Romania si Marile Puteri din Europa, de la Criza Orientala la marile aliante din

prima jumatate a secolului al XX-lea.

Dupa venirea la tron, a principelui Carol I, in 1866, politica externa a Romaniei a urmarit
obtinerea independentei de stat. Redeschiderea Crizei Orientale din 1875 a fost considerata
de catre statul roman ca fiind oportuna pentru concretizarea obiectivului. Pe fondul
problemelor interne ale Imperiului Otoman, Rusia si Austria incearca sa isi consolideze
autoritatea in SE Europei.
Cu toate ca suzeranitatea otomana nu mai ramasese decat una simbolica in a doua
jumatate a sec al XIX-lea, Carol I nu putea admite sa fie conducatorul unei tari lipsite de
suveranitate nationala. Raspunsul Portii la initiativele diplomatice romanesti a fost unul
negativ, drept pentru care domnitorul a inteles ca singura varianta posibila este cea militara.
Prilejul favorabil pentru atingerea scopului i-a fost oferit de redeschiderea Crizei Orientale
odata cu rascoalele antiotomane din Bosnia-Hertegovina si Bulgaria (1875-1876), dar si de
razboiul purtat de Serbia si Muntenegru impotriva acelorasi turci (1876).
Rusia a incurajat rascoalele antiotomane din anii 1875-1876, intreprinse de popoarele
slave din Peninsula Balcanica, urmarindu-si propriile interese expansioniste. Acest fapt a fost
unul dintre motivele declansarii razboiului ruso-turc dintre anii 1877-1878, pregatit prin
semnarea cu Romania a unei conventii militare ( 4 aprilie 1877 ), care reglementa trecerea
trupelor rusesti pe teritoriul statului roman, in drumul lor catre Dunare. Astfel, rusii aveau
astfel obligatia sa respecte integritatea teritoriala a Romaniei, trebuiau sa ocoleasca
Bucurestiul si sa suporte toate chieltuielile necesare operatiunii de traversare. Ca atare, pe 12
aprilie 1877, Rusia a declarat razboi Portii, incepand inaintarea spre Dunare. Principatele au
ramas initial neutre, desi urmareau obtinerea independentei.
In aprilie 1877, artileria otomana a bombardat orasele de la Dunare, ca reactie la
ajutorul dat Rusiei in traversarea teritoriului roman pentru a ataca la sud de Dunare Iperiul
Otoman. Armata romana a ripostat, bombardand Vidinul. Ca atare, Poarta a declarat
suspendarea legaturilor diplomatice cu Romania.
Pe 9/21 mai 1877, in Parlament, ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a proclamat
independenta Romaniei. Acest nou statut politico-juridic trebuia confirmat international.
Esecul trupelor rusesti la Plevna, din iulie 1877, i-a determinat pe rusi sa solicite ajutor militar
romanilor, principele Carol I incuviintand acest lucru. In consecinta, in august 1877, trupele
romanesti au trecut Dunarea si au acordat Rusiei un ajutor militar cu adevarat meritoriu, cu rol
hotarator in victoria finala asupra turcilor. Astfel, intre august 1877 si ianuarie 1878 armata
romana a obtinut importante victorii, reusind sa cucereasca numeroase redute turcesti
(Grivita, Rahova, Plevna, Smardan).
Finalul razboiului a dat castig de cauza rusilor si aliatilor sai romani. In urma incheierii
conflictului, pe 19 februarie/3 martie 1878 a fost redactat tratatul de la San Stefano, care a
recunoscut, printre altele, independenta Romaniei. Insa Marile Puteri nu au acceptat
valabilitatea acestuia si au hotarat desfasurarea unui al doilea Congres de Pace, la Berlin.
Tratatul de la Berlin, din iulie 1878, a recunoscut oficial independenta Romaniei, care primea si
Dobrogea; Rusia prelua sudul Moldovei, retrocedat Moldovei in 1856.
Urmarea principala a obtinerii independentei a fost proclamare Romaniei ca regat, in
1881, si cresterea prestigiului ei pe plan diplomatic.
