Pascal Aurelia AMG 1 C

Oxigenul este cea mi importanta si simpla substanta de care depind vietile

noastre-este essential pentru fiecare celula sau tesut din corp, care il utilizeaza
pentru a produce energia necesara mentinerii vietii. Respiratia este functia prin
care se asigura continuu si adecvat, atat aportul de oxigen din aerul atmosferic
pana la nivelul celulelor care il utilizeaza, cat si circulatia in sens invers a
dioxidului de carbon, produs al metabolismului celular. Totalitatea organelor
care contribuie la realizarea schimburilor gazoase, din aerul atmosferic si
organism, constituie aparatul respirator. Componentele aparatului respirator
sunt: cavitatea nazala, faringele, laringele, traheea, bronhiile principale, caile
pulmonare si plamanii. In alcatuirea plamanului, se disting doua componente
structurale si functionale: arborele bronsic si tesutul pulmonar propriu-zis. In
timp ce inhalarea oxigenului si eliminarea dioxidului de carbon sunt functiiile
primare ale sistemului respirator, acesta joaca si alte roluri importante in
organism. Sistemul respirator ajuta la reglarea acizilor si bazelor din tesuturi, un
proces crucial pentru functionarea normala a celulelor. Acesta protejeaza corpul
impotriva organismelor ce produc imbolnavirea si impotriva substantelor toxice
inspirate cu aerul. Sistemul respirator are in structura si celule ce detecteaza
mirosul si care asista la producerea de sunete .

Fiziologia sistemului respirator

Functionarea sistemului respirator, prin care se asigura respiratia, cuprinde,

in principal, respiratia pulmonara si respiratia celulara.

Respiratia pulmonara

Aceasta etapa a respiratiei cuprinde doua faze: patrunderea aerului in

plamani (inspiratia); eliminarea aerului din plamani (expiratia), care dureaza mai
mult decat inspiratia.

Un om adult aflat in repaus executa 16 miscari respiratorii pe minut

(ritmul respirator).

Acest ritm este mai mare la femeie; el creste in timpul activitatii

musculare, al exercitiilor

fizice etc.
 Respiratiile normale sunt acte reflexe involuntare.

Plamanii, neavand muschi, urmeaza pasiv miscarile cutiei toracice. In

timpul inspiratiei, volumul cutiei toracice creste datorita contractiei muschilor
respiratori: diafragma se contracta si coboara, muschii intercostali trag coastele
si le ridica. Miscarea coastelor impinge sternul inainte, iar plamanii se umplu cu
aer. In momentul expiratiei, muschii se relaxeaza, iar plamanii isi micsoreaza
volumul o data cu cel al cutiei toracice, eliminand aerul.

Inspiratia este, deci, faza activa a respiratiei, iar expiratia este faza pasiva.
Intrarile si iesirile de aer din sistemul respirator prezinta ventilatia pulmonara,
care depinde de frecventa si profunzimea miscarilor respiratorii. Acestea pot
creste prin antrenament, gimnastica etc.

Aerul este un amestec de gaze in urmatoarea proportie: 21% oxigen, 78%

azot, 0,03% dioxid de carbon si alte alte gaze in cantitati foarte mici.
Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.

COMPOZITIE(%)

AZOT OXIGEN DIOXID DE

CARBON
AERUL 78 21 0,03
INSPIRAT
AERUL 78 16 4,5
EXPIRAT

Astfel in plamani, aerul pierde oxigen, se imbogateste in dioxid de carbon

si vapori de apa.

Schimbarile de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde

sangele si aerul se gasesc in contact pe o mare suprafata.

Dioxidul de carbon din sange traverseaza peretii capilarelor si peretii

alveolelor, de unde va fi eliminat prin expiratie. Oxigenul din aerul ajuns in
anveole in urma inspiratiei traverseaza peretii acestora, peretii capilarelor si
ajunge in sange, care il transporta la organe.

Schimbul de gaze la nuvelul pulmonar are loc intotdeauna in acest fel,

datorita diferentelor de presiune a acestor gaze in plamani si sange.

NASUL
 Fosele nazale, care alcatuiesc cavitatea nazala, se deschid la exterior prin
nari iar in faringe prin doua orificii. Interiorul foselor nazale este captusit cu o
mucoasa ale carei secretii mentin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic
vascularizata, incalzeste aerul inspirat. Mucusul, cat si firele de par din fosele
nazale opresc inaintarea prafului si a altor impuritati care se pot afla in aerul
inspirat.

