Sunteți pe pagina 1din 335

Nr. 2/martie, 2017 / Revistă școlară

Evaluarea în învățământul preuniversitar

Articole de specialitate

Cei sapte ani de acasă!

Esențial Proiect Educațional

Martie, 2017

Esențial Proiect Educațional

martie, 2017

“EVALUAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

Cei șapte ani de acasă!

Evaluarea în învăţământul preuniversitar (CD-ROM) = ISSN 2537 - 4893 ISSN-L 2537 - 4893

Echipa de organizare:

Aida Muscalu Lucia Rizea Elena Preda

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE PENTRU CONȚINUTUL MATERIALULUI PUBLICAT!

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Aaniței Elisabeta - Alina Școala Gimnazială ,,Constantin Tomescu,, Pleșești/ Structura Valea Glodului/Comuna Vulturești/Județul Suceava

Indiferent de locul în care ne aflăm: la şcoală, acasă sau în societate normele de comportare civilizată fac diferenţa între indivizi. Nu o dată, în meseria noastră ni s-a întâmplat să menţionăm importanţa acestui lucru. De fapt, cei şapte ani de acasă cuprind un set de priceperi şi deprinderi formate în cadrul familiei şi definesc modul în care îi respectăm sau nu cu ceilalţi. Pe parcursul etapelor de dezvoltare din viaţa indivizilor descoperim că aceste reguli se îmbunătăţesc pe parcursul vieţii, dar definitoriu este modelul oferit de familie. Un copil are drept model părinţii în al căror mediu familial se dezvoltă până la vârsta de 3 ani , când intră în treapta preşcolarităţii. La această

vârstă un copil ar trebui să ştie să salute, să respecte anumite reguli de igienă sau reguli de comportament la masă, în vizită, la locul de joacă, în magazin , etc. Timpul de calitate acordat copiilor în cadrul familiei duce la achiziţii majore în primii ani de viaţă ai copilului. Părinţii conştienţi de aceste lucruri încearcă să formeze copiilor o conduită civilizată şi ei înşişi se comportă ca atare pentru că modelul matern este primul imitat de copil. Pregătirea pentru integrarea în colectivitate este un alt aspect ce nu trebuie neglijat la această vârstă. Copilul trebuie să utilizeze formule adecvate de salut, moduri simple de a cere ajutor sau de a împărţi anumite lucruri cu ceilalţi. De asemenea reguli de igienă precum spălarea mâinilor sau modul de a utiliza tacâmurile sunt utile şi ajută copilul ce intră într-un mediu nou, necunoscut. Cei mai mulţi dintre părinţii zilelor noastre consideră că şcoala are rolul de a introduce reguli şi de a forma tipuri de comportamente, dar nu este oare mai simplu ca fiecare copil să vină deja cu un bagaj de cunoştinţe? Educarea tinerelor generații ar fi mai ușoară dacă respectul pentru cel de lângă noi ar veni de acasă și nu am încerca să spunem mereu că ni se cuvine totul. Suntem ființe unice , dar trăim într-o societate ce presupune a lucra sau a colabora cu alții de aceea părinții ar trebui să acorde atenție acestor aspecte și să nu considere că tot ce se făcea odată trebuie aruncat.

O țară cu cetățeni educați este o țară prosperă și de aceea reguli simple și norme de bun simț ajută

cetățenii să evolueze. Adaptarea la mediul școlar este mult mai ușoară atunci când copilul a parcurs etapa

preșcolarității într-o instituție de învățământ, de aceea cei șapte ani de acasă fac parte dintr-o verigă de neînlocuit din dezvoltarea noastă.

În ciclul gimnazial în care activez, aceste discrepanțe dintre copiii cu cei șapte ani de acasă și cei

fără ei este și mai evident prin comportamentul agresiv față de sexul opus sau prin atitudinea sfidătoare față de cadrele didactice. Vârsta le dă copiilor imboldul să creadă că pot face totul, iar părinții consideră

că e vina școlii care nu îi educă. O materie specială nu există în acest sens, iar orele de dirigenție nu pot suplini neimplicarea familiei în anlizarea comportamentelor copiilor. Poate că ar trebui să ne întoarcem un pic la tradițiile legate de educația în familie și principiile unei familii bazate pe respect să influențeze pe viitor viața noastră ca cetățeni ai acestei țări.

În concluzie , consider că a avea cei șape ani de acasă este un lucru de bun simț, dar și un lucru ce

ne poate marca întreaga viață, de aceea sper ca familiile să conștientizeze acest lucru și să facă ceea ce

este necesar în acest sens pentru copiii lor.

3

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar, Abdula Leila Școala Gimnazială ”S. A. Esenin”, Ghindărești

Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În mod firesc, orice părinte se întreabă: ”Sunt un părinte bun pentru copilul meu?” sau ”Ce înseamnă să fii un părinte bun?” Educatia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilațti.

Când copilul este pregătit să primească informații este foarte important modul în care vor fi transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Unele din însușiirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii:

spiritul de competiție

– altruismul

– cooperarea

– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de- acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Înainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, trebuie să ne gândim la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți. Familia asigură copiilor sentimentul siguranței și îi ajută să depășească obstacolele inerente vieții, este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc. Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient le ”văd” cu ochii minții și le urmează. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școa. Discuțiile cu copiii trebuie să decurgă în așa fel încât aceștia să se simtă membrii importanți ai ”echipei” pe care o formează familia. Copiii reacționează pozitiv și respectă calmul, încrederea, fermitatea și afecțiunea părinților. Uneori, ca părinți, avem tendința să ”facem din țânțar armăsar„, când un compromis rezonabil poate rezolva situația. Nu trebuie să ne audă criticându-i față de alții. Câteva din metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale

sunt:

Să fim noi un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa””. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părintelui decât spre a-l asculta cu sfințenie atunci când spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, trebuie sa fim noi

4

primii care aruncă mereu ambalajele la coș. Sa cedăm locul nostru în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă ne dorim ca cel mic să procedeze la fel. -i obișnuim cu regulile. subtil! Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi strârnim curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pune mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, se frige și faei buba și va avea nevoie de medicamente pentru a se face bine” sau ”dacă se va sui acum în copac poate să cadă și să se juleașcă și o să îi curgă sânge” sună mult mai bine decât : Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Am fi suprinși cât de inteligeți sunt copiii la o vârstă fragedă. -i învațăm despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicăm celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Să le explicăm despre bunele maniere în public Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra noastră într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Să-i spunem că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Trebuie să descoperim ce îl supără și să căutăm soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când cel mic face crize de nervi în public. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie -l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!

,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,

frumosului și adevărului.

pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei

mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele

5

CEI ŞAPTE ANI DE ACASÃ

Prof. Achim Filiz Liceul Teoretic "Mihail Kogălniceanu", Jud. Constanţa

Am convingerea că această vorbă din bătrâni a ajuns să nu se mai aplice în realitatea pe care o trăim. Şi asta pentru că ceea ce înainte numeam acasă, azi se defineşte nu doar prin raportare la familie, ci prin o multitudine de factori. Cei şapte ani de acasă sunt asociaţi bunei- creşteri a copilului, iar această reuşită nu implică numai familia. Trăim nişte vremuri în care egalitatea dintre femei şi bărbaţi este din ce în ce mai vizibilă. Femeile îşi doresc în egală măsură să devină mame şi femei de succes. Aici intervine prezenţa unei alte persoane care să substituie absenţa mamei şi să îi insufle celui mic valorile morale. Putem vorbi de o bunică care datorită programului mai lejer, poate adopta o atitudine mai calmă faţă de cel mic. Copiii crescuţi de bunici sunt mai sensibili, mai calmi, mai politicoşi pentru că împrumută din înţelepciunea celor care i-au crescut. De cealaltă parte se află imaginea bunicului care din prea multă iubire îi face toate capriciile nepotului transformându-l într-un copil răsfăţat. Cei şapte ani de acasă sunt uneori echivalenţi cu anii de grădiniţă. Tot mai mulţi părinţi sunt în căutare de grădiniţe cu program prelungit. Aici copiii mănâncă, dorm, se joacă. Pentru ei există UN ACASÃ din timpul zilei, adică grădiniţa şi un ALT ACASÃ, casa părinţilor unde le rămâne doar să doarmă pe timpul nopţii. Părinţii încearcă să recupereze acest timp pierdut cu cele două zile de weekend când, vrând să se revanşeze pentru absenţa lor, trec cu vederea obrăzniciile copiilor. Nu e importantă cantitatea, ci calitatea timpului petrecut cu propriii copii. Putem să ne învăţăm copiii să fie politicoşi şi prin exemplul personal. Copiii preşcolari sunt mult mai receptivi la ceea ce văd decât la ceea ce li se spune. Din acest motiv e indicat să ne plimbăm cu copiii în medii liniştite, să îi lăsăm la joacă cu copii ce le pot oferi un model pozitiv. Oferim cei şapte ani de acasă şi în funcţie de câţi copii avem. Când avem un singur copil, manifestăm două tendinţe. Fie ne focalizăm toată atenţia asupra lui şi încercăm să îi oferim cea mai bună educaţie, fie, din prea multă iubire, îi iertăm orice greşeală şi facem să fie catalogat drept un copil răsfăţat căuia, aşa cum ar spune alţii, îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Psihologii susţin că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Părinţii trebuie să conştientizeze că prezenţa lor nu este necesară doar în primii doi ani de viaţă ai copilului. Primii şapte ani sunt esenţiali , iar regretele ulterioare ale părinţilor nu vor schimba cu nimic evoluţia adultului de mai târziu. Buna-creştere se învaţă în familie, în mediul extern doar se fixează. Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri, competiţii, dar nu poate să substituie cei şapte ani de acasă. Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Şi nu sunt de subestimat primii şapte ani de viaţă doarece ei sunt temelia.

6

Familia și școala factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului

Prof.înv. primar ACHIM SIMONA CECILIA Școala Gimnazială ,,Vasile Alecsandri’’ Baia Mare

Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează.Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma ,,Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ce nu vreți să imite’’. Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala. Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi. Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt familia și școala. Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface însă orice capriciu. Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi apaține. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:

fizic, intelectual, moral și estetic. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cele mai multe cunoştinţe uzuale (ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.

7

Familia fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ. Modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă,a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. Familia este partenerul tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.

Bibliografie:

Stănciulescu E., Sociologia educației familiale vol. I, Ed. Polirom Iași, 1998;

8

Cei șapte ani de acasă sau părinții, primii noștri dascăli

Prof.Adiaconiței Roxana-Maria, Limba și literatura română, Liceul Tehnologic,,Arhimandrit Chiriac Nicolau,, , Vînători-Neamț

Copilaria, vârsta de aur a omului, este vârsta cu un statut special față de celelalte vârste. Abia ajuns în acest univers, copilul nu posedă nicio cunoștință cu care poate descifra misterele lui. El nu are nici forță precum adultul, nici înțelepciune precum vârstnicul și nici știința sau capacitatea de a-și domina îndeajuns reacțiile emoționale. De aceea el rămâne în această etapă dependent de cei mari, incapabil să se ajute singur, o ființă slabă trupește și fragilă sufletește.Cel dintâi care intinde mâinile spre el este părintele. Părintele, părinții sunt cei care au datoria de a-și înconjura odrasla cu grijă, cu dragoste, cu căldură sufletească și cu înțelegere. De bună seamă că ei trebuie să fie călăuziți în permanență de aceste sentimente în procesul de conturare a noii personalități. Dacă suntem de acord că cei șapte ani de acasă sunt o școală educativă în familie, atunci rolul profesorilor îl au părinții. Dar câți dintre aceștia înțeleg cu adevărat responsabilitatea rolului de părinte? Societatea contemporană pretinde din partea acestora o conștientizare clară a ceea ce înseamnă să fii părinte. Poate și pentru că cercetătorii au stabilit atâtea corelații între tot ceea ce este individul mai târziu, în tinerețe sau la maturitate si vârsta copilăriei. Este adevărat, importanța educației primite în familie este reiterată de sintagma cei șapte ani de acasă, pentru că ea este fundamentul educării copilului. Părinții rămân primii și cei mai importanți educatori ai copiilor, în primul rând pentru că îi influențează moral de la cea mai fragedă vârstă și apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părintești la care copiii răspund cu iubirea filială.

