Tristei (Ilarie Voronca)

mi port ca pe-un copil bolnav tristeea,

prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plang;

i-aud cum crete nelinitea nceputului de toamn departe,

i cum alearg psrile ploii, pe acoperiuri negre i se frng.

E-aceeai amintire i-aceeai dezndejde veche.

A vrea cu braele tale de ast-var s m cuprinzi;

pesc pe urmele trecutului nostru, cum a merge dup un om cunoscut,

i, totui, nu-i mai gsesc gestul, n lacul cu mohorte oglinzi.

E pretutindeni, un aer apstor, ca de spital,

i pomii n despletiri, i spun mhniri tiute.

Amintirea ta mi nchide drumul ca un mal,

i-mi simt gndurile, n pietriul umed, czute.

Aa: vino s-mi ridici sufletul, ca pe-o coaj de copac,

i s-mi citeti durerile nchise cuiburi de psri triste,

acolo. Minile tale s-mi fie dezndejdii, mtsoase batiste,

i ochii ti, pentru copilul tristeelor mele, odihnitor hamac,

Vntul rscolete cerul ca pe-o carte deschis.

Aud fitul foilor pe care-s scrise attea poveti dureroase.

De departe vine prevestirea unui sfrit apstor,

i eu mi port tristeea ca pe-un copil, prin sli de spital reci i ntunecoase.