliteali si inghinali (pentru regiunea inferioara a corpului);
ganglionii lombari (pentru regiunea pelviana);
ganglionii cubitali si axilari (pentru regiunea superioara);
ganglionii toracali (in zona pieptului);
ganglionii cervicali (in zona gatului);
in peretele intestinului subtire se gasesc numerosi ganglioni limfatici si agregate de tesut
limfatic numite foliculi limfatici sau Peyer.

3. Organele limfoide
a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac, acoperita de
peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii, filtrarea sangelui si
distrugerea hematiilor batrane. Prezinta o portiune rosie (pulpa rosie), pentru stocarea eritrocitelor
batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii germinativi pentru producerea limfocitelor .
b. Timusul (vezi Glandele endocrine );
c. Amigdalele, in numar de trei perechi (palatine, faringiene si linguale), se gasesc in zona faringelui;
rolul lor consta in apararea contra agentilor patogeni ce patrund in gat, in nas si in urechi.

Organele limfoide au functii specifice in imunitate:


imunitatea nespecifica (innascuta), realizata prin mecanisme ca fagocitoza, febra si
eliberarea de interferon;
imunitatea specifica (dobandita), care implica interventia limfocitelor si este directionata
catre anumite molecule sau catre parti ale anumitor molecule numite antigene.

Sistemul imun are doua componente:


sistemul imun umoral, care implica diverse tipuri de proteine numite anticorpi, care circula
prin sange si plasma, lichide numite generic umori ; acest sistem actioneaza asupra agentilor
patogeni prezenti in fluidele corpului;
sistemul imun mediat celular, se desfasoara prin actiunea unor celule speciale care circula
prin sange si limfa; actioneaza asupra agentilor patogeni care au patruns deja in celulele gazda.
Sistemul imun intra in actiune atunci cand detecteaza prezenta unor substante straine in
organism (antigene). Acestea pot proveni de la bacterii, de la virusuri, dar si de la tesuturi sau organe
transplantate de la o alta persoana. Capacitatea de a distinge substantele proprii de cele straine
reprezinta una ditre cele mai importante caracteristici ale sistemului imun. O alta trasatura remarcabila
a sistemului imun este capacitatea de a-si aminti structura biochimica a antigenelor si de a
reactiona prompt la un nou contact.
Termenul de imunitate se refera la protectia conferita de organism in urma unei expuneri anterioare la
agenti patogeni, cand a sintetizat anticorpi (proteine care anihileaza antigenele). Astfel se explica
imunitatea dobandita dupa o boala ca varsatul de vant sau rujeola: contractata in copilarie, confera
imunitate la noi contacte cu virusul care o provoaca. Sistemul imun raspunde la un anumit antigen
sintetizand anticorpi specifici.
Anticorpii constituie o clasa de proteine numite imunoglobuline. Imunitatea poate fi dobandita prin
vaccinare, cand sistemul imun este adus in contact cu forme attenuate ale agentilor patogeni. Acestea
nu pot provoca boala, dar seamana cu agentii care o provoaca.
Exista doua tipuri de imunitate:
activa: cand agentii patogeni patrund in organism pe cale naturala sau artificiala;
pasiva: dobandita in urma unui transfer de anticorpi, nu este de durata, deoarece sistemul
imun nu a fost stimulat, iar anticorpii respectivi circula prin sange doar cateva saptamani sau luni (de
exemplu, anticorpii care trec prin placenta de la mama la fat).
Limfocitele mediaza raspunsul imun in cazul ambelor sisteme imunitare. Exista doua tipuri de
limfocite:
limfocite B: produc anticorpi si mediaza imunitatea umorala;
limfocite T: mediaza imunitatea celulara.
Ambele tipuri de celule rezulta prin diviziuni succesive ale unor celule initiale (stem) din ficat (la
embrion) si din maduva osoasa (la adult). Celulele initiale destinate sa devina limfocite migreaza in
timus, transformandu-se in limfocite T, sau raman in maduva osoasa devenind limfocite B. Limfocitele
tinere migreaza apoi in organele limfoide, unde se matureaza. Limfocitele mature intra in circulatia
sangvina si limfatica.

Boli ale sistemului imun:


artrita reumatoida: inflamarea articulatiilor, deoarece unii anticorpi ataca si distrug alti
anticorpi, aflati in acelasi organism;
boala lui Hashimoto: producerea de autoanticorpi care ataca tiroida;
trombocitopenia: autodistrugerea trombocitelor proprii la contactul cu anumite medicamente;
hepatiata B: formarea complexului antigen-anticorp viral duce la periartrite (inflamarea
peretilor arterelor si arteriolelor);
lupusul eritematos: producerea de anticorpi impotriva propriului ADN;
alergiile: reactii exagerate la antigene specifice; nu se cunoaste mecanismul acestui raspuns
care pare inutil, dar care poate fi foarte periculos; reactiile alergice sunt extrem de rapide si pot fi
provocate de cantitati infime de alergene; pot fi produse in cavitatea nazala si in bronhii, in tractul
gastrointestinal sau la nivelul pielii. Anticorpii declanseaza reactia alergica prin legarea la celule
speciale din tesutul conjunctiv. In momentul legarii, celulele respective
elibereaza histamina, raspunzatoare de simptomele alergiei: stranut, iritatie nazala, mancarimi ale
pielii, lacrimare. Uneori la contactul sistemului imun cu un alergen cum ar fi veninul de albine, se poate
declansa socul anafilactic, care se traduce prin scaderea brusca a presiunii sangvine ca urmare a
eliberarii unei cantitati mari de histamine, ceea ce poate duce la moarte rapida.

II. SISTEMUL DIGESTIV


A. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV
Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor n care se realizeaz digestia alimentelor i absorbia
nutrimentelor. n tubul digestiv are loc prelucrarea mecanic, fizic i chimic a alimentelor, absorbia
lor i eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secreiile lor la procesele de
digestie.
Sistemul digestiv este format din: tub digestiv si glande anexe.

II. 1. TUBUL DIGESTIV


Peretele tubului digestiv este format din patru tunici:

Tunici TIP DE TESUT LOCALIZARE

Mucoasa - epiteliu pavimentos pluristratificat - cavitatea bucal, faringe,


necheratinizat; esofag;
- epiteliu cilindric unistratificat; - n restul tubului digestiv;

Submucoasa - esut conjunctiv lax; - n tot tubul digestiv;

Musculara - esut muscular striat; - cavitatea bucal, faringe, 1/3


superioar a esofagului;
- esut muscular neted, cu doua straturi: - n restul tubului digestiv, cu
intern (fibre circulare) i extern (fibre urmatoarele particulariti:
longitudinale); * la stomac 3 straturi: n plus
unul cu fibre oblice;
* la colon, stratul extern
formeaza 2-3 benzi (tenii);
* ntre segmentele tubului
digestiv exist sfinctere;

Extern - esut conjunctiv lax; - faringe, esofag i poriunea


(adventicea ) terminal a rectului;
- esut conjunctiv dens; - n restul tubului digestiv,
acoperit de peritoneu;
1. Cavitatea bucala
Cavitatea bucal este primul segment al tubului digestiv, este desparit de arcadele alveolo-
gingivo-dentare n dou pri: vestibulul i cavitatea bucal propriu-zis.
Vestibulul bucal este un spaiu n form de potcoav, limitat ntre arcade, pe de o parte, buze i
obraji, pe de alt parte. Vestibulul comunic cu cavitatea bucal propriu-zis prin spaiile interdentare
i prin spaiul retromolar. n vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei
parotide), n dreptul molarului II superior.
Cavitatea bucal propriu-zis este delimitat nainte i pe laturi de arcadele alveolo-gingivo-dentare,
n sus de bolta palatin, care o separ de fosele nazale, n jos de planeul bucal pe care se afl
corpul limbii i glanda sublingual. Posterior, cavitatea bucal comunic cu faringele prin istmul
gtului,circumscris superior de vlul palatin, pe margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare), iar n
jos de limb. Bolta palatin este format n partea anterioar de palatul dur. Scheletul palatului dur
este acoperit de mucoasa palatin i este format n dou treimi anterioare de procesele palatine ale
osului maxilar, iar n treimea posterioar de lamele orizontale ale osului palatin. Vlul palatin (palatul
moale), continu napoi palatul dur i se prezint ca o membran musculo-membranoas mobil, care
are doua fee i dou margini.Una din fee este anterioar, concav, acoperit de un epiteliu
pluristratificat pavimentos moale, cea de a doua fa este posterioar, convex, acoperit de un
epiteliu cilindric simplu. Dintre cele dou margini, una este anterioar i ader la palatul dur, cea de-a
doua este liber. Marginea liber prezint central o proeminen, numit lueta (omuorul), iar lateral
se prelungete cu dou arcuri: unul anterior, prin care coboar muchiul palatoglos, cellalt posterior,
prin care coboar muchiul palato-faringian. ntre cele dou arcuri se aflamigdala palatin,
formaiune cu rol n aprarea organismului mpotriva infeciilor.
Planeul bucal este format din cei doi muchi milohioidieni, ntini ntre linia milohioidiana a
mandibulei i osul hioid. Sub muchiul milohioidian se afl muchiul digastric. Pe planeul bucal se afl
glandele sublinguale i corpul limbii. Pereii cavitii bucale sunt vascularizai de ramuri provenite din
artera carotid extern. Sngele venos ajunge n vena jugular intern. Limfaticele cavitii bucale
ajung n ganglionii cervicali situai n jurul venei jugulare interne. Inervaia senzitiv este asigurat de
ramuri din nervul trigemen.

Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lnga rol n masticaie i deglutiie, mai are
rol i n vorbirea articulat, n supt i ca organ de sim, datorit prezenei, la nivelul limbii, a papilelor
gustative. Limba prezint un corp situat n cavitatea bucal i o rdcin , spre faringe. Rdcina
limbii este fixat de hioid prin membrana hioglosian i de baza epiglotei prin trei ligamente gloso-
epiglotice. ntre aceste ligamente, care ridic repliuri, se afl dou adncituri numite valecule. ntre
corpul i radacina limbii se afla anul terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme, sub
forma literei V. Fata inferioara a corpului limbii este legata de mucoasa planeului bucal prin frul
limbii. De o parte i de alta a frului limbii se afl o proeminen, numit caruncula sublingual, n
care se deschid canalul glandei submandibulare i canalul glandei sublinguale. Pe rdcina limbii
(faa ei posterioar) se afl amigdala lingual. n structura limbii se descriu un schelet osteofibros,
muchi striati i o mucoas.
Scheletul osteofibros este format din osul hioid i dou membrane fibroase: septul limbii i
membrana hioglosiana ntins de la hioid spre limb.
Muchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii (muchiul transvers, muchiul vertical, muchiul
lingual longitudinal superior, muchiul lingual longitudinal inferior, stng i drept) i extrinseci
(stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capt prins pe oase sau muchii palatoglos sau amigdaloglos, i
cu cellalt pe palatul moale sau amigadala palatin.
La exterior, limba este acoperit de mucoasa lingual, care se continu cu mucoasa bucal,
avnd n structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos, necheratinizat. Pe faa dorsal a limbii i
pe marginile ei se gsesc papilele linguale, care ofer limbii un aspect catifelat.
o Papilele circumvalate (caliciforme) formeaza V-ul ligual cu deschiderea spre nainte i
sunt in numar de 7-11. Fiecare dintre aceste papile prezint, n centru, o ridictur central,
nconjurat de un an circular n care se gsesc numeroi muguri gustativi.
o Papilele foliate sunt localizate de-a lungul poriunilor posterioare ale marginilor limbii. Au
forma unor foi de carte, prezentnd 8-10 pliuri mucoase, dispuse perpendicular.
o Papilele fungiforme au forma asemanatoare unor ciuperci i sunt mai rspndite naintea V
-ului lingual.
Toate aceste trei categorii de papile au n structur muguri gustativi. La nivelul limbii, se mai descriu
i papile filiforme, formaiuni conice, cu vrful ramificat. Ele sunt situate pe faa dorsal a limbii i pe
marginile ei; au rol mecanic, deoarece nu au muguri gustativi.
Vascularizaia limbii este asigurat de artera lingual. Sngele venos ajunge n vena jugular
intern. Limfaticele ajung n ganglionii submandibulari i cervicali.
Inervaia muchilor limbii este asigurat de nervul hipoglos i de nervul glosofaringian, inervaia
senzorial gustativ prin nervii VII. IX, X, V.

Dinii sunt organe dure ale aparatului masticator, avnd rol i n vorbirea articulat. La om,
exist dou tipuri de dentiii:
temporar (de lapte) formata din 20 dini; apare dupa 6-8 luni i este complet n jurul vrstei
de 2-3 ani;
permanent (definitiv) format din 32 dinti; apare ntre 6-13 ani, (exceptnd molarul III
maseaua de minte) care apare mai trziu (18-20 ani) sau deloc.
Toi dintii, prezint
coroan, de culoare alb, depete alveola dentar, fiind vizibil n cavitatea bucal.
col este regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana, la nivelul lui se afla inelul
gingival (mijloc de fixare al dintelui).
radacin. este inclusa in alveola si poate fi unica (incisivi, canini, premolari), dubla (molari) sau tripla
(molari).

In coroana dintelui se afla camera pulpara, care la nivelul radacinii se continua cu canalul dentar.
Cavitatea si canalul dentar contin pulpa dintelui, care are in structura sa tesut conjunctiv, vase si
nervi ce patrund prin orificiul dentar de la nivelul radacinii. In afara camerei pulpare si a canalului
dentar, dintele este format dintr-un tesut calcificat, numit dentina (ivoriu), de culoare alba. La nivelul
coroanei, dentina este dublata de un tesut dur, smaltul, iar la nivelul radacinei
de cement. Smaltul este cea mai dura structura a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de
magneziu, floruri de Na si K. Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de
sustinere ale dintelui.
Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera maxilara interna.
Sangele venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in final in ganglionii submandibulari
si cervicali.
Inervatia dintilor este asigurata de nervul trigemen.

2. Faringele
Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pana in dreptul
vertebrei C6 unde se continua cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se
ingusteaza de sus in jos, cu lungimea de 15 cm. Fata posterioara a faringelui delimiteaza, impreuna
cu coloana vertebrala tapetata de muschii prevertebrali, spatial retrofaringian. Fetele laterale ale
faringelui, la nivelul capului, vin in raport cu spatiul mandibulo-faringian cuprins intre mandibula si
faringe, iar la nivelul gatului cu lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotida comuna, vena jugulara
interna si nervul vag situate intre cele doua formatiuni vasculare.
Cavitatea faringelui este divizata in trei etaje:

nasofaringele bucofaringele laringofaringele


(rinofaringele) (orofaringele)

peretele - baza craniului; la acest - valul palatin; - corespunde planului


superior nivel se afla amigdala orizontal care trece prin
faringiana; hioid si comunica cu
bucofaringele;

peretele - valul palatin; - plan orizontal dus prin - se continua cu


inferior osul hioid; comunica cu esofagul;
laringofaringele;

peretii - prezinta orificiul - corespund celor doua - corespund santurilor


laterali trompei lui Eustachio, arcuri (anterior si laringofaringiene;
inconjurat de amigdala posterior) ale valului
tubara; palatin, intre care se afla
amigdala palatine;
peretele - comunica cu fosele - comunica cu cavitatea - comunica cu laringele
anterior nazale prin doua orificii, bucala prin istmul gatului; prin aditus larigis
numite coane; (intrarea in laringe);

peretele - corespunde coloanei -corespunde coloanei - corespunde coloanei


posterior vertebrale; vertebrale; vertebrale;
In structura faringelui se afla o aponevroza intrafarigiana, muschi si o mucoasa. La exterior este
acoperit de adventitia faringelui formata din tesut conjunctiv lax. Aponevroza intrafaringiana se
gaseste la nivelul peretilor laterali si posterior ai faringelui si se insera superior pe baza craniului; are o
structura fibroasa si este rezistenta. Muschii faringelui sunt striati, grupati in muschi
constrictori (prin contractia lor micsoreaza diametrul antero-posterior si transversal al faringelui) si
ridicatori (prin contractia lor ridica faringele in timpul deglutitiei ).
La interior, faringele este captusit de o mucoasa care are in structura sa un epiteliu cilindric ciliat la
nivelul rinofaringelui si un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui si
laringofaringelui. La exterior, faringele este acoperit de adventitia faringelui, care se continua cu
adventitia esofagului.
Vascularizatia faringelui este realizata de ramuri din artera carotida externa. Sangele venos este
drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii cervicali.
Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de nervul vag.

