INTERPRETAREA LEGII

CIVILE

PROFESOR :

STUDENT : VANCEA (BRINDUSA) IULIA

DREPT ANUL III (CS)
ID

1
 Prin interpretarea legii civile se înţelege operaţiunea logico raţională de
lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul
justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică
în ipotezele ce le conţin.
Din definiţie rezultă cele trei elemente definitorii ale interpretării legii civile:
1) Interpretarea este o etapă a aplicării legii civile. De exemplu la încheierea
unui contract se procedează la interpretarea normelor civile aplicabile în materia
obligaţiilor părţilor.
2) Conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului voinţei
legiuitorului exprimată într-o normă de drept civil;
3) Scopul interpretării este corecta încadrare a diferitelor situaţii juridice în
ipoteza normei de drept civil.

Necesitatea interpretării legii civile rezultă din cele ce urmează:

a) Oricât de perfectă ar fi o lege, aceasta este depăşită întotdeauna de dinamica
vieţii sociale, apărând situaţii noi. Situaţiile noi trebuie încadrate în normele de
drept civil. Pentru încadrarea situaţiilor într-o anumită normă trebuie stabilit
înţelesul şi sensul acelei norme.
Din interpretarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil de exemplu s-a născut teoria
răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului deoarece, spune textul,
„Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat… de lucrurile ce sunt
sub paza noastră”.
b) Explicarea formulărilor generale impune stabilirea dacă o situaţie sau alta se
încadrează ori nu în ipoteza normei.
De exemplu art. 19 alin. 1 din Decr. 167/1958 precizează că instanţa poate, în
cazul în care costată că a fost depăşit cursul prescripţiei din cauze temeinic
justificate, să dispună judecarea acţiunii sau executarea silită. Care sunt acele
cauze temeinic justificate însă legea nu ne spune. Ele sunt lăsate în grija
judecătorilor, care trebuie, prin interpretarea „cauzelor temeinic justificate”, să
stabilească dacă o situaţie constituie motiv de repunere în termen.
c) Utilizarea unor termeni sau expresii tehnice care au un sens juridic, altul decât
cel din vorbirea obişnuită. Noţiunile de bun gospodar sau de diligenţă de
exemplu, au în dreptul civil alt înţeles decât cel de om harnic sau de trăsură,
Clasificarea interpretării legii civile se poate face după trei criterii:
1. În funcţie de forţa interpretării, aceasta poate fi interpretarea oficială sau
obligatorie şi interpretarea neoficială, neobligatorie.
2. În funcţie de rezultatul interpretării, aceasta poate fi interpretare literală sau
declarativă, interpretare extensivă şi interpretare restrictivă.

2
3. În funcţie de metoda interpretării, avem interpretarea gramaticală,
interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea
logică.
Analiza fiecăreia dintre acestea, impune următoarele consideraţiuni:

Interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat în exercitarea

atribuţiilor ce-i revin potrivit legii. Dacă interpretarea vine de la însuşi organul
care a edictat actul normativ, interpretarea se numeşte interpretare oficială
autentică. Actul interpretativ se aplică retroactiv deoarece face parte din actul
interpretat. Interpretarea oficială autentică are un caracter obligatoriu, ca însuşi
actul interpretat.
Interpretarea oficială judiciară este cea făcută de instanţa de judecată şi are
forţă obligatorie doar în speţă, prin hotărârea judecătorească definitivă intrată în
puterea lucrului judecat. Precedentul nu este izvor de drept căci, judecătorul
aplică legea civilă, nu o creează.

Interpretarea neoficială este interpretarea ce se dă legii civile în

doctrină, ori de către avocat. Ea nu are forţă juridică obligatorie.

Interpretarea literală există atunci când între formularea textului

interpretat şi cazurile din practică există concordanţă, nefiind motive nici de a
extinde şi nici de a restrânge aplicarea dispoziţiunii. Această interpretare se mai
numeşte şi declarativă, întâlnită frecvent în practică atunci când se afirmă că o
anumită conduită a fost „în litera legii”! Astfel de pildă, art. 969 Cod civil
dispune: „Convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile
contractante”.

