Sunteți pe pagina 1din 1

Afinitatea mea pentru orice formă de artă care-şi impune un stil propriu şi care nu se

încadrează în modelele tradiţionale mă face să mă opresc în primul rând la James Joyce.


Opera sa a reformat din temelii mentalitatea asupra scriiturii romanului secolului XX şi
nu numai. Joyce este un mare inovator al limbii engleze moderne, dar şi un creator de
tehnici originale precum fluxul conştiinţei sau, în special, monologul interior, care, prin
tendinţa către detaşare şi dramatizare completă, din "Ulise", diferă de funcţiile sale din
romanul modern. S-a spus că la Joyce monologul exprimă în mod simultan gânduri şi
trăiri ale diferitelor personaje: de pildă Bloom îi include pe Stephen sau Molly. Cu Joyce,
monologul interior exprimă simultan nivelurile gândirii conştiente şi inconştiente,
raţiunea şi impulsurile cărnii, astfel chiar şi ideile pe care personajele nu le iau în seamă
fiind totuşi exprimate. Acest ultim aspect pare să fie cel mai important, fiindcă implică
faptul că, spre deosebire de alţi scriitori moderni, la Joyce simplul monolog interior nu
mai este un mijloc de auto-revelare. Pentru el, lumea gândirii şi implicit cea a timpului
subiectiv nu reprezintă întregul adevăr. Bloom, care "vede" practic mai mult decât avem
impresia că vede, fără să fie lăsat totuşi să privească totul, are un punct de vedere
comprehensiv, dar niciodată complet subiectiv. Joyce nu are încredere necondiţionată în
adevărul individual şi subiectiv al minţii, precum Virginia Woolf, de exemplu, în
romanele căreia punctul de vedere al personajelor este şi punctul ei de vedere, deci un
monolog interior total. La Joyce, monologul interior reprezintă o perspectivă limitată,
depăşită prin neimplicarea bine-cunoscută şi prin încercarea de a atinge cel mai mare
grad posibil de dramatizare, inclusiv cu ajutorul monologului interior, care, ca orice artă,
dramatizează conştiinţa, adevărul minţii. Romanul lui Joyce dramatizează arta însăşi. În
această privinţă, putem cita distincţia pe care o face T. S. Eliot între ceea ce numeşte cele
trei voci ale poeziei: vocea poetului cu sine însuşi sau poezia lirică; vocea poetului cu
publicul sau monologul dramatic; vocea poetului încercând să creeze un personaj
dramatic sau genul dramatic. În "Circe" a lui Joyce, nu există public, cu toate că, în
termeni de formă, mai toate convenţiile unei piese se găsesc aici. Dar personajele sunt
leitmotivele, gândurile, obsesiile, umbrele şi luminile. Nu există o personalitate anume,
care să fie jucată, ci numai gânduri care "joacă" în faţa unui public inexistent, într-o
stranie îmbinare de elemente aparţinând celor trei convenţii mai sus menţionate. Deşi
publicul e inexistent, apare scena, acţiunea, textul, indicaţiile scenice şi personajele.
Aceste persoaje, totuşi, nu sunt dramatizate prin acţiune sau prin vorbire, fiindcă
personajul este vorbirea însăşi. Joyce dramatizează nu o persoană, ci monologul interior
însuşi. A treia voce o dramatizează deci pe prima.
Utilizarea tehnicilor artistice de către Joyce, precum şi stilul său poetic ilustrează o
tendinţă pronunţată în afara stilului narativ propriu-zis, caracteristic romanului
tradiţional. "Tehnica" lui Joyce înseamnă a vedea "lumea într-un grăunte de nisip"
(William Blake), fapt pe care l-a realizat renunţând la clişeele de limbaj şi la structurile
prea bine cunoscute ale unei limbi închistate în canoanele literare ale secolul al XIX - lea.
O lume romanescă sieşi suficientă care nu se bazează pe standarde public-acceptate.