SISTEMUL DIGESTIV 1
I.2. SISTEMUL LIMFATIC
Sistemul limfatic reprezinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din vase limfatice ,
ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt:
redarea lichidului interstitial circuitului sangvin;
transportul lipidelor absorbite din intestin catre sange;
protectia organismului impotriva agentilor patogeni (imunitatea) prin intermediul limfocitelor,
produse in maduva osoasa, organe si tesuturi limfoide.

1. Vasele limfatice
a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la capete si formeaza
retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu caracteristic, poros, care permita
accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor, microorganismelor si lipidelor absorbite din intestinul
subtire.
b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este asemanator peretelui
venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern prevazut cu valve. Limfa este propulsata de-a lungul
ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale (cand circula de sus in jos) sau prin presiunea
exercitata de contractile musculare si alte miscari ale corpului (cand circula in sens antigravitational).
Ducturile limfatice dreneaza limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul toracic (dreneaza
limfa din extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea stanga a capului si
gatului; in zona abdominala prezinta o dilatare numita cisterna chili; ductul toracic se varsa in vena
subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din extremitatile superioare, zona
toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se varsa in vena subclaviculara dreapta).

2. Ganglionii limfatici
Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt inchisi in capsule de
tesut conjunctiv fibros, din care pornesc spre interior septuri de tesut conjunctiv numite trabecule.
Prezinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula conjunctiva, si medulara, la interior. Zona
medulara este formata din tesut reticular ce contine celule fagocitare, al caror rol consta in
purificarea lichidului ce ajunge la acest nivel. In tesutul reticular se gasesc si centrii germinativi,
unde se produc limfocitele, care au rol in raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai multe vase
limfatice aferente si il paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o depresiune de
pe fata concava a nodulului).
Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului. Principalele grupe sunt:
ganglionii popliteali si inghinali (pentru regiunea inferioara a corpului);
ganglionii lombari (pentru regiunea pelviana);
ganglionii cubitali si axilari (pentru regiunea superioara);
ganglionii toracali (in zona pieptului);
ganglionii cervicali (in zona gatului);
in peretele intestinului subtire se gasesc numerosi ganglioni limfatici si agregate de tesut
limfatic numite foliculi limfatici sau Peyer.

3. Organele limfoide
a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac, acoperita de
peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii, filtrarea sangelui si
distrugerea hematiilor batrane. Prezinta o portiune rosie (pulpa rosie), pentru stocarea eritrocitelor
batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii germinativi pentru producerea limfocitelor .
b. Timusul (vezi Glandele endocrine );
c. Amigdalele, in numar de trei perechi (palatine, faringiene si linguale), se gasesc in zona faringelui;
rolul lor consta in apararea contra agentilor patogeni ce patrund in gat, in nas si in urechi.

Organele limfoide au functii specifice in imunitate:


imunitatea nespecifica (innascuta), realizata prin mecanisme ca fagocitoza, febra si
eliberarea de interferon;
imunitatea specifica (dobandita), care implica interventia limfocitelor si este directionata
catre anumite molecule sau catre parti ale anumitor molecule numite antigene.

Sistemul imun are doua componente:


sistemul imun umoral, care implica diverse tipuri de proteine numite anticorpi, care circula
prin sange si plasma, lichide numite generic umori ; acest sistem actioneaza asupra agentilor
patogeni prezenti in fluidele corpului;
sistemul imun mediat celular, se desfasoara prin actiunea unor celule speciale care circula
prin sange si limfa; actioneaza asupra agentilor patogeni care au patruns deja in celulele gazda.
Sistemul imun intra in actiune atunci cand detecteaza prezenta unor substante straine in
organism (antigene). Acestea pot proveni de la bacterii, de la virusuri, dar si de la tesuturi sau organe
transplantate de la o alta persoana. Capacitatea de a distinge substantele proprii de cele straine
reprezinta una ditre cele mai importante caracteristici ale sistemului imun. O alta trasatura remarcabila
a sistemului imun este capacitatea de a-si aminti structura biochimica a antigenelor si de a
reactiona prompt la un nou contact.
Termenul de imunitate se refera la protectia conferita de organism in urma unei expuneri anterioare la
agenti patogeni, cand a sintetizat anticorpi (proteine care anihileaza antigenele). Astfel se explica
imunitatea dobandita dupa o boala ca varsatul de vant sau rujeola: contractata in copilarie, confera
imunitate la noi contacte cu virusul care o provoaca. Sistemul imun raspunde la un anumit antigen
sintetizand anticorpi specifici.
Anticorpii constituie o clasa de proteine numite imunoglobuline. Imunitatea poate fi dobandita prin
vaccinare, cand sistemul imun este adus in contact cu forme attenuate ale agentilor patogeni. Acestea
nu pot provoca boala, dar seamana cu agentii care o provoaca.
Exista doua tipuri de imunitate:
activa: cand agentii patogeni patrund in organism pe cale naturala sau artificiala;
pasiva: dobandita in urma unui transfer de anticorpi, nu este de durata, deoarece sistemul
imun nu a fost stimulat, iar anticorpii respectivi circula prin sange doar cateva saptamani sau luni (de
exemplu, anticorpii care trec prin placenta de la mama la fat).
Limfocitele mediaza raspunsul imun in cazul ambelor sisteme imunitare. Exista doua tipuri de
limfocite:
limfocite B: produc anticorpi si mediaza imunitatea umorala;
limfocite T: mediaza imunitatea celulara.
Ambele tipuri de celule rezulta prin diviziuni succesive ale unor celule initiale (stem) din ficat (la
embrion) si din maduva osoasa (la adult). Celulele initiale destinate sa devina limfocite migreaza in
timus, transformandu-se in limfocite T, sau raman in maduva osoasa devenind limfocite B. Limfocitele
tinere migreaza apoi in organele limfoide, unde se matureaza. Limfocitele mature intra in circulatia
sangvina si limfatica.

Boli ale sistemului imun:


artrita reumatoida: inflamarea articulatiilor, deoarece unii anticorpi ataca si distrug alti
anticorpi, aflati in acelasi organism;
boala lui Hashimoto: producerea de autoanticorpi care ataca tiroida;
trombocitopenia: autodistrugerea trombocitelor proprii la contactul cu anumite medicamente;
hepatiata B: formarea complexului antigen-anticorp viral duce la periartrite (inflamarea
peretilor arterelor si arteriolelor);
lupusul eritematos: producerea de anticorpi impotriva propriului ADN;
alergiile: reactii exagerate la antigene specifice; nu se cunoaste mecanismul acestui raspuns
care pare inutil, dar care poate fi foarte periculos; reactiile alergice sunt extrem de rapide si pot fi
provocate de cantitati infime de alergene; pot fi produse in cavitatea nazala si in bronhii, in tractul
gastrointestinal sau la nivelul pielii. Anticorpii declanseaza reactia alergica prin legarea la celule
speciale din tesutul conjunctiv. In momentul legarii, celulele respective
elibereaza histamina, raspunzatoare de simptomele alergiei: stranut, iritatie nazala, mancarimi ale
pielii, lacrimare. Uneori la contactul sistemului imun cu un alergen cum ar fi veninul de albine, se poate
declansa socul anafilactic, care se traduce prin scaderea brusca a presiunii sangvine ca urmare a
eliberarii unei cantitati mari de histamine, ceea ce poate duce la moarte rapida.

SISTEMUL DIGESTIV 2
3. Esofagul
Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre
stomac. Limita lui superioara corespunde vertebrei C6, iar cea inferioara orificiului cardia prin care
esofagul se deschide in stomac. In traiectul sau, esofagul strabate regiunea cervicala, toracala,
diafragma si ajunge in abdomen, terminandu-se in stomac. Esofagul are o lugime de 25 cm.
In regiunea cervicala, esofagul vine in raport anterior cu traheea, posterior cu coloana vertebrala, iar
lateral cu lobii laterali ai glandei tiroide si cu manunchiul vasculo-nervos al gatului (artera carotida
comuna, vena jugulara interna si nervul vag). In regiunea toracala, deasupra vertebrei T4 (locul de
bifurcare al treheei in cele doua bronhii) vine in raport cu traheea, iar sub T4 cu pericardul. Lateral,
esofagul toracic vine in raport cu plamanii, iar posterior cu coloana vertebrala. In abdomen vine in
raport, la stanga, cu fundul stomacului, la dreapta si anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. In
traiectul sau, esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care initial este la stanga, iar in partea
inferioara se aseaza posterior de el.
Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aorta, arterele diafragmatice si artera gastrica stanga.
Sangele venos al esofagului abdominal se varsa in vena porta, a esofagului toracic in sistemul
azygos, iar a esofagului cervical in vena jugulara. Limfaticele esofagului cervical ajung in ganglionii
cervicali, ai esofagului toracic in ganglionii traheo-bronhici si mediastinali posteriori, iar ai esofagului
abdominal in ganglionii gastrici.
4. Stomacul
Stomacul este portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, fiind situat in etajul supramezocolic al
cavitatii abdominale, intre splina si ficat. In stare de umplere are 25 cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui
este de 1300-1500 cm3. Stomacul are forma literei J, cu o portiune verticala mai lunga si cu una
orizontala mai scurta. Stomacul are doua fete (anterioara, posterioara), doua margini, denumite
curburi (curbura mare si curbura mica) si doua orificii (cardia si pilorul). Cele doua fete ale
stomacului sunt acoperite de peritoneu, care ajuns la nivelul curburilor, se reflect ape organele vecine,
formand ligamente.
De pe mica curbura, prin reflexia peritoneului, se formeaza micul epiploon (ligamentul gastro-
duodeno-hepatic) care leaga mica curbura de fata inferioara a ficatului. De pe marea curbura, prin
reflectarea peritoneului, se formeaza ligamentele: gastro-diafragmatic, care leaga marea curbura de
diafragm, ligamentul gastro-splenic, intre marea curbura si splina, si ligamentul gastro-colic, intre
marea curbura si colonul transvers, ce se leaga de marele epiploon.
Fata anterioara a stomacului prezinta o portiune superioara, care corespunde peretelui toracic, si una
inferioara, care corespunde peretelui abdominal. Portiunea toracala vine in raport cu diafragma si cu
coastele 5-9 din partea stanga. In portiunea abdominala, fata anterioara a stomacului vine in raport cu
lobul stang al ficatului, iar mai lateral cu peretele muscular al abdomenului.
Fata posterioara a stomacului, vine in raport cu rinichiul stang, suprarenala stanga, corpul si coada
pancreasului, splina si artera splenica.
Curbura mare este convexa, la nivelul ei se sfla arcul vascular al marii curburi, format din artera
gastro-epiploica dreapta si din artera gastro-epiploica stanga, precum si ligamentele gastro-
diafragmatic, gastro-frenic si gastro-colic.
Curbura mica este concava, la nivelul ei se gaseste arcul vascular al micii curburi format din
artera gastrica stanga din trunchiul celiac si artera gastrica dreapta, din artera hepatica proprie, cat si
micul epiploon care leaga stomacul de ficat.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunica cu esofagul, este pe flancul stang al vertebrei
T11. Orificiul pilor, prin care stomacul comunica cu duodenul, se afla in dreptul flancului drept al
vertebrei L1. Este prevazut cu sfincterul piloric. Cand stomacul este umplut, pilorul coboara si se
deplaseaza spre stanga. Sfincterul piloric are consistenta dura la palpare.

Structura stomacului: 1. esofag; 2. cardia; 3. corpul stomacului; 4. curbura mica; 5. duoden; 6.


fundul stomacului; 7. tunica seroasa; 8. musculatura longitudinala; 9. musculatura circulara; 10.
musculatura oblica; 11. curbura mare; 12. pliuri ale mucoasei; 13. antrul piloric; 14. pilor.