Pentru ca situatia din Balcani ramanea in continuare tensionata chiar si dupa razboiul
ruso-turc de la 1877-1878, si acesta, in special, din cauza pretentiilor hegemonice ale Rusiei,
Romania a cautat sa gaseasca o alianta care sa-i garanteze noul statut de tara independenta si
suverana. Astfel s-a produs apropierea Romaniei de Tripla Alianta (in componenta sa intrand
Germania, Austo-Ungaria si Italia), cu care tara noastra a semnat un tratat de alianta in 1883.
Aderarea la aceasta alianta a dus la scoaterea Romaniei din izolarea diplomatica in care
se afla si a consolidat securitatea externa, cu toate ca pe termen lung alianta era in contradictie
cu interesul legat de desavarsirea unitatii nationale si contravenea sentimentelor majoritatii
populatiei romanesti.
La inceputul secolului al XX-lea s-a derulat o alta etapa a Crizei Orientale, reprezentata
de cele doua razboaie balcanice, desfasurate in 1912 si, respectiv, 1913. La cel din urma a
participat si Romania, ingrijorata de modificarea statu quo-ul zonal din cauza pretentiilor
teritoriale ale Bulgariei. In 1913, Bulgaria si-a atacat fostii aliati din timpul primului razboi
balcanic, Muntenegru, Serbia si Grecia. In ajutorul acestora au venit Romania si Imperiul
Otoman. In iulie 1913, trupele romanesti au traversat Dunarea si au inaintat fara lupta spre
Sofia. Comunicatiile capitalei Bulgariei au fost taiate, iar tarul Ferdinand a cerut regelui Carol I
sa opreasca inaintare trupelor romane. Tratativele de pace au avut loc la Bucuresti, iar
Romania a obtinut Cadrilaterul, ca efect al implicarii sale in razboi.
La inceputul sec al XX-lea, o data cu izbucnirea Primului Razboi Mondial si confruntarea
dintre cele doua aliante politico-militare, Tripla Alianta respectiv, Tripla Intelegere, Romania se
gasea in fata unei mari dileme. Desi era membra a Triplei Aliante, o mare parte a opiniei
publice si a clasei politice simpatiza Antanta, din care faceau parte Franta, Marea Britanie,
Rusia.
Pozitia Romaniei in momentul declansarii razboiului in 1914 a dovedit sentimentele
antanofile ale romanilor, care dorind implinirea idealului national, nu puteau merge in razboi
alaturi de Autro-Ungaria (sub stapanirea careia se aflau inca Transilvania si Bucovina). Ca atare,
Consiliul de Coroana, intrunit la Sinaia in 1914, a hotarat neutralitatea Romaniei, desi regele
Carol I si cativa apropiati ai acestuia ar fi dorit respectarea tratatului incheiat in 1883. Dupa
moartea regelui Carol I, in septembrie 1914, urmasul sau, Ferdinand, carui pozitie antanofila
era cunoscuta, a incurajat inceperea trativelor cu Antanta. Aceste tratative s-au concretizat
prin intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta, incepand cu anul 1916.
Intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta a fost cauzata de promisiunea venita din
partea acestei aliante conform careia, la sfarsitul razboiului, Romania va putea sa-si recastige
dreptul asupra Transilvaniei si Bucovinei.
 Pe 14 august 1916 Romania declarat razboi Austro-Ungariei; armata romana a patruns in
Transilvania, pe care a eliberat-o. Pe 5 septembrie 1916, la Turtucaia, a avut loc insa
infrangerea armatei romane, iar in perioada septembrie-noiembrie 1916 a avut loc
contraofensiva armatelor Triplei Aliante care au reusit sa ocupe Bucurestiul si doua treimi din
teritoriul Romaniei. Catre sfarsitul lunii noiembrie 1916, autoritatile romane s-au retras la Iasi;
frontul s-a stabilizat pe linia Oituz-Siret-Dunare.
In iarna anilor 1916-1917 armata romana s-a refacut cu ajutorul misiunii militare
franceze, condusa de generalul Henri Berthelot, iar vara anului 1917 s-a dovedit decisiva
pentru insasi supravetuirea statului roman, in contextul intentiilor Germaniei care dorea
scoaterea Romaniei din razboi printr-o ofensiva in Moldova. Armata romana a reusit sa obtina
victorii importante in fata Puterilor Centrale, prin luptele de la Maresti, Marasesti si Oituz din
perioada iulie-august 1917.
Din pacate, iesirea Rusiei din razboi, care in 1918 a semnