Abordarea vietii internationale prin intermediul teoriei sistemelor implica doua paliere: cel al

elementelor ei componente - "ACTORII" - si cel al "RAPORTURILOR" dintre ei. Modificarea

naturii, respectiv a tipului de "ACTOR", influenteaza "RAPORTURILE" dintre acestia si
intregul "SISTEM". Ca atare, observarea transformarilor la nivelul "ACTORILOR" ne da
masura transformarii "SISTEMULUI" insusi.

2. Istoric vorbind, "ACTORI" au fost pe rand: colectivitati umane (triburi, uniuni de triburi
etc.), orasele-state ale lumii grecesti, imperiile antichitatii (Roman, Persan etc.), formatiunile
atomizate ale feudalismului, care, impreuna cu orasele ce au scapat invaziei migratorilor, au
prosperat prin concentrarea activitatii clasei burgheze, au constituit germenii statelor de mai
tarziu. Acestea, dupa alcatuirea pe baza "principiului dinastic", au capatat treptat un caracter
national. Prefigurarea acestui caracter a insemnat, in realitate, evolutia "SISTEMULUI"
european, ca nucleu al "SISTEMULUI" international in ansamblul sau.

3. In felul acesta, principalul "ACTOR" al "SISTEMULUI" devine cu timpul "STATUL

NATIONAL". Atributele sale sunt: populatia, teritoriul si suveranitatea propriului guvern
asupra ambelor. Este de subliniat rolul "PIETEI" in asigurarea coeziunii statale si a
individualitatii "ACTORULUI

4. Prin dezvoltarea economico-sociala, asistam, pe de o parte, la consolidarea "STATULUI

NATIONAL" ca principal "ACTOR" al "SISTEMULUI" international, iar, pe de alta, la
multiplicarea tipurilor de "ACTORI" (firme, persoane etc). Primul Razboi Mondial a dus la
aparitia unui nou tip de "ACTOR" multinational - LIGA NATIUNILOR (ulterior
ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE).

5. Continuarea dezvoltarii economico-sociale a determinat multiplicarea atat a tipurilor de

"ACTORI", cat si a "RAPORTURILOR" dintre acestia, conducand la adancirea integrarii in
cadrul "SISTEMULUI". Astfel, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, in randul
"ACTORILOR" se numara: statele nationale, organizatiile internationale (guvernamentale si
neguvernamentale), organizatii cu tendinte suprastatale (care presupun o delegare de
suveranitate de la statele nationale spre ele - UE), firmele multinationale, precum si indivizi
(de exemplu, Berlusconi). In rindul actorilor non-statali pot fi incluse si gruparile teroriste
internationale, respectiv organizatiile mafiote care actioneaza pe scara globala.

6. Aceasta multiplicare ar fi insotita, dupa unii, de o deplasare de accent dinspre "STATUL

NATIONAL" spre celelalte tipuri de "ACTORI", datorata, pe de o parte, pierderii inevitabile
de substanta a "STATULUI NATIONAL" (vezi delegarea de suveranitate atat "in sus", spre
organizatii internationale, cat si "in jos", spre "regiuni"), iar, pe de alta, concentrarii acesteia
la ceilalti "ACTORI" (firmele multinationale, de pilda). In context, se impune o evaluare
diferentiata pentru cele doua parti ale continentului: daca in VEST, lucrurile par sa stea asa,
in EST ele sunt mai complicate, caci avem "actorii vechi", care tind spre integrare, si noile
state, care doresc acelasi lucru, dar sunt nevoite ca, in paralel, sa-si consolideze statalitatea de
curand dobandita.

7. Pozitia STATULUI NATIONAL ca actor central al sistemului international constituie astfel

una dintre cele mai controversate teme de interogare a teoriei relatiilor internationale.
Mentionam o parte dintre argumentele adeptilor diminuarii rolului statului: multiplicarea
 surselor de autoritate si putere; diminuarea capacitatii statelor de a controla economiile
nationale - ca rezultat al globalizarii si interdependentei;incapacitatea de control a
informatiilor si ideilor, ca urmare a revolutiei microelectronice (exemplu China si eforturile
de cenzurare a accesului la Internet); tendinta spre descentralizare si crestere a rolului
autoritatilor locale si provinciale in dauna guvernului central (exemplu devolutia in Scotia si
Tara Galilor); dependenta crescuta a majoritatii statelor de resurse naturale externe.