Subimpartirea stomacului: trecand un plan prin incizura gastrica situata la nivelul micii curburi, unde
aceasta isi schimba directia, impartim stomacul in doua portiuni: portiunea verticala, situate deasupra
planului, si portiunea orizontala, sub acest plan. Portiunea verticala are doua parti: fundul
stomacului, care contine punga cu aer a stomacului, si corpul stomacului. Portiunea orizontala are
si ea o zona mai dilatata, care contine corpul stomacului (antrul piloric), si alta care se continua cu
duodenul, numita canal piloric.
Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului celiac: artera
hepatica, gastrica stanga si splenica. Artera splenica iriga marea curbura a stomacului prin artera
gastroepiploica stanga care primeste si ramuri din artera gastro-duodenala, provenita din artera
hepatica comuna. Artera gastrica stanga iriga mica curbura a stomacului impreuna cu artera gastrica
dreapta din artera hepatica proprie. Sangele venos ajunge in vena porta.
Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice si parasimpatice.
Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele stomacului plexul mienteric si plexul
submucos.
4. Intestinul subtire
Intestinul subtire este portiunea din tubul digestiv cuprinsa intre stomac si intestinul gros. In
functie de mobilitatea sa, are o prima portiune fixa, numita duoden, si o a doua, mai lunga si
mobila, numita jejuno-ileon. Lungimea intestinului subtire este de 4-6 m, iar calibrul de 4 cm la
nivelul duodenului si de 2-3 cm la nivelul jejuno-ileonului.
4.1. Duodenul
Duodenul este prima portiune a intestinului subtire si are forma de potcoava, cu concavitatea
in sus, in care se afla capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Incepe la nivelul pilorului si se
indreapta spre vezica biliara, unde coteste, devenind descendent. La acest cot se formeaza flexura
duodenala superioara. Ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteste din nou, formand flexura
duodenala inferioara. Trece anterior de coloana vertebrala, vena cava inferioara si aorta, dupa care
coteste a treia oara, devenind ascendent, si urca pe flancul stang al coloanei pana la L2, unde se
termina la nivelul flexurii duodeno-jejunale.
I se descriu patru portiuni:
portiunea superioara, intre pilor si vezica biliara, vine in raport superior si anterior cu ficatul
si vezicula biliara, posterior cu canalul coledoc si vena porta, iar inferior cu capul pancreasului;
portiunea descendenta, intre vezica biliara si polul inferior al rinichiului drept, vine in raport
anterior cu colonul transvers, posterior cu rinichiul drept, medial cu capul pancreasului si lateral cu
colonul ascendent;
portiunea transversa, tine de la polul inferior al rinichiului drept pana la flancul stang al
coloanei vertebrale. Posterior vine in raport cu vena cava inferioara, coloana vertebrala si aorta, iar
anterior cu mezenterul si cu artera si vena mezenterica superioara aflate intre cele doua foite ale
mezenterului;
portiunea ascendenta, continua portiunea precedenta si sfarseste la flexura duodeno-
jejunala; vine in raport medial cu aorta si lateral cu rinichiul stang.
Vascularizatia duodenului este data de ramuri duodeno-pancreatice din artera gastro-duodenala,
ramura a arterei hepatice comune, si din artera mezenterica superioara. Sangele venos ajunge in
vena porta. Limfaticele ajung in ganglionii hepatici si in ganglionii celiaci, situati in jurul trunchiului
celiac.
Inervatia este asigurata de fibre simpatico si parasimpatice, provenite din plexul celiac.
4.2. Jejuno-ileonul
Jejuno-ileonul este portiunea libera a intestinului subtire si se intinde intre flexura duodeno-
jejunala si orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde
si numele de intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 flexuozitati in forma de U ,
numite anse intestinale. Jejuno-ileonul este leagat de peretele posterior al abdomenului printr-un
lung mezou peritoneal, numit mezenter. Acesta prezinta doua fete: una dreapta (anterioara), alta
stanga (posterioara) si doua margini: una libera spre intestine si alta aderenta, spre peretele posterior
al abdomenului, numita radacina. Intre cle doua foite ale mezenterului se gasesc: artera mezenterica
superioara cu ramurile sale, vena mezenterica superioara, vase limfatice si ganglionii limfatici
mezenterici, plexul nervos vegetative mesenteric si grasime.
Vascularizatia este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica superioara. Sangele
venos este colectat de vena mezenterica superioara. Limfa este colectata in ganglionii mezenterici
superiori.
Inervatia este vegetative, asigurata de plexul mesenteric superior desprins din plexul celiac.
5. Intestinul gros
Intestinul gros are o lungime de 1,50 cm, continua jejuno-ileonul si se deschide la exterior prin orificiul
anal. Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin urmatoarele caracteristici:
este mai scurt si mai voluminos decat intestinul subtire;
se numeste si cadru colic, deoarece se dispune sub forma de cadru;
este parcurs de benzi musculare, numite teniile colonului;
prezinta doua umflaturi, numite haustre, separate intre ele prin santuri transverse care
proemina in lumenul intestinului sub forma de plici semilunare ale colonului;
prezinta ciucuri de culoare galbuie, numiti apendici epiploici, in jurul teniilor musculare;

Alcatuire: Intestinul gros este subimpartit in:


cec
colon la randul sau prezinta mai multe segmente: colonel ascendent, transvers, descendent si
sigmoid
rect.
5.1. Cecul si apendicele vermiform
este prima portiune a intestinului gros, are forma unui sac;
ocupa fosa iliaca dreapta;
fata anterioara vine in raport cu peretele posterior al abdomenului, fata posterioara vine in
raport cu fosa iliaca, muschiul psoas-iliac, nervul femural, fata laterala este in raport in jos cu fosa
iliaca, iar mai sus cu peretele lateral al abdomenului, fata mediala vine in raport cu ansele intestinale.
Pe aceasta fata se afla orificiul ileo-cecal, prin care ileonul se deschide in cec. La nivelul acestui
orificiu se afla valvula ileo-cecala, cu rol de supapa intre intestinul subtire si gros. La 2-3 cm sub
orificiul ileo-cecal se afla un orificiu oval, numit orificiul apendiculo-cecal, prin care apendicale se
deschide in cec;
apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat in organ
limfoid, are lungime de 7-8 cm si un calibru de 5-8 mm; forma lui este a unui tub cilindric; se deschide
pe fata mediala a cecului prin orificiul apendiculo-cecal;
arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterica superioara; sangele venos este
colectat de vena mezenterica superioara; limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori;
inervatia este vegetativa, asigurata de ramuri din plexul mezenteric superior;

5.2. Colonul
- incepe la nivelul valvulei ileo-cecale si se termina in dreptul vertebrei S3;
colonul ascendent - masoara 8-15 cm lungime, tine de la fosa iliaca dreapta pana la flexura
colica dreapta; posterior vine in raport cu peretele dorsal al cavitatii abdominale si cu rinichiul drept;
anterior si medial vine in raport cu ansele intestinului subtire, iar anterior si lateral si cu peretele
antero-lateral al abdomenului;
colonul transvers - masoara 40-60 cm, este cuprins intre cele doua flexuri ale colonului;
anterior vine in raport cu peretele ventral al abdomenului, posterior cu duodenul descendent, capul si
corpul pancreasului, in sus vine in raport cu fata viscerala a ficatului, cu stomacul si cu splina, iar in jos
cu ansele jejuno-ileale;
colonul descendent - masoara 14-20 cm, tine de la flexura colica stanga pana la fosa iliaca
stanga, are aceleasi raporturi ca si colonel ascendent, fiind mai profund fata de acesta;
colonul sigmoid - masoara 40-50 cm, tine de la fosa iliaca stanga pana la S3; prezinta doua
segmente, unul iliac si altul pelvin; segmentul iliac ocupa fosa iliaca si vine in raport posterior cu fosa
iliaca, muschiul ileopsoas si cu nervul femural; anterior, medial si lateral este acoperit de anse
intestinale; segmentul pelvian vine in raport, in jos si inainte, cu vezica urinara la barbat, iar la femeie
cu uterul si anexele, posterior vine in raport cu ampula rectala, iar in sus cu ansele intestinului subtire;
vascularizatia colonului este asigurata de artera mezenterica superioara si de catre artera
mezenterica inferioara. Venele colonului sunt tributare venei porte. Limfaticele ajung in ganglionii
mezenterici superiori si inferiori.
inervatia vegetativa este asigurata de fibre vegetative din plexul mezenteric.

5.3. Rectul
incepe la nivelul vertebrei S3 si se sfarseste la nivelul orificiului anal;
prezinta doua segmente: unul superior situat in cavitatea pelviana, mai dilatat, numit ampula
rectala (10-12 cm lungime si 5-6 cm calibru), si altul inferior, care strabate perineul, numit canal
anal (3 cm lungime);
ampula rectala vine in raport posterior cu sacrul si coccisul, anterior, la barbat, vine in raport
cu vezica urinara, iar la femeie cu corpul uterului;
canalul anal strabate perineul si vine in raport anterior, la barbat, cu uretra, iar la femeie cu
vagina;
arterele rectului sunt in numar de trei: artera rectala superioara, artera rectala medie si artera
rectala inferioara; sangele venos din treimea superioara a rectului ajunge in vena porta prin
intermediul venei mezenterice inferioare , iar din cele doua treimi inferioare ajunge in vena iliaca
interna si prin intermediul acesteia, in vena cava inferioara; limfaticele rectului ajung in ganglionii
mezenterici, in ganglionii iliaci si ganglionii inghinali;
inervatia este asigurata de plexul rectal, provenit din plexul mesenteric si din plexul
hipogastric;

GLANDELE ANEXE TUBULUI DIGESTIV


II.2. GLANDELE ANEXE TUBULUI DIGESTIV
1. Glandele salivare
Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua categorii de glande
salivare:
glande salivare mici, fara canal excretor:
glandele palatine: pe mucoasa palatului;
glandele labiale: pe mucoasa buzelor;
glandele bucale: pe mucoasa obrajilor;
glandele linguale: pe mucoasa limbii;
glande salivare mari, situate in afara cavitatii bucale, sunt perechi si isi varsa produsul lor de secretie in
cavitatea bucala, prin intermediul unor canale excretoare:
glanda parotida: se gaseste sub conductul auditiv extern (de unde si numele para= langa;
otis= ureche) si inapoia ramurii mandibulei; cantareste 20-30 g; este strabatuta de ramurile nervului
facial, de artera carotida externa si de vena jugulara externa; produsul de secretie se varsa prin
canalul lui Stenon, in vestibulul superior, in dreptul molarului II; este o glanda de tip tubuloacinoasa;
glanda submandibulara: este intermediara, ca marime, intre glanda parotida si glanda
sublinguala; cantareste 7-8 g; se gaseste sub planseul bucal, pe fata interna a corpului mandibulei,
ocupand loja submandibulara; este o glanda tubuloacinoasa sero-mucoasa;
glanda sublinguala: este cea mai mica (3-5g); se afla deasupra diafragmei bucale; este o
glanda tubuloacinoasa seromucoasa;

2. Ficatul
Ficatul este cea mai mare glanda anexa a tubului digestiv. Este situat in etajul
supramezocolic, in partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a mezocolonului, la
dreapta stomacului. Are o consistenta ferma si o culoare bruna. La cadavru cantareste 1500 g, iar la
individul viu se adauga inca 800-1000 g cat cantareste sangele depozitat in ficat. Are forma unui ovoid
taiat oblic, avand 28 cm in sens transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Ficatul are o fata
superioara, una inferioara, o margine inferioara si o margine posterioara, mai lata.
Fata superioara (diafragmatica) este divizata in doi lobi (stang si drept) prin ligamentul
falciform, intins de la fata superioara a ficatului la diafragma. Lobul stang este mai mic decat cel
drept. Prin intermediul diafragmei, fata superioara vine in raport cu inima, invelita de pericard, si cu
bazele celor doi plamani, tapetate de pleura.
Fata inferioara (viscerala) este parcursa de trei santuri, dintre care doua sunt sagitale, iar
al treilea transvers. Santul transvers reprezinta hilul ficatului, locul de intrare si iesire al elementelor
pediculului hepatic. Santul sagital stang contine, in segmentul anterior, ligamentul rotund provenit
prin obliterarea venei ombilicale, iar in segmentul posterior cordonul fibros Arantius, provenit prin
obliterarea ductului venos Arantius (care la fat face legatura intre vena ombilicala si vena cava
inferioara). Santul sagital drept prezinta, in segmentul anterior, fosa cistica in care se gaseste vezica
biliara, iar in segmentul posterior vena cava inferioara.
Cele trei santuri impart fata viscerala a ficatului in patru lobi:
lobul stang prezinta impresiunea gastrica, iar inapoia acesteia impresiunea esofagiana;
lobul drept vine in raport cu o serie de organe care lasa mai multe impresiuni : impresiunea
colica, lasata de unghiul drept al colonului, impresiunea duodenala, lasata de flexura superioara a
duodenului, impresiunea suprarenala (glanda suprarenala dreapta) si impresiunea renala (rinichiul
drept);
lobul patrat, situat anterior de hil, prezinta impresiunea pilorica;
lobul caudat, situat posterior de hil, prezinta doua procese: unul spre stanga, numit procesul
papilar, si altul spre dreapta, procesul caudat.
Marginea inferioara este ascutita, prezinta doua incizuri, una la stanga, numit ligamentul rotund, cea
de-a doua la dreapta, incizura cistica, ocupata de fundul vezicii biliare. Marginea posterioara apartine
fetei superioare a ficatului. Pe ea se afla aria nuda a ficatului (pars afixa), care este lipsita de
peritoneu si adera intim la diafragma prin tracturi conjunctive, corespunde vertebrelor T12-T11.
Structura ficatului
La exterior, ficatul este
acoperit de peritoneul visceral. De pe fata superioara a ficatului, peritoneul se rasfrange pe diafragma,
formandu-se ligamentul falciform. De pe fata inferioara se rasfrange pe stomac, formandu-se micul
epiploon. Peritoneul de pe fata superioara si inferioara a ficatului se rasfrange pe peretele posterior al
cavitatii abdominale, formandu-se astfel ligamentul coronar. La cele doua extremitati, cele doua foite
ale ligamentului coronar se aproprie una de cealalta, formand ligamentele triunghiulare stang si drept,
care ajung la diafragma.
Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului. De pe fata ei profunda pleaca
septuri conjunctivo-vasculare, care patrund in parenchimul hepatic. Intre aceste septuri se
delimiteaza lobulii hepatici, care sunt unitati anatomice si functionale ale ficatului. La intalnirea a
tei lobuli exista spatial portal, care contine o artera perilobulara (ramura a arterei hepatice), o vena
perilobulara, un canalicul biliar perilobular si vase limfatice, toate invelite intr-o stroma conjunctiva
dependenta de capsula fibroasa a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din
capilare sinusoide care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulara spre care
converg sinusoidele si din canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate dintr-un
singur rand de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc capilare sinusoide. In
grosimea unei lame, intre hepatocitele adiacente se formeaza canalicule biliare intralobulare. Celulele
hepatice, hepatocitele, sunt relative mari, de forma poliedrica si apar pe sectiune sub aspect
polygonal. Fiecare hepatocit vine in contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul
biliar intralobular (polul biliar). Celula hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare, fie
in sinusoide.
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind reprezentati de insasi
celulele hepatice. Spre periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de colangiola (canalicule
Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare din spatiul portal, care, la randul lor, se
deschid in canaliculele biliare interlobulare. Intre peretii capilarelor sinusoide si lamelele celulare
hepatice exista spatii inguste, numite spatiile Disse, cu valoare de capilare limfatice.
Vena perilobulara de la nivelul spatiului portal patrunde in lobulul hepatic si formeaza sinusoidul
hepatic. In capilarele sinusoide se remarca prezenta unor celule stelate, celulele litorale Kupffer, care
apartin sistemului reticulo-endotelial. Inainte de a forma sinusoidul, ramura perilobulara a venei porte
prezinta un sfincter muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele converg spre vena centrolobulara,
situata in centrul lobului.
Inainte de a se deschide in vena centrolobulara, sinusoiduleste prevazut cu nu sfincter de iesire.
Ramura perilobulara a arterei hepatice, patrunde si ea in lobul si se indreapta spre sinusoidul hepatic,
in care se termina. La locul de patrundere in sinusoid exista un sfincter muscular arteriolar.
Sinusoidele lobului hepatic reprezinta, locul de jonctiune al sangelui arterial, adus de artera hepatica,
cu sangele portal, adus de vena porta. Venele centrolubulare parasesc lobulul pe la baza lor si devin
vene sublobulare. Ele se unesc si formeaza venele hepatice, care sunt tributare venei cave inferioare.
Ele parasesc ficatul la nivelul marginii posterioare.