Nasul pe langa faptul ca reprezinta organul mirosului,nasul este calea

naturala prin care aerul patrunde in organism in cursul respiratiei normale. In
plus, el are o functie de protectie impotriva substantelor iritante, cun ar fi praful,
care sunt de obicei expulzate prin stranut si astfel nu ajung in plamani.

Fluxul de aer din afara corpului la plamani incepe cu nasul, care este
impartit in pasajul nazal stang si drept. Pasajele nazale sunt acoperite de o
membrana cu celele epiteliale. Fiecare celula epiteliala este impanzita cu mii de
cili microscopici, extensii ale celulelor. Numeroase mici vase sangvine numite
capilare stau chiar sub membrana mucoasa, in apropierea pasajelor nazale. In
timp ce aerul este transportat la faringe, pasajele nazale au doua roluri
importante: filtreaza aerul pentru a scoate particule ce pot provoca boli; si pentru
a umezi si incalzi aerul pentru a proteja structurile sistemului respirator.

Filtrarea previne bacteriile, virusii sau alte substante toxice sa intre in

plamani, unde pot cauza o infectie. Filtrarea elimina deasemea si urmele de
poluare si praful, ce pot infunda ingustele pasaje din cele mai mici bronhiole.

Pasajele nazale umezesc si incalzesc deasemenea aerul pentru a preveni

daunarea delicatelor membrane ale plamanilor. Membranele mucoase ale
pasajelor nazale emana vapori de apa, cere umezesc aerul in timp ce acesta trece
deasupra membranelor. In timp ce aerul trece deasupra capilarelor in pasajul
nazal, acesta este incalzit de sangele din capilare. Daca nasul este blocat sau
"infundat" datorita unei boli sau unei alergii, persoana este fortata sa respire pe
gura. Acesta este un lucru potential periculos pentru sistemul respirator deoarece
gura nu filtreaza, incalzeste sau umezeste aerul.

Piramida nazala este alcatuita partial din oase si partial din cartilaje. Cele
doua oase nazale, cate unul de fiecare parte, sunt orientate inferior si, de
asemenea formeaza puntea dintre cei doi ochi. Dedesupt , cartilajele nazale si
cele ale narilor dau nasului forma si pliabilitatea.

In interior, nasul este impartit in doua cavitati inguste, de catre un perete

ce se intinde antero-posterior. Acest perete, septul, este alcatuit din oase si
cartilaj. El este acoperit cu o membrana moale si delicata numita mucoasa
nazala, care se uneste cu marginea narilor. Narile prezinta fire de par rigide, care
cresc in jos si protejeaza calea aeriana. Sunt, uneori, usor de observat la unii
oameni, mai ales la barbati. Cele doua cavitati create de catre sept sunt denumite
fose nazale. Ele sunt inguste, sub 6mm (1/4 inci) in latime. In partea superioara
a foselor se gasesc lame osoase subtiri cu numerosi receptori olfactivi. Cand
avem o raceala, acesti receptori se acopera cu un mucus dens, care reduce
sensibilitatea olfactiva, la fel si cea gustativa.

Meaturile

Cavitatea posterioara a nasului este impartita in mai multe sectiuni prin

trei creste osoase denumite creste nazale. Ele sunt lungi si subtiri si au o
dispozitie longitudinala, avand o inclinatie posterioara.

Spatiul dintre cornete este denumit meat nazal. Acesta este captusit cu o
membrana mucoasa cu o vascularizatie foarte bogata, care umezeste si incalzeste
aerul inspirat. Aceasta mucoasa secreta 0,5 litri (aproximativ o pinta) de mucus
in fiecare zi si este acoperita cu mii de cili.Mucusul si cilii capteaza particulelel
de praf, care sunt mobilizate incontinuare de catre cili si, in general, sunt
inghitite.

Sinusurile - cavitati in partea anterioara a oaselor craniului - comunica cu

cavitatea nazala.

Sunt localizate in spatele sprancenelor si obrajilor, in triunghiul dintre

ochi si nas. Sinusurile servesc la amortizarea impactului oricarei lovituri a fetei.
Alte doua cai se deschid in meaturi. Ductul lacrimal dreneaza lacrimile de la
ochi, de aceea trebuie sa ne suflam nasul atunci cand plangem. Cealalta, tuba
auditiva, se deschide posterior fata de nas, la jonctiunea nazofaringiana.