Majoritatea analistilor considera ca statul pastreaza o pozitie

dominanta in sistemul international chiar in conditiile reconsiderarii
acceptiunii traditionale a suveranitatii. Astfel, competitivitatea si
cresterea economica, securitatea sociala, asigurarea materiilor prime etc.
raman in competenta guvernelor nationale; companiile multinationale
depind de statele de origine pentru protectie directa sau indirecta; statele
au, pentru moment, monopolul folosirii legitime a fortei pentru a
controla tulburarile interne sau pentru a raspunde unor crize
internationale. Abordarea vietii internationale implica doua planuri: cel al
elementelor ei componente - actorii - si cel al raporturilor dintre ei.

Istoric vorbind, actorii au fost pe rand: colectivitati umane (triburi, uniuni de triburi etc.), orasele-
state ale lumii grecesti, imperiile antichitatii (Roman, Persan etc.), formatiunile disipate ale feudalismului, care,
impreuna cu orasele ce au scapat invaziei migratorilor, au prosperat prin concentrarea activitatii clasei burgheze, au
constituit germenii statelor de mai tarziu. Acestea, dupa alcatuirea pe baza 'principiului dinastic', au capatat treptat
un caracter national. Prefigurarea acestui caracter a insemnat, in realitate, evolutia sistemului european, ca nucleu
al sistemului international in ansamblul sau.

In felul acesta, principalul actor al sistemului devine cu timpul statul national. Atributele sale sunt:
populatia, teritoriul si suveranitatea propriului guvern asupra ambelor. Este de subliniat rolul pietei in asigurarea coeziunii
statale si a individualitatii actorului.

Pe masura ce societatea umana a evoluat, doua fenomene s-au facut simtite. Pe de o parte
consolidarea solidarea statului national ca principal actor al sistemului international. pe de alta parte s-a facut
simtita multiplicarea tipurilor de actori.

Astfel, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, in randul actorilor se numara: statele nationale, organizatiile
internationale (guvernamentale si neguvernamentale), organizatii cu tendinte suprastatale (care presupun o delegare de
suveranitate de la statele nationale spre ele - UE), companiile multinationale, precum si indivizi (de exemplu, seria oligarhilor
rusi !). In randul actorilor non-statali pot fi incluse si gruparile teroriste internationale, respectiv organizatiile mafiote si ale
crimei organizate care actioneaza pe scara globala.

Aceasta multiplicare dar si alte fenomene cum ar fi globalizarea, a dus, in mod evident catre o
deplasare de accent dinspre statul national spre celelalte tipuri de actori, datorata, pe de o parte, pierderii
inevitabile de substanta a statului national (vezi delegarea de suveranitate

atat 'in sus', spre organizatii internationale, cat si 'in jos', spre 'regiuni'), iar, pe de alta,

concentrarii acesteia la ceilalti actori (companiile multinationale, de pilda)[1].

Pozitia statului national ca actor central al sistemului international constituie astfel una dintre cele
mai controversate teme ale teoriei relatiilor internationale. Printre motivele acestei diminuari pot fi enumerate:

1.multiplicarea surselor de autoritate si putere;

2.diminuarea capacitatii statelor de a controla economiile nationale - ca rezultat al globalizarii si interdependentei;
 3.incapacitatea de control a informatiilor si ideilor-ca urmare a globalizarii informatice (exemplu China si eforturile
de cenzurare a accesului la Internet);
4. tendinta spre descentralizare si crestere a rolului autoritatilor locale si provinciale in dauna
guvernului central (exemplu involutia statalitatii in Scotia si Tara Galilor);
5.dependenta crescuta a majoritatii statelor de resurse naturale externe.

