Educatia permanenta

Unele dintre ideile esentiale pe care s-a bazat (si se mai bazeaza înca) multa
vreme organizarea si functionarea sistemelor scolare sunt în prezent supuse unei
analize critice, adevarul lor fiind, total sau partial, contestat. Evolutiile societatii
contemporane pun sub semnul îndoielii unele dintre afirmatiile al caror continut a
fost, uneori, considerat axiomatic.

Redam câteva dintre aceste idei-principii.

1. Copilaria este vârsta ideala pentru educatie

Aceasta afirmatie, cu o lunga traditie europeana, (care si-a gasit o exprimare

explicita la Comenius) a fost, în urma cercetarilor si ideilor puse în circulatie de
psihologul american W. James, considerata ca fiind unul dintre principiile
psihopedagogice fundamentale ale organizarii sistemelor de învatamânt. Dupa W.
James, dezvoltarea individului poate fi subdivizata în doua mari etape: pâna la 24
(25) de ani, vârsta maximei receptivitati formative ce trebuie deci consacrata
proceselor de educare, de regula, institutionalizate; dupa 24 de ani, perioada vietii
active, consacrata carierelor profesionale, în care individul pune în valoare ceea ce
a asimilat în prima etapa. Surprinzatoare nu este nici afirmatia maximei
receptivitati educative din prima etapa, nici separarea celor doua perioade (cu
exceptia, poate, a momentului acestei separari). Ideea care a produs impactul
teoretic cel mai important a fost cea privitoare la incapacitatea adultului de a
învata, de a fi supus unor influente educationale sistematice. În fapt, W. James
considera ca cele doua perioade de vârsta sunt specializate, criteriul fiind
receptivitatea educationala. Aceasta conceptie s-a tradus în organizarea scolara pe
care o cunoastem si care se încheie în jurul vârstei de 24-25 de ani, consacrând
practic ceea ce se afirmase teoretic.

Este corect acest punct de vedere, multa vreme considerat incontestabil? El este
doar în parte adevarat, si anume în acea parte care sustine ca perioada copilariei
si tineretii se caracterizeaza prin maxima receptivitate sub raport educational.
Cercetarile actuale de psihologie genetica si a învatarii, de psihopedagogie a
adultilor dovedesc cu certitudine ca la vârsta adulta capacitatea de învatare nu
dispare. O serie de aspecte ale învatarii se realizeaza mai bine la vârsta adulta.
Desigur, capacitatea de învatare a adultului nu se manifesta la acelasi nivel de
performanta pe toata durata vietii, ea reducându-se progresiv. Dar este cert ca
adultul are suficiente disponibilitati pentru învatare.

1
Aceasta separare si specializare educationala a vârstelor a fost determinata si de
ambiguitatile privind modul în care a fost înteles raportul dintre copilarie si vârsta
adulta. În perspectiva diacronica putem distinge trei moduri succesive de
întelegere a acestui raport.

Primul model este dominat de (paradigma) teoria homunculului si se

caracterizeaza prin cvasiidentificarea copilului cu adultul. Copilul era considerat un
adult în initiativa, diferenta dintre ei fiind doar de natura cantitativa. Nici un fel de
diferenta calitativa, nici o separare a dezvoltarii fizice de cea psihica de natura sa
surprinda evolutiile calitativ-specifice din copilarie în raport cu vârsta adulta. Acest
model nu a permis, de aceea, elaborarea unor abordari educationale
particularizate în raport cu specificul vârstelor.

Aceasta orientare a fost puternic zdruncinata si apoi anulata de punctul de vedere

al lui J. J. Rousseau, care afirma, în mod explicit (cu argumente care în spiritul lor
sunt si astazi corecte), existenta unei deosebiri calitative între copil si adult. Spre
deosebire de modelul homunculului, punctul de vedere rousseauist accentueaza
diferenta, ruptura, separarea copilariei de vârsta adulta. Este o ruptura
epistemologica fundamentala care a fost asemuita cu o revolutie coperniciana în
pedagogie si psihologie. Rousseau afirma un nou statut psihologic si educational al
copilariei, ca etapa de vârsta ce se caracterizeaza prin particularitati psihice ce o
diferentiaza calitativ si fundamental de celelalte vârste. Acest punct de vedere a
deschis calea unor cercetari sistematice de psihologie a vârstelor (mai ales a
copilului) îndeosebi a celor privind identificarea specificului copilariei, ajungându-
se la conceperea unor modalitati educationale fundamentate pe acest specific.
Dincolo de progresele remarcabile înregistrate în abordarea copilariei, aceasta
orientare s-a concretizat într-o anumita marginalizare a cercetarilor asupra vârstei
adulte, asupra potentialului sau educational. Punctul de vedere rousseauist poate
fi considerat sursa ideilor lui W. James, care au putut fi admise ca adevaruri atâta
timp cât cercetarile privind adultul au fost insuficient dezvoltate.