Faringele

Faringele este organul in care se incruciseaza calea respiratorie cu calea

digestiva.

Este situat posterior fata de cavitatea bucala, extinzandu-se pe o distanta

scurta la nivelul gatului.

Are o musculatura bogata si o forma de palnie, cu o lungime de

aproximativ 12cm (5 inci) de la arcul mandibulei pana la locul de jonctiune cu
esofagul.

Partea superioara si cea mai larga a larigelui prezinta o rigiditate relativa

datorita raportului cu oasele craniului,in timp ce la capatul inferior mai ingust,
muschii sai intra in contact cu cartilajele elastice ale laringelui. Mucoasa
faringelui este o continuare a celei bucale si contine multe celule producatoare
de mucus, care ajuta la lubrifierea cavitatii bucale si a faringelui in timpul
hranirii si vorbirii.

Anatomic, faringele este impartit in trei segmente, in concordanta cu

pozitia si functiile pe care le indeplineste. Portiunea superioara, nazofarigele, isi
datoreaza numele faptului ca este situat deasupra nivelului palatului moale si
formeaza portiunea posterioara a cavitatii nazale. Inferior, nazofarigele este
delimitat de palatul moale ; miscarea superioara a acestuia inchide nazofaringele
cand inghitim.Prevenind intrarea hranei in cavitatea nazala. Rezultatul neplacut
al lipsei de coordonare a acestui mechanism poate fi experimentat in timpul
stranutului.

Pe peretele nazofaringelui exista doua formatiuni tisulare, evidente in

mod special la copii, denumite amigdale faringiene. Nazofaringele contine
deasemenea, de fiecare parte a capului, orificiul tubei EUSTACHIO, canalul
dintre urechea medie si faringe.Acest lucru poate crea probleme, deoarece
microorganismele patogene din gura, nas si faringe au un acces usor la urechi si
pot determina infectii ale urechii medii.

Portiunea faringelui situate in continuarea cavitatii bucale, orofaringele,

face parte din caile aeriene dintre gura si plamani. Avand o mobilitate mai mare
decat nazofaringele, contractia musculaturii sale ajuta la modelarea sunetelor
emise de laringe. Cu ajutorul limbii, acesti muschi ajuta, deasemenea, la
impingerea hranei catre esofag. Cele mai importante organe ale orofaringelui
sunt cunoscutele amygdale, care sunt frecvent implicate in anginele copiilor.

Portiunea inferioara a faringelui, laringofaringele are rol numai in

deglutie.

Miscarile farigelui trebuie sa fie coordonate pentru a asigura patrunderea

aerului in plamani si a hranei in esofag. Aceasta coordonare este realizata printr-
un plex sau retea de nervi - plexul faringian. Activitatea sa este reglata de partea
inferioara a trunchiului cerebral, care cumuleaza informatii de la centrii
superiori ai respiratiei si deglutiei.

Laringele

Laringele este alcatuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat
anterior prezinta o proeminenta, numita "marul lui Adam". La intrarea in laringe
se afla un capacel numit epiglota, care, la nevoie, astupa cavitatea laringelui
numita glota. Laringele este si organul vorbirii, deoarece in interiorul sau se afla
doua perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare
se produc sunetele.
 Aerul trece din faringe in laringe, o structura lunga de aprox. 5 cm, locata
pe la mijlocul gatului.. Mai multe straturi cartilaginoase, un strat dur si unul
moale, comprima mare parte din laringe. O parte din cartilaj numit Marul lui
Adam se mareste uneori la barbati in timpul pubertatii, creand o ridicatura
vizibila la gat.

In timp ce rolul orimar al laringelui este de a transporta aerul de la

faringe la trahee acesta mai serveste si alte functii. Acesta joaca un rol foarte
important in producerea de sunete; opreste mancarea sau fluidele sa intre in
trahee producand inecul; iar membrana mucoasa si celulele cu cili filtreaza din
nou aerul.. Cilii din laringe scot particulele cu impuritati aduse de aer, ducandu-
le inapoi la faringe de unde vor fi inghitite.