Consider că dezvoltarea morală corectă este extrem de importantă pentru viitorul copilului. Aducerea pe lume a unui copil, încarcă părinții cu o dublă obligație: să le asigure binele material și o dezvoltare morală corectă. Ambele responsabilități trebuie asumate și îndeplinite în ordinea importanței. Nevoile dezvoltării fizice sunt cele primare, dar ele nu trebuie să degenereze în răsfăț. Un mai mare efort ar trebui să depună părinții, mai ales în anii aceștia în care societatea pare a fi în derivă, pentru formarea sa intelectuală și morală. Societatea în care trăiește copilul, în primii ani de viață, este familia. Înclinat spre imitație, el va tinde să imite comportamentul, atitudinea, limbajul parinților. De aceea este important ca modelul să fie bun, pentru ca rezultatul imitației să fie întocmai. Cu mare grijă și delicatețe sufletească copilul va învăța lecția dragostei, a respectului de sine și de ceilalți, a demnității, a răbdării, dar și a curajului, a încurajării ,a iertării.În felul acesta el nu va pleca în viață cu un handicap moral. În concluzie, până la vârsta preșcolară sau școlară responsabilitatea educației copilului revine parinților. De felul în care ei înțeleg să se preocupe de buna creștere și educarea acestuia oferindu-se , înainte de toate, pe sine ca exemplu depinde consistența celor șapte ani de acasă.

9

Cei șapte ani de acasă

Prof. Simona Afloarei Școala Gimnazială ,,Al.I.Cuza” Dorohoi

Familia reprezintă o formă primară de comunitate umană și primul mediu socio-educativ în care copilul se formează din punct de vedere cognitiv, afectiv, social, cultural. Rolul educațional al familiei în primii ani ai copilului este și trebuie privit cu multă responsabilitate, familia având rolul privilegiat de a-și pune prima amprenta asupra devenirii ulterioare a individului. Educația este un fenomen prin excelență social, un proces în continuă desfășurare, având ca deziderate dezvoltarea conștientă și progresivă a potențialului uman, văzut ca un tot unitar, selectarea și transmiterea valorilor de la societate la individ, pregătirea omului pentru integrarea activă în viața socială. Se consideră că până la vârsta școlară mică, copilul se formează în principal sub influența mediului familial, deși în ultimele perioade familia ca factor educativ este completată de grădiniță, de educația din clasa pregătitoare. Cu toate acestea, generic de ,,cei șapte ani de acasăreprezintă educația și socializarea primară pe care copilul o primește în familie. În acești ani copilul se formează cognitiv și afectiv, înțelege lumea prin ochii și comportamentul membrilor familiei, își constituie prima imagine despre sine prin identificare cu grupul familiei. Este perioada formării limbajului, a primelor tipuri de comportament și reacții la mediul social, a utilizarii jocului ca activitate dominantă, a formării primilor ,,muguri” ai personalității. Atât școala cât și familia trebuie să urmărească formarea personalității copiilor în vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil educat din punct de vedere al normativității sociale, al respectului față de ceilalți se va adapta și va evolua pozitiv în anii școlarității. Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Părinții realizează educația copiilor prin mai multe mijloace precum: reglarea directă a comportamentului (supravegherea realizării unor sarcini și aprecierea sau sancționarea lor); comunicarea cu acesta (exprimarea unor opinii, schimbul de informații); cooperarea, participarea la activități comune (jocuri, vizite). Părinții și membrii apropiați din familie devin modele de conduită, care sunt mai puternice decât orice reguli enunțate și exersate în afara familiei. Copilul va reacționa așa cum a văzut nu cum i s-a indicat. De aici rezultă uneori comportamentul nedorit și consecințele negative ale acestuia. Cei șapte ani de acasa își pun amprenta adânc în personalitatea individului, elementele pozitive și negative fiind evidente peste ani, chiar și la vârsta maturității. De aceea este important să ne cunoaștem copii, să le înțelegem posibilitățile potrivit vârstei și capacităților lor reale, să încurajăm orice realizare, oricât de neînsemantă ne-ar părea, să intram cu adevărat în lumea lui pentru a-i putea deschide drumul spre formarea viitoare. Latura cea mai importantă în acest stadiu îl are educația morală, chiar daca ea se realizează prin imitație, fără ca procesul de interiorizare și conștientizare a regulilor să se producă. Acum se creează terenul propice formării unei personalități complexe și armonioase, a unui individ capabil să interacționeze corect și să se adapteze în societate. Actualmente problema stringentă a educației copiilor în primii ani o reprezintă lipsa părinților, fizică sau nu, din viața copiilor, lipsă determinată de nivelul financiar precar sau de indiferența unor parinti tributari concepției ,,tot îl duc la grădiniță, învață acolo. Pe de altă parte, unii dintre părinți, deși oferă atenție și se apleacă asupra nevoilor copiilor, nu reușesc să ajungă acolo unde și-ar dori. În pofida eforturilor, copilul manifestă ,,rezistențăși devin uneori greu de controlat. Consider că una dintre problemele de luat în seama în sociteatea zilelor noastre este aceea de a-i învăța pe părinți, de a-i pregăti și susține pentru a putea ,,oferi cei șapte ani de acasă”.

Bibliografie Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti,Editura ALL Educaţional, 1998. Popovici, D., Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Collegium, Polirom, Iaşi, 1998.

10

Eu sunt copilul. Tu tii in mainile tale destinul meu. Tu determini, in cea mai mare masura, daca voi reusi sau voi esua in viata! Da-mi, te rog, acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire. Educa-ma, te rog, ca sa pot fi o binecuvantare pentru lume!”

(The Child’s Appeal, de Mamie Gene Cole)

Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Nicoleta Aura ALECSANDRESCU Prof. Nicoleta Alina VLĂSCEANU Școala Gimnazială Nr. 2 Picior de Munte

Cifra șapte își manifestă forța magică nu numai în creațiile literare, ci și în viața reală,

reprezentând valorile pe care familia reușește să le sădească în conduita copilului la vârste tot mai

fragede, întrucât mai târziu poate fi prea târziu. Expresia cei șapte ani de acasă este cunoscută și folosită

în viața de zi cu zi, de cele mai multe ori, în forma sa negativă, sancționând manifestări ale unei persoane

ce contravin bunelor maniere, făcând trimitere la regulile de comportament și educația ce ar trebui oferite

de către familie în primii șapte ani de viață ai copilului. Psihologii consideră că educația din primii ani de

acasă este un element definitoriu pentru personalitatea viitorului adult. Mediul familial este cadrul în care

se deschide calea spre comunicarea eficientă, spre o anumită autonomie, spre manifestarea politicoasă și

spre o relaționare socială sănătoasă. Chiar dacă actualul context al sistemului de învățământ permite

cuprinderea copiilor în grădinițe, respectiv școli, de la vârste de până la șapte ani, implicarea familiei în

asigurarea bagajului manierat al ființei aflate în dezvoltare nu poate fi exclusă.

Mediul școlar intervine spre a continua și a consolida normele inițiate de familie, formând o

persoană respectuoasă și demnă de a fi respectată. De maximă importanță rămâne exemplul venit din

partea adulților (părinți, bunici, cadre didactice etc.) aflați în imediată interacțiune cu copilul. În acest

sens, deosebit de eficient râmâne exemplul pozitiv, persuasiv, adecvat particularităților de vârstă, însoțit

de rezolvarea unor situații concrete. Folosirea formulelor de salut și a cuvintelor magice mulțumesc, te

rog, iartă-, poftim sunt doar câteva dintre dovezile prezenței celor șapte ani de acasă, care le vor

facilita copiilor adaptarea în societate, pregătind intrarea în etapele viitoare ale vieții. Dar buna creștere nu

trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și

chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate.

Educația unui copil nu înseamnă doar a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci și învățarea

modului de a se comporta cu ceilalți, aspect de urmărit de toți factorii implicați în evoluția copilului.

Diversitatea și unitatea elementelor ce compun perosnalitatea impun interdependențe între laturile

educației- intelectuală, morală, profesională, estetică, fizică. Intercațiunea lor la nivelul personalității și al

sistemului acțiunilor educative nu este aceeași pe tot parcursul dezvoltării, diferențele apar în funcție de

vârstă și de specificul acțiunii instructive-educative întreprinse.

Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela

de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în

11

vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate, colabărând în vederea insuflării comportării civilizate ce se poate remarca prin omenie, toleranță, altruism, corectitudine, bunăvoință, ca manifestări ale ființei umane înzestrate cu gândire, limbaj, putând -și însușească anumite coduri nescrise.

Bibliografie:

1.

Bodo, Victor; Bodo, Sorina- Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

2000

2.

Marinescu, Silvia; Dinescu, Rodica- Invitație la educație, Editura Carminis, Pitești, 2003

3.

Nicola, Ioan; Farcaș, Domnica- Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, E.D.P.,

București, 1996

4.

Șerbănescu, Dumitru- Cunoașterea de sine și comportarea etică a elevilor, E.D.P., București,

1975

5.

www.didactic.ro

12

Cei șapte ani de acasă

Prof. CĂPUZARU ALINA MARIANA LICEUL TEHNOLOGIC DACIA PITEȘTI

,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Semnificația cifrei șapte, așa cum apare în Dicţionarul de simboluri - Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, ,,numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total”, ne duce cu gândul la cât de importantă este această perioadă de șapte ani din viața unui om . Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Chiar dacă părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, nu trebuie să uite că unele cuvinte cum ar fi ,,bună ziua’’, ,,te rog frumos’’, ,,mulțumesc’’, și ,,pardon’’ și tot ceea ce ține de formulele de politeţe se învăță în cei șapte ani de acasă. ,,Ai o viață întreagă ca să tot muncești, dar copiii nu sunt mici decât o singură dată.’’ proverb polonez. Acasă, copii trebuie să învețe să fie onești, punctuali și muncitori, să fie solidari cu prietenii și să-i respecte pe cei în vârstă și pe profesori. Deasemenea, acasă copii învață să trăiască într-un mediu curat, să nu mănânce cu gura plină, să arunce deșeurile la gunoi, să nu se bată. La școală copii învață limbi străine, matematică, istorie, geografie,științe și sport. La școală ei

completează ceea ce au dobândit acasă de la părinți. Cu toate că percepția părinților despre educație este destul de diferită, în realitate rolul școlii în viața oricărui copil este foarte important, reușind astfel să il pregătească pentru nevoile vieții de adult. Educați depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Părinții sunt modele pentru copil, el imită ceea ce vede și aude în jurul lui Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Copii trebuie să fie lăudați și încurajați tot timpul. ! Trebuie iubiți indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu trebuie să glumim pe seama lui, să îi punem porecle și să nu uităm să îi spunem zilnic că il iubim, demonstrându-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, îmbrățișări etc. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Trebuie stabilite și impuse anumite reguli. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune . Comunicarea rămâne secretul unei relații solide între părinți și copii, dacă nu există comunicare, atunci apar și problemele. ,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields. În concluzie, expresia ,,Temelia bunei creșterii se pune în familie’’ rămâne valabilă, deoarece a petrece cât mai mult timp cu micuțul tău înseamnă să fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!