Interpretarea extensivă se impune atunci când între formularea textului

şi cazurile din practică nu există concordanţă în sensul că textul trebuie extins şi
asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera sa, ci în spiritul său. Un
exemplu în acest sens îl constituie cel al comorienţilor.
Potrivit art. 25 din Decr. nr. 31/1954 „În cazul când mai multe persoane au
murit în aceeaşi împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit
alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Dacă însă au murit în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite?
Practica judiciară a adoptat răspunsul pozitiv pornind de la situaţia persoanelor
decedate în cursul unui naufragiu, atâta vreme cât unele au murit înecaţi pe nava
scufundată, iar alţii încercând să ajungă înot la mal.

Interpretarea restrictivă este necesară atunci când între formularea unui

text şi cazurile de aplicare practică există neconcordanţă în sensul că formularea
este prea largă faţă de ipotezele care se pot încadra în text.
De exemplu art. 53 din L 15/1990 se referă la terenurile ce rămân în proprietatea
statului.

3
„Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de Ministerul
Finanţelor şi Ministerul Resurselor şi Industriei”.
Actele de decizie însă pot fi de dispoziţie sau de administrare.
Acceptând contrariul, ar însemna ca ministerele enunţate de text să se suprapună
conducerii tuturor regiilor şi societăţilor comerciale în privinţa administrării
bunurilor proprietate de stat. Această interpretare este restrictivă.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înţelesului unei dispoziţii

legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinând seama de sintaxa şi morfologia
propoziţiei ori frazei, de semantica termenilor utilizaţi în textul interpretat, ca şi
de semnele de punctuaţie.
De pildă art. 13 din Decr. 31/1954 stabileşte că „Domiciliul unei persoane fizice
este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală”.
Din interpretarea gramaticală rezultă că persoana nu poate avea decât un singur
domiciliu.
Folosirea conjuncţiei adversative „sau” în loc de cea copulativă ”şi” impune
soluţia prin interpretarea gramaticală.

Interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei dispoziţii

legale, ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din aceeaşi lege sau
din alt act normativ.
Această interpretare scoate în evidenţă caracterul general sau special al
normelor de drept civil. Astfel, art.654 Cod civil prevede că, pentru a succede,
trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii
succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este
considerat că nu există. Înţelegerea textului de lege menţionat necesită o
coroborare cu dispoziţiile art.7 şi art.21 ale Decretului nr.31/1954, deoarece art.7
se referă la recunoaşterea drepturilor copilului de la concepţiune, dacă el se
naşte viu, iar art.21, la situaţia comorienţilor. De asemenea, este necesar să se
recurgă la o interpretare sistematică şi pentru înţelegerea dispoziţiei înscrise în
art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia „minorul care se căsătoreşte
dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”. Acest text trebuie
coroborat cu art.4 Codul Familiei, potrivit căruia „Vârsta minima de casatorie
este de optsprezece ani. Pentru motive temeinice, minorul care a implinit vârsta
de saisprezece ani se poate casatori in temeiul unui aviz medical, cu
incuviintarea parintilor sai, ori, dupa caz, a tutorelui si cu autorizarea Directiei
Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului in a carei raza teritoriala isi
are domiciliul”. Asadar pentru motive intemeiate si minorul se poate casatori.

