Mario Vargas Llosa

Poti fi oare elvetian?

E oare att de ngrozitor s fii elvetian? Citind ctiva autori

contemporani din aceast tar, s-ar prea c nu exist cosmar
mai sinistru ca civilizatia. S fii prosper, bine educat si liber pare
a fi ceva care plictiseste de moarte. Pretul pltit pentru asemenea
privilegii este monotonia existentei, conformismul endemic,
pierderea fanteziei, moartea aventurii si formalizarea emotiilor si a
sentimentelor, relatiile dintre oameni fiind reduse la gesturi si
cuvinte banale, lipsite de substant.
Poate c asa stau lucrurile. Poate c progresul material si
dezvoltarea politic, pe care attea popoare srace si reprimate le
privesc ca pe un model, au un aspect deprimant. Toate acestea le
putem demonstra, fireste, aruncnd o privire n timp: orice stadiu
al progresului uman atrage dup sine noi forme de frustrare si
nefericire pentru specie, diferite de cele pe care le-a cunoscut
nainte si, ca atare, noi motive de nonconformism si de a avea o
viat mai bun. Asta nu nseamn c nu exist ceea ce numim
"progres", c "civilizatia" este o fraud, dar aceste notiuni nu se
traduc neaprat n forme desvrsite si perfecte de existent.
Ambele sunt provizorii si relative si au valoare mai ales ca termeni
de comparatie. Orict de avansat si de admirabil ar fi o
societate, vor exista nemultumiri n ea, iar dac n-ar fi asa, ele ar
trebui provocate, chiar si ntr-un mod artificial, pentru sntatea
viitoare a acelui popor. Dar progresul exist: e mai bine s mori de
plictiseal fiind elvetian, dect s pieri de foame n Etiopia ori
torturat, ntr-o dictatur din lumea a treia.
Dar mai ales e important ca oamenii ce lupt ca trile lor s
aib ntr-o bun zi nivelul de dezvoltare al unei Elvetii s
cunoasc greselile pe care le pot face, pentru a le evita sau, cel
putin, pentru a le atenua. Iar pentru a cunoaste acest pericol,
literatura se dovedeste ntr-adevr util, fiind o activitate ce
demonstreaz spiritul de contradictie al omului, refuzul lui de a se
multumi cu ceea ce a obtinut. Acestei insatisfactii - ce-l nsoteste
pe occidental asemeni unei umbre din antichitatea greac - i
datoreaz cultura stadiul actual, dar si faptului c cettenii care,
treptat, deveneau mai putin sraci, mai culti si mai liberi, nu erau
totusi mai fericiti.
Aceasta este problematica pe care o regsim n romanul Eu nu
sunt Stiller si nu ne mir faptul c a avut un succes rsuntor n
Europa si n Statele Unite la aparitia lui, n 1954. Cartea lui Max
Frisch, chiar dac vorbeste despre Elvetia, abordeaz o tem ce
priveste ndeaproape toate societtile liberale dezvoltate.
ntrebarea se poate formula foarte simplu: cine e vinovat, n
asemenea tri, de faptul c fericirea este imposibil; indivizii sau
societatea n general? Nu e o ntrebare academic. S vezi dac
dezvoltarea material si politic a Occidentului este incompatibil
cu vietile individuale, intense si bogate, capabile s satisfac
preocuprile cele mai intime si dorinta de mplinire si originalitate
ce-i nsufleteste pe oameni (pe cei mai multi dintre ei), nseamn
s afli dac civilizatia democratic nu duce totodat la
uniformizare si la distrugerea individului, aidoma acelor societti
nchise si organizate sub rigidul patronaj al unui ideal colectivist.
Anatol Stiller, sculptor din Zrich care a luptat n brigzile
internationale n rzboiul din Spania (unde a fost protagonistul
unui episod umilitor fiindc nu ndrznise s trag atunci cnd
trebuise s-o fac), prad unui impuls confuz, fuge ntr-o bun zi
de nevast, de vocatie, de tar si chiar de numele su. Hoinreste
prin Statele Unite si prin Mexic si aproape sapte ani mai trziu si
face din nou aparitia n Elvetia cu un pasaport nord-american,
sub numele de Sam White. Aici este retinut de politie, fiindc i se
bnuieste adevrata identitate si pentru a se stabili dac a
participat la o actiune criminal, la asa-zisul "caz Smyrnov".