,,Daca ești cuviincioasă Și te porți frumos mereu, Că ai șapte ani de-acasă, Să-și dea seama, nu e greu

Și la școală, negreșit, Tu să fii sârguincioasă, -nveți ce n-ai reușit, In cei șapte ani de-acasă!’’ (Aurora Luchian- Cei șapte ani de acasă)

13

1998;

Bibliografie /sitografie :

Bakker I, Janssen H, ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”,

București,

Ciofu Carmen, ,,Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998 ; Vrăsmaş Ecaterina Adina, ,,Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; http://www.utilecopii.ro/articole/divertisment/citate-despre-copii-si-parinti http://www.copilul.ro/poezii/alte-poezii-pentru-copii/Cei-sapte-ani-de-acasa

.

14

Puterea celor 7 ani de acasă

Prof.înv. primar, Antofi Adi-Elena Școala Gimnazială ”Vasile Voiculescu” Pîrscov, Jud. Buzău

"Suprema pedagogie este casa părintească" -Dostoievski În societatea modernă, educația ocupă un rol important în formarea individului. Dacă în timpuri stravechi această posibilitate era oferită doar copiilor nobili, în ziua de astăzi educația nu mai este o raritate, de ea având parte marea majoritate a generațiilor în formare. Dreptul la educație desemnează crearea unor condiții pentru a acumula cunoștințe într-o formă eficientă.

Educația copiilor nu constă numai în cunoștințele pe care aceștia și le însușesc în mediul școlar,

ci și în alte medii în care își desfășoară activitatea zilnică, dintre care primordial este mediul familial.

Educația primită în fmilie este baza achizițiilor ce vor fi dobândite în școală și pe tot parcursul vieții . Adesea întâlnim expresia ” cei 7 ani de acasă”, expresie care se referă la educația pe care copilul

o primește de la părinți, aceștia fiind responsabili cu formarea personalității și comportamentului copilului până acesta merge la școală. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul

în interacțiunile cu ceilalți. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului

în societate și defineşte în bună măsură viitorul adult. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de factori precum : relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Relația afectivă dintre copii și părinți este baza formării unui comportament corespunzător al copilului. Atunci când copilul simte iubirea părinților, se simte protejat, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Să nu uităm puterea exemplului personal, care are mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când părinții transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi . Cheia unei educații de succes este mentalitatea de creștere, fapt demonstrat de cercetările în domeniu. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să punem accent pe efort, nu pe inteligență. Să asociem succesul cu acțiuni, nu cu calități înnăscute. Să apreciem și să încurajăm încercările, chiar dacă aduc și eșecuri. Să îi ajutăm pe copiii să caute noi soluții, să învețe de la cei din jur, să se dezvolte tot mai mult. Asadar, este important ca părinții să transmită copiilor învățăminte necesare, care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

În sprijinul părinților vine și mass-media, care încearcă să aducă exemple de bună-practică, prin emisiuni tv, articole publicate în ziare și reviste, precum și pe site-uri de specialitate și care întâmpină nevoile familiilor active pe piața muncii, care au din ce în ce mai puțin timp disponibil pentru a-l petrece împreună cu copiii lor. Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul său de comportare în condițiile scolare, activitatea de acasă fiind o continuare a activității pedagogice de la școală și invers – activitatea de la școală fiind o continuare a activității de acasă. Responsabilitatea celor 7 ani de acasă este responsabilitatea noastră, educatori și părinți deopotrivă, bunele maniere fiind cheia către succes.

15

Școala Gimnazială Vurpăr An școlar 2016-2017

PROIECT DE ACTIVITATE EXTRAȘCOLARĂ DIN SUFLET, PENTRU MAMA!

Profesor, Arion Bianca Anamaria

Data : 8 martie 2017

Clasa : a VI-a B

Tema activitatii desfǎşurate : „Din suflet, pentru mama!”

Obiective propuse :

- să cunoască semnificația mărțișorului, respectiv a zilei de 8 martie;

- -și cunoască mai bine mămica;

- -și formeze abilități practice prin diverse felicitări și mărțișoare pentru mămici și pentru planșe;

- -și dezvolte imaginația și creativitatea;

Data/perioada desfǎşurǎrii : 1 martie, 8 martie (4 ore).

Locul desfǎşurǎrii : sala de clasă pentru activitățiile practice și Cdi pentru activitatea Din suflet, pentru

mama!

Persoane prezente:

*Cadru didactic : Arion Bianca Anamaria

*Elevi : clasa a VI-a B

Desfǎşurarea activitǎţii :

În data de 1 martie elevii au creat atât mărțișoarele, cât și felicitările, urmând ca un mărțișor,o

felicitare și o poză cu ei să fie dăruită, alături de o floare, mămicilor, de ziua acestora, iar planșele să fie

create în data de 8 martie. După ce au înțeles semnificația mărțișorului, respectiv a zilei de 8 martie dintr-

un power point creat de doamna profesoară, elevii au fost invitați să răspundă la întrebările dintr-un test.

În plus, pentru a-și cunoaște mămicile mai bine, fiecare elev a primit câte o fișă cu întrebări despre

mămica sa. Aceștia au fost încântați de acest proiect, dorindu-și să mai ia parte și la altele.

Rezultate :

- felicitări și mărțișoare pentru mămici;

- poze cu ei și flori pentru mămici;

- cunoașterea propriilor mămici;

- felicitări și mărțișoare pentru planșe;

- diplome atât pentru elevi, cât și pentru mămici;

16

Felicitări planșă

Anexa 1

Felicitări planșă Anexa 1 17
Felicitări planșă Anexa 1 17

17

Felicitări mămici

Felicitări mămici 18
Felicitări mămici 18

18

Mărțișoare mămici

Mărțișoare mămici 19
Mărțișoare mămici 19

19

Flori din hârtie pentru mămici

Flori din hârtie pentru mămici 20

20

Poză pentru mămici

Poză pentru mămici Planșe 21

Planșe

Poză pentru mămici Planșe 21

21

Activitate cu power- point și test 22

Activitate cu power-point și test

Activitate cu power- point și test 22

22

23
23

23

24

24

Fișa : Cum e mama mea?

Fișa : Cum e mama mea? 25

25

Copilul de azi, omul de mâine

Prof. înv. primar Atodiresei Mihaela Elena Școala Gimnazială „Calistrat Hogaș” Roman

Creștem copii buni sau oameni? Succesiunea generațiilor este ireversibilă. Societatea se asigură de perpetuarea ei prin reproducerea membrilor, a actorilor, a povestitorilor etc. Copilul vine într-o lume care există și este deja populată. El găsește aici părinții, limba maternă, obiceiurile, legile, comunitatea, frontierele. În fiecare om distingem „ființa individuală”, iar scopul educației este de a cizela „ființa socială” a omului. Școala pune copilul în contact cu o societate determinată și utilizează un ansamblu de practici educative în relație cu cele ale familiei. Ea dezvoltă în copil anumite stări fizice, intelectuale și morale pe care le reclamă de la el societatea în ansamblul său și, în particular, comunitatea în mijlocul căreia se dezvoltă. Școala reproduce raporturile sociale, dar o face disimulat și pe căi mai eficiente. Politicile educaționale trebuie să aibă la bază principiul educației realiste și practice și logica adaptării învățământului la realitățile și nevoile naționale și locale de progres. Școala conduce copilul spre viață, prin viață și pentru viață. Din această cauză misiunea educației este stabilirea unei corespondențe cât mai strânse și mai inteligente între copii și comunitate. Deci, principiul fundamental al oricărui program de educație și de instrucție este acela de a stabili

o dublă armonie între exigențele sociale și posibilitățile copilului, între experiența individuală și idealurile sociale. Chiar din școală trebuie să-l facem pe copil să participe la ocupațiile și preocupările societății în care va trăi. Școala are menirea de a realiza, atât prin ceea ce execută, cât și prin calitățile și capacitățile pe care le dezvoltă, o inițiere în viața reală. Bunul-simț, buna-cuviință și comportamentul corect în societate nu pot fi separate de moralitate, căci o conduită frumoasă este și morală și ceea ce este moral este și frumos. Profilul moral, cinstea, corectitudinea și celelalte componente ale sale fundamentează atitudinea omului în relațiile sociale și definesc demnitatea umană; politețea îi adaugă distincție și eleganță. Educația moral-civică corespunde necesității de a forma la elevi o conduită bazată pe cunoașterea și respectarea cotidiană a regulilor vieții sociale democratice. Ea urmărește inițierea copilului, viitor cetățean, în practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de înțelegere și respect față de sine

și de ceilalți, conștient de drepturi și îndatoriri, liber și deschis spre alte culturi. Moralitatea și civismul se întrepătrund în multe situații. Educația morală realizează formarea și dezvoltarea conștiinței și comportamentului social-moral al omului, cultivarea relațiilor individuale cu ceilalți oameni, cu societatea, cu sine însuși. Urmărește să formeze și să dezvolte calități și însușiri ca cinstea, onestitatea, modestia, solidaritatea, respectul fașă de ceilalți, demnitatea, repudierea minciunii, a nedreptății, pe baza lor să se poată integra și să se poată crea

o viață socială sănătoasă. Cei mici trebuie învățați că a fi liber, atât moral cât și civic, înseamnă că poți sa-ți iei libertatea să faci ce vrei, dar să fii conștient că nu este nici civic și nici moral ca libertatea ta să împiedice să se manifeste libertatea celorlalți. Treptat, cu sprijinul nostru, copilul este în stare să adauge ceva nou la tipul uman obișnuit. Avem în vedere ca activitățile să pornească de la universul de viață al copilului, al mediului din care provine, de la fapte și situații concrete de viață cunoscute de copii sau care au fost prezentate.