Totusi, deocamdata, statul[2], asa cum il percepem noi, fie el national-unitar, fie federativ, fie
republica, monarhie constitutionala, democratie sau regim totalitar, pastreaza o pozitie dominanta (dar nu unica) in
sistemul international chiar in conditiile reconsiderarii acceptiunii traditionale a suveranitatii. Astfel, competitivitatea
si cresterea economica, securitatea sociala, asigurarea materiilor prime, etc. raman in competenta guvernelor
nationale; companiile multinationale depind de statele de origine pentru protectie directa sau indirecta; aceleasi
companii multinationale depind si de statele-tinta pentru reglarea politicilor fiscale si sociale.

Din contra, insa, daca ne raportam la stat ca lo aentitate unica tindem sa gresim profund caci acest,
mai ales in sfera relatiilor globale este doar un administrator al diversleor agentii, departamente dar, mai ales, al
diverselor regiuni de dezvoltare[3]. Care, spre binele lor dar si al cetatenilor, intra in relatii (si in concurenta) unele
cu altele, intr-o imensa retea cu greu descifrabila. Mai mult decat atat, sfera relatiilor dintre organizatiile
(non)guvernamentale (inter)nationale a devenit atat de stufoasa incat sistemul promovat de ele a capatat o viata
proprie, independent de existenta sau legitatile statelor nationale.

Statele au, totusi, pentru moment, monopolul folosirii legitime a fortei [4] pentru a controla
tulburarile interne sau pentru a raspunde unor crize internationale. De asemenea, reprezentantii guvernelor
nationale sunt factori decidenti in organizatiile internationale sau regionale. Chiar si organizatiile supranationale (ca
de exemplu UE) sunt folosite de catre statele membre pentru a-si sustine interesele nationale.

Cea mai semnificativa provocare contemporana o reprezinta insa actorii nonguvernamentali

nelegitimi: retelele de organizatii teroriste internationale (si unii lideri ca actori individuali) si structurile crimei
organizate, al caror potential de risc si amenintare a crescut exponential.

In ce priveste situatia ROMANIEI, prin revolutia din decembrie 1989, si-a multiplicat exponential
tipologia contactelor sale internationale, anterior reduse exclusiv la nivelul (controlat in totalitate) STATAL. Nu
numai ca si in cadrul acestuia s-a inregistrat o multiplicare a contactelor (vezi activitatea internationala depusa de
diferite componente ale sistemului politic si administrativ), dar acum si organizatii interne (economice - firme,
politice, culturale, sociale, stiintifice etc.), precum si persoane fizice, intretin propriile lor contacte internationale.
Presiunea pe infrastructura rutiera, aeriana, fluviala, maritima, precum si informationala, este o dovada concreta a
integrarii Romaniei in 'SISTEMUL' international.

Sub 3

Statul reprezinta principala institutie a sistemului politic, deoarece, prin

intermediul sau, se realizeaza elementele esentiale ale organizarii si
conducerii societatii. Datorita acestui fapt, problematica statului ocupa o
importanta pondere in aria de investigatie a fenomenului politic.

Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor si

a altor oameni de stiinta inca din antichitate si care continua si in prezent.
Exista o mare diversitate de pareri privind definirea statului, avand fiecare,
luate in parte, elemente rationale care contribuie la elaborarea unei definitii
cat mai corespunzatoare a conceptului de stat.
 Notiunea de stat provine de la latinescul 'statius' care, initial,
desemna o 'stare de repaus'. Romanii mai foloseau si termenul 'civitas',
semnificand 'cetate, stat', precum si 'res publica' aproximativ cu acelasi
inteles. Despre 'polisul' grecesc s-a aratat deja ca el desemneaza cuvantul
'stat', 'cetate'. Germanii au interpretat notiunea de 'statius' in sensul de
'land', cu semnificatia de 'stat', 'tara', vizand organizarea politica statala.
Expresia 'statio' apare pentru prima data in lucrarea lui N. Machiavelli 'Il
Principe', in stransa legatura cu faurirea unitatii statale. Abia in sec. al XVII-
lea aceasta idee este larg admisa, termenul incepand sa patrunda in toate
limbile.