Romanul este alctuit din caietele pe care le scrie Stiller n

nchisoare n timp ce se investigheaz cazul su si dintr-un epilog
redactat de procurorul Rolf, a crui sotie, Sibylle, fusese amanta
sculptorului, putin nainte de misterioasa-i disparitie.
ntr-o bun parte din povestire, nedumerirea confer tensiune
actiunii: este Stiller domnul White, asa cum pretinde politia, sau
este vorba de o absurd nentelegere, dup cum afirm cel
arestat? ndoiala este alimentat de contradictii obiective si, mai
ales, de categorica convingere cu care autorul caietelor neag
faptul c el ar fi Stiller. Mai trziu ns, cnd dup propria-i
mrturie, adevrul iese la iveal, fiind evident c Stiller si White e
una si aceeasi persoan, o alt nedumerire ia locul celei dinti,
mentinnd viu interesul cititorului. Ce se ntmpl cu sculptorul?
De ce fuge de el nsusi si-si respinge trecutul si numele cu aceast
oarb ncptnare? E oare fuga aceasta dictat de remuscare,
fiind un mod inconstient de a fugi de responsabilitatea pe care o
are n esecul relatiei sale sentimentale cu Julika? Sau e ceva mai
abstract si mai complex: respingerea unei culturi, a unui fel de a
fi si de a tri, care a fost dintotdeauna incompatibil pentru Stiller
cu deplina afirmare a existentei sale?
Spre deosebire de prima nedumerire, romanul nu rezolv acest
al doilea mister: sarcina aceasta i revine cititorului. Cartea se
multumeste s-i ofere un material abundent si eterogen, cu
episoade si situatii din viata lui Stiller, astfel nct, confruntndu-
le si studiindu-le, fiecare s trag concluziile ce se impun. Iar
documentarea aceasta existential este att de dens si de subtil
nct, ntr-adevr, concluziile ce se pot trage n privinta lui Stiller
sunt foarte diverse. De la aspectul patologic, un simplu caz de
schizofrenie, pn la o metafizic a culturii, un refuz alegoric de "a
fi elvetian" pn la imposibilitatea asumrii conditiei umane -
fiind elvetian - n toate acceptiile ei diverse si multiple.
Ce detest Stiller n lumea lui din Zrich? Faptul c totul este
att de curat si de ordonat si c viata este pentru compatriotii si
o rutin previzibil, din care au fost excluse excesele si
grandoarea. Compatriotii si au numit mediocritatea "cumptare"
si, cum au renuntat la "ndrzneal", si-au pierdut cu timpul
spiritualitatea, murind ncetul cu ncetul si golindu-se de forta
vital: "Atmosfera elvetian n-are viat, n-are spirit, n sensul c
omul si pierde spiritualitatea, nemaiaspirnd la perfectiune". Nici
mcar libertatea cu care se laud elvetienii nu i se mai pare real,
ntruct conformismul a eliminat din vietile lor "pericolul
ndoielii", iar aceast atitudine reprezint pentru sculptor
prototipul lipsei de libertate.
n aceast atmosfer de "suficient opresiv", tot ce implic un
risc sau o ruptur n formele prestabilite ale existentei tinde s fie
reprimat sau evitat si de aceea mediocritatea disimulat n
bunstarea material ptrunde si n relatiile umane, srcindu-le
si frustrndu-le, dup cum dovedesc cele dou povesti de
dragoste - dac pot fi astfel numite - ce apar n roman: cea dintre
Julika si Stiller si cea dintre Rolf si Sibylle.
n ciuda izbucnirilor si acceselor nonconformiste ale
sculptorului, conflictele sale conjugale cu Julika, frumoasa
balerin bolnav de tuberculoz, pe care o face s sufere si o
chinuie nainte de a o prsi - spre a reveni apoi la ea cnd se-
ntoarce n Elvetia - sunt tipic burgheze (si oarecum plicticoase).
Nu-i deloc clar ce i reproseaz Stiller delicatei si rbdtoarei
Julika. Poate delicatetea si rbdarea? Faptul c se resemneaz s
fie ceea ce e si s aib ceea ce are, c "nu iubeste imposibilul"
dup conceptia lui Goethe, pe care el si-ar dori s-o transforme n
norm de conduit? Sau poate e teama de a se vedea trt de ea
spre viata conventional, spre aura mediocritas a concettenilor
si, cea care-l face pe Stiller s-i repugne aceast femeie pe care,
pe de alt parte, o iubeste cu sigurant. Odat revenit n tar si la
identitatea sa, Stiller ncearc s reconstituie acea iubire
frustrat, dar este prea trziu, si o moarte banal - de foileton -
pune capt ncercrii sale.
Povestea sentimental dintre procurorul Rolf si sotia lui,
Sibylle, relatat din prisma aventurii lui Stiller, este poate
episodul cel mai reusit din carte, reflectnd cel mai bine
sentimentul de nstrinare n iubire, datorat civilizatiei moderne.
Iat cea mai mare acuzatie din romanul Eu nu sunt Stiller.
Tineri, culti, lipsiti de prejudecti, sotii au decis ca mariajul lor
s fie o relatie deschis si fr obligatii, fiecare urmnd s-si
pstreze independenta si libertatea. Frumoasa teorie - ca de obicei
- nu reuseste s functioneze si n practic. Cnd Sibylle are un
amant (Stiller), Rolf este foarte afectat. Poate c atunci descoper,
pentru prima oar, c-si iubeste si si doreste nevasta. Iar
aventura acesteia cu sculptorul creeaz impresia unei strategii
instinctive a Sibyllei de a provoca dragostea lui Rolf, sau, cu alte
cuvinte, de a o nsufleti, de a o aprinde si a o salva de la rutin.
Exist toate conditiile pentru ca acest cuplu, n care cei doi se
iubesc n fond, s existe pe deplin de acum nainte, si de aici s
rezulte o relatie intens din care amndoi s se mbogteasc
reciproc. Dar asta e imposibil fiindc nici unul nu se poate
desprinde de bunele maniere cumptate si reci, care au ajuns s
fie, pentru amndoi, un fel de a doua natur. Formali chiar si-n
lipsa de formalitate pe care au vrut s-o includ n csnicia lor,
Rolf si Sibylle se despart pn la urm. Mai trziu se mpac si,
ntr-un anumit fel, ajung s fie fericiti, dar ntr-un mod pasiv si
resemnat - formal - care l ngrozeste pe Stiller.
Descoperim la sculptor un substrat romantic - iubeste
imposibilul - care-l condamn la nefericire. Lamartine, comentnd
Mizerabilii lui Victor Hugo, scria c rul cel mai mare care i se
putea ntmpla unui popor era acela de a contracta "pasiunea
imposibilului". Aceasta este si pentru indivizi o boal riscant.
Trebuie s spunem totusi c ea n-a cauzat doar mult suferint,
ci a creat si cele mai grozave realizri ale spiritului uman,
capodoperele artei si ale gndirii, marile descoperiri stiintifice si -
lucrul cel mai important - notiunea si practica liberttii. "S
iubesti imposibilul" face parte din natura omului, fiint tragic
dotat cu dorint si imaginatie, de-a pururi tentat s sparg
limitele si s ating ceea ce nu exist si nu posed.
Poate c ceea ce-l determin pe Anatol Stiller s plece, cutnd
ceea ce intuieste a fi o garantie de plenitudine, fat de
imperfectiunile trii sale, sunt aventura si exotismul. n anii si
de exil voluntar, pare s fi dus o existent hoinar si primordial,
n Statele Unite si Mexic, jurnalele sale vorbind despre aceast
perioad. Sunt evocri pline de o anumit melancolie care,
adesea, ating un nalt nivel artistic, ca frumoasa descriere a
grdinilor din Xochimilco sau a pietei din Amecameca ori ziua
mortilor la Janitzio sau relatarea plin de farmec a aparitiei unui
vulcan pe plantatia de tutun din Paricutin unde Stiller - sau mai
degrab fantoma lui - lucra ca zilier.
A gsit oare sculptorul care fugea de teribila civilizatie urban
occidental intensitatea vietii pe care o cuta, trind ntr-o
manier primitiv n pdurile din Oregon ori mprtsind mizeria
si exploatarea tranilor mexicani? Mrturia lui este vag, dar
ironia si sarcasmul care se ivesc adesea n aceste amintiri par s
indice un rspuns negativ. Chiar dac n-o spune, ai impresia c
la ntoarcerea din peregrinaj, Stiller a nteles acest crunt adevr:
viata real nu va fi niciodat la nltimea viselor oamenilor, deci
nemultumirea care l-a fcut s dispar nu poate fi nicicnd
satisfcut.