Vascularizatia ficatului
Ficatul are o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala.
a. Vascularizatia nutritiva este reprezentata de artera hepatica, ramura din trunchiul celiac,
care adduce la ficat sange incarcat cu O2. Artera hepatica urca in pediculul hepatic si la nivelul hilului
se divide intr-o ramura dreapta si una stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare:
una pentru segmentul anterior al lobului drept, alta pentru segmentul posterior al lobului drept.
Ramura stanga a arterei hepatice se imparte si ea in doua ramuri segmentare, una pentru segmentul
medial al lobului stang, alta pentru segmentul lateral. Din arterele segmentare se desprind ramuri
subsegmentare. Ultimile ramuri ale arterei hepatice sunt ramurile perilobulare din spatial portal. Ele
patrund in lobul hepatic, terminandu-se in sinusoidul hepatic.
b. Vascularizatia functionala este realizata de vena porta, care incepe prin capilare la nivelul
tubului digestive si sfarseste prin capilare la nivelul ficatului. Vena porta se formeaza inapoia colului
pancreasului, din unirea venelor mezenterica superioara, splenica si mezenterica inferioara. Vena
porta duce la ficat sange incarcat cu substante rezultate in urma absorbtiei intestinale. Ea urca in
pediculul hepatic, si ajunsa in hilul ficatului, se imparte, ca si artera hepatica, intr-o ramura dreapta si o
ramura stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentur segmentul
anterior, o a doua pentru segmentul posterior. Ramura stanga se imparte in doua ramuri segmentare:
una pentru segmentul medial, alta pentru segmentul lateral al lobului stang. Ramurile segmentare
dau, la randul lor, ramuri subsegmentare. Ultimile ramificatii ale venei porte sunt ramurile perilobulare
de la nivelul spatiului portal. Acestea patrund in lobul ficatului, unde se capilarizeaza formand
sinusoidele hepatice. Sangele venos al ficatului este colectat de 2-3 vene hepatice care ajung in vena
cava inferioara. Limfaticele ficatului ajung in ganglionii din hilul ficatului si de aici in ganglionii celiaci.
Inervatia ficatului este asigurata de plexul hepatic format din fibre simpatico si parasimpatice. Plexul
hepatic se desprinde din plexul celiac.

Caile biliare
Sunt conducte prin care bila, secretata continuu de celulele hepatice, ajunge in duoden numai
atunci cand ajung aici produsii digestiei gastrice. Caile biliare prezinta doua parti:
caile biliare intrahepatice: sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele, canaliculele
perilobulare si interlobulare; acestea din urma formeaza doua canale hepatice: stang si drepr;
caile biliare extrahepatice: cuprind un canal principal si un aparat diverticular (format din
vezica biliara si canalul cistic).
Canalul coledoc tine de la locul unde, in canalul hepatic comun, se deschide canalul cistic si pana la
papilla mare de la nivelul duodenului. In traiectul sau descrie un arc cu concavitatea spre dreapta.
Trece initial inapoia portiunii superioare a duodenului, apoi pe dinapoia portiunii superioare a
duodenului si a capului pancreasului, si in final, strabate peretele portiunii descendente a duodenului,
in care se deschide. Are o lungime de 5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide impreuna cu
canalul principal al pancreasului in ampula hepato-pancreatica, care proemina in duodenul II sub
forma papilei mari. La nivelul ampulei hepato-pancreatice se afla un sfincter muscular, sfincterul
Oddi.
Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca spre vezica biliara, avand o
lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila in perioadele
interdigestive spre vezica biliara. Vezica biliara (colecistul) este un rezervor in care se depoziteaza
bila in perioadele interdigestive si se concentreaza prin absorbtia de apa si secretia de mucina de
catre epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara este situata pe fata viscerala a ficatului, ocupand segmentul
anterior al santului sagital drept. Vezica biliara are forma de para, cu lungimea de 8-10 cm si latimea
de 4 cm. Capacitatea ei este de 50-60 cm3. Prezinta un fund, un corp, un col. Fundul
vezicii reprezinta extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului. Corpul
vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior cu ficatul, iar inferior
cu colonel transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de peritoneu, care-i formeaza un mezou,
mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului. In acest caz este mobila. Colul vezicii se continua
cu canalul cistic.

3. Pancreasul
Pancreasul este o glanda voluminoasa, anexata tubului digestiv, avand atat o functie exocrina,
cat si una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavitatii
abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de J culcat sau de carlig. Pancreasul este situat
anterior de vertebrele T12, L1, L2 , prezentand la acest nivel o concavitate care priveste spre coloana
vertebrala. Are greutatea de 80-100 g, lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm. Pancreasul este un
organ friabil, se poate rupe usor. Pancreasului i se descriu:
capul pancreasului: portiunea latita a glandei, inconjurat de duoden; posterior de capul
pancreasului trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers si mezocolonul; circumferinta
capului este in raport cu duodenul;
colul pancreasului: are raport posterior cu originea venei porte, dar si cu vena cava
inferioara;
corpul pancreasului: are pe sectiune aspect triunghiular, prezentand trei fete: fata anterioara
care vine in raport cu fata posterioara a stomacului; fata posterioara care vine in raport cu aorta,
rinichiul stang, glanda suprarenala stanga, artera si vena splenica, fata inferioara care vine in raport
cu colonul transvers si cu ansele intestinale;
coada pancreasului: se indreapta spre splina, de care este legata prin ligamentul spleno-
pancreatic.
Pancreasul este o glanda mixta, a carei portiune exocrina este reprezentata de acinii pancreatici,
care secreta sucul pancreatic. Acesta este colectat de doua canale: Wirsung, care se deschide in
duoden, si Santorini, care se deschide in canalul Wirsung. Prezinta aceeasi inervatie ca si ficatul.

FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV


B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV
B.1.DIGESTIA
Digestia bucala
In cavitatea bucala se realizeaza o digestie fizica (masticatia, care consta in triturarea,
faramitarea, inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar) si o digestie chimica (sub actiunea
salivei).
Masticatia declanseaza secretia glandelor salivare si stimuleaza receptorii gustativi si olfactivi care
vor declansa secretia glandelor digestive. Este un act reflex voluntar la adulti care se automatizeaza
treptat, reglat de centrii bulbo-pontini.
Saliva este formata din 99,5% apa si 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfati, carbonate, bicarbonate de
Na, K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim, creatinina). Unul dintre cele mai importante
roluri ale salivei este cel digestiv, realizat de enzimele: amilaza salivara si maltaza, care descompun
amidonul in dextrina si monozaharide.
Reglarea secretiei salivare se face prin mecanisme reflexe neconditionate si conditionate, precum si
pe cale vegetativa. Reglarea reflex conditionata se face pe una dintre caile sensibilitatii vizuale,
olfactive sau auditive, caz in care cortexul transmite comenzi centrilor salivari bulbo-pontini, care
determina salivatie. Stimularea simpaticului produce o secretie de saliva vascoasa, iar stimularea
parasimpaticului, o secretie abundenta de saliva apoasa. Odata format, bolul alimentar este impins
printr-un ansamblu de reflexe (deglutitia) in faringe, esofag si stomac.
Deglutitia se desfasoara in trei timpi:
timpul bucal: partial voluntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din gura in faringe;
timpul faringian: involuntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din faringe in esofag;
timpul esofagian: involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar de-a lungul esofagului si
trecerea lui in stomac.
Digestia gastrica
Digestia gastrica reprezinta ansamblul transformarilor mecanice si chimice prin care bolul
alimentar la nivelul stomacului devine chim gastric. La realizarea acestui process conlucreaza cele
doua functii ale stomacului: secretorie si motorie. Functia secretorie consta in elaborarea sucului
gastric, care contine 99% apa si 1% reziduu uscat: substante anorganice si organice (enzime si
mucina). Mucina protejeaza mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric.
Secretia gastrica este reglata prin mecanisme nervoase si umorale, este conditionata de
cantitatea si calitatea alimentelor ingerate. Aceasta reglare se realizeaza in trei etape:
faza cefalica: mecanismele neconditionate sunt declansate la contactul alimentelor cu
receptorii gustativi din cavitatea bucala. Impulsurile ajung la centrii gastrosecretori bulbari si la nucleul
dorsal al vagului, de unde pe cale eferenta vagala, pornesc comenzi spre glandele gastrice,
declansand secretia de suc gastric. Mecanismele conditionate se declanseaza la simpla vedere, gust,
miros sau chiar la gandul consumului unui aliment dorit.
faza gastrica: mecanismul nervos, este declansat de distensia stomacului produsa prin
ingestia alimentelor. Efectul consta in stimularea secretiei de suc gastric. Mecanismul umoral este
principalul mecanism de reglare; la contactul alimentelor cu mucoasa gastrica se elibereaza gastrina,
un hormon care transportat de sange pana la nivelul glandelor gastrice, stimuleaza secretie de suc
gastric.
faza intestinala: mecanismul nervos este declansat de prezenta chimului gastric in stomac si
stimuleaza secretie de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare. La
contactul chimului gastric cu mucoasa duodenala se elibereaza enterogastron si gastrina, hormoni
care inhiba secretia de suc gastric si motilitatea stomacului. Alimentele stagneaza in stomac si apare
indigestia.
Functia motorie este asigurata de musculatura neteda a stomacului care executa doua tipuri
de miscari peristaltice si tonice; rezultatul acestor miscari este reprezentat de amestecul alimentelor
cu sucul gastric si de evacuarea gastrica.

Digestia intestinala
Digestia intestinala consta in totalitatea transformarilor fizice si chimice pe care le sufera
alimentele in intestinal subtire, avand drept rezultat chilul intestinal. Acest proces se realizeaza sub
actiunea
sucului pancreatic,
a bilei,
a sucului intestinal.
1. Functia secretorie consta in eliberarea sucului intestinal, care este un lichid limpede, cu pH
alcalin ce contine bicarbonati, mucus si un bogat echipament enzimatic. Enzimele sunt: peptidazele,
lipazele si zaharidazele. Reglarea secretiei de suc intestinal se face prin mecanisme
nervoase vegetative (declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor intestinali)
si umorale (prin secretie de enterocrinina de catre glandele intestinale, hormone ce stimuleaza
secretia de suc intestinal).
Un rol important in buna desfasurare a proceselor chimice de la nivelul intestinului subtire il au sucul
pancreatic si bila.
Sucul pancreatic, produsul de secretie al acinilor pancreatici, este un lichid incolor, inodor, cu
pH alcalin si care contine un echipament enzimatic complex (proteaze, lipaze, amilaze), ce
degradeaza toate tipurile de substante alimentare. Reglarea secretiei de suc pancreatic se face prin
intermediul a doi hormoni: secretina si pancreozimina, cu rol stimulator. Exista si un mecanism
nervos, secundar, prin fibre vegetative: simpaticul are rol inhibitor, iar parasimpaticul are rol stimulator.
Bila este produsul de secretie al hepatocitelor, este un lichid verde (bila colecistica) sau galben
(bila hepatica), cu pH alcalin, contine 98% apa, pigmenti biliari (bilirubina si biliverdina), saruri
biliare, colesterol si lecitina. Rolul sarurilor biliare consta in reducerea tensiunii superficiale si
favorizarea emulsionarii grasimilor, activarea lipazelor si formarea de micelii cu lipidele. Intre mese,
bila se acumuleaza in vezica biliara. Reglarea secretiei si excretiei bilei se face prin mecanisme
nervoase vegetative si umorale. Secretia de bila este stimulate de parasimpatic prin nervul vag si este
inhibata de simpatic. Mecanismul umoral consta in eliberarea de hepatocrinina, substanta secretata
de celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si care stimuleaza secretia de bila.
Evacuarea bilei este stimulata de parasimpatic prin nervul vag, care determina contractia musculaturii
vezicii biliare, relaxarea sfincterului Oddi. Mecanismul umoral de evacuare a bilei este reprezentat de
descarcarile de colecistokinina, substanta secretata de celulele mucoasei duodenale la contactul cu
chimul gastric si cu alimentele bogate in grasimi.
2. Functia motorie este asigurata de musculature intestinului subtire, care executa trei tipuri de
miscari: peristaltice, segmentare si pendulare. Rezultatul acestor miscari il constituie asigurarea unui
contact cat mai intim al alimentelor cu sucurile digestive si inaintarea masei alimentare catre intestinal
gros. Controlul functiei motorii a intestinului subtire se realizeaza prin mecanisme nervoase
vegetative (plexurile Meissner si Auerbach, aflate sub controlul centrilor nervosi din maduva si encefal,
nervul vag, cu rol stimulator si nervul aplanhnic, cu rol inhibitor) si umorale (prin eliberarea de
serotonina de catre celulele mucoasei intestinale).

B.2. ABSORBTIA INTESTINALA


Absorbtia este un proces fiziologic complex prin care produsii de digestie, apa, sarurile minerale si
vitaminele trec prin mucoasa intestinala si ajung in mediul intern. 90% din procesele de absorbtie se
desfasoara la nivelul mucoasei intestinului subtire, care are adaptari structurale si functionale
importante: epiteliu unistratificat, valvule conivente, vilozitati intestinale cu irigatie sangvina si limfatica
bogata, microvilii la polul apical al celulelor.
Suprafata activa reala de absorbtie intestinala este de peste 250 m 2. Mecanismele prin care se
realizeaza absorbtia sunt active si pasive. Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu
consum de energie, selective, care se desfasoara impotriva gradientului de concentratie.
Mecanismele pasive sunt:
difuziunea substantelor de la o concentratie mare la concentratie mai mica;
osmoza, trecerea solutiilor de la presiune osmotica mica la presiune osmotica mai mare, prin
membrane semipermeabila pe care o constituie mucoasa intestinala;
pinocitoza, inglobarea unor picaturi de lichid si transportul lor prin mucoasa intestinala, sub
forma veziculelor de pinocitoza, spre mediul intern.
Absorbtia proteinelor se face sub forma de aminoacizi in prima parte a intestinului subtire,
prin mecanisme active si selective la polul intern al celulelor mucoasei si prin mecanisme pasive de
difuziune, de la polul extern al acestora in sange.
Absorbtia glucidelor se face sub forma de monozaharide la nivelul jejunului, prin mecanisme pasive
si active, Absobtia glucozei necesita consum de energie provenita din degradarea celulara a ATP-lui.
Transportul activ al glucozei se poate face si cu ajutorul unui transportor, sistem enzimatic ce
asigura transportul comun al glucozei si Na+ din intestine in sange. In final, glucoza este transportata
prin vena porta la ficat.
Absorbtia lipidelor se face in prima parte a intestinului subtire, sub trei forme:
prin pinocitoza, pentru mici picaturi de grasimi nedigerate;
prin difuziune, pasiv, pentru glicerol;
prin complexe de micelii hidrosolubile, formate din acizii grasi insolubili si colesterol cu sarurile
biliare.

B.3. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS


Intestinul gros realizeaza trei functii esentiale:
1. functia secretorie - consta in secretia mucusului, care usureaza inaintarea si eliminarea
materiilor fecale. La acest nivel nu au loc procese de digestie, deoarece mucina nu contine enzime.
Cantitati mici de alimente ramase neprelucrate sunt supuse unor procese de fermentatie si putrefactie,
sub actiunea enzimelor secretate de bacteriile din lumenul intestinal. Fermentatia are loc la nivelul
cecului, a colonului ascendent si jumatatii drepte a colonului transvers. Acest proces consta in
degradarea glucidelor nedigerate pana la acizii organici (acetic, lactic, butiric) si gaze (CH 4, CO2,
H2).Putrefactia are loc in jumatatea stanga a colonului transvers, in colonul descendent si sigmoid.
Consta in degradarea proteinelor neabsorbite pana la aminoacizi si gaze (H 2S si mercaptani). Produsii
de putrefactie sunt toxici, iar cei care ajung pe cale portala in ficat sunt detoxifiati si eliminate prin
urina.
2. functia de absorbtie - consta in absorbtia apei, electrolitilor, vitaminelor si a unor mici
cantitati de glucoza si aminoacizi. In urma acestui proces se formeaza materiile fecale. Acestea contin
apa, fosfati, saruri de Ca, Mg, Fe, resturi alimentare, celule epiteliale descuamate si bacterii. Prin
miscarile intestinale, materiile fecale ajung in rect, iar prin anus vor fi eliminate prin actul defecatiei.
3. functia motorie - este asemanatoare cu cea a intestinului subtire, intestinal gros realizand
miscari peristaltice, segmentare si tonice. Defecatia este un act reflex complex, vegetativ
neconditionat la copil de la nastere pana la 14-15 luni si vegetativ somatic conditionat de la varsta
mentionata pe toata perioada vietii.