Astfel, in antichitate, statul era considerat o forta de origine divina,

conceptie care se va regasi si in urmatoarele formatiuni sociale. In optica lui
Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazata pe caste, in
care era inclusa intreaga populatie, cu exceptia sclavilor. Conducatorii erau
filosofii, inteleptii, gardienii erau cei care indeplineau rolul de paznici, iar
mestesugarii si agricultorii asigurau baza sociala.

In perioada Renasterii s-a remarcat in aceasta privinta N.

Machiavelli, care considera statul o organizatie politica nationala,sub egida
monarhiei absolutiste, inscrisa in limitele unui anumit teritoriu.

In epoca luminilor, Montesquieu[1]) prezinta statul ca o institutie

centrala bazata pe legi si structurata pe trei elemente ale puterii: legislativa,
executiva si judecatoreasca. J.J. Rousseau[2]) defineste statul ca o putere
contractuala, legitimata printr-un contract social, adica o orgganizatie
politica separata de societate, careia i se cedeaza o parte din drepturile
comunitatii, pentru a sluji comunitatea. Immanuel Kant intelege statul ca o
grupare a oamenilor supusi regulilor de drept, ceea ce este adevarat dar nu
complet, pentru ca nu se explica scopul gruparii respective de oameni.
Interesanta apare definitia data de Oppenheimer care, intr-o lucrare
intitulata 'Statul, orginile sale si aparitia sa', in 1913, concepe statul ca un
organism politic impus de catre un grup de invingatori, pentru a se apara de
revoltele interioare si atacurile din afara, urmarind exploatarea economica a
invinsului de catre invingatori.

In conceptia marxista, statul reprezenta un instrument de dominare

a unei clase sociale asupra alteia.

Dintre teoriile care s-au formulat in legatura cu geneza si continutul

statului, si care au o larga circulatie, mentionam urmatoarele: teocratica, in
lumina careia statul apare ca o creatie divina, respectul su supunerea fata de
aceasta fiind apreciate ca o indatorire religioasa. Astfel de teorii intalnim in
perioada antica, in feudalism si chiar in conditiile de astazi cand, in unele
constitutii, se formuleaza ideea ca monarhul domneste din mila lui
Dumnezeu;

patriarhala, care sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar
puterea monarhului, din puterea parinteasca. dar si in epoca moderna, de
exemplu, la politologul Robert Filmer, care (intr-o lucrare intitulata
'Patriarhul', aparuta in 1953) dezvolta aceasta teorie, sustinand ca monarhul
detine puterea ca mostenitor al lui Adam, care a primit prin bunavointa lui
Dumnezeu aceasta putere, ca si puterea parinteasca

contractuala, potrivit careia statul a aparut pe baza unei intelegeri intre

putere si cetateni, ca o necesitate naturala, teorie sustinuta din antichitate,
dar dezvoltata in epoca luminilor, in mod deosebit la Ch. Montesquieu si J.J.
Rousseau; violentei, potrivit careia statul a aparut ca rezultat al starilor
conflictuale dintre oameni, in care tribul invingator isi subordona tribul
invins.

organicista, care transpune mecanic situatia din natura in societate, in care

statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura
functionalitatea organismului social;

rasista, ca varianta a teoriei violentei, in care o rasa trebuie sa domine o

alta rasa;

psihologica, care explica existenta statului prin factori de ordin psihologic si

care se poate rezuma la faptul ca in societate exista doua categorii de
oameni care, din punct de vedere psihic, unii sunt destinati sa conduca, si
altii sa fie condusi;

juridica, potrivit careia raporturile dintre oameni nu pot exista decat pe baza
unor reglementari juridice.

Fara a opera o analiza minutioasa a tuturor acestor teorii, vom

preciza ca, din punct de vedere stiintific, statul este considerat de catre mai
multi analisti ca forma de organizare politica a societatii aflate pe diferite
trepte de dezvoltare, elementele cadru ce conditioneaza existenta statului
fiind: teritoriul, populatia si caracterul de organizare politica.

Dupa M. Duverger, statul este si un mijloc de a asigura o anumita

ordine sociala, o anumita integrare a tuturor in colectiv pentru binele
comun[4]).