Exceptie face, fireste, planul imaginar, al fictiunii. ntr-adevr,

aici oamenii si pot satisface - n mod inofensiv - vocatia prin
exces, prin nchipuirea unor existente iesite din comun, prin
drame si apocalips. Se pare c asta nvat Stiller n nchisoarea
preventiv n care-l nchid autorittile n timp ce-i verific
identitatea. Pe ngduitorul Knobel, gardianul lui, l amuz si-l
nfioar cu asa-zisele crime comise si cu diverse anecdote, pline
de gratie si culoare, ce se dovedesc ns a fi false sau nseltoare.
Sunt pagini plcute la lectur datorit umorului si sotiilor
ntlnite, efectul fiind aproape un balsam, ntr-o carte care, n
ansamblul ei, e saturat de miscri lente si sumbru pesimism.
 De altfel, simpla existent a unei crti ca Eu nu sunt Stiller
contrazice teza pe care aceasta o propune. Teribila civilizatie a
trii n care se desfsoar actiunea pare s nu distrug ntr-att
spiritul critic si s nu generalizeze conformismul creat, dac n
snul ei se ivesc adversari att de severi ca Max Frisch si proteste
att de dure precum cele din acest roman.
Nu trebuie s ne pierdem, deci, speranta: cu putin noroc,
limbul elvetian va ajunge poate, ntr-o bun zi, s fie infernul att
de dorit de oameni ca Anatol Stiller.

Barranco, 12 februarie 1988

(din volumul
Adevrul minciunilor)

n romneste de
Luminita Voina Rut