Boli ale sistemului digestiv


caria dentara - produsa de microorganismele care patrund in dentina prin crapaturile
smaltului, produse de schimbarile bruste de temperatura, prin traumatisme sau prin consum exagerat
de substante dulci sau acide, sau de alimente sarace in calciu;
granulomul dentar - infectia cronica localizata la radacina dintelui;
paradontoza - retractia gingiilor, urmata de descoperirea radacinilor dentare; este produsa de
tartrul dentar, de scaderea concentratiei de vitamina C si PP in organism, de intoxicatia cu Pb sau Hg,
de diabet sau lipsa igienei;
stomatita - inflamatia mucoasei bucale, produsa de microorganisme sau substante toxice;
glosita - inflamatia limbii;
gingivita - inflamatia gingiilor, produsa de boli infecto-contagioase, intoxicatii sau iritatii
mecanice;
gastrita - inflamatia mucoasei gastrice, produsa de boli infectioase, substante toxice sau de
alimentatia gresita;
ulcerul gastro-duodenal - aparitia unei ulceratii la nivelul stomacului sau duodenului,
datorate actiunii corozive a HCl;
cancerul gastric - aparitia unei tumori maligne la nivelul stomacului, favorizata de tutun,
alcool, alimentatie dezordonata si dezechilibrata, stress;
enterocolita - inflamatia mucoasei intestinale, produsa de toxiinfectii alimentare sau de alta
natura;
colita - inflamatia intestinului gros, produsa de abuzuri alimentare, tutun, alcool, stress;
apendicita - inflamatia apendicelui, se poate complica prin aparitia peritonitei, datorate
spargerii sau perforarii apendicelui;
ileusul - ocluzia intestinala, produsa de paraziti intestinali, cicatrici sau tumori care produc
stramtari, innodari sau rasuciri ale intestinului;
giardioza - produsa de giardia, care paraziteaza intestinul si caile biliare;
ascaridioza - produsa de limbric, care paraziteaza intestinul subtire;
oxiuriaza - produsa de oxiur, care paraziteaza intestinul gros;
trichineloza - produsa de trichina, care paraziteaza intestinul subtire, si ale caror larve se
inchisteaza in muschi;
teniaza - produsa de tenie, care paraziteaza intestinul subtire;
hepatita - este o boala virala a ficatului, se prezinta sub trei forme: hepatita A (transmisa prin
alimente infectate si insufficient spalate), hepatita B si hepatita C (transmise prin sange contaminat);
ciroza hepatica - este o boala grava a ficatului, cu evolutie cronica progresiva, data de
dezvoltarea anormala a tesutului conjunctiv, urmata de strivirea hepatocitelor, apare dupa o hepatita
epidemica, tuberculoza, sifilis, malaria, consum exagerat de alcool;
colecistita - inflamatia vezicii biliare;
litiaza biliara - consecinta formarii calculilor biliari in vezica biliara sau in caile biliare
extrahepatice.

SISTEMUL RESPIRATOR
III. SISTEMUL RESPIRATOR
A. ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR
Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia
utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-
reducere in urma carora rezulta si CO2 care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a
prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism, alcatuiesc
sistemul respirator.
Sistemul respirator este format din: cai aeriene si plamani.

III.1. CAILE AERIENE


Caile respiratorii sunt conducte prin care aerul atmosferic, incarcat cu O 2 ajunge la plamani, iar aerul
cu CO2 de la plamani este eliminat. Caile respiratorii sunt: fosele nazale, faringe, laringe, traheea
si bronhiile.
1. Fosele nazale - nasul este alcatuit dintr-o parte externa, care proemina la suprafata fetei, si
o parte interna, cavitatea nazala. Aceasta este impartita in doua jumatati (fose nazale) prin septul
nazal. Fosele nazale comunica anterior cu exteriorul prin nari si posterior cu nasofaringele
prin coane. Partea anterioara a cavitatii nazale este captusita cu tesut epitelial stratificat, iar partea
posterioara cu un epiteliu cilindric pseudostratificat. Cavitatea nazala indeplineste mai multe roluri:
purifica si umezeste aerul inspirit, participa la realizarea functiilor analizatorului olfactiv, este camera
de rezonanta pentru sunetele emise la nivelul laringelui.
2. Faringele - face legatura dintre cavitatea bucala si esofag, si intre cavitatea nazala si
laringe, avand atat functie digestiva cat si respiratorie. Este constituit din trei portiuni:
nazofaringe (portiunea superioara) are functie respiratorie;
orofaringe (portiunea mijlocie) are functie respiratorie si digestiva;
laringofaringe (portiunea inferioara) se separa calea digestiva de cea respiratorie.
Faringele contine trei perechi de amigdale: o pereche la nivelul nazofaringelui si doua perechi la
nivelul orofaringelui (palatine si linguale).
3. Laringele - este principalul organ al fonatiei si conduce aerul catre plamani. Este format
din 9 cartilaje hialine si elastice, dintre care 3 sunt nepereche (epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul
cricoid), iar 6 sunt pereche (aritenoide, cuneiforme, corniculate). Cel mai mare este cartilajul
tiroid, proeminenta lui fiind cunoscuta sub numele de marul lui Adam, mai bine dezvoltat la
barbati, ca urmare a influentei testosteronului asupra dezvoltarii laringelui in timpul pubertatii.
Laringele previne patrunderea alimentelor in caile respiratorii prin intermediul epiglotei, o structura
cartilaginoasa ce inchide glota (deschiderea laringeala) in timpul deglutitiei. Legatura dintre laringe si
trahee se face prin cartilajul cricoid.
Laringele este captusit de mucoasa laringeala, care formeaza 2 perechi de corzi vocale (false si
adevarate); vibratiile corzilor vocale genereaza sunete. Muschii laringeali au rol esential in inchiderea
glotei in timpul deglutitiei, dar si in vorbire. Exista 2 tipuri de muschi: extrinseci (ridica laringele in
timpul inghitirii) si intrinseci (actioneaza asupra corzilor vocale).
Fig. Laringele

4. Traheea - este un organ in forma de tub, care continua laringele, si se intinde de la C6


pana la T4, unde se imparte in cele doua bronhii. Prezinta un segment cervical si unul toracal. In
segmentul cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii
infrahioidieni si pielea. Lateral, vine in raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna, nervul
vag si lobii laterali ai glandei tiroide. Portiunea toracica este situata in mediastinul superior. Posterior,
vine in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu timusul si cu
sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura.
Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava. Partea
posterioara a inelelor, dinspre esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este captusita cu
un epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili, cu miscare
ondulatorie permanenta, imping spre faringe surplusul de mucus si eventualele impuritati ajunse pana
aici.
5. Arborele bronsic - este alcatuit din caile respiratorii extra si intrapulmonare. Caile
extrapulmonare sunt bronhiile primare, fiecare prezentand inele de cartilaj hialin complete, care le
mentin permanent deschise. Bronhiile sunt captusite cu un epiteliu cilindric pseudostratificat ciliar.
Bronhiile primare, prin ramificare, formeaza caile intrapulmonare, reprezentate de bronhii
secundare, tertiare si bronhiole. La nivelul bronhiolelor nu mai exista cartilaj hialin, peretii lor
prezentand doar musculatura neteda, care le permite sa-si dilate sau sa-si contracte lumenul. Peretele
muscular confera bronhiolelor, in sistemul respirator, rolul pe care il au arteriolele in sistemul
cardiovascular. Bronhiolele sunt captusite cu un epiteliu cubic unistratificat.

PLAMANII , FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR


III.2. PLAMANII
Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt organe perechi, situate in cavitatea
toracica, deasupra diafragmei, inveliti de pleura. Pleura prezinta o foita parietala, care adera la peretii
toracelui, si o foita viscerala, care adera la plaman. Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se
gaseste lichid pleural secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica respiratiei.
Au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat: rosu-brun; la copil; gri-
rozie; la adult: cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este de 700 g pentru
plamanul drept, 600 g pentru plamanul stang. Consistenta plamanilor este elastica, buretoasa. Fata
externa a plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se gasesc santuri
adanci, numite scizuri, care impart plamanii in lobi. Plamanul stang are 2 lobi (superior si
inferior). Plamanul drept are 3 lobi (superior, mijlociu, inferior). Fata interna este plana si vine in
raport cu organele din mediastin. Pe aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor,
se afla hilul pulmonului pe unde intra sau ies din plaman vasele, nervii si bronhia principala. Baza
plamanilor este concava si vine in raport cu diafragma. Varful plamanului depaseste in sus prima
coasta si vine in raport cu organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita este situata
inapoia sternului, iar cea posterioara, rotunjita vine in raport cu coloana vertebrala si extremitatea
posterioara a coastelor.
Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele
pulmonare.
Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea
bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare, care se distribuie la lobii
pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiolele
lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii;
ductele alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din
ele, formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonari este unitatea morfofunctionala a plamanului.

Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati schimburilor gazoase.
Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-
120 m2. In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare. Peretii capilarelor impreuna cu
peretii alveolelor formeaza membrana alveolo-capilara. La acet nivel au loc schimburile de gaze.
Vascularizatia plamanilor este dubla:
vascularizatia nutritiva - asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice, care aduc
la plamani sange oxigenat, pentru arborele bronsic si parenchimul pulmonar. Arterele bronsice
insotesc arboreal bronsic numai pana la nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici, se continua cu
reteaua capilara din care iau nastere venele bronsice, care aduc sangele cu CO 2 spre vena cava
superioara;
vascularizatia functionala - apartine micii circulatii; in plaman, ramurile arterei pulmonare
insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana la alveole; aici formeaza reteaua capilara functionala, la
nivelul careia sangele cedeaza CO2si primeste O2. In reteaua capilara isi au originea venele
pulmonare, cate doua din fiecare plaman.
Inervatia plamanilor este vegetativa, asigurata de cele doua plexuri pulmonare: anterior,
situat inaintea bronhiei principale, si posterior, situat inapoia bronhiei principale; fibrele vegetative
parasimpatice provin din nervul vag, iar cele simpatice, din ganglionii simpatici toracali.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR


1. Mecanica respiratiei
Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracica isi modifica volumul, ceea
ce permite inspiratia si expiratia pulmonara.
Inspiratia:
act motor activ, realizat cu ajutorul muschilor respiratori;
prin contractia muschilor, se modifica volumul cutiei toracice;
plamanii se dilata pasiv, datorita fortei de adeziune a pleurelor;
presiunea aerului pulmonar devine mai mica decat presiunea atmosferica;
diferenta de presiune face ca aerul atmosferic sa patrunda in plamani pasiv, realizandu-se
inspiratia;
Expiratia:
proces pasiv;
in conditii obisnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxarii
musculaturii respiratorii;
presiunea din interiorul plamanilor creste, iar o parte din aerul introdus in plamani este
expulzat;
Inscrierea miscarilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului, inregistrarea grafica a
miscarilor purtand numele de pneumograma. Frecventa miscarilor respiratorii, in stare de repaus
este de 16 respiratii/minut la barbat si 18 respiratii/minut la femeie.
Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a aerului din plamani, contribuind la
realizarea ventilatiei pulmonare:

Capacitate pulmonara totala Capacitate vitala (CV) Volum rezidual (VR) 1500 cm3
(CPT) 3500 cm3
5000 cm3

- volum curent (VC)- 500 - aer care ramane in plamani;


cm3;inspiratie normala;
- volum inspirator de rezerva
(VIR)- 1500 cm3; inspiratie
fortata;
- volum expirator de rezerva
(VER)- 1500 cm3; expiratie
fortata;

2. Schimburile gazoase respiratorii


Se desfasoara in trei etape:
1. Respiratia pulmonara:
la nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze intre aerul alveolar si sangele venos
din capilarele alveolare;
acest schimb se realizeaza pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a unor
structuri si proprietati specifice ale membranelor alveolo-capilare;
oxigenarea sangelui la nivelul capilarelor alveolare se numeste hematoza pulmonara;
structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilara;
2. Transportul oxigenului si dioxidului de carbon prin sange:
oxigenul este transportat dizolvat in plasma si combinat cu hemoglobina (oxihemoglobina) in
cantitate mult mai mare decat forma dizolvata;
dioxidul de carbon este transportat sub forma dizolvata, de bicarbonati de Na si K, de
carbonati si sub borma de carbamati (carbohemoglobina);
oxihemoglobina formata la nivel pulmonar se disociaza in tesuturi unde concentratia si
presiunea partiala a O2 sunt mai scazute decat in sangele arterial;
formarea si disocierea hemoglobinei depind de o serie de factori: temperatura, ph-ul mediului
intern, prezenta sau absenta unor electroliti;
forma libera a O2 din sange are o importanta, reprezentand stadiul initial si obligatoriu pentru
intreaga cantitate de O2 care intai se dizolva in plasma, si apoi se combina cu hemoglobina,
rezultand HbO2; aceasta forma libera a O2 mentine gradientul presional plasma-tesuturi, in vederea
schimburilor permanente dintre acestea;
combinarea O2 cu hemoglobina, nu este o oxidare propriu-zisa, ci o oxigenare, deoarece Fe
ramane tot in stare de Fe2+;
in plasma si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO 2 se hidrateaza, rezultand
H2CO3; acesta se disociaza, eliberand HCO3, care se combina cu K+ in eritrocite si cu Na+ in
plasma;
3. Respiratia celulara (tisulara), se desfasoara in etape:
degradarea anaeroba a glucozei in citoplasma si oxidarea acizilor grasi din mitocondrii;
decarboxilarea si oxidarea produsilor intermediari rezultati in ciclul Krebs din mitocondrii, cu
eliberare de CO2, H2O, electroni si H+;
transferul H+ si a electronilor in lantul transportor de electroni pana la O 2 molecular, urmat de
eliberarea unor cantitati de energie;
stocarea unei parti din energia produsa in legaturile macroergice ale ATP, ca urmare a
fosforilarii ADP, cuplate cu transportul de electroni;

Reglarea miscarilor respiratorii se realizeaza prin mecanisme nervoase si umorale.


Reglarea nervoasa are doua componente:
1. reglarea automata, care este realizata de structuri nervoase din formatiunea reticulata bulbo-
pontina. Acestea imprima ritmul respiratiilor si sunt formate din neuroni inspiratori si neuroni
expiratori. Neuronii inspiratori trimit fibre catre motoneuronii spinali care inerveaza muschii
respiratori. Expiratia este un proces pasiv, care are loc atunci cand neuronii inspiratori sunt inhibati
de activitatea neuronilor expiratori. Neuronii inspiratori si cei expiratori intra in actiune succesiv,
ceea ce imprima un caracter ritmic respiratiei. Ciclul inspiratie-expiratie este consecinta activitatii
neuronilor bulbari. Activitatea centrilor bulbari este influentata de centrii respiratori pontini.
Cercetarile experimentale au demonstrat existenta unui centru apneustic pontin, care stimuleaza
inspiratia prin stimularea neuronilor inspiratori din bulb, si a unui centru pneumotaxic pontin, cu
actiune antagonica centrului apneustic, si care inhiba inspiratia. La reglarea automata a respiratiei
contribuie si impulsurile de la chemoreceptorii sangvini, care raspund variariilor presiunilor partiale
ale gazelor din sange si ale valorilor ph. Acesti chemoreceptori controleaza respiratia prin
intermediul nervilor cranieni glosofaringian si vag.
2. reglarea comportamentala si voluntara este realizata de la nivel cortical, respiratia fiind una
dintre cele mai corticalizate functii. Respiratia poate fi oprita in mod voluntar pentru un anumit
timp (apnee), poate fi amplificata, superficializata, accelerata sau incetinita. Modificarea voluntara
a ritmului respirator este importanta in vorbire, cantatul vocal sau cu instrumente de suflat, in
actiuni ce implica retinerea respiratiei.
Reglarea umorala este realizata prin intermediul presiunilor partiale ale gazelor respiratorii.
Conform legii lui Dalton, presiunea totala a unui amestec gazos reprezinta suma presiunilor partiale
ale gazelor constituiente.