Treptat s-a conturat o noua perspectiva asupra raportului dintre copilarie si vârsta
adulta. În ultimul deceniu, o data cu extensia considerabila a cercetarilor de
psihopedagogie a adultilor, aceasta relatie a fost repusa în termenii continuitatii si
unitatii vârstelor, fiecare din vârste fiind marcata de specificul ei, dar având certe
elemente de continuitate. Fiecare vârsta este deci un element într-un continuum.

2. Sa-l învatam pe copil tot ceea ce trebuie sa stie la vârsta adulta

Acest al doilea principiu se bazeaza pe modelul stabilitatii sociale, care asigura,

între altele, o cariera socio-profesionala, ce se poate realiza pe toata durata ei,
prin cunostinte si competente asimilate în perioada formarii initiale.

2
Dinamica societatii contemporane, caracterizata prin accelerarea schimbarilor în
toate sferele dezvoltarii sociale, a anulat treptat acest model. Cresterea rapida a
volumului informational în toate domeniile, "uzura morala" a cunostintelor corelate
cu dinamica diferitelor profesii fac caduca asezarea învatamântului pe principiul
amintit.

Desi nu se poate nega faptul ca exista (si va exista totdeauna) un set de

cunostinte si competente ce trebuie asimilate în perioada formarii initiale,
societatea contemporana ne pune în fata unor situatii noi care impun cu necesitate
educatia continua si permanenta a individului pentru a se adapta noilor solicitari.

3. Primordialitatea scolii în raport cu alte mijloace educationale

Sistemele educationale cunoscute pâna în prezent s-au bazat pe monopolul

institutional al scolii. Un astfel de model a putut functiona optim atâta vreme cât
alternativele educationale din afara scolii erau putin dezvoltate si nu puteau
deveni concurente. Deceniile din urma însa au pus în evidenta o dezvoltare a noi
medii educationale în afara scolii, capabile sa devina o alternativa (fie
complementara, fie concurentiala) pentru educatia formala de tip scolar. Extensia
educatiei nonformale si informale a evidentiat si anumite carente ale educatiei
scolare, conducând la anumite contestari si critici (uneori foarte vehemente, ca în
teoria "descolarizarii societatii"). S-a conturat, din ce în ce mai mult, ideea ca
scoala trebuie considerata în ansamblul modalitatilor sociale de educatie, care
constituie sistemul social de educatie. Multe din noile modalitati de educatie
satisfac nevoia de educatie permanenta a individului.

Constatam deci ca, în mare masura, cele trei principii sunt astazi reconsiderate,
ele pierzând din importanta lor de altadata. Si aceasta sub presiunea schimbarilor
sociale care impun o noua viziune în domeniul educational, dominata de
paradigma educatiei permanente, care constituie, fara nici o îndoiala, una dintre
achizitiile fundamentale ale ultimelor decenii.

Conceptul de educatie permanenta are o pregnanta valoare euristica, el

determinând ample si profunde reconsiderari si regândiri atât în sfera conceptuala
(teoretica), cât si în cea actionala (practica) a educatiei contemporane. El a permis
o mai corecta întelegere si definire a scopurilor si obiectivelor educatiei,
reconsiderarea si organizarea pe alte baze a continuturilor învatamântului,
introducerea unor noi modalitati si forme de instruire si educare, asigurarea
coerentei si unitatii sistemului educational.

Pentru a întelege mai bine valoarea acestui concept se impune o sumara precizare
a sensului sau. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, desi este un concept foarte

3
vehiculat, intrând chiar în limbajul cotidian, el este asimilat si utilizat cu sensuri si
în contexte, de multe ori, inadecvate sub raport stiintific. Desigur, acest lucru se
datoreaza, pe de o parte, noutatii sale, iar, pe de alta parte, unei foarte largi arii
de folosinta. Fara a enumera toate utilizarile sale inadecvate, vom evidentia pe
cele mai des întâlnite.

Confuzia cea mai frecventa este considerarea educatiei permanente ca o noua

forma sau un nou tip de educatie, alaturi de cele traditionale (intelectuala, morala,
estetica etc.). Aceasta confuzie este alimentata si de cunoscutul fenomen de
diversificare a câmpului educatiei, prin adaugarea unor noi componente, cum sunt
educatia pentru pace si cooperare internationala, educatia ecologica, educatia
nutritionala, educatia pentru dezvoltare si participare etc. În acest context
întâlnim, adesea, (eronat, desigur,) enumerata si educatia permanenta.