Mancarea si fluidele sunt blocate pentru a nu intra in laringe de catre

epiglota, un tesut subtire asemanator cu o frunza. Cand o persoana respira,
epigota este tinuta intr-o pozitie verticala. Cand o persoana inghite, un reflex
face ca epiglota si laringele sa se apropie una de cealalta, formand un baraj si
conducand mancarea spre esofag. Daca o persoana mananca sau bea prea repede
sau rade in timp ce mananca, reflexul de inghtire nu mai are loc, iar mancarea
intra in laringe. Mancarea, bautura sau alte substante ce au patruns in laringe
dezvolta reflexul de tusire, reflex in care corpul incearca sa deblocheze laringele.
Daca acest reflex nu functioneaza, o persoana se poate ineca, o situatie ce poate
fi uneori fatala.

Traheea

Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, mentinut deschis datorita

inelelor cartilaginoase din care este alcatuit; spre esofag, tesutul cartilaginos este
inlocuit cu tesut moale, ce usureaza trecerea alimentelor prin aceast. Peretele
intern al traheii este captusit cu o mucoasa umeda, ale carei celule sunt ciliate.
Cilii se misca de jos in sus, antrnand astfel impuritatile spre exterior.

Portiunea superioara a traheei se gaseste in partea anterioara a gatului si

este formata din inele cartilaginaloase care mentin deschis tesutul elastic. De aici
ea se continua pana la bronhii. Traheea, ca si cavitatea nazala, este tapetata cu o
membrana mucoasa ce contine celule cu cili care trimit germenii si praful inapoi
in faringe de unde sunt inghititi.

Bronhiile

Bronhiile, in numar de doua, sunt ramificatii ale traheii care patrund in

plamani. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor
contine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifica in bronhii secundare:
doua in plamanul stang, trei in plamanul drept.

Traheea se bifurca in doua tuburi mai mici, bronhiola stanga si cea dreapta, care
conduc aerul in plamanul stang respectiv cel drept. In plamani, bronhiile se
despart in tuburi si mai mici numite bronhiole. Traheea, bronhiile si cateva din
primele bronhiole sunt captusite si ele cu membrana mucoasa si celule ciliate
care muta mucoasa in sus spre faringe.

Bronhiolele de divid de mai multe ori in plamani pentru a creea un

impresionant pom cu ramuri din ce in ce mai mici, unele nu mai mari de 0.5 mm
diametru. Aceste ramuri se termina in mici saci de aer numiti alveole.

Plamanii

Plamanii sunt doua organe buretoase elastice, de culoare roz, asezate in

cutia toracica, deasupra diafragmei.

Plamanul drept este alcatuit din trei lobi, iar plamanul stang are doar doi
lobi, intre cei doi plamani aflandu-se inima.

In fiecare lob patrunde cate o bronhie secundara, care se ramifica in tuburi

din ce in ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, cand ajung sa aiba 1mm in
diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termina cu
saci pulmonari, alcatuiti din mici umflaturi cu peretii foarte subtiri, numite
alveole pulmonare.

Alveola pulmonara este unitatea structurala si functionala a plamanului.

Intre sacii pulmonari se afla un tesut conjunctiv elastic. Plamanii nu au

muschi.

Suprafata lor este acoperita de doua foite, numite pleure. Una este lipita de
plaman, cealalta de peretele intern al cavitatii toracice. Intre ele se afla o cavitate
foarte subtire, in care se gaseste o pelicula de lichid.

Plamanii sunt foarte bine vascularizati de arterele si venele pulmonare.

Arterele pulmonare patrund in plamani printr-unloc numit hil, se ramifica si
insotesc bronhiile pana la sacii pulmonari, unde se ramifica in arteriole care se
continua cu capilarele. Acestea se deschid in venule care inconjoara sacii,
insotesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc in venele pulmonare (cate doua de
fiecare plaman) si ies din plaman tot prin hil. Ele se deschid in final, in atriul
stang.
 Un plaman este, deci, alcatuit dintr-un mare numar de saci pulmonari.
Suprafata acestora sete foarte mare datorita alveolelor, a caror suprafata totala
atinge 200 m patrati. Astfel, sangele si aerul se gasesc in contactpe o mare
suprafata. Ele sunt separate doar de peretii foarte subtiri ai alveolelor si ai
capilarelor.

Modul de funcionare al plamanilor

Daca plamanii ar fi indepartati din torace, ei s-ar colaba ca un balon care

se dezumfla. Ei sunt mentinuti deschisi de catre tensiunea superficiala creata de
lichidul propus de catre membrana fina ce acopera plamanii si peretii toracici-
membrana pleurala. Pentru a va imagina aceasta, ganditi-va la doua lame de
sticla. Daca sunt uscata si sunt puse una peste cealalta, ele pot fi usor desprinse,
dar daca suprafata este umeda, tensiunea mentine lamele unite. Singurul mod in
care ele pot fi separate este prin a le face sa alunece una peste cealalta.In acelasi
mod, atat timp cat un strat subtire de lichid separa plamanii de peretele toracic,
plamanii sunt mentinuti destinsi. Cand toracel isi mareste volumul, plamanii le
urmeaza miscarea si aerul patrunde in alveole.