Boli ale aparatului respirator:


raceala - este determinata de diverse tipuri de tulpini virale, imunitatea dobandita dupa
contactul cu una dintre ele neputand conferi protectie si impotriva altei tulpini; se manifesta prin
inflamarea acuta a mucoasei respiratorii, febra, dureri de cap;
sinusita - inflamarea sinusurilor;
amigdalita - inflamarea amigdalelor;
laringita - inflamarea laringelui;
pneumonia - inflamatia acuta a alveolelor pulmonare, putand sa cuprinda o parte dintr-un
plaman sau intreg plamanul; lobulii pulmonari devin nefunctionali si se umplu cu mucus si puroi;
fibroza pulmonara - determinata de inhalarea unor particule microscopice de siliciu, carbune
sau azbest; patrunderea acestora in plamani duce la formarea de tesut conjunctiv in plamani, ceea ce
afecteaza capacitatea respiratorie si poate determina aparitia cancerului ;
tuberculoza pulmonara - determinate de o bacterie (bacilul Koch); alveolele pulmonare sunt
distruse si inlocuite cu tesut conjunctiv lipsit de elasticitate; portiunile de tesut pulmonar invadate de
bacili se inconjura de o capsula protectoare; tuberculoza reprezinta principala cauza a mortii in secolul
trecut, dar aparitia antibioticelor a permis vindecarea ei; in zilele noastre tubercoloza este provocata
de tulpini bacteriene care s-au adaptat la tratamentul cu antibioticele obisnuite;
emfizemul - reprezinta degenerarea tesutului elastic pulmonar, insotita de destinderea
exagerata a plamanilor, ca urmare a retinerii aerului, si de scadere puterii de contractie a alveolelor;
aerul retinut determina ruperea alveolelor, suprafata pentru schimburile de gaze respiratorii scade si
nu mai furnizeaza suficient oxigen inimii si creierului; inima lucreaza mai mult pentru a satisface
nevoile de oxigen, ceea ce duce la imbolnavirea ei; creierul insuficient irigat provoaca stari de
depresie si iritabilitate;
cancerul pulmonar - procat de fumat se caracterizeaza prin ingrosarea tesutului care
captuseste bronhiile; celulele acestuia isi pierd cilii, astfel ca patrunderea corpilor straini in plamani nu
mai poate fi impiedicata; celulele respective sufera si alte modificari, se inmultesc si astupa bronhiile;
patrund apoi si in tesuturile inconjuratoare (metastaza);
bronsita - inflamarea bronhiilor;

SISTEMUL EXCRETOR
IV. SISTEMUL EXCRETOR
A. ANATOMIA SISTEMULUI EXCRETOR
Procesele catabolice desfurate la nivel celular dau natere, pe lng energie, la produi reziduali:
CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac, etc. Acetia se elimin parial prin plmni (CO 2 i o cantitate de
ap) i prin piele (apa i substane minerale) .
Cea mai mare parte a produilor reziduali se elimin sub form de urin, prin rinichi, ceea ce
constituie procesul de excreie renal. Formaiunile anatomice care contribuie la producerea i
eliminarea urinei formeaz sistemul excretor.
Sistemul excretor este format din rinichi i cile urinare.

IV.1. RINICHII
Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte i de alta a coloanei vertebrale
lombare, n lojile renale. Rinichiul drept este situat puin mai jos dect cel stng, datorit mrimii
spaiului ocupat de ficat. Fiecare rinichi prezint un nveli alctuit din trei straturi:
intern - fibros (capsula renal);
mijlociu - esut adipos (capsula adipoas);
extern - suspend rinichiul de peritoneu (membrana care acoper pereii cavitii abdominale
i organele din aceast cavitate) i de peretele abdominal (fascia renal).
Parenchimul renal n seciune, prezint dou zone:
zona cortical - format din glomeruli, tubi uriniferi i vase de snge;

zona medular - format din din 8-15 piramide renale Malpighi, separate prin septuri renale.
Fiecare piramid renal este orientat cu baza spre periferie, vrful constituind papila renal. Papilele
renale se deschid n calicele mici, care se unesc, formnd calicele mari. Calicele mari se deschid n
pelvisul renal (bazinet). Acesta se continu cu ureterul. O piramida Malpighi mpreun cu substana
cortical nconjuratoare, formeaz un lob renal.

Nefronul este unitatea morfo-funcionala a rinichiului. Fiecare rinichi conine peste un million de
nefroni. Un nefron este alctuit:
1. corpusculul renal Malpighi, care cuprinde:
1. capsula Bowmann- are form de cup, cu peretele din dou foie: visceral, care
ader la glomerul, i parietal, care se continu cu tubul urinifer;
2. glomerulul renal- format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare;
n corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine, proces favorizat att de structura perforat a
endoteliului capilar i a foiei viscerale a capsulei, ct i de calittile filtrante ale membranei bazale a
endoteliului.
2. tubul urinifer, cu urmtoarele poriuni:
1. tub contort proximal - situat n cortexul renal, dreneaz filtratul glomerular din
capsula glomerular; peretele tubului contort proximal este format dintr-un epiteliu cubic
unistratificat, alctuit din celule cu microvili ( au rol n mrirea suprafeei de reabsorbie); n
procesul reabsorbiei, srurile, ap i alte molecule necesare organismului sunt transportate
din lumenul tubului n capilarele peritubulare nconjuratoare;
2. ansa Henle - colecteaz fluidul din tubul contort proximal, pe care l transport n
zona medular prin intermediul poriunii descendente i inapoi, n zona cortical, prin
poriunea ascendent;
3. tub contort distal- ultimul segment al nefronului, este mai scurt i prezint mai puini
microvili dect tubul contort proximal; se descarc n tubul colector, care dreneaz tubulii
mai multor nefroni; tubul colector strbate piramida renal i conduce urina n calicele mici;
urina trece apoi n calicele mari, de aici n pelvisul renal i se vars n vezica urinar prin
uretere.
Nefronii dupa poziia n rinichi i dup lungimea anselor Henle, se clasific n:
nefroni juxtamedulari - au capsula n profunzimea zonei corticale renale i a cror ans
ptrunde adnc n zona medular;
nefroni corticali - au capsula n zona extern a corticalei i a cror ans este mai scurt.

Vascularizaia rinichiului
Sngele arterial ajunge la rinichi prin artera renal (ramur a aortei abdominale) care, odat
ptruns n rinichi prin hilul renal, se mparte n artere interlobare, care trec printre piramidele
renale. Arterele interlobare se ramific n artere arcuate la nivelul zonei de grani dintre zona
cortical i cea medular. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlobulare, care irig
cortexul renal, i se mpart n arteriole aferente. Fiecare arteriol aferent ptrunde ntr-un glomerul
(reea de capilare unde se produce filtratul sangvin care ptrunde n tubulii nefronului). Sngele care
ramne n glomerul este colectat de arteriola eferent, care dreneaz sngele
n capilarele peritubulare(alt reea tubular care nconjoar tubulii nefronului). Sngele din
capilarele peritubulare este colectat de vene dispuse n paralel cu arterele. De la nefroni, sngele
trece n venele interlobulare, apoi n cele arcuate i interlobare. Acestea din urm prsesc
rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se vars n vena cav inferioar.
Inervaia rinichiului
Inervaia rinichiului este constituit din fibre vagale i simpatice din plexul renal. Ambele inerveaz
numai pereii vaselor sangvine.

IV.2. CILE URINARE


Urina format este eliminat prin cile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinar i uretra.
1. Calicele mici - formaiuni membranoase, situate n jurul uneia sau mai multor papile renale.
2. Calicele mari - rezult prin unirea celor 6-12 calice mici.
3. Pelvisul renal - are form de plnie, este captuit de epiteliu de tranziie, rezult din unirea
calicelor mari, prezint dou poriuni: intrarenal (n sinusul renal) i extrarenal (se continu cu
ureterul).
4. Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase cptuite la interior de uroteliu, iau natere
din pelvisurile renale i se deschid n vezica urinar.
5. Vezica urinar - organ cavitar, n care se acumuleaz urina, este situat posterior simfizei
pubiene i anterior rectului,; la femeie, se nvecineaz cu uterul i cu vaginul; la brbat, sub vezica se
gsete prostata. Forma vezicii este dat de volumul de urin pe care l contine: cnd este goal are
form piramidal, iar pe masur ce se umple, devine ovoidal. Peretele vezicii urinare este format din
patru tunici:
mucoasa - este format din epiteliu de tranziie, care se subiaz pe masur ce vezica urinar
se destinde; la nivelul deschiderii ureterelor n vezica urinar, mucoasa prezint nite supape care
nchid ureterele, mpiedicnd refularea urinii n uretere;
submucoasa - susine mucoasa;
musculara- format din esut muscular neted;
seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoper suprafaa extern a vezicii
urinare;
6. Uretra - conduct prin care urina este eliminat din vezica urinar la exterior; peretele uretral
este cptuit cu o membran mucoas, secretat de glandele uretrale, i este format din fibre
musculare dispuse longitudinal; prezint dou sfinctere:
intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alctuiesc i musculatura vezicii
urinare; nu este controlat voluntar;
extern - situat inferior, alctuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.

B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI EXCRETOR


Formarea urinii
1. Ultrafiltrarea glomerular - este procesul de trecere a plasmei sangvine ( cu excepia
proteinelor ) prin membrana filtrant, n tubul urinifer, unde constituie urina primar. Procesul este
determinat de presiunea manifestat la nivelul membranei filtrante. n 24 de ore, prin rinichi trec 1000-
1500 l de snge. Cantitatea de urin primar format n 24 de ore este de 170-180 l. Rezult c
lichidul extracelular este n totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic. Ultrafiltratul are constituia plasmei
deproteinizate. Urina primar de la nivelul capsulei Bowmann trece n sistemul tubular al nefronului
unde sufer procese de reabsorbie i secreie tubular.
2. Reabsorbia tubular- este procesul de trecere a unor constitueni ai urinei primare din tubul
urinifer n capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfoar la nivelul segmentelor
proximal i distal i determin economisirea unor substane utile.
3. Secreia tubular- const n trecerea din capilarele sangvine peritubulare n lumenul tubular a
K+, a H+, a amoniacului, a ureei i a altor produi toxici din plasm. Se desfoar la nivelul tubilor
contori distali. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice, datorit
gradientului de concentraie, i prin difuziune. n urma proceselor de reabsorbie i secreie tubular,
cantitatea de urin scade la 1,5 l/24h, iar concentraia crete, rezultnd urina final.
Funcia endocrin se realizeaz prin secreia de renin la nivelul aparatului juxtaglomerular.
Renina este inactiv, dar activeaz angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator de
aldosteron i stimulator al sistemului adrenosimpatic, asigurnd homeostazia circulatorie i
meninerea echilibrului hidrosalin.

Miciunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece n calice, apoi
n bazinet i uretere. Transportul urinei prin uretere se desfoar prin micri peristaltice.
Peristaltismul este influenat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o
accentueaz. La locul de vrsare n vezica urinar se afl cte o valv. Pn la un coninut de 400
cm3, presiunea exercitat de peretele vezical asupra coninutului rmne constant. Cnd cantitatea
de lichid depete 400 cm 3, presiunea intravezical crete. Creterea presiunii, determinat de
distensie, stimuleaz receptorii din peretele vezical i impulsurile sunt conduse prin fibre senzitive
parasimpatice la centrii nervoi medulari ai miciunii (S1-S2), declannd reflex, pe cale eferent
parasimpatic (nervii pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern i contractia muchiului,
deci miciunea reflex.

Boli ale sistemului urinar:


uretrite - infecia uretrei;
cistita - infecia vezicii urinare;
nefrita - inflamarea esutului renal;
glomerulonefrita - inflamaia glomerulilor, poate fi cauza unor maladii renale cronice sau a
blocajului renal, fiind favorizat de stress, umezeal, raceal, traumatisme;
pielita - inflamaia bazinetului i a calicelor renale, ca urmare a infeciilor bacteriene din snge
sau din tracturile urinare;
pielonefrita - inflamaia bazinetului, calicelor i tubilor renali ai unuia sau ambilor rinichi;
obstrucii - pot avea loc n orice regiune a tractului urinar, fiind provocate de calculi (pietre),
lovituri, tumori sau chisturi, spasme ale ureterelor sau de anomalii congenitale; au consecine extrem
de grave, ducnd la blocajul unuia sau al ambilor rinichi;
tuberculoza renal - se caracterizeaz prin puroi i snge n urina, urinat frecvent i dureros;
apare la cei care au avut tuberculoz localizat n alte organe;
scleroza renal - imbatranirea arterelor renale; favorizat de hipertensiunea arterial i de
alte boli de rinichi;
calculi renali - se formeaz ca urmare a difunciilor metabolice, n urma crora rezult
cantiti mari de substane anorganice i organice; prin concentrarea urinii, aceste substane
cristalizeaz i formeaz granule, care stau la originea viitorilor calculi;

Disfuncii:
o disuria - (urinarea dureroas), semnaleaz o infecie a tractului urinar sau obstrucia uretrei;
o hematuria - (snge n urin), este asociat cu o traum;
o bacteriuria - (bacterii n urin);
o piuria - (puroi n urin), este rezultatul unei infecii de durat;
o oliguria - (eliminare de cantiti insuficiente de urin), indic presiune sangvin scazut
sau blocaj renal;
o poliuria - (eliminarea unor cantiti mari de urin);
o uremia- const n acumularea in sange a unor substante care se gasesc in urina;
o enurezisul - (incontinenta urinara), consta in incapacitatea de a controla mictiunea;
o blocajul renal - reprezinta incapacitatea rinichiului de a mai asigura echilibrul electrolitic si de
a elimina produsii de metabolism. Blocajul renal acut reprezinta pierderea brusca a capacitatii
rinichiului de a functiona, determinat de soc, hemoragii sau traumatizarea fizica a rinichilor. Blocajul
renal cronic este rezultatul unei boli care a distrus progresiv tesutul renal. Persoanele cu blocaj renal
cronic nu pot supravietui independent, hemodializa sau transplantul renal fiind absolut necesare.
Rinichiul artificial sau aparatul de hemodializa, permite filtrarea sangelui. Sangele arterial, colectat din
artera radiala, este pompat printr-un tub intr-un dispozitiv ce contine o membrana semipermeabila.
Aceasta separa sangele de o solutie izotona ce contine molecule de care sangele are nevoie (cum ar
fi glucoza). Prin procesul numit dializa, produsii finali de metabolism difuzeaza din sange prin
membrana, in timp ce moleculele necesare organismului raman in sange. Dupa curatare, sangele este
returnat in corp printr-o vena.

