Sunteți pe pagina 1din 5

TEORIA MONETARIST A INFLAIEI

Teoria monetarista a inflatiei, denumita si materialista, a furnizat o


analiza critica a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins
intensitatea maxima la nceputul anilor '70, odata cu aparitia a doua articole
semnate de Milton Friedman[1] intitulate "O schema teoretica a analizei
monetare" (1970) si "Teoria monetara a venitului nominal" (1971), precum si
in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. n plus, la formularea si
popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomica, au contribuit si
lucrarile urmatorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner si A.H. Meltzer
(1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976,
1981) si M.J. Parkin (1975). In ace 11111d321l ste lucrari monetariste rolul
central este jucat de explicarea procesului inflationist. Cu toate ca acesti
autori au abordari teoretice diferite, trei ipoteze apar n mod constant n
lucrarile lor:

1.inflatia este in esenta un fenomen monetar;

2.teoria keynesiana , pe care monetaristii o echivaleaza cu o curba


simpla a lui Phillips , neajustata la asteptari, nu poate explica problema
inflatiei, n special accelerarea inflatiei;

3.rata de crestere si accelerarea ofertei de moneda explica rata


inflatiei si, respectiv, accelerarea inflatiei.

Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreste sa devina nsa,


mai mult dect o teorie a inflatiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare
de a stabili o paradigma teoretica la nivel macroeconomic alternativa la
punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetaristii nu alcatuiesc un grup
omogen si cum ei difera, att ca metodologie ct si din punct de vedere al
specificitatii metodelor, este foarte greu de caracterizat scoala de gndire
macroeconomica a monetarismului printr-o lista de teoreme general
acceptate. Totusi, au existat asemenea initiative din partea mai multor autori
, ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea Monetarism publicata in 1976, H.
Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) si in special Th.Majer si altii care au
incercat sa caracterizeze monetarismul n douasprezece propozitii.

Membrii scolii monetariste se disting prin acceptarea urmatoarelor


patru propozitii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. sistemul economic


revine automat la un echilibru de ocupare deplina in urma unei tulburari ;
rata somajului revine la valoarea ei "naturala"

2.orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o


ocupare deplina, desi rezulta rate ale inflatiei diferite.

3.o modificare a ratei de crestere a ofertei de bani modifica mai inti


rata cresterii economice reale (si, de aici si rata somajului) ; pe termen lung
acest efect real dispare si se mentine numai o crestere permanenta a
tendintei ratei inflatiei (teorema acceleratiei)

4.politica activista de gestionare a cererii este respinsa, fie ea


monetara sau fiscala, si se prefera "reguli" pentru politica monetara pe
termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilitatii nu se afla in mod intmplator pe primul loc. In


esenta, teza existentei unui sistem economic inerent stabil reprezinta o
propunere a monetaristilor (deoarece economia de piata se caracterizeaza
prin instabilitate si , in consecinta, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este
dect o propunere apriorica), asa cum remarca A.Leijounhuford in 1976.
Stabilitatea pietei ca sistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre
exemplu, se afirma ca piata muncii tinde mereu spre echilibru , adica rata
somajului este egala cu rata naturala, care reprezinta numai somajul de
frictiune. Pe baza postulatului stabilitatii, monetarismul exclude posibilitatea
unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de
oferta de bunuri si forta de munca. Astfel, monetarismul trece dincolo de
granitele teoriei economice si se caracterizeaza, totodata, ca avnd o doza de
ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, facnd
referire la postulatul stabilitatii.

Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiana arata ca economia reala


este instabila intr-un mod nalt si gestiunea monetara are o relevanta si un
control redus asupra ei. Opinia adeptilor monetaristi afirma, in schimb, ca
economia reala este relativ stabila in mod inerent, dar ca ea poate fi
destabilizata de evolutiile monetare care trebuie prin urmare sa fie controlate
ct mai bine posibil printr-o politica monetara abila.

Cea dea doua teorema a monetarismului (care arata ca orice crestere


a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina), poate fi denumita si
teoria cantitatii pe termen lung. Intr-o stare stabila, in care toate variabilele
sunt anticipate corect, rata inflatiei este influentata exclusiv de rata de
crestere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in conditiile
unui nivel al ocuparii depline este independenta de o rata a inflatiei anticipata
corect.

A treia teorema a monetarismului, mult mai importanta dect cea


mentionata anterior, este teoria cantitatii pe termen scurt. Aceasta teorie
sustine ca accelerarea ratei de crestere a ofertei de bani (adica o rata mai
rapida a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determina, temporar, o
suplimentare a ratei cresterii economice reale si, prin urmare, reduce rata
somajului. Inflatia rezultata duce la o ajustare a sistemului economic. In
decursul acestui proces de ajustare, rata cresterii economice reale revine la
valoarea initiala. Astfel, accelerarea cresterii reale obtinute printr-o rata mai
rapida de crestere a cantitatii de bani este doar temporara. Karl Brunner a
intitulat acest principiu drept "teorema acceleratie". Majoritatea autorilor
monetaristi, precum Fridman, Brunner, Laidler apeleaza la acest principiu,
dar cu particularitati diferite ale modelelor. Totusi, per ansamblu, teorema
acceleratiei detine un rol central in analizarea procesului de ajustari pe
termen scurt.