26

Conștiința morală determină conduita. Este necesară o exersare a conduitei, o practică în cadrul căreia să apară și să se dezvolte la copil obișnuințele de comportare corespunzătoare. Viitorul oricărei societăți depinde de capacitatea sa de a se îngriji de sănătatea și bunăstarea următoarei generații. Pe scurt, copiii de azi sunt cetățenii, angajații și părinții de mâine. Dacă investim în mod înțelept în copii și familie, răsplata generației de mâine va fi capacitatea de a trăi ca adulți productivi și responsabili. Dacă nu reușim să oferim copiilor ceea ce au nevoie pentru a pune bazele solide ale unei vieți sănătoase, punem în joc siguranța și prosperitatea noastră. Prin urmare, este extrem de important ca strategiile ce vizează dezvoltarea armonioasă a copilului și pregătirea lui pentru școală să includă educație parentală, servicii de îngrijire de calitate a copilului, servicii primare de sănătate, nutriție și igienă. Fiecărui copil trebuie să i se asigure cel mai bun start în viață căci viitorul său și chiar și viitorul comunității sale, al națiunii și al lumii întregi, depinde de acest lucru. Toți copiii au nevoie și au dreptul de a beneficia de pareting. Pareting-ul înseamnă să oferi permanent îngrijirea și sprijinul de care are nevoie copilul pentru a supraviețui și a se dezvolta. „Copiii învață ceea ce trăiesc! Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători. Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească. Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine. Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel. Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea. Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.” Dorothy Law Nolte

BIBLIOGRAFIE:

***

Elvira Crețu, Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar, Editura Aramis, 1999

Wikipedia

Învățământul primar nr. 4/2006, Editura Miniped

27

Importanța celor șapte ani de acasă

PROFESOR BACIU ALINA IOANA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘINCA NOUĂ

Cei șapte ani de acasă reprezintă desigur perioada cea mai importantă din viața copilului, este perioada în care acesta primește educația de la părinți, în care copilul își formează personalitatea și comportamentul. Cei șapte ani de acasă desemnează copilul educat, bine crescut, manierat și nu în ultimul rând empatic. Acesta petrecându-și timpul o perioadă destul de lungă în familie, alături de părinți, va ști să se poarte, să comunice, să salute, să mulțumească, să roage. Educația, bunele maniere, regulile morale, sunt principalele motoare care ajută la adaptarea lui în societate. Un copil bine crescut într-un mediu cald, liniștit, cu principii puternice, va deveni mai târziu un copil educat, descurcăreț, mai bine adaptabil în societate. Bineînțeles că educația primită în cei șapte ani depinde de câțiva factori importanți și anume:

relația afectivă cu părinții, mediul, valorile promovate de familie- valori pe care aceasta le transmite copilul- deoarece copilul mic are tendința de a imita, de a împrumuta din comportamentul adulților. Afecțiunea părinților joacă un rol foarte important. Un copil iubit, căruia i se arată dragostea, afecțiunea, care se dezvoltă într-o familie unită, în care părinții se iubesc reciproc și se respectă, crește armonios. Acest lucru permite copilului să se dezvolte, să aibă încredere în forțele proprii. Copilul iubit de părinți se simte protejat puternic, sigur pe sine, dobândind astfel încredere, deschidere spre învățare și asumarea regulilor de comportament. Copilul care simte iubirea părinților este puternic, încrezător, se simte apreciat și acceptă în mod pozitiv regulile. Acesta, la vârste fragede, împrumută comportamentul părinților, astfel un copil care crește, într-un mediu ostil, în care părinții nu comunică, sau comunică prost, ineficient, nu se respectă, nu se iubesc, împrumută mai târziu aceleași comportament, părându-i normal acest lucru, acest fel de comportament. De aceea trebuie, suntem obligați, să acordăm o atenție deosebită comportamentului nostru, mediului social și familial in care copilul nostru se dezvoltă și se formează. În opinia mea, bunicii ocupă de asemenea un loc aparte în viața copilului, in dezvoltarea si formarea acestuia. Copilul crescut de bunici sau în preajma acestora este un copil cu siguranță mult mai fericit.

Bunicii, făcuți parcă anume pentru această misiune- de a crește, educa copilul- , știu să clădească etapele de dezvoltare în mod armonios. Poate și datorită timpului liber mai mult, aceștia oferă o atenție deosebită creșterii noului om, oferindu-i atenție și dragoste din belșug. De aceea acest copil va fi cu siguranță un copil care va sti ce înseamnă bunătate, candoare, liniște, emoție, zâmbet și Dumnezeu. Cei sapte ani de acasa te invata de asemenea respectul.Respectul fata de familie ,fata de prieteni. Daca respecti pe cei din jur, vei fi si tu respectat, avand astfel posibilitatea de a te integra mult mai usor in societate. Cei sapte ani de acasa sunt piatra de temelie, fundatia unei vieti frumoase.

28

Cei șapte ani de acasăBalaci Dana-Mădălina, Educatoare la „Grădinița cu program normal Bătinești”

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea. Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane. Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.

29

EDUCAȚIA ÎNCEPE DIN FAMILIE

Profesor înv. preșcolar: Bălan Aurelia Grădinița de Copii cu PN, nr.1 Cosmești, Teleorman

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate, educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze în mod creator realizările sociale. Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este de asemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează

30

anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece:

- ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;

- familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;

- comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. A-l invața pe copil bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și în multe ocazii unde îl poți îndruma în direcția corectă. Nu putem să ne imaginăm că odată trecută prima zi de şcoală grijile părinților s-au terminat. Cu siguranţă, vor avea multe de făcut. Va trebui să ofere şi să ceară sprijin învăţătorilor şi trebuie să-și păstreze optimismul şi încrederea că puiul lor va reuşi. Procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tărziu ca să învețe ceva!

31

CEI 7 ANI DE-ACASĂ CONSTRUIȚI DE PĂRINȚI ÎMPREUNĂ CU NOI, EDUCATOARELE

Prof. înv. Preșc. BARBU-FLORESCU DOINA Grădinița P.P. nr. 3 Mangalia

Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.

Antoine de Saint-Exupery

Pledoariile oamenilor de ştiinţă vin să confirme relaţia strânsă între copil şi părinţii săi, felul în care fiecare participant în cadrul acestei relaţii se transformă, îşi dezvoltă capacităţile, aptitudinile şi îşi defineşte atitudinile în rolurile sale. Când vorbim de parentalitate, dar şi de bune practici în asumarea ei, există câteva repere generale care trebuiesc urmărite şi care se reflectă în dezvoltarea copilului, în forma de manifestare a acestuia, în obiceiurile pe care le are, în tipurile de interacţiuni în care intră, în modul în care copilul face faţă situaţiilor problematice, în iniţiativele pe care le are. Pearce a descris relaţiile pozitive şi negative care pot influenţa dezvoltarea copilului şi care constituie punctul de plecare în modificarea unor comportamente ale părinţilor. Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom constata că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise, agresive şi imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine şi supunerii necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate comportamente

pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli. Imaginea ideală a părintelui bun cuprinde calităţi dificil de atins. Însă există comportamente inadecvate ale părinţilor care afectează dezvoltarea integrată a copilului. Iată câteva exemple:

• lipsa regulilor în familie (reguli şi limite înţelese, asumate şi aplicate de toţi membrii familiei);

• îngrijirea şi supravegherea inadecvate (copilul lăsat singur în faţa televizorului timp îndelungat,

recompensele materiale şi alimentare);

• disciplină rigidă şi pedepse inadecvate vârstei şi puterii de înţelegere a copilului (stabilirea regulilor „pentru copil“ fără a consulta anterior opinia copilului);

• neimplicarea în experienţele copilului (absenţa momentelor în care părinţii petrec timp de joacă

împreună, dezinteresul pentru dezvoltarea copilului, neglijarea copilului); • agresiuni în familie (utilizarea pedepselor care presupun traumatizarea emoţională sau fizică a copilului, violenţă domestică); • aşteptări nerealiste de la copil (dorinţa părinţilor de participare a copilului la multe activităţi opţionale în raport cu vârsta şi opinia lui). Trebuie să pornim de la premisa că toţi părinţii îşi iubesc copii, însă forma de manifestare a fiecăruia este diferită şi mascată de forme personale de exprimare. Valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii sunt interdependente şi se realizează în familie. Optimizând relaţiile dintre părinţi şi copii vom da valoare relaţiilor din interiorul familiei şi părinţilor, ca persoane. Un părinte care va şti cum să răspundă nevoilor copilului, îşi va dezvolta încrederea în sine şi va avea o deschidere mai mare înspre copil.

Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al adultului care îl îngrijeşte. În scurt timp, în aceast cuplu (copil–mamă) se realizează schimburi interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile iniţiate de copil sau de către părinte, de comportamentul copilului, de răspunsul la stimuli. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul

32

comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece:

• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; • familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;

comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. În primii ani de viaţă, copilul este strâns legat de mama sa, prin îngrijirile pe care aceasta i le acordă, indiferent dacă vorbim de hrănire, igienă sau de momentele în care mama îi cântă sau îl adoarme. Pe parcursul acestor momente, figura tatălui este uneori pasageră. Poate că prezenţa sa este simţită mai mult sub raportul siguranţei afective pe care o resimte mama şi, prin urmare, şi copilul. Pe măsură ce copilul creşte, dezvoltarea sa îi permite să se identifice cu mama sau cu tatăl său, având nevoie de timpi de calitate petrecuţi atât cu mama, cât şi cu tatăl. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile lor de îngrijire, creştere şi educare

a copilului. Este important pentru părinţi să simta că pot controla şi influenţa dezvoltarea copilului lor şi pe perioada în care nu sunt alături de el. Este nevoie să simta că au suportul educatorilor în dezvoltarea abilităţilor pe care le au ca părinţi, că grădiniţa este un spaţiu deschis şi permisiv, un spaţiu în care le este respecată opinia şi, în egală măsură, în cadrul căreia este respectată confidenţialitatea. Am înţeles că fiecare copil este unic, că el creşte şi se dezvoltă în ritmul său, că are nevoie de sprijinul părinţilor, că trebuie să îi oferim un mediu sănătos şi adaptat nevoilor lui, că trebuie să-l stimulăm şi să-l ajutăm să descopere lumea. Pentru cunoaşterea nivelului de dezvoltare al copilului, un sprijin foarte important îl oferă educatorii. Aceştia, prin mijloace şi instrumente specifice, realizează o evaluare autentică a celui mic, în care ţin seama de evoluţia copilului în raport cu el însuşi, dar şi de anumite obiective precizate în Currilumulul pentru educaţie timpurie a copiilor de 3-6/7 ani.

Bibliografie

1. Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“, editura Medicală, Bucureşti, 1989

2. Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998

3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002 William Crain, „Dreptul la copilărie“, editura LUCMAR, 2003

33

34

34

35

35

36

36

37

37

38

38

CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof.inv.presc.Barbu Ionela GR.P.N.Bratestii de Jos,Dambovita

MOTO:

,,Pretul omului sta in iscusinta duhului sau si in cinstea purtarii sale,,

PROVERB ROMANESC

Lumea copilariei este o lume minunata,o lume a inocentei,a puritatii,a dragostei,a frumusetii si credintei,a dorintei de cunoastere.

Copilul este precum un copacel-noi,cei care am fost odata copii,trebuie sa-l ingrijim,caci este firav,plapand,nestiutor,dornic de soare,insetat de ploaie si cu dorinta de a da rod bogat,iar pentru toate acestea are nevoie de ocrotire.

Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei.

Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie,sa citeasca si a deveni un bun exemplu pentru scoala.Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare sociala,psihologica,intelectual- cognitiva.Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.

Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in

prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei sapte ani de acasa.Cea mai buna modalitate de a-l

spune ca educatia unui

copli consta in ceea ce traieste copilul in familie. Parintii au o mare influenta asupra copiilor in primii sapte ani de viata.Este foarte important sa transmitem micutilor invataminte pe care le consideram noi necesare si care ii pot ajuta sa devina respectuosi si demni de respect la randul lor.

obisnui cu bunele maniere este ca noi,parintii sa fim un model pentru el

Putem

Toate achizitiile pe care le dobandeste copilul in toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interactiunile pe care acesta le are cu mediul in care traieste primii ani de viata.

Putem spune ca educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.

A-l invata pe copil bunele maniere este un proces zilnic,care va dura in timp.

Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semene exterioare de respect caracterizate drept politete ci la intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care,daca un copil le va deprinde acum le va practica ulterior pe parcursul integii sale vieti.

39

IMPORTANTA CELOR „SAPTE ANI DE ACASĂ

prof. Inv. Presc. Bertesteanu Adriana Gradinita cu Program Prelungit „Dumbrava Minunata”, Slobozia,judetul Ialomita

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copi frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.

Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.

Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât si la grădinită/scoală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea.

Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor.Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundăcu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu maicreadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.

Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Mos Crăciun si „iepuraşul“si mai putin, Ziua de Crăciun si Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de

40

ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri si daruri din ce în ce mai diversificate, în fuctie de vârstă.

Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii

spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care

îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă

pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii si la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!

N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit.

În „cei sapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate

aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să

li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm si să stergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm si să distribuim la locul lor: jucăriile, cărtile, hăinutele” „Să facem

împreună gogosi/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care

îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să îsi agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de

viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.

BIBLIOGRAFIE

„Cum să ne crestem copiii?” , Danion Vasile, Editura Sophia, Bucure?ti, 2012

41

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof.Beşa Cătălina-Elena,Şcoala Gimnazială „Miron Costin”,Bacău

Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:

normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural- istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la

42

medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Ca o concluzie, putem spune că, lucrurile astea se invata şi mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Asa că e de maximă importanţă ca părinţii sa fie un exemplu pentru cei mici.

43

„Copilăria e o lume aparte;

Haina celor şapte ani Bîlc Lavinia Voichița

În toată trecerea prin ani Alături fii de cei sărmani, Să nu te lăcomeşti la bani De cinste sunt destui orfani.

Şi-n fiecare zi de săptămână Să fii mereu cu voie bună, Să împlineşti ce ai de împlinit, Să mulţumeşti, să fii şi mulţumit.

Cu haina celor şapte ani de-acasă Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă Oriunde ai fi, te are-n seamă Un crez şi-o inimă de mamă!

Tu prin gândire şi prin faptă, Ai grijă s-o păstrezi curată! (poezie de Constantin Iordache)

pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,

dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat?Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc.Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. Să vorbim puţin despre cei șapte ani de acasă. După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci copii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce ştiu eu pe la ei nu există aşa ceva, adică omul se vede la maturitate după cei șapte ani de acasă. De fapt ce sunt cei șapte ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invoca atunci când este nevoie de acest lucru? Pănă în clasa primară, cam pe la șapte ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să te sfatuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în viață cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții nostrii. Dacă respecți pe cei din jur, te respecti pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine.

44

Acum, după cum am văzut în viață, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fi respectate, pentru ca nu știu să se comporte în lume. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizoleaza de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferință. În rest acești șapte ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bineînteles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la baza cei șapte ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o ofera copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii sustin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

45

Bibliografie

1. DOLTO F. 2005 psihanaliza copilului, editura Trei, București

2. GEORGE VĂIDEANU Educașia la frontiera dintre milenii, ed. Politică, București 1988

3. IOAN NICOLA Tratat de pedagogie școlară

46

Cei şapte ani de acasă esenţiali în dezvoltarea copilului

Prof. Înv. Preşc. Blagoe Rozeta Ana Liceul Tehnologic Berzovia Grăd.P.N.Berzovia - structură

˶Copiii, sunt mâinile cu care prindem cerul. ˝ - H.W.Beecher.

Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea părinţilor. El trebuie obişnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de relaţionare social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este acela ca părinţii să fie un bun model pentru el,începând prin a-l învăţa lucruri simple înca de la vârsta fragedă: să salute, să spuna "te rog" şi "mulţumesc". Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la

47

grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii. Spre exemplu: să numere maşinile de pe stradă de o anumită culoare, să sorteze hainele în fucţie de anotimp etc. ˶Singurul scop al educatei este sa transforme oglinzile in ferestre.̋Sydney Harris

48

Împreună clădim cei 7 ani

de-acasă

Prof. înv. preșc. Borș Alina Anna Maria Grădinița P.P. Nr. 3 Mangalia

,,Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei ce le dau viață; de aceea pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. Educația este cea mai bună provizie pe care o poți face pentru bătrânețe.” Aristotel

În mod firesc, părinții sunt primii educatori ai copilului. Fără să conștientizeze, părinții își educă copiii nu numai când vorbesc cu ei, ci în fiecare moment al vieții lor, chiar și atunci când nu sunt acasă, felul cum se îmbracă, cum vorbesc cu alți oameni și despre alți oameni, cum se bucură și cum se întristează, cum se comportă cu prietenii și cu cei care nu le sunt prieteni; toate acestea au o mare însemnătate pentru copil. Părinții trebuie să cunoască, să devină conștienți de influența pe care o exercită prezența lor în viața copilului, să fie convinși că educația ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Cu ajutorul familiei, grădinița devine un important mediu de socializare. Grădinița îi ajută pe copii să interacționeze cu alți copii, dar și cu alți adulți și le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învățării. Când cei mici fac primii pași în viață, familia și grădinița reprezintă doi factori primordiali în educația lor. Acum se pun bazele personalității lor. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, prezentând noi căi spre educație în beneficiul copiilor. Activitățile desfășurate în parteneriat cu părinții sunt modalități propice pentru atingerea unor obiective comune în ceea ce privește educația preșcolarilor, plăcerea de a fi alături de colegi, activitățile atractive care se desfășoară intr-o atmosferă de voie bună. Relația părinți - educatoare se referă la construirea unor relații pozitive între familie și grădiniță, la o unificare a sistemului de valori și cerințe referitor la copil ; efectele asupra copilului vor fi benefice, putând contribui la rezolvarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile. Lipsa de informație, de comunicare între educatoare și părinți poate duce la situații în care copilul este supus în familie unor cerințe de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obținere de performanțe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniței. Pentru a se putea păstra un echilibru, părinții trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activități se vor desfășura la grădiniță, ce materiale se vor folosi, ce priceperi, deprinderi și cunoștințe vor fi vizate. Dacă părinții și educatoare fac echipă atunci copilul iese câștigător, esențial este ca cei doi factori să-și dirijeze acțiunile spre același scop. Numai printr-o colaborare strânsă și susținută, familia și grădinișa pot pune în aplicare acest proces de educare a micului adult în devenire. Participarea activă a părinților la activitățile din grădiniță le creează copiilor sentimente de siguranță, înțelegere și bucurie. Copilul are ocazia să arate ce știe, ce poate iar părintele este mândru de copilul său. Astfel pot să aprecieze împreună activitățile, faptele, evenimentele, rezultatele obținute, iar părintele vede cum se raportează copilul față de cerințele respectivei activități dar și față de colegi. Fiecare părinte este liber să aleagă la ce activități să participe alături de copil. Sunt multe modalități de colaborare între familie și grădiniță: discuții zilnice, teme săptămânale de consiliere parentală, ședințe și lectorate cu părinții, vizite la domiciliul copiilor, serbări, lecții deschise, plimbări, cursuri ,,Educați așa!”, antrenarea părinților în derularea proiectelor tematice, implicarea in organizarea și desfășurarea acțiunilor de voluntariat. Grădinița este partenerul educativ al familiei. Activitățile de la grădiniță trebuie continuate și acasă. Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie întrebat ce a făcut la grădiniță, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Părintele trebuie să arate că este interesat de ceea ce a realizat el la grădiniță. De cele mai multe ori ,,dialogul ” se rezumă la: ,,Ce ai făcut azi?” răspunsul copilului fiind ,,Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situații părinții pot începe prin a povesti ei ce au făcut la serviciu. Familia și grădinița reprezintă cei mai importanți factori educaționali, fiind adevărați piloni ai educației. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente iar grădinița locul unde să le

49

dezvolte și să le pună în practică.

Bibliografie:

Maria Robu, ,,Empatia în educație-necesități pedagogice moderne”, București, 2008 Vrășmaș Ecaterina Adina, ,,Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002 www.didactic.ro

50

SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI

DE-ACASĂ

Prof. Înv. Preșc. Brebu-Jarcu Lorena-Maria Colegiul Naţional Traian Lalesu Reşiţa Grădiniţa PN Nr 14(Mociur)

,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă

voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-

, ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

mă

te

rog,

ca

să

pot

fi

o

binecuvântare

pentru

lume".

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.

Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici.

Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.

Până la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confundăm

Desigur, nu este prea

devreme să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Trebuie încurajat să le

comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale

folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.

Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl putem ajuta să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventarea jocurilor în care el să fie actorul principal,gazdă sau musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.

El se va distra, iar părintele îşi atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.

Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că părinţii nu vor fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții.

51

De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări. Ca părinte poți începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Exemplele din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă , îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte o atitudine şi o comportare corectă. Când greșește, i se va atrage atenția și aminti ce are de făcut, dar pe ton cald, afectuos, nu impunător.

De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu trebuie criticat de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos.

Educatoarele pot propune în cadrul activităţilor de consiliere cu părinţii teme care să vină în sprijinul lor, în vederea unei eficiente educaţii a micuţilor. Pot aborda teme, împreună cu persoanele abilitate ca ,,instructor de părinţi’’, de genul ,,Lauda, Aprecierea, Recompensa, Interzicerea, Izolarea şi pedepsirea’’. De asemenea, activităţile de la grădiniţă pot constitui modele pentru părinţi acasă( Centrul de interes Joc de rol, povestiri educative şi poezii-Domeniul DOS, jocurile de mişcare etc.).

Şi activităţile extraşcolare(serbările, excursiile, etc.) sunt un bun prilej de dezvoltare a unei comportări adecvate: învaţă să-şi aştepte rândul, participarea la activităţi de competiţie şi cooperare, spiritul de apreciere şi autoapreciere

Strânsa comunicare educatoare-părinte vine în sprijinul dezvoltării copilului sub toate aspectele, dar, în primul rând, ca persoană în societate.

Bibliografie:

1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

3. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

52

IMPORTANŢA CELOR “7 ANI DE ACASĂ

INTOCMIT, Prof. inv. primar BRUTARU ILEANA NUŞA Şcoala Gimnaziala Haleş, comna Tisău, judeţul Buzău

Expresia “cei 7 ani de acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într- un context anume. Este educaţia primită în primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie şi defineşte viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta supra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent lucrurile decurg “de la sine” există factori care înfluenţează această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Este necesar să le identificăm şi le satisficem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă cât şi pentru copil. Tot în această perioadă se dezvoltă limbajul. Este foarte important să se comunice în permanenţă cu copilul, să i se citească poveşti, pentru că el acum învaţă prin imitaţie, să fie îndrumat şi corectat. De asemenea, trebuie să aibă în jurul lui o sumedenie de stimuli, în special jucării, care să-l încurajeze în a explora, chiar dacă uneori crează mici secvenţe neplăcute părinţilor. Apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în spaţii publice. Părinţii trebuie să gestioneze diplomatic aceste situaţii şi să explice ce atitudine trebuie să adopte, fără a-l şantaja sau agresa verbal sau fizic. Aceste crize, netratate, se transformă în “simptomele” unui copil răsfăţat. Este perioada în care, prin repetarea unor ritualuri de mers la baie, de mâncat, de spălat, de pieptănat etc. se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Copilul este oglinda familiei, el ne arată cum a învăţat să se poarte, să vorbească politicos, să folosească formulele de adresare, toate despinse din reguli impuse de familie şi din exemplul personal. Prin educaţia primită acasăun copil trebuie să aibă dezvoltat un anumit grad de autonomie, un nivel rezonabil de politeţe, un limbaj dezvoltat care să îi permită să comunice, un grad de dezvoltare emoţional care să îi dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Unele din însuşirile dobândite în aceşti primi ani de viaţă devin stabile pentru tot restul vieţii pot fi:

spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, etc. Altele influenţează dezvoltarea de mai târziu - un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu întru-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

53

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul

comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o

folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea

greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul

fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –

între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.