FUNCTIA DE REPRODUCERE
REPRODUCEREA. SISTEMUL REPRODUCATOR
Prin reproducere se asigura perpetuarea speciei umane. Fiinta noua rezulta prin dezvoltarea
ontogenetica a zigotului. Acesta se formeaza prin fecundatia dintre cele doua celule sexuale,
numite gameti. Gametii se formeaza in gonadele cuprinse in sistemele genitale masculin si feminin.

I. SISTEMUL GENITAL MASCULIN


Este alcatuit din organele genitale interne (testiculele, conductele excretoare, glande
anexe) si externe (penisul).
1. Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand pe
marginea posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei. Testiculele sunt
situate in scrot. Testiculul este acoperit de o membrana fibroasa, albuginea. Aceasta trimite
spre interior septuri ce impart testiculul in lobuli formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori
de sperma, si tesut interstitial, producator de hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc
formand un canal unic care, la iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele
deferente patrund in bazin, inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care
se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se deschide
in uretra.
Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai importanta este
artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este colectat de vene omonime. Limfa
este colectata de vase limfatice, care merg paralel cu venele.
Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica.
2. Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind ca
transportor si ca mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
3. Prostata, glanda tubulo-acinoasa este situata in jurul portiunii initiale a uretrei; secreta
un lichid laptos care intra in compozitia spermei.
4. Penisul, organul genital extern, organul copulator masculin, este alcatuit din doi corpi
cavernosi si corpul spongios, care acopera complet uretra; este de asemanea un organ al
mictiunii.

Functiile testiculului constau in:


spermatogeneza - producerea de gameti masculini (spermatozoizi). Pe membrana bazala a
tubilor seminiferi se gasesc spermatogoniile (celule germinative primare), care au setul complet de
cromozomi (sunt diploide). Spermatogoniile se divid prin mitoza, rezultand spermatocite de ordin
I, diploide. Dupa maturare, acestea se divid meiotic, rezultand spermatocite de ordin II (hapliode).
Spermatocitele de ordin II se divid mitotic,rezultand spermatide (haploide) care, prin maturare, se
transforma in spematozoizi. Spermatozoidul determina sexul noului organism. Este alcatuit
din cap, piesa intermediara si flagel. La partea anterioara prezinta acrozomul, un corpuscul ce
contine o enzima care faciliteaza patrunderea spermatozoidului in ovul in timpul fecundatiei. Piesa
intermediara contine glicogen, care furnizeaza energie pentru miscarile spermatozoidului. Flagelul
asigura mobilitatea spermatozoidului.
secretia de hormoni androgeni consta in principal in secretia de testosteron de catre
celulele interstitiale Leydig. Efectele hormonilor androgeni sunt: stimularea cresterii si dezvoltarii
genitale masculine, a maturarii spermei; stimularea dezvoltarii caracterelor sexuale secundare (voce,
pilozitate, dezvoltarea musculaturii si a scheletului, distributia depozitelor adipoase); stimularea
sintezei de proteine in cadrul metabolismului.
Reglarea secretiei de hormoni androgeni se realizeaza la nivel hipotalamo-hipofizar; la randul sau,
testosteronul regleaza cantitatea de hormon eliberator de gonadotropina (GnRH) trimis de
hipotalamus la nivelul hipofizei. GnRH determina eliberarea de hormoni gonadotropi de catre hipofiza.
LH regleaza producerea de testosteron, iar FSH controleaza spermatogeneza.

II. SISTEMUL GENITAL FEMININ


Este format din organe genitale interne (ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul) si
externe (vulva).
1. Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma ovoida si
sunt legate prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele uterine. Au invelis
conjunctiv sub care se disting doua zone: zona corticala, in care se afla foliculii
ovarieni (formatiuni veziculare in care se formeaza cate un ovul), si zona medulara, tesut
conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si nervi. In ovul se gasesc foliculi in diferite
stadii de dezvoltare ; acestia se maturizeaza cate unul pe luna si expulzeaza ovulul impreuna
cu lichidul follicular; in timpul vietii sexuale a femeii, se maturizeaza circa 400 de foliculi.
2. Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au
margini franjurate spre ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat din folicul matur.
3. Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situate intre vezica urinara si rect, are
forma de para; este format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin; are o
musculatura neteda cu fibre longitudinale, radiare si spiralate; cavitatea uterului prezinta o
mucoasa, care sufera modificari ciclice sub influenta hormonilor ovarieni. Ciclul menstrual
normal, cu o durata de 28 zile incepe la pubertate si constituie un element principal al
caracterelor sexuale feminine. La femeile din Europa incepe la varsta de 11-15 ani si este
influentat de constitutia fizizca, rasa, clima, de alti factori de mediu si de factori patogeni. El
inceteaza in jurul varstei de 50 de ani, cand se instaleaza menopauza. Cuprinde trei faze:
1. faza menstruala- cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficial al mucoasei
uterine distruse se elimina impreuna cu o anumita cantitate de sange;
2. faza proliferativa- intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin ingrosarea
mucoasei uterine;
3. faza secretorie- care dureaza de la a 15-a zi pana la un nou ciclu, in cazul in
care nu a avut loc fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei uterine
creeaza conditiile optime pentru grefarea ovulului fecundat.
4. Vaginul se gaseste in continuarea uterului, este un organ cavitar, care se deschide la
exterior in regiunea vulvei.
5. Vulva este organul genital extern, cuprinde labiile mari si muntele lui Venus, labiile
mici si clitorisul, orificiul vaginal si glandele externe vaginale; orificiul inferior al vaginului este
acoperit de virgine de o membrana, himenul, de forma semilunara sau inelara, care se rupa la
primul contact sexual.
Anexele sistemului genital feminin sunt glandele mamare, care au rolul de a elabora laptele
necesar hranirii copilului; glanda este formata din lobi, iar acestia din lobuli, care au ca unitate
secretorie acinul; este invelita intr-o patura de tesut adipos; fiecare lob are un canal de excretie, care
se deschide pe o proeminenta numita mamelon; in fiecare mamelon se gasesc deschiderile a 12-20
de canale galactofore.

Functiile ovarului constau in:


ovogeneza - producerea de ovule (gameti feminini). Ovogoniile (celule germinative primare
diploide) se divid prin mitoza, rezultand ovocite de ordin I, diploide. In timpul ovulatiei are loc
prima diviziune meiotica, rezultand ovocitul de ordin II (haploide), care este expulzat din ovar in
trompa uterina, si primul globul polar. Ovocitul de ordin II se divide mitotic in trompa uterina,
rezultand ovotida (preovulul haploid) si al doilea globul polar. Preovulul se matureaza devenind
ovul fecundabil.
secretia de hormoni ovarieni (estrogeni si progesteron) este rezultatul activitatii foliculilor
ovarieni, a corpului galben si a placentei (in timpul sarcinii). Cantitati mici de estrogeni si progesteron
sunt secretate si de corticosuprarenale si testicule. Efectele estrogenilor constau in: proliferarea
mucoasei si a musculaturii uterine; dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine. .Efectele
progesteronului constau in: modificarea secretiei mucoasei uterine.
Reglarea secretiei de hormoni ovarieni se realizeaza de la nivel hipotalamo-hipofizar. FSH
controleaza maturatia foliculilor ovarieni si secretia de estrogeni. LH provoaca ovulatia, controleaza
activitatea corpului galben si secretia de progesteron. Hormonii ovarieni regleaza cantitatea de
hormon eliberator de gonadotropina trimis de hipotalamus la nivelul hipofizei.

Fecundatia si nidatia
In urma actului sexual, spermatozoizii se deplaseaza din vagin, datorita unui chimiotactism pozitiv
specific, pana in treimea externa a trompei uterine unde intalnesc ovulul. Primul ajuns este
spermatozoidul fecundat, fecundatia fiind monospermica, In cazul ovulelor cu doi nuclei, fecundatia
duce la o srcina gemelara monovitelina in care gemenii sunt de acelasi sex si se aseamana bine intre
ei. Cand se face concomitent fecundatia a doua ovule, se produce o sarcina gemelara bivitelina intr-o
astfel de situatie gemenii au sexe diferite sin u se aseamana intre ei. Spermatozoidul fecundat se
contopeste cu ovulul, fuzionand nuclei, deci are loc procesul de fecundatie propri-zisa (amfimixia). Se
reface numarul de cromozomi caracteristic speciei, determinand in acet mod si sexul viitorului individ
in functie de spermatozoidul fecundat:
22 X + 22 X = 44 XX (femela)
22 X + 22 Y = 44 XY (mascul)

Zigotul format incepe sa se segmenteze in timp ce parcurge trompa uterina, indreptandu-se spre uter
(3 zile). In cavitatea uterina, zigotul isi continua segmentarea inca 3 zile, dupa care se fixeaza pe
mucoasa uterina nidatia in cazul sarcinii uterine normale. Din zigot se formeaza embrionul, care
se dezvolta timp de 9 luni in uter (perioada normala de dezvoltare intrauterina). Din luna a treia,
embrionul devine fat, care creste si se dezvolta pana la sfarsitul lunii a noua de sarcina. Schimburile
nutritive dintre mama si fat se realizeaza la nivelul placentei, organ discoidal in care vasele sangvine
ale mamei se deschid lacune sangvine. Aici plutesc formatiuni filiforme, nimite vilozitati coriale, prin
care fatul primeste hrana de la mama. Unele vilozitati sunt mai lungi, se fixeaza de peretele uterului si
ancoreaza fatul in uter. Vasele ombilicale, doua artere si o vena, inconjurate de tesut conjunctiv,
strabat cordonul ombilical, care stabileste legatura dintre placenta si corpul fatului. Placenta este si un
organ endocrin, secretand gonadotrofine, prolactina si estrogeni. Placenta are si rol de bariera, care
impiedica trecerea agentilor patogeni de la mama la fat.
Nasterea cuprinde ansamblul fenomenelor prin care se realizeaza expulsia fatului la sfarsitul celor 9
luni de dezvoltare intrauterina. Acest act presupune coordonarea armonioasa a trei componente:
materna, fetala si placentara.

Boli ale aparatului genital


Boli transmitere sexuala:
candidoza - este provocata de o ciuperca microscopica (Candida albicans) si se
caracterizeaza prin secretii vaginale albicioase si prurit vulvar;
gonoreea (blenoragia) este provocata de o bacterie (Neisseria gonorrhoeae) si se
caracterizeaza prin durere la urinare si secretie uretrala vascoasa, verzuie; infectia netratata duce la
inflamatie pelvica, ce afecteaza canalele excretoare, la barbat, sau oviductele, la femeie; pe masura
ce inflamatia se vindeca, conducturile mentionate se umplu cu tesut cicatricial, ceea ce determina
infertilitate;
clamidoza - este provocata de o bacterie (Chlamydia trachomatis); cele mai multe personae
nu prezinta simptom; pot aparea ca simptome, ca scurgeri genitale si senzatii de arsura in timpul
urinarii; femeile pot prezenta dureri abdominale, iar barbatii , dureri testiculare; netratata poate
provoca infectii dureroase ale organelor genitale si sterilitate; poate produce infectii oculare si
pneumonie la copii nascuti din mame infectate;
herpesul genital - este provocat de un virus de tip herpes si se manifesta prin aparitia de
pete rosiatice si vezicule in zona genitala, insotite de febra, durere la urinare si ganglioni limfatici
mariti; trece de la mama la fat si produce orbire, surditate, retardare mintala si in final moartea nou-
nascutului;
trichomoniaza - este produsa de un parazit si se manifesta prin scurgeri vaginale urat
mirositoare, prurit, iritatii, disconfort in timpul contactului sexual; barbatii nu prezinta simptome;
sifilisul - este provocat de o bacterie (Treponema pallidum); boala are trei stadii:
dupa 21-27 de zile de la contaminare apare sancrul moale, caracterizat prin aparitia de leziuni
rosiatice nedureroase cu margini dure, la nivelul organelor genitale si a zonelor inconjuratoare; la
sfarsitul stadiului primar, sancrul sifilitic dispare chiar fara tratament, marind astfel riscul de ignorare a
bolii;
stadiul secundar apare dupa 6 saptamani de la instalarea stadiului primar si dureaza 2-3 ani;
se caracterizeaza prin inrosirea pielii corpului, inclusiv pe palme si pe talpi;
stadiul tertiar este latent, asimptomatic; survine dupa 2-20 ani de la aparitia stadiului primar; in
acest ultimo stadium, boala afecteaza sistemul cardiovascular si nervos, ducand la retardare mintala,
orbire, paralizie, surditate, psihoza; pe corp si pe suprafata organelor interne apar ulceratii de
dimensiuni mari; bacteria poate traversa placenta, afectand si dezvoltarea fatului.

Metode de prevenire a contactarii bolilor venerice sunt:


igiena intima;
evitarea contactelor sexuale intamplatoare;
limitarea numarului de parteneri sexuali;
stapanirea unui minim de cunostinte despre bolile venerice, modul de transmitere si urmarile
acestora;
constientizarea faptului ca este mai usor sa previi decat sa tratezi o boala.

METABOLISMUL
TEMA 4
METABOLISMUL
Metabolismul este una din proprietatile fundamentale materiei vii, alaturi de de reproducere si
excitabilitate. Metabolismul consta in schimbul permanent de materie si energie dintre organism si
mediu. Cuprinde toate procesele fizice si chimice de organizare, autointretinere si de manifestare a
materiei vii. In cadrul metabolismului se succed doua procese care se completeaza si se
conditioneaza reciproc, realizand un echilibru dinamic perfect:
Anabolismul (asimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care organismul transforma
nutrimentele in substante proprii si isi reface rezervele energetice;
Catabolismul (dezasimilatia) - reprezinta totalitatea proceselor prin care organismul
degradeaza diferitele substante, consumand rezervele energetice.
Procesle metabolice sunt dependente de biocatalizatori (enzime, vitamine, hormoni), a caror
actiune este influentata de temperatura corpului si de pH-ul mediului intern.