Cea dea patra propozitie acceeptata de adeptii monetarismului are ca


element central respingerea politicilor monetare si fiscale discretionare.
Gestionarea activista a cererii si, politicile compensatorii anticiclice sunt
considerate o sursa de instabilitate. Modelul monetarist arata ca productia si
ocuparea pot fi influentate de politica economica numai intr-att inct sa
determine modificarea de preturi care nu sunt anticipate de agentii economici
din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale
va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preturilor (sau rata inflatiei) se
va mentine. Monetaristii se indoiesc, de asemenea, ca cei care decid politica
economica au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor
economice relevante si, cu att mai putin, de a prevedea efectul viitor al
schimbarilor curente intervenite in instrumentele de politica economica.
Problema esentiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii
economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de crestere
pentru oferta de bani sau reguli de constanta pentru politica fiscala.

In cadrul monetarismului unii autori fac distinctie intre doua scoli de


monetarism: monetarismul I si monetarismul al II-lea (scoala asteptarilor
rationale). Adeptii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru
propozitii mentionate anterior, iar adeptii celei de a doua scoli monetariate
sunt de acord doar cu propozitiile 1, 2 si 4.

Monetarismul I se intemeiaza pe distinctia intre curbele lui Phillips pe


termen lung si, respectiv, scurt. Pentru monetaristii de tipul al II-lea nici
macar nu exista o curba a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele doua
scoli este ca, in vreme ce monetarismul I accepta procese de ajustare pe
termen scurt in care piata bunurilor si piata muncii pot fi in dezechilibru,
monetarismul al II-lea presupune ca exista nu numai o tendinta catre
echilibru pe termen lung, ci si o serie continua de echilibre.

Conform abordarii asteptarilor rationale, propozitia trei (care nu este


agreata de adeptii acestei scoli) a programului monetarist ar trebui sa fie
modificata in felul urmator: politica monetara are efecte reale, dar acestea
nu sunt cauzate de componenta imprevizibila a ofertei de bani si, prin
urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica sistematica.

In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la


inflatie, mai trebuie mentionata si opinia monetaristilor referitoare la
economia deschisa.Abordarea monetara a teoriei balantei de plati, dezvoltata
in special de B.Mundell si H.G.Johnson se concentreaza asupra modelului
unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica si in cazul
Romniei), conectata la economia mondiala prin intermediul balantei de plati.
Prin contrast cu teoria monetarista a economiei inchise, acest model
accentueaza faptul ca o crestere interna a ofertei de bani nu ridica rata
interna a inflatiei, dar duce la o deteriorare a balantei de plati.

Laureat al premiului Nobel pentru economie n 1976, a fost profesor de


stiinte economice la Universitatea din Chicago, actualmente cercetator in
cadrul Institutului Hoover (S.U.A.). Principalele lucrari sunt: "Eseuri in stinta
economica pozitiva" (1953), "Capitalism si libertate" (1962), "Inflatie si
somaj" (1976)

curent de gndire economica care are la baza punctele de vedere ale


economistului J.M.Keynes (1883-1946), sitund in centrul atentiei
urmatoareme aspecte: wtabilitatea sistemului de piata si mentinerea unei
ocupari depline; rolul banilor, dinamica pe termen scurt a economiei de piata

curba lui Phillips este dezvoltata in capitolul al II-lea al lucrarii

Rata "naturala" a somajului este un concept dezvoltat de Milton Friedman si


reprezinta acea forma de somaj proprie persoanelor care hotarasc in mod
deliberat sa inceteze lucrul total sau partial. Acest tip de somaj mai este
cunoscut si ca somaj voluntar.

Aceasta idee a fost accentuata de Laidler. Ea corespunde in acelasi timp si prezentarii lui
Brunner si Meltzer:"O teorie monetarista trebuie sa indeplineasca 3 conditii:

1-starea catre care se indreapa sistemul pe termen lung depinde de stocuri


(bani) si nu de fluxuri ;

2-ajustarea la o modificare a cantitatii de bani presupune o substitutie intre


bani, alte bunuri si noua productie ;

3-sistemul economic este stabil.

Miscarile cumulative ale preturilor sau productiei rezulta, in principal, din


deciziile sau actiunile guvernelor, nu ale unei institutii individuale
J.Tobin (1980) si F.H.Hahu (1980)