Termenul "permanenta" prezent în sintagma "educatie permanenta" produce si el

confuzii, una dintre ele fiind considerarea sensului sau într-o perspectiva istorica,
în acest caz educatia permanenta fiind cvasiidentificata cu permanenta educatiei.
Ori, în acest din urma caz, este vorba de faptul ca educatia reprezinta un proces
social-uman prezent în viata societatilor, înca de la formele primitive, incipiente de
organizare sociala, fiind permanent implicat în schimbarile sociale.

În fine, trebuie sa semnalam si anumite interpretari reductioniste, care desi se

apropie de sensul corect, cuprind doar anumite aspecte, partiale. Este cazul
considerarii educatiei permanente ca educatie continua, ce se realizeaza pe tot
parcursul vietii individului. În acest caz avem o definire doar din perspectiva axei
temporale, care, desi corecta, este unilaterala.

Asa cum remarca J. Thomas, unul dintre cunoscutii teoreticieni ai domeniului,

conceptul de educatie permanenta înglobeaza toate aspectele si dimensiunile
actului educativ, iar întregul care rezulta este mai mult decât suma partilor.
Educatia permanenta nu este nici un sistem, nici un domeniu educativ, ea este
principiul pe care se bazeaza organizarea globala a sistemului educational.

Principiul educatiei permanente inspira astazi majoritatea reformelor educative din

lume. Cu toate acestea, nu exista înca vreun sistem global de educatie conceput în
întregime în perspectiva educatiei permanente, ci doar încercari si experiente. În
acest sens se poate spune ca reflectia teoretica depaseste realitatea practica.

Dificultatile punerii în practica a ideii educatiei permanente provin mai ales din
profunzimea si radicalitatea transformarilor pe care le impune. Educatia
permanenta este un adevarat proiect educativ, care are un caracter prospectiv si

4
vehiculeaza un sistem de valori. Ea implica, în ultima instanta, un proiect de
societate.

Educatia implica doua dimensiuni fundamentale ce trebuie avute în vedere în

definirea si întelegerea sa:

• Dimensiunea (axa) spatiala (desi termenul nu este probabil cel mai

adecvat) sau orizontala, prin care desemnam extensia educatiei în toate
sferele existentei si vietii socio-umane. Aceasta perspectiva interpretativa a
condus la înlaturarea mentalitatii pagubitoare ca educatia se realizeaza doar
prin institutiile scolare. Evolutiile sociale contemporane au pus în evidenta
existenta a numeroase alte surse de educatie de tip extra- si nonscolar,
configurând alaturi de educatia formala (de tip scolar) alte doua mari spatii
educationale - educatia nonformala (realizata prin numeroase institutii
sociale cu relevanta educationala, cum sunt institutiile cultural-stiintifice,
mass-media, unitatile economice etc.) si educatia informala (ce acopera
gama larga a numeroaselor influente spontane, nesistematice, tranzitorii, ce
se realizeaza în spatiul contactelor sociale de tot felul, în care este implicat
individul în diferite momente ale existentei sale extrainstitutionale).
• Dimensiunea (axa) temporala (sau vertical-longitudinala). Sensul ei major
este extensia educatiei pe toata durata vietii individuale. Noile achizitii din
domeniul psihologiei vârstelor si învatarii au dovedit, fara dubiu, capacitatea
indivizilor de a învata si de a fi educati la orice vârsta, desigur în forme si cu
intensitati modelate de particularitatile psihosociale la diferite vârste.

Conceptul de educatie permanenta ne atrage atentia, de asemenea, asupra

faptului ca influentele educationale trebuie sa vizeze integralitatea persoanei
umane. Se vorbeste, de aceea, de "educatie permanenta integrata", termenul
"integrata" desemnând , pe de o parte, integrarea tuturor instantelor si formelor
de educatie la diferite nivele (educatie prescolara, educatie scolara, educatia
adultilor) si, pe de alta parte, integrarea într-un sistem unitar a tuturor formelor
sociale de educatie (formala, nonformala si informala).

Educatia permanenta înseamna deci un proces integrator al tuturor influentelor

educationale, într-un sistem coerent si convergent, exercitate asupra individului -
în modalitati variate si specifice - pe toata durata vietii sale. Educatia permanenta
trebuie deci înteleasa, mai degraba, ca un principiu de organizare a educatiei. Ea
are, în ultima instanta, un caracter paradigmatic pentru organizarea educatiei
contemporane.