Metabolismul glucidic
Glucidele indeplinesc trei roluri in organism:
energogenetic;
structural;
functional.
Monozaharidele absorbite din intestine sunt transportate la ficat prin vena porta. Acestea sunt
transformate in glucoza. Din ficat, glucoza poate urma mai multe cai:
raspandirea in organism prin intermediul sangelui;
catabolizarea anaeroba si aeroba;
transformarea in glicogen, forma de depozitare a glucidelor in organism;
transformarea in lipide sau aminoacizi.
1. Glucoza sangvina - impreuna cu cea din alte lichide ale corpului, are concentratia de
1g/l, se mentine constanta si poarta numele de glicemie. Cantitatea medie totala de glucoza
din organism este de aproximativ 55g.
2. Catabolizarea glucozei - se desfasoara prin doua mecanisme:
Glicoliza - este procesul catabolic care consta dintr-o succesiune de reactii catalizate
enzimatic, ce realizeaza transformarea moleculei de glucoza in doua molecule de acid piruvic si
eliberarea a doua molecule de ATP. In glicoliza musculara rezulta acid lactic, care este transformat in
faza de refacere in acid piruvic.
Degradarea aeroba - continua procesele oxidative anaerobe si se desfasoara in mitocondrii.
Degradarea aeroba determina transformarea acidului piruvic in acetil coenzima A. Aceasta patrunde
in ciclul Krebs, unde printr-un sir de procese oxidoreducatoare, se realizeaza oxidarea completa.
Rezulta doua molecule de CO2 pentru fiecare molecula de acetil coenzima A, H+, care dupa ce
parcurge lantul respirator si impreuna cu O2, formeaza H2O si 38 molecule de ATP.
Glicogenogeneza - reprezinta procesul anabolic de polimerizare a glucozei in glicogen, forma
de depozitare a glucidelor in ficat si muschi.
Gluconeogeneza - este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide sub actiunea unor
enzime specifice. In conditii de inanitie, gluconeogeneza este singura sursa de glucoza a
organismului.
Reglarea metabolismului glucidic se face printr-un complex neuro-endocrino-umoral, in care rolul
principal il detine insulina. Concentratia normala a glucozei in sange (glicemia) este de 90-120 mg/100
ml sange. Nivelul glicemiei este mentinut prin mobilizarea si depozitarea glucozei in tesutul hepatic
sau muscular prin consumul glucozei in organism, prin absorbtia ei la nivel intestinal si prin eliminarea
acesteia in anumite conditii. Ca urmare, intervin doua mecanisme antagonice: hiperglicemiant si
hipoglicemiant. Factorii hiperglicemianti sunt: hormonii tiroidieni, glucocorticoizii, ACTH, glucagonul,
adrenalina. Dintre factorii hipoglicemianti, rolul esential revine insulinei.

Metabolismul lipidic
Lipidele indeplinesc urmatoarele roluri:
structural- intra in structura biomembranelor, asigurand permeabilitatea selectiva;
functional- prin hormonii steroizi de natura lipidica;
energetic- prin eliberarea unei mari cantitati de energie;
metabolic- prin lipogeneza si lipoliza.
1. Trigliceridele - se scindeaza in acizi grasi liberi, monogliceride, digliceride si glicerol.
Peste 80% dintre trigliceride trec in limfa si apoi in circulatia generala, restul de 20% ajung la
ficat pe cale portala. Trigliceridele sunt vehiculate de catre plasma sub forma de lipoproteine.
Trigliceridele ajunse in circulatia generala sunt depozitate in tesuturi sub doua forme: lipide de
rezerva si lipide protoplasmatice.
2. Glicerolul - trece prin urmatoarele stadii: alfa-glicerolfosfat, dioxiacetonfosfat si
aldehida fosfoglicerica, ce va urma trei cai metabolice:
transformarea in acid piruvic si apoi in acetil-CoA care intra in ciclul Krebs si este degradata
pana la CO2 si H2O;
transformarea in glicerol, din care se vor resintetiza trigliceridele si fosfolipidele;
transformarea in glucozo-1,6-difosfat.
1. Acizii grasi- din plasma exista sub forma de trigiceride ( 25% ), esterificati cu
colesterolul ( 20% ), fosfolipide ( 50% ) si liberi ( 5% ), care circula legati de albuminele
plasmatice. La nivel celular, acizii grasi sufera urmatoarele transformari:
degradare pana la acetil-CoA, care va fi descompusa in ciclul Krebs pana la CO2 si H2O, cu
eliberare de energie;
transformarea in corpi cetonici care sunt degradati in ciclul Krebs in conditii normale, iar in
conditii patologice se acumuleaza in sange si tesuturi producand acidocetoza;
acizii grasi liberi sunt utilizati in biosinteza trigliceridelor si a fosfolipidelor, esterificarea
colesterolului.
2. Fosfolipidele - se sintetizeaza cu consum energetic la nivelul celulelor, din lipide
alimentare digerate si absorbite. Ficatul este singurul organ, care dupa ce le sintetizeaza, le
deverseaza in plasma. Catabolismul fosfolipidelor are loc numai la nivelul tesuturilor si
organelor. Fosfolipidele indeplinesc doua roluri: structural (intra in alcatuirea membranei
mitocondriale si celulare) si energetic.
3. Colesterolul- de origine endogena si exogena poate fi transformat in:
acizi biliari (prin reactii enzimatice la nivelul mitocondriilor);
hormoni steroizi (prin numeroase etape la care participa ACTH, acidul ascorbic si enzime);
vitamina D3 (sub actiunea razelor solare, la nivelul pielii).
Reglarea metabolismului lipidic se face prin mecanisme nervoase (coordinate de la nivelul
hipotalamusului) si endocrine (prin intermediul adenohipofizei, tiroidei, pancreasului endocrin,
glandelor sexuale, epifizei, suprarenalei).

Metabolismul protidic
Proteinele indeplinesc in organism urmatoarele roluri:
structural - fiecare tesut si celula se caracterizeaza printr-un tip structural specific de
proteina;
plastic - de crestere, dezvoltare si reparare a celulelor uzate;
functional - proteine enzime, proteine hormoni (fara cei sintetizati de colesterol), proteine de
transport (hemoglobina pentru gazele respiratorii, albuminele - ca transportor sangvin, transportori ai
substantelor prin membranele celulare), aparare antimicrobiana (anticorpii), coagularea sangelui
(factorii plasmatici, protrombina, fibrinogenul, plasmina), contractia musculara (actina si
miozina), fotoreceptia (rodopsina si iodopsina), controlul tensiunii arteriale (renina, angiotensina),
controlul eritropoiezei (eritropoietina, cortizolul), transmiterea influxului nervos (mediatoriichimici),
controlul schimburilor hidroelectrolitice, mentinerea echilibrului acido-bazic (sistemele tampon
sangvine), memoria si invatarea (proteine neuronale).
energetic - se exercita in carentele alimentare, prin catabolizarea unui gram de proteine,
eliberandu-se 4,1 Kcal.
Metabolizarea aminoacizilor se desfasoara in urmatoarele etape:
transaminarea - sinteza unor aminoacizi din alti aminoacizi sub actiunea unor enzime
specifice numite transferaze. Nu se pot sintetiza aminoacizii esentiali, care ajung in organism numai
prin alimentatie;
dezaminarea - pierderea de catre aminoacid a gruparii amino (-NH2) si formarea unui
cetoacid si a amoniacului sau a unui acid gras si a amoniacului.
Cetoacizii pot urma una din urmatoarele cai:
degradare pana la acetil-CoA si intrarea in ciclul Krebs;
transformare in glucide prin functia gluconeogenetica a ficatului;
transformare in corpi cetonici (la nivelul ficatului);
transformare in aminoacizi prin transaminare.
Amoniacul este o substanta toxica si este neutralizat rapid pe urmatoarele cai:
eliminare sub forma de saruri de amoniu;
eliminare prin urina, sub forma de uree;
transformarea in glutamine, la nivelul ficatului si a sistemului nervos;
decarboxilarea - eliminarea gruparii carboxi (-COOH) din molecula aminoacizilor. Acest
proces poate fi initiat de catre flora anaeroba si de putrefactie la nivelul colonului descendent,
rezultand amine toxice, care se elimina prin materiile fecale
Reglarea metabolismului proteic se face printr-un mecanism neuroumoral. Simpaticul
stimuleaza catabolismul, iar parasimpaticul stimuleaza anabolismul. STH, insulina si hormonii
estrogeni au rol anabolic. Glucocorticoizii si hormonii tiroidieni au rol catabolic.

Metabolismul energetic
Metabolismul energetic reprezinta totalitatea transformarilor energetice din cursul
metabolismului intermediar si a schimburilor enrgetice dintre organism si mediu. Din intreaga cantitate
de energie eliberata de substantele energetice, doar 20-30% este utilizata in procesele vitale, cea mai
mare parte fiind transformata in energie calorica. O alta parte de energie este stocata in celule sub
forma de ATP, fiind utilizata sub forma de energie mecanica, chimica, osmotica, electrica, calorica.
Cantitatea de energie eliberata de organism prin catabolism este egala cu cea eliberata prin arderea
substantelor energetice in bomba calorimetrica (1 g lipide-9,3 Kcal; 1 g proteine-5,3 Kcal; 1 g glucide-
4,1 Kcal).
Intensitatea metabolismului energetic se exprima in calorii, iar determinarea cantitatii de caldura
produsa de organism se face prin metode calorimetrice directe si indirecte (determinarea consumului
de O2 si a eliminarilor de CO2 in unitatea de timp, adica coeficientul respiratorCR). Prin calorimetrie
indirecta se poate determina metabolismul bazal, care reprezinta cheltuielile energetice minime
necesare realizarii functiilor vitale ale organismului pe o anumita perioada de timp.
M.B.= numar total de calorii/suprafata corpului ( m 2)
Valoriile metabolismului bazal sunt influentate de: varsta, sex, starea de activitate, ingestia
alimentelor, temperature, starea de sanatate. Omul isi acopera cheltuielile energetice zilnice printr-o
ratie alimentara echilibrata ce va contine: glucide, lipide, proteine, saruri minerale, vitamine, apa, in
cantitati corespunzatoare varstei si activitatii desfasurate.
Vitaminele sunt biocatalizatori necesari in ratia alimentara, nu au rol plastic sau energetic, dar prin
functia lor catalitica sunt indispensabili bunei desfasurari a proceselor vitale.

Homeostazia
Homeostazia este proprietatea sistemelor biologice de a-si mentine parametrii in limitele echilibrului
functional. Homeostazia organismului uman se realizeaza prin actiunile coordonate ale sistemelor
nervos, endocrin, cardiovascular. Actiunile homeostatice se desfasoara in sensul raglarii functiilor
interne ale organismului si in sensul echilibrarii acestora cu mediul ambient.

MECANISME DIRECTII DE ACTIUNE

- mentinerea echilibrului hidroelectrolitic;


Mecanisme fizico-chimice - mentinerea echilibrului acido-bazic;

- reglarea biosintezei proteice si a diviziunilor


Mecanisme generale celulare;

- reglarea functiilor senzitivo- motorii;


- reglarea secretiilor endocrine;
- reglarea functiilor motorii si secretorii
digestive;
Mecanisme neuro- umorale - reglarea activitatii cardiovasculare;
- reglarea respiratiei;
- reglarea proceselor de excretie;
- reglarea proceselor metabolice;
- raglarea activitatii sexuale.

Homeostazia este un proces complex, iar din punct de vedere didactic, poate fi privit sub mai multe
aspecte:
1. Homeostazia genetica se realizeaza la nivel individual prin biosinteza proteinelor
specifice, pe baza informatiei genetice din ADN si de-a lungul generatiilor, prin transmiterea
ereditara a caracterelor speciei umane.
2. Bioritmul reprezinta variatia cronobiologica regulat a unor functii ale organismului,
rezultata din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene (ex. alternanta somn-
veghe).
3. Sresul pe fondul unor suprasolicitari fizice si nervoase, agresiuni asupra
organismului, apar reactii de adaptare si de aparare, care caracterizeaza starea de stres.
Mecanismele adaptative pot ceda in lupta cu agentii stresanti, sensibilizand organismul si
favorizand starea de boala.
4. Termoreglarea temperatuara corpului este mentinuta constanta printr-un
mechanism de termoreglare ce asigura echilibrul dynamic intre producerea de caldura
(termogeneza) si pierderea de caldura (termoliza):
o termogeneza este rezultatul reactiilor metabolice producatoare de energie, iar
sursa cea mai importanta de caldura este activitatea musculaturii striate;
o termoliza este rezultatul unor procese fizice de tipul radiatiei (pierderea de caldura
sub forma de radiatii infrarosii), conductiei (transferul de caldura intre doua solide aflate in
contact direct), convectiei (miscarea moleculelor de aer incalzit prin contactul cu pielea spre
zone mai reci ale aerului din jur), evaporarii (apa).
Mentinerea constanta a temperaturii corpului implica modificari metabolice, circulatorii, respiratorii,
musculare, hidroelectrolitice si hormonale, controlate de hipotalamus. Pentru a participa eficient la
mentinerea homeostaziei, secretia glandelor endocrine este reglata in permanenta direct (independent
de controlul hipofizei, hipotalamusului sau a sistemului vegetativ) sau indirect (umoral sau nervos).
Controlul indirect se face in functie de concentratia sangvina a hormonului respectiv.
Mecanisme de mentinere constanta a parametrilor mediului intern
Principalele mecanisme implicate in pastrarea constanta a parametrilor mediului intern se realizeaza
prin functiile sistemelor circulator, respirator, excretor, sub comanda nervoasa si umorala. Pentru
pastrarea si evidentierea legaturii dintre structuri si functii, aceste sisteme au fost tratate in capitolele
respective.
Mentinerea constanta a pH-ului sangvin: activitatile celulare se desfasoara optim la un pH al
medilui intern de 7,32- 7,40. Produsii acizi de catabolism determina tendinta spre acidoza. Excesul de
acizi este neutralizat prin secretie tubulara de H+, reabsorbtia bicarbonatului si excretia amoniacului,
orientare spre alcaloza.
Mentinerea constanta a presiunii osmotice: se realizeaza prin dilutia sau concentrarea urinii. Daca
filtratul glomerular este echilibrat osmotic cu lichidul interstitial, de-a lungul tubului urinifer, presiunea
osmotica creste. Aceasta crestere este rezultatul transportului active de Na +, Cl, uree, etc. si al
mecanismului de concentrare a urinii la nivelul ansei Henle.

IMUNITATEA
Organismul este in permanenta amenintat de patrunderea din exterior a unor agresori
biologici, iar aceste se opune prin doua sisteme de aparare: specifica si nespecifica.
Apararea nespecifica: cuprinde totalitatea factorilor ce realizeaza protectia organismului
impotriva oricarui antigen, indiferent de natura sa. Aici intervin pielea si mucoasele intacte, cu rol de
bariera mecanica, dar si factorii interni care determina reactia inflamatorie, caracterizata prin
roseata, umflare, temperatura crescuta si durere. Lezarea celulelor determina atragerea, printr-un
chimiotactism pozitiv, a granulocitelor neutrofile, urmate de limfocite si monocite cu actiune fagocitara.
Din lupta lor, razulta puroiul, amestec de microorganisme omorate, leucocite, celule distruse si
lichide celulare.
Apararea specifica (imunitatea): se realizeaza cu ajutorul anticorpilor specifici, formati de
catre limfocite la patrunderea in organism a agentilor straini, numiti antigeni. Anticorpii sunt
substante proteice din clasa gamaglobulinelor, imunoglobuline, care circula in plasma sanguina.
Imunitatea reprezinta capacitatea de recunoaste si de a anihila agentii straini patrunsi
in organism. Un rol important il joaca limfocitele T, prin pastrarea memoriei imunitare la nivel
celular si limfocitele B, care sintetizeaza anticorpi specifici. Acestea alcatuiesc impreuna
cu macrofagele, sistemul celular al imunitatii.

TIPURI DE IMUNITATE OBTINERE DURATA

-comuna tuturor indivizilor; se


Imunitate naturala innascuta transmite ereditar; -toata viata

- individuala, obtinuta pasiv (prin


Imunitate naturala dobandita laptele matern) sau pasiv (in urma unor - lunga
boli);

- prin vaccinare (introducerea in


Imunitate artificiala activa organism a unor agenti patogeni
atenuati sau omorati) determinand -17 ani, necesitand
producerea de anticorpi specifici; repetatrea vaccinarii

- prin administrare de seruri, care


Imunitate artificiala pasiva contin anticorpi gata formati; -scurta,2-3
saptamani

S-ar putea să vă placă și