Noi consideram ca statul poate fi definit ca principala institutie prin

care se exercita puterea politica in societate, in limitele unui anume teritoriu,
de catre un grup organizat de oameni care isi impun vointa membrilor
societatii privind modul de organizare si conducere a acesteia.

Statul, ca principala institutie politica, a aparut pe o anumita treapta

a evolutiei istorice, raspunzand nevoilor de dezvoltare si progres ale
societatii. In general, aparitia statului este situata in perioada de trecere de
la organizarea gentilica a societatii spre oranduirea sclavagista. Necesitatea
aparitiei statului este legata de nevoia comunitatii umane evoluate de a-si
asigura functionalitatea printr-o organizare politica.

Printre factorii care au determinat aparitia statului se pot include:

atingerea unui inalt grad de evolutie a triburilor si uniunilor tribale,

prin cresterea lor numerica dar si calitativa, prin tendinta de a se transforma
in popoare si de a deveni sedentare, in care functionalitatea comunitatii nu
se mai putea realiza doar pe baza legaturilor de sange, prin supunerea
copiilor fata de parinti, ci prin altfel de relatii - superioare - oferite de
organizarea statala, in care apare o noua relatie conducatori - condusi;

diviziunea sociala a muncii, legata indeosebi de aparitia agriculturii

(viata comunitatii incepand sa capete un caracter sedentar) a generat
necesitatea de a organiza comunitatea pe un anumit teritoriu, pe baza unor
structuri politice;

diferentierea sociala, ca rezultat al aparitiei plusprodusului, care

reclama o armonizare a intereselor privind productia, circulatia si, mai ales,
distribuirea si redistribuirea produselor, ceea ce ducea, totodata, la
necesitatea existentei unei autoritati politice cu mijloace de impunere a
vointei proprii.

A devenit o axioma, de pilda, ca, in zilele noastre, natiunea nu poate

exista si, mai ales, nu se poate dezvolta fara o organizare politica asigurata
de stat.

La inceput, statul era o organizare politica a triburilor si uniunilor tribale, iar

apoi, o data cu formarea popoarelor, statul a devenit principalul mod de
organizare politica a acestora, situatie ce o intalnim atat in perioada
sclavagista cat si in cea feudala.

Procesul de constituire a statelor nationale a fost si ramane un

proces foarte complex si dificil, dar inexorabil. Natiunile dezvoltate din punct
de vedere economic, politic, cultural s-au realizat, ca atare, in cadrul statelor
nationale unitare. Cu cat acest proces s-a produs mai devreme, cu atat viata
natiunilor respective a inflorit si a prosperat mai repede. In timp ce acolo
unde acest proces a intarziat, din diferite motive, s-a constatat o ramanere
in urma pe calea dezvoltarii natiunilor respective.

Aparitia si existenta in unele cazuri, adevarat putine, a statelor

multinationale vine sa confirme aceasta regula, si nicidecum sa o infirme.
Statele multinationale au aparut ca urmare a faptului ca procesul de formare
a natiunilor in viata unor popoare a avut loc in conditiile in care acestea se
aflau sub stapanirea unor imperii din evul mediu. Din aceste considerente,
popoarele respective nu au putut sa se organizeze de la inceput in state
nationale de sine statatoare, ceea ce a constituit o serioasa frana in calea
dezvoltarii lor.

Pe masura evolutiei istorice, adancirii procesului de formare a

constiintei nationale, tendinta natiunilor de a se constitui intr-o viata politica
de sine statatoare a devenit atat de puternica incat a actionat ca principalul
factor de destramare a imperiilor, pe ruinele carora s-au format state
nationale. Astfel, s-au dezagregat imperiile: otoman, habsburgic, german si
altele.

In epoca actuala asistam la tendinta de manifestare a unei vieti

nationale de sine statatoare prin constituirea de state nationale, iar uniunile
de state - daca se vor mentine si vor exista pe perioade mai lungi sau mai
scurte - se vor fundamenta, potrivit sensului evolutiei situatiei prezente, pe
baza de independenta, egalitate si suveranitate, in care statul sa constituie
modul principal de organizare politica a fiecarei natiuni.