Interpretarea teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziţii

legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei
norme într-un context istoric dat.
Pentru aplicarea acestei interpretări, importante sunt expunerea de motive, care
justifică adoptarea legii, textul preambulului actului normativ respectiv,
dezbaterile parlamentare etc.
4
Explicarea detaliată a acestei metode o vom face prin analizarea cazului
următor. După apariţia Legii nr.319/1944 privind drepturile succesorale ale
soţului supravieţuitor, s-a pus problema de a şti dacă art.939 Cod civil mai este
în vigoare, avându-se în vedere că, în concepţia iniţială a Codului civil, soţul
supravieţuitor era chemat la succesiune numai în lipsa rudelor de grad succesibil
ale defunctului, dar, ca orice persoană, el putea primi donaţii sau legate de la
soţul predecedat, în limitele prevăzute de art.841 şi urm. Cod civil. S-a răspuns
afirmativ, arătându-se că subzistă raţiunea pentru care el a fost edictat, şi anume
de a ocroti şi interesele descendenţilor defunctului dintr-o căsătorie anterioară
împotriva liberalităţilor excesive pe care cel ce a lăsat moştenirea le-ar fi putut
face în favoarea soţului din ultima căsătorie

Interpretarea logică a legii civile

Interpretarea logică înseamnă lămurirea sensului normei pe baza legilor

logicii formale, a raţionamentelor logice inductive şi deductive.
Interpretarea logică s-a bucurat de o însemnătate deosebită în dreptul roman,
ceea ce a condus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare
exprimate în cunoscute şi întrebuinţate adagii.

În doctrina şi practica dreptului se reţin trei reguli de interpretare logică:

a) Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de
câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu
trebuie extinsă la alte soluţii pe care norma juridică respectivă nu le prevede.
Spre exemplu, art.974 Cod civil stabileşte: „Creditorii pot exercita toate
drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv
personale”. Rezultă că ei pot exercita numai drepturile debitorului care au
caracter patrimonial, neputând exercita cele exclusiv personale ale debitorului,
ca, de exemplu, o acţiune de divorţ. De asemenea, se poate recurge la regula de
interpretare logică pentru stabilirea sensului real al art.113 din Codul Familiei,
ţinându-se cont de faptul că tutela reprezintă o excepţie faţă de ocrotirea
părintească, ceea ce înseamnă că tutela minorului se deschide numai în cazurile
indicate de acest articol. De menţionat este faptul că sunt supuse interpretării
logice: textele legale care conţin enumerări limitative; textele legale care
instituie prezumţii legale; textele legale care conţin o excepţie.
b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cu alte
cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării
lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine. De
exemplu, art.584 Cod civil stabileşte că „orice proprietar poate îndatora pe
vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite ca sa; cheltuielile grăniţuirii se vor
face pe jumătate”.
Textul menţionat este redactat în termeni generali, privind „orice proprietar”,
ceea ce ar exclude operarea unor distincţii. De asemenea, regula de interpretare
logică în discuţie poate