Cand expiram, muschii intercostali se relaxeaza treptat. Daca ar exista o

relaxare completa, plamanii ar revenii rapid la forma initiala doar daca nu-i
mentinem in pozitie in mod constient. Daca aerul patrunde intre plamani si
peretele toracic, tensiunea superficiala este modificata si plamanul colabeaza.

Alveolele pulmonare

Bronhiolele de divid de mai multe ori in plamani pentru a creea un

impresionant pom cu ramuri din ce in ce mai mici, unele nu mai mari de 0.5 mm
diametru. Aceste ramuri se termina in mici saci de aer numiti alveole. Alveolele
conduc oxigenul la sistemul circulator si scot dioxidul de carbon din acesta.

Numarul alveoleloreste de aprox. 150 milioane intr-un plaman si

comprima in ele cea mai mare parte a tesutului din plamani. Alveolele seamana
cu minuscule baloane dezumflate cu mici pereti elastici care se umfla cand intra
in ele aerul si se dezumfla cand aerul este expirat.

Alveolele sunt aranjate asemanator unor ciorchini de strugure, fiecare

ciorchine fiind inconjurat de o plasa densa de capilare. Alveolele si capilarele
sunt aranjate in asa fel incat aerul din peretele alveolei sa fie de le 0.1 la 0.2
microni din sangele din capilare.. Din moment ce concentratia de oxigen din
alveole este mult mai mare decat cea din capilare, oxigenul difuzeaza din
alveole in capilare. Oxigenul din capilare ajunge in vase de sange mai mari, de
unde sangele oxigenat este dus catre inima de unde este pompat spre restul
corpului.
 Dioxidul de carbon care ajunge in fluxul sangvin ca si produs rezidual de
la celule este pompat catre inima, ajungand la alveolele capilare. Concentratia
CO2 este mult mai mare decat cea din alveole, facand CO2 sa treaca in
alveole. Expiratia forteaza CO2 inapoi in pasajele respiratorii, iar apoi in afara
corpului.

Pleura

Exista doua tipuri de membrana pleurala la nivelul aparatului respirator:

cea interna, sau pleura viscerala, si cea externa, sau pleura parentala.

Pleura viscerala acopera toata suprafata externa a plamanilor, inclusiv

scizurile.

Pleura parientala acopera suprafata interna a toracelui.

Aceste doua straturi se intalnesc la nivelul hilului pulmonar, punctul

unde plamanii sunt conectati de trahee prin bronhii si de inima prin vasele
pulmonare. In toate celalalte zone, ele sunt relativ separate.

La persoanele sanatoase, straturile visceral si pariental ale pleurei sunt

mereu in contact si ele aluneca una peste alta cand plamanul se misca in cursul
respiratiei. Bineinteles, exista un oarecare spatiu intre cele doua foite. L a
persoanele sanatoase, acest spatiu "potential" este minim: doar atat cat sa
permita prezenta unor cantitati infime de lichid care ajuta la lubrifierea celor
doua straturi in timpul alunecarii unuia peste celalalt. In unele cazuri de
pleurezie, totusi, cavitatea pleurala se poate umple cu cantitati mari de lichid:
acesta este denumit revarsat pleural.

Volumele si capacitatile respiratorii

Capacitatea Capacitate vitala Volum curent (VC) 500 Inspiratie

pulmonara totala (CV) cm normala
(CPT) 5000cm Volum inspirator de Inspiratie
3500 cm rezerva (VIR) 1500 cm fortata
Volum expirator de Expiratie
rezerva (VER) 1500 cm fortata
Volum rezidual (VR) 1500 cm Aer care
ramane in
plamani
 Presiunile partiale ale gazelor respiratorii

Gaz Aer Aer Sange Intracelular Sange Aer Aer

inspirat alveolar (mm HG) alveolar expirat
(mm Oxigenat neoxigenat
(mm HG) (mm HG) (mm (mm
HG) (mm HG) HG)
HG)
O2 160 105 105 40 40 105 120

CO2 0,3 40 40 45 45 40 32