Nici un părinte nu îşi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte îşi doreşte ca fiul/fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, teatru sau în vizită la rude. După anii ‘90 acest concept - cei şapte ani de acasă – a cam dispărut din cotidian. Aşa cum viaţa o demonstrează, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în situaţiile date şi care probabil nu au “ cei 7 ani de acasă, care să îi confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Foarte multe persoane, datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează faţă de cei din jur şi tind să dispară treptat din viaţa socială, de multe ori viciile fiind singurul prieten cu suferinţa. Trecând peste realitatea că nu prea mai există “cei 7 ani de acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:

normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi “bine-crescut” nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural- istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor şapte ani de-acasă”.

54

Familia și cei șapte ani de-acasă

Prof. înv. primar Bukszar Daniela Școala Gimnazială Lunca Bradului Loc. Lunca Bradului, județul Mureș

Deseori auzim în viața de zi cu zi expresia „cei șapte ani de-acasă”, atunci când vrem să evidențiem un comportament pozitiv sau negativ al unor persoane, în special copii, în diferite situații. Spunem acest lucru deoarece bazele educației copilului, adică al viitorului adult, se pun în familie, încă din primii ani de viață, când copilul este deprins cu principalele norme și reguli de conduită moral-civică. Alți factori care influențează educația copilului în primii ani de viață sunt:

Relațiile afective dintre copil și părinți;

Specificul de dezvoltare al copilului;

Valorile pe care se bazează și transmite familia.

Familia, prin atitudinea pe care o are față de copil, poate influența modul în care copilul se dezvoltă, are încredere în el, își asumă reguli de comportament. Copilului trebuie să i se impună anumite limite, încă de mic el trebuie învățat să aștepte, să se adreseze politicos, să nu fie egoist, să știe să se comporte civilizat în diferite situații (de exemplu la masă, în vizită, în parc, la grădiniță, la un spectacol, etc.). Părinții sunt pentru cei mici modele, deci depinde de modelul care li se oferă acasă pentru comportamentul lor ulterior. Copiii trebuie recompensați și încurajați pentru faptele bune, nu prin recompense materiale, ci prin laude. Atunci când greșesc trebuie să le explicăm ce au greșit și cum trebuia să procedeze. Părinții trebuie să se susțină reciproc și să fie consecvenți în educația copiilor.Educația copiilor nu înseamnă doar să știe să scrie, să citească, să calculeze, să deseneze și alte activități intelectuale, ci și să știe să se comporte civilizat în diferite situații, să aibe maniere frumoase, să fie politicoși. Putem spune că în educarea și dezvoltarea copiilor, în formarea personalității lor rolul primordial îl are, pe lângă mediu și societate, familia. Aceasta intervine încă de la nașterea copilului să satisfacă nevoile primare de hrană, odihnă, somn, adăpost, dragoste, ocrotire, atenție, mai apoi de curiozitate, de comunicare, de explorare,de cunoaștere, etc. Între 1-3 ani se formează primele norme de comportare, urmând ca între 3-5 ani copiii să înceapă să înțeleagă regulile, să le respecte, învață prin imitație reguli de politețe, de adresare civilizată. Până la vârsta de 6-7 ani copilul trebuie: să aibă deja formate priceperi, deprinderi de a se hrăni, de a se îmbrăca, de a comunica, socializa, să cunoască și să aplice norme și reguli de conduită moral-civică (de politețe, respect), adică bunele maniere, un limbaj dezvoltat și un anumit grad de dezvoltare emoțională. Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp.Acest climat poate fi pozitiv sau negativ.Copilul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, copilul le datorează educaţiei primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă"). Când spunem că un copil are „cei șapte ani de-acasă”, ne referim la faptul că este bine crescut, adică știe să salute, să mulțumească, să se adreseze respectuos cu cei mai în vârstă și cuviincios cu cei de vârsta lui, adică are șansa de a se adapta mai ușor în societate. Calitatea educației primite în familie depinde de nivelul educației părinților și a celorlați membri ai familiei cu care vine în contact, din punct de vedere moral comportamental. Aici el învață la început prin imitație ce e bine și ce e rău, își însușește noțiuni despre adevăr, dreptate, dragoste, credință, încredere în sine, învață să fie uman. În concluzie „cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos, cu bună-cuviință pe tot parcursul zilei, de a avea maniere frumoase în orice situație și cu toată lumea: colegi, frați, părinți, bunici, vecini, profesor, etc. Politețea, buna-cuviința și bunele maniere se învață mai întâi în familie și mai apoi în grădiniță, școală. Dacă oferi respect, la rândul tău vei primi respect.

55

Bibliografie:

***,,Tribuna învăţământului’’, Revistă naţională de informaţie şi 20 septembrie 2009

Prof. Ioan Oancea, Prof. univ. Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile copilului”, Institutul român pentru Drepturile omului, București, 2008

***,,Învăţământul primar’’, Revistă dedicată cadrelor didactice, Editura Miniped, Bucuresti,

atitudine, Nr.1015-1016,7-

Nr.1-2/2005

56

57

57

58

58

59

59

60

60

61

61

62
62

62

Cei şapte ani de acasă

prof. Burcescu Florentina Nicoleta Şcoala Gimnazială Călmăţuiu de Sus

Politeţea, conform DEX-ului, este o comportare conformă cu buna-cuviinţă, o atitudine amabilă, politicoasă. Conduita civilizată, politicoasă se învaţă mai înâi din familie, din fragedă copilărie. Când vorbim despre ,,cei şapte ani de acasăne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Ei sunt piatra de temelie în educaţia comportamentului civilizat, un instrument important de orientare pe drumul vieţii. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasăne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,,cei şapte ani de acasă”. Dar educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte a cunoştinţelor despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite in familie. Tot in familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate.Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii ,,a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără ,,cei şapte ani de-acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5-6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi altii doresc dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogaţirea cunoştinţelor acestuia. Totuşi, trebuie să acceptăm că în primii ani de viaţă, petrecuţi în familie, nu se poate însuşi întreaga gamă de cerinţe ale conduitei civilizate şi politicoase. Multe dintre aceste cerinţe vor fi întâlnite în viaţă mai tîrziu şi pot fi însuşite „din mers”. Aşa cum înţelepciunea nu se dobândeşte dintr-o dată, tot astfel şi politeţea se câştigă pe îndelete , cu răbdare. Conduita civilizată şi politeţea nu se pot învăţa ca o poezie, sau numai după un anumit cod. Politeţea nu este o pelerină care se aruncă peste umăr când şi când. Ea trebuie să fie o „trăsătură constantă”, o expresie a sincerităţii, a bunăvoinţei şi a corectitudinii.

BIBLIOGRAFIE :

1. MARINESCU SILVIA , DINESCU RODICA (2007), Invitaţie la educaţie, Ed. Carminis, Piteşti;

2. COSMA TRAIAN (2007), Ora de dirigenţie în gimnaziu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;

63

Importanta celor 7 ani de acasa Prof. Burci Adriana Școala Gimnazială Nr. 17 ,,Ion Minulescu” Constanța

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare ale copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă poate învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este

64

important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Un copil manierat se va descurca mai bine în relatiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalti, decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasa. Cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca parintii să fie un bun model pentru el. Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Prin menţinerea unor legături cu şcoala, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

Bibliografie Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006

http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa

https://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/

65

Familia primul formator al celor „șapte ani de acasă

Inst. CĂLTUȚ-IONESCU FLORENTINA Grădinița PP nr. 3 Mangalia

Educația reprezintă totalitatea experiențelor individual realizate și social existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viață, cu rolul de a proteja, crește și dezvolta ființa umană prin înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate și demnitate proprie. Aceasta asigură fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase, ale dezvoltătii sociale, spirituale și culturale complexe. Ceea ce învață copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăța tot restul vieții.

Perioada cuprinsă între 0 și 6-7 ani este cea în care copiii se dezvoltă rapid, iar dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, mai târziu este mult mai dificilă și mai costisitoare compensarea acestor pierderi. Este cunoscut faptul că alegerile făcute în copilărie și acțiunile întreprinse de părinți și de societate au o influiență puternică și de durată asupra copilului.

Pentru că cei șapte ani de acasă încep de când se naște copilul, familia este primul mediu care îl formează și influiențează. Familia constituie sinteza unei triple dependențe a acestuia față de părinții săi:

dependența socială, întrucât familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare și ca atare favorizează stabilirea contactelor copilului cu societatea și cunoașterea propriei sale ființe; dependența educațională, exprimată prin aceea că din primele luni de viață și până la vârsta școlarăcopilul învață în familie mersul, vorbirea, contactul intuitiv cu mediul natural ambiant, primind în esență primele elemente de educație. Îmbogățirea socială și educativă a copilului continuă pe măsură ce el pătrunde în alte medii sociale, îndeosebi în grădiniță și mai apoi în școală. Dezvoltarea copilului în familie se impune a fi apreciată prin atmosfera unică în felul ei, a climatului afectiv și educativ pe care acest mediu i-l creează fiind asfel “fabricile ” care produc personalități umane.

Încorporând copilul într-un anumit cadru socio-cultural propriu, familia își propune și își impune copilului căile de realizare a naturii sale umane. Și aceasta o face prin introducerea sa în viața de zi cu zi, prin contactul cu obiectele și oamenii, prin inițierea în nenumărate activități și formarea unor deprinderi, ajutându-l să descopere noțiuni și să respecte norme, ca și prin oferirea unor modele umane pe care le va urma sau de care va încerca să se distanțeze, devenind personalitate autonomă. Familia nu este deci numai un adăpost, ci este, mai ales, o bază de plecare. Pentru a-și îndeplini acest rol familia trebuie să fie deschisă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în această lume. Trecând pesteoboseală și preocupările zilnice, adevărații părinți trebuie să iși găsească timp să comunice cu copiii. Să le asculte păsurile și să le răspundă la întrebări, să-i antrenezeîn lucrări utile, uneori mai dificile.

Familia este mediul de inserție a copilului în societate și cultură, ea constituie poarta prin care acesta este introdus în viața umană și în cadrul căreia își va forma personalitatea.

66

,,Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.,, A.S.Makarenko

Învățător: CETEA NADA Colegiul Național de Artă ,, Ion Vidu,, Timișoara

Când vorbim despre cei șapte ani de acasă facem referire la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până când acesta merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

67

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ

BIBLIOTECAR: PAULA LUIZA CHIRU ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 142, BUCUREȘTI

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Ar fi bine dacă părinţii şi- ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit

68

celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele pentru copiii nostri.

BIBLIOGRAFIE Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

69

Proiectul Educațional Național ”Cei șapte ani de acasă!”