5
fi folosită şi la interpretarea art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954, care prevede
că „domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieşte statornic”. Întrucât textul foloseşte termenul generic de minor,
neprecizând despre care minori este vorba, înseamnă că el se aplică atât
minorului sub 14 ani (fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorului între 14 şi 18
ani (care are capacitate de exerciţiu restrânsă).
c) Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul
neaplicării. Această regulă de interpretare este înscrisă în art.978 Cod civil99
pentru interpretarea convenţiilor,
dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea normelor de
drept civil.
De multe ori interpretarea înseamnă utilizarea în practică a unor principii,
general recunoscute şi apreciate ca şi „formule” pe care practicianul le pune în
aplicare de cele mai multe ori. Astfel de formule, numite „argumente de
interpretare logică” sunt următoarele:
Argumentul per a contrario valorifică regula logicii potrivit căreia atunci
când se afirmă ceva, se neagă contrariul. Pentru a ilustra folosirea acestui
argument, ne vom referi la câteva cazuri
practice. Astfel, acest argument poate fi folosit în înţelegerea art.5 din Codul
civil, după care „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare100
de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Per a
contrario, se poate deroga prin convenţie, sau act unilateral, de la legile
celelalte, care nu interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Potrivit art.969 alin.2 Codul civil, convenţiile se pot revoca prin acordul părţilor
sau din cauze autorizate de lege. Per a contrario, rezultă că, în afara cazurilor
expres prevăzute de lege,
convenţiile nu pot fi revocate prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi
contractante.
Acest argument are o valoare practică relativă, întrucât nu în toate cazurile ceea
ce nu este interzis este întotdeauna permis.
În baza argumentului a fortiori, se ajunge la extinderea aplicării unei
norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost
avute în vedere la edictarea aceleinorme juridice se regăsesc în cazul dat. Un
exemplu este cel al uzucapiunii, mod de dobândire a proprietăţii prin efectul
posesiunii neîntrerupte a unui bun imobil în cursul unui interval de timp
determinat de lege. Or, dacă în acest fel se poate dobândi proprietatea, se va
putea obţine, cu atât mai mult, un dezmembrământ al proprietăţii.
Un alt exemplu de aplicare a argumentului menţionat îl constituie cazul art.1536
alin.1 Cod civil, care dispune că „mandatul conceput în termeni generali
cuprinde numai actele de administraţie”; a fortiori, mandatul conceput în
termeni generali este valabil şi pentru actele de conservare, întrucât acestea
profită întotdeauna reprezentantului.
Argumentul de analogie are în vedere faptul că unde există aceleaşi
raţiuni trebuie să se aplice aceleaşi dispoziţii ale legii. Acest argument se
foloseşte pentru „completarea lacunelor” unor acte normative, prin găsirea unor
6
texte care să se poată aplica şi cazurilor pe care legea nu le prevede – analogia
legii – sau prin recurgerea la principiile generale ale dreptului civil – analogia
dreptului.
Un caz menţionat în literatura juridică este cel al curatelei, ca mijloc de
ocrotire a unor persoane lipsite de capacitate, cum capacitate de exerciţiu
restrânsă sau cu privire la care s-a cerut punerea sub interdicţie în sensul că ea
va fi cârmuită, prin analogie, de dispoziţiile referitoare la tutelă. La interpretarea
argumentului de analogie este obligat judecătorul, întrucât art.3 Cod civil
dispune: „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu
prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca
culpabil de denegare de dreptate”. Recurgându-se la argumentul în discuţie, s-a
menţionatcă dacă, potrivit art.60 alin.2 Codul Familiei, copilul din căsătorie care
şi-a pierdut această calitate, prin efectul hotărârii judecătoreşti de admitere a
acţiunii în tăgăduirea paternităţii, are dreptul să introducă, în termen de un an,
acţiune în stabilirea paternităţii, este în spiritul legii ca şi copilului din afara
căsătoriei, care şi-a pierdut paternitatea, să i se recunoască acest drept.
Argumentul reducerii la absurd învederează că numai o anumită soluţie
este admisibilă, raţional, soluţia contrară fiind o absurditate ce nu poate fi
acceptată. Acest argument este folosit mai ales când celelalte mijloace de
interpretare nu au condus la un rezultat pozitiv. Spre exemplu, art.638 Cod civil
stabileşte că „orice servitute este stinsă când fondul către care este datorită şi
acela ce o datoreşte cad în aceeaşi mână”.
Este clar că soluţia contrară nu este posibilă, deoarece nu poate exista o servitute
în cazul confuziunii, adică al reunirii fondului dominant cu cel aservit în
patrimoniul aceluiaşi proprietar, atâta timp cât această reunire continuă să existe,
deoarece dacă fondurile se vor despărţi în proprietăţi separate va renaşte şi
servitutea în condiţiile art.637 Cod civil.

7
 BIBLIOGRAFIE :

1.IOAN APOSTU, DREPT CIVIL. PARTE GENERALA ;

2. IRINA APETREI, RALUCA ANDONE, DREPT CIVIL. PARTE
GENERALA ;
3 OVIDIU UNGUREANU, CORNELIA MUNTEANU, DREPT CIVIL.
INTRODUCERE