Importanța educației parentale

Prof. înv. primar Roxana Chitic Școala Gimnazială nr. 22 ”I.C. Brătianu” Constanța

”Tratează copiii ca și cum sunt deja ceea ce ar putea fi și ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să fie” (Goethe)

Papa Ioan Paul al II-lea spune, într-una din catehezele sale, că educația copiilor este ”o artă dificilă, o misiune grea pentru părinți căci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente câteva luni, însă pentru a-l face să crească în bine și în virtute nu e de ajuns o viață întreagă”. Arta creșterii și educării copiilor reprezintă pentru părinți o adevărată aventură. Nu există rețete pentru un părinte perfect care să garanteze fericirea unui copil. Părințiii au rolul primordial în creșterea copilului, asigurând în primul rând climatul familial, afectiv și moral și apoi resursele financiare necesare dezvoltării normale și armonioase a copilului. Ei sunt cei mai importanți profesori ai copilului pe tot parcursul vieții, dar mai ales în primii ani, influențând formarea și educarea lui. Fiecare copil este unic, dezvoltându-se în ritm propriu, într-o manieră logică de la simplu la complex. El manifestă preferințe și caracteristici individuale în comportamentul său, își face prieteni și dorește să fie ca ei, preferă jocurile de grup în compania altor copii de vârste apropiate, își exprimă gândurile, emoțiile, sentimentele, dorind să fie înțeles. Este greu să educi un copil, mai ales când orice părinte dorește să aibă un mic geniu, bun la toate, deosebit de inteligent, dansator, sportiv, pictor, solist vocal, poliglot, etc. Nu ne gândim la sufletul lui, la dorințele lui, la plăcerile lui, la faptul că este un omuleț în miniatură cu voința lui, cu sentimentele lui, cu emoțiile lui. Dacă propriul copil nu răspunde pozitiv la toate cerințele noastre suntem triști, unii chiar furioși, nu acceptăm eșecul, oboseala și lipsa motivației din partea lui. Prin el dorim să ne împlinim dorințele și visele neatinse fără să realizăm că sunt ale noastre nu ale lui. Pentru a fi părinți buni ar trebui să cunoaștem câteva din drepturile copiilor și obligațiile părinților reușind să creștem astfel copii responsabili, care vor deveni cetățeni responsabili într-o societate în plină dezvoltare. În prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie,

aşa

Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de- acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele

cum

credem

e

mai

bine.

70

din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. Deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, Nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei- cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

71

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ…

Profesor limba franceză: CHIŢU VIRGINICA GABRIELA Școala gimnazială nr 2 Titu Târg, Titu, Dâmbovița

Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Factorii cheie în educația primită în cei șapte ani de acasă sunt- relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Acest tip de educație trebuie să ofere echilibru. In calitate de profesor, doresc să fac un studiu de caz, pornind de la faptul că mulți copii, datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează sau sunt izolați voit de colegii de școală. Aici putem vorbi de repercursiunile educației primite în cei șapte ani de acasă și este interesant de văzut cum își pun amprenta pe viața școlarului. Trecând cu privirea de la un colţ la altul al unei săli de clasă obişnuite,la un moment dat ,retras într- o bancă şi cu ochii plecaţi privind parcă în profunzimi ,o să găseşti cu siguranţă un elev. La prima vedere tinzi să-l ignori dar ceva din interior te îndeamnă să cauţi….Este copilul “antipatic” Dar cum este perceput în societatea contemporană termenul de “copil antipatic”? Tuturor cadrelor didactice ne surâde ideea de a vorbi despre elevii capabili de performanţă, de rezultatele deosebite ale acestora dar să nu uităm să-i analizăm şi pe cei care nu fac parte dintr-un anumit grup format într-un colectiv de elevi. Un cadru didactic adevărat trebuie să se recunoască în elevii săi, să tindă tot timpul spre analiza comportamentului acestora. Cadrul didactic nu intră într-o şcoală pentru a prezenta elevilor informatiile pe care le posedă ci este un MODELATOR DE PERSONALITATE. Pentru acest lucru este necesară multă MĂIESTRIE. De-a lungul activităţii mele la catedră am analizat comportamentul elevilor şi am înţeles starea de spirit a celor “antipatici” şi ceea ce este necesar a se face în cazul lor Este bine ştiut faptul într-o clasă există relaţii de tip formal şi informal ce imbracă forme variate. Poate cele mai interesante sunt relaţiile afectiv-simpatetice de preferinţă,de respingere sau de indiferenţă. Un lucru de subliniat este existenţa acestor stări poate provoca anumite perturbări în “micul univers” al grupului format. Când vorbim despre un elev “antipatic” este necesar să privim lucrurile din două unghiuri:

a) din perspectiva atitudinii “antipaticului” faţă de ceilalţi elevi

b) din perspectiva atitudinii grupului faţă de acesta

Pentru antipatici , fiecare zi este o provocare; ei sunt victime în cadrul grupului, sunt tachinaţi,necăjiţi de colegi. Ceea ce este interesant, este diminuarea respectului faţă de sine-iată primul semnal de alarmă. Pentru colegii de clasă antipaticul este un individ care nu ţine ritmul cu ei,nu se ridică la nivelul aşteptărilor lor;din această cauză acesta capătă o deznădejde legată de viitor. Dar poate că acest elev are probleme în familie, probleme de comunicare pornite chiar din natura mai emotivă şi acest lucru nu este înţeles de către ceilalţi. Ce este dureros, este că în cadrul grupului deşi nu există diferenţă de rasă,naţionalitate,vârstă,religie, aceşti elevi sunt marginalizaţi,chiar respinşi. Este bine ştiut faptul că un grup de elevi se formează pe anumite principii spuse sau subînţelese iar dacă elevul retras, “ antipatic” nu intră în jocul acestui grup,judecata celorlalţi este dură,decisivă. De aceea, este necesar să se acţioneze atât din partea familiei cât şi a şcolii deoarece există pericolul ca un astfel de elev să se autoizoleze si în final să fie necesară intervenţia unui psiholog sau psihiatru

72

Un dialog deschis între acest elev şi cadrul didactic sau un anumit coleg sau în cadrul orelor de dirigenţie poate ameliora situaţia. Cadrul didactic trebuie să intervină cu un fel de terapie educativă. Este necesar ca acest elev să fie antrenat în activităti şcolare sau extraşcolare pentru a-i cultiva încrederea în sine,pentru a-l responsabiliza, pentru a-l plasa în poziţie de lider. Se poate observa că acest elev antipatic să fie capabil să realizeze lucruri deosebite dar să-i fie teamă să iasă în evidenţă, de teama reacţiei grupului care nu-l acceptă. Relaţia copil-profesor-rinte trebuie să existe pe încredere,dragoste,sprijin pentru a-l putea face să treacă peste acest moment al existentei sale Trebuie să învăţăm să educăm elevii în primul rând ca să devină buni, cooperanţi, deschişi, să poată pune pe primul loc viaţa de familie, fără a face diferenţa între cei capabili de performanţă şi cei nesociabili,închişi în sine. Este necesar să-i sustragem din lumea obscură în care trăiesc şi să le predăm şi să-i evaluăm în funcţie de capacitatea intelectuală a fiecăruia şi de particularităţile de vârstă. Este bine ştiut că în dezvoltarea unui şcolar se combină ereditatea cu impactul mediului în care trăieşte;copiii se nasc cu temperamente diferite dar şi reglarea condiţiilor de mediu contribuie la transformarea lor ca adulţi. Raportându-ne la cei șapte ani de acasă…toți trebuie să-i avem și să diseminăm corespunzător ceea ce am primit ca moștenire spirituală.Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. În concluzie, acești șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții pe viitor.

BIBLIOGRAFIE:

Spock,Benjamin,Parker ,Steven ,2000, Îngrijirea sugarului şi a copilului,Editura ALL Educational,Bucureşti Stoica,Marin, 2002,Pedagogie şi psihologie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,Editura Gheorghe Alexandru, Craiova.

73

Importanța celor 7 ani de acasă

Prof. înv. primar Chivu Aura Magdalena Colegiul Național ,, Ioniță Asan

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialiștii, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează sunt importante în dezvoltarea copilului. Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. ,,El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate explora tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologii. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa

74

şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

5. www.copii.ro

6. www.scribd.com

7. www.didactic.ro

75

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Autor: CIOARA CORALIA CODRUȚA Școala Gimnazială nr.2 Tămașda

Sintagma „CEI 7 ANI DE ACASĂ” cumulează învățare,îngrijire și protecție timpurie a copilului. Acesta la naștere vine pe lume ca o coală albă pe care cei din jur vor scrie de-a lungul copilariei mesaje cu voie sau fără voie.Micuța ființă umană va învăța să vadă lumea pentru început prin ochii celor din jurul său până când va fi ea însăși capabilă să fie independentă din toate punctele de vedere,să aibă propria identidate și propriile păreri,dar până acolo este de străbătut cale lungă,timp în care copilul învață de la cei din preajma sa prin imitație.Cei apropiați îi vor transmite atât mesajele adresate direct ca de exemplu cunoștințele pe care aceștia vor să le dobândească,dar și indirect,copilul observând atitudinile și comportamentele celor apropiați între ei cât și în societate. Întreaga viață a omului este o succesiune de căutări și încercări de atingere a unor idealuri

personale specifice vârstei,stabilite de fiecare individ în parte în funcție de molelele alese în acea perioadă

a vieții lui și acestea sunt în strânsă legătură cu scara sa de valori care își are originile în copilărie,în

modelele inițiale care sunt părinții.De aceea Gaston Bachelard spunea :”Copilăria durează toată viața.Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de adult.”,iar Grigore Vieru a spus:”Copilăria e taina dezvăluirii viitorului.” Cei 7 ani de acasă sunt temelia întregii vieți,ei asigurând fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase ale devenirii spirituale,culturale și sociale care îi vor oferi individului identitatea și demnitatea proprie. Copiii se nasc cu potențialități virtuale de dezvoltare, comunicare,învățare, care numai prin stimulare și orientare pozitivă se transformă în capacități.În perioada copilăriei timpurii (de la 0 la 7 ani) creierul uman se dezvoltă cu o viteză incredibilă și inegalabilă pe tot parcursul vieții.În primul an de viață creierul se triplează în dimensiune,ajungând la trei sferturi din greutatea creierului adultului,de aceea în această perioadă se fac cele mai multe achiziții și cele mai durabile.Învățarea este continuă pe parcursul vieții,dar în această perioadă ea este foarte diversificată,micuța ființă crește fizic,se dezvoltă motoriu, cognitiv,își dezvoltă vocabularul și își exersează comportamentele sociale având loc o permanentă transformare și maturizare emoțională și o evoluție perceptivă continuă care stă la baza cunoașterii.În perioada copilăriei este esnțială asigurarea dezvoltării integrale,depline și normale a copilului și acumularea de către acesta a cunoștințelor,capacităților,deprinderilor și atitudinilor necesare pe tot parcursul vieții. Fiecare om este unic,având propriile nevoi,dar în același timp este o ființă socială și pentru a se

putea integra în societate trebuie să dobândească un bagaj minim de cunoștințe și deprinderi stabilit prin norme nescrise de comunitate și aici este de fapt esența “Celor 7 ani de acasă”care constă în dezvoltarea

și integrarea armonioasă a factorilor biologici personali cu cei de educație , cei culturali și sociali.

Copilăria cu tot ceea ce include ea în privința dezvoltării personale constituie puntea individului către lumea înconjurătoare,către viitorul său și în același timp ea reprezintă rezervorul său energii nesecate în fața obstacolelor vieții,este după cum spunea L.Blaga “Inima tuturor vârstelor”.Dacă “inima e puternică “ chiar și când pierzi totul în viață material vorbind te ai pe tine ca personalitate puternică și o poți lua de la început oricând,deci cea mai mare bogăție a omului este el însuși,deci implicit “ Cei șapte ani de acasă!”

Bibliografie:

Bolboceanu A., Vrânceanu M., Ghid psihologic. Preşcolarul. Editura Lumina, Chişinău, 1996. Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa, Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi, 1999. Ghidul cadrelor didactice pentru educaţia timpurie şi preşcolară,Ministerul Educației și Tineretului al Republicii Moldova

76

Cei 7 ani de acasă! CIOBANU LACRAMIOARA IRINA

Mediul familial

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.

Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei.

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor , au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase. În perioada 3-7 ani ,copilul este caracterizat printr-o mare deschidere spre mediu ,print-o curiozitate vie,prin dorința de a afla cauza unor procese și fenomene percepute sau despre care i se vorbește ,manifestată prin fecvența mare a întrebărilor ,,de ce? ,, și ,, ce este asta,,? .Copilul este asemănat cu un burete care absoarbe informații,cu un ochi larg deschis spre lume ,cu o ureche atentă la tot ce se

77

spune în jur. Mediul familial și grădinița sunt factori care-i pot satisface dorința de activitate și pofta de joacă ,activitatea preferențială la această vârstă. Colegii de clasă(grupul de copii) acționează ca factor de socializare a copilului. Mulți copii de vârstă preșcolară mică își dezvoltă capacitatea de comunicare în contact cu cei de aceeași vârstă. Frații mai mari își pun amprenta pe dezvoltarea experienței copilului. Dacă aceștia sunt de vârstă școlară copilul află o mulțime de lucruri despre școală. Frații mai mici dezvoltă, la preșcolar,sentimentul responsabilității ,comportamentului plin de grijă față de cei născuți după el. Rudele apropiate pot influența -pozitiv sau negativ-educația și comportamentul preșcolarului. Grupul de prieteni-reprezintă grupul de referință al preșcolarului la care copilul se raportă ca

egal. Tipul de relații se nuanțează și se diversifică ,amplificându-se conduitele de integrare în grupul de copii Se diferențiază conduita față de persoanele de diferite vârste și ocupații din ambianța social- culturală a copilului. Personalitatea -constituie un ansamblu structurat de dispoziții înnăscute și însușiri achiziționate(prin acțiunea mediului și a educației ,prin reacțiile individuale la acestea),care realizează adaptarea originală a individului. Personalitatea este acea organizare dinamică,integrată particularitățile și a însușirilor -mintale,morale,afective,conative-care determină adaptarea unică a indivizilor la mediul social. În structura personalității identificăm în primul rând :temperamentul,aptitudinile și caracterul. Deosebit de activă este formarea comportamentelor autonome ,organizarea deprinderilor și obișnuințelor ( de alimentare ,îmbrăcăminte,igienice)Prin acestea, copilul își însușește elementele de bază ale fondului de adaptare culturală supranumite ,,cei 7 ani de acasă,, ,deși se dobândesc și în grădiniță.

Bibliografie:

Pedagogie Preșcolară- ed.Aranis autor Elisabeta Vioculescu

78

Cei șapte ani de acasă

Diac. prof. Ciudin Lucian Școala Gimnazială „ Geo Bogza”, Bălan, jud. Harghita

Copilul vine de acasă, din mijlocul familiei, cu anumite deprinderi și va intra în școală – în mijlocul colegilor lui – având aceste deprinderi. La început de drum va fi sfios, dar va avea și darul de a se împrieteni cu acești colegi ai lui cât mai repede. Cei șapte ani de acasă se caracterizează prin comportamentul cu colegii și toată activitatea copilului în școală. Copiii care nu sunt bine educați acasă, care nu au cei 7 ani de acasă, sunt copii problemă, dezordonați în timpul orei, nu-și fac temele, în timpul pauzelor sunt brutali, pun piedică, cad, se împing, sunt gata să dea cu pumnul, vorbesc urât, așa cum i-au auzit pe părinții lor. Copiii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasă din cochilie, precum pictura sau sculptura. Părinții devin pictori, artiști, sculptori, creând locuitorii Împărăției Cerești. Așadar, e nevoie de mare atenție când lucrezi la chipul Împărătesc. Nu e îngăduit ca sufletul unui copil să devină peșteră de tâlhari. Sufletul unui copil este cetatea și templul Domnului, de aceea construirea ei, de la temelie până la tavan, trebuie să se facă cu cea mai mare grijă și atenție. Dumnezeu ajută, dar îi și răsplătește cum se cuvine pe părinții care o construiesc bine, pedepsindu-i, însă, pe cei ce nu-și dau deloc silința. Familia creștină trebuie să fie mereu ca o „ mică Biserică”, sau „ Biserica de acasă”, în care să se dea mereu întâietate valorilor eterne. Părinții care neglijează educația creștină a copiilor, sunt mai răi decât criminalii, deoarece nu este așa de cumplit lucru a ascuți sabia și a într-arma dreapta și a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde și a prăpădi un suflet. Copiii sunt dornici de lumină, cerând o lumină potrivită cu forțele sale sufletești. Sufletul său sentimental cere o școală părintească, care să-i vorbească de la inimă către inimă, pentru ca tot cuprinsul lecției să poată avea răsunet în sufletul său. Cei mai potriviți cateheți ai copilului, sunt chiar părinții lui, pentru care motiv găsește cel mai potrivit material pentru copii în învățământ, istorisirea narațiunilor biblice de către părinți. Istorioarele biblice sunt prima materie de învățământ a copilului, iar metoda este istorisirea cu căldura inimii părintești față de copii. Școala naturală pentru sufletul copilului o recomandă fericitul Augustin, „ non a docentibus sed a loquentibus” , fiind cea mai potrivită cu sufletul copilului, care vine la școală de la vorba caldă a mamei sale, de la căminul părintesc. Fiecăruia i-a fost dat titlul de tată și de mamă. De aceea a hotărât Dumnezeu ca să fim iubiți de părinți, ca să avem educatori ai virtuții, căci nu numai zămislirea de copii îl face pe bărbat tată, ci și educarea copiilor în chip frumos; la fel, nu numai nașterea o face pe femeie mamă, ci și creșterea copiilor în chip ales. Că acest lucru este adevărat și că nu natura, ci virtutea îi face pe părinți, vor mărturisi părinții înșiși. Când copilul crește, numai amintirea copilăriei sale fericite, plină de dragoste și de bucurie duhovnicească, va fi zălogul apropierii pe mai departe de Dumnezeu și al îndepărtării cu succes de ispitele pe care le va întâlni negreșit pe parcursul vieții. Primul lucru cu care copiii trebuie învățați este să ia în serios cuvântul, să aibă o atitudine serioasă față de cuvinte, al doilea lucru este zgârcenia în vorbire, „ cine își păzește gura își păzește sufletul său” ( Pilde, 13, 3 ), al treilea lucru este adevărul, minciuna este respingătoare pentru un suflet curat, așa cum sunt respingătoare murdăria fizică și mirosul urât. Dacă copilul n-a fost bine educat, dacă ați neglijat ceva, v-ați preocupat prea puțin de el, sau din întâmplare v-ați lăsat pe tânjală și ați uitat de copil, atunci multe vor trebui refăcute, îndreptate. Această muncă de îndreptare, de reeducare, nu mai e un lucru tocmai atât de ușor. Părinții să nu uite niciodată aceasta și să se silească să facă educația în așa fel încât să nu fie de refăcut mai târziu nimic adică totul să fie bine făcut de la început. Uneori, anumite trăsături de caracter ale tatălui sau mamei par a fi selecționate. Sunt copii care copiază de preferință defectele, alții, calitățile. Odată cu vârsta, alte imagini vor provoca alte identificări capabile să orienteze dezvoltarea personalității. Copilul găsește alte modele la școală, în societate, în viață.

79

Cei 7 ani de acasă

Prof. Ciudin Victorița-Ionela, Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu”, Miercurea – Ciuc

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.

A-l învăța bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din spațiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Părinții sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenția că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulțumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenți în educarea copilului. Dacă mama îl învață să spună mulțumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinții trebuie să fie înțelegători şi să accepte greșelile involuntare. Să nu uite că şi adulții greșesc uneori, darămite copiii. Sau, cum spune autoarea Michiela Poenaru, în cartea intitulată „ Cei șapte ani de acasă ”, atunci când copiii greșesc, li se fac observații și nimeni nu este bucuros când i se fac reproșuri. Însă autoarea ne propune o soluție în acest sens: politețea. Când copiii greșesc, nu trebuie sa se sperie, ci să îi învățăm să se corecteze, să-și recunoască greșeala, să-și ceară scuze pentru faptele necuviincioase și să-i întrebe pe adulți cum este bine, frumos sau corect să acționeze.

80

Iată o poezie frumoasă și simplă, care vine în sprijinul ideilor de mai sus:

Daca eşti cuviincioasă Și te porți frumos mereu, ai șapte ani de-acasă, Să-și dea seama, nu e greu.

De ajuți un bătrânel Ca să își ducă o plasă, Sau pe un puști mititel, Ai cei șapte ani de-acasă.

fii fetiță cuminte, Liniștită, serioasă, Toți vor spune, ia aminte:

"Are șapte ani de-acasă!"

Iar atunci când tu saluți Si te-înclini politicoasă, Vor spune mulți cunoscuți:

"E cu șapte ani de-acasă!"

Și la scoală, negreșit, Tu să fii sârguincioasă, Să-nveți ce n-ai reușit, În cei șapte ani de-acasă!

de Aurora Luchian

Învățături interesante ne transmit și următoarele citate:

Copiii, sunt mâinile cu care prindem cerul.interesante ne transmit ș i următoarele citate: H.W.Beecher Este de o mie de ori mai bine

H.W.Beecher

Este de o mie de ori mai bine să ai bun simț fără educație decât să de o mie de ori mai bine să ai bun simț fără educație decât să ai educație fără bun simț.

Robert G. Ingersoll

Când te supără vreun pici- Zice doamna directoare – Vezi întâi ce tată are, Apoi George Piteş - Zice doamna directoare –Vezi întâi ce tată are, Apoi George Piteş

Cine deschide poarta unei școli, închide o închisoare. coli, închide o închisoare.

Victor Hugo

legea o aplici!

Un om ce poseda cunoștințe dar e needucat este ca ș i un inel de aur pus în botul cunoștințe dar e needucat este ca și un inel de aur pus în botul unui

porc.

Jan Amos Komensky

Un copil educat la scoală este un copil needucat ." scoală este un copil needucat."

81

George Santayana

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof.Ciuhandu Manuela

Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolara că nu are bune maniere. Manierele bune sunt obţinute de copil în contactul zilnic cu membrii familiei. El imită ceea ce vede şi aude. Nu se poate cere copilului alt comportament decât cel observat la părinţii lui. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile. De părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi insuseasca în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care, părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă

Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

- Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă, firesc cu „bună ziua”.

- Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

- Comportamentul cu prietenii. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc

destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult.Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

- Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul

părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu placere”.

- Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui care serveşte masa.

- Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o

folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

- Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni, evitandu-l pe cel din urmă.

Pe langa insusirea acestor norme este important sa-l indrumam pe copil in urmatoarele directii:

82

- sa-si poata evalua obiectiv pozitia in raport cu o situatie (sa stie ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca, etc)

- sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur (sa foloseasca un

limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznic, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa evite sa-si spuna parerea)

- sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu potential periculos sau sa poata oferi un ajutor la timp cuiva

- sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige cu eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut)

De asemenea, e important, ca independenta copiilor sa fie stimulata. In cazul in care, in copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme: ori va incerca totul ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte unele situatii si sa faca unele alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.

Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi, bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament care se doreste a fi insuflat copilului, precum şi zile în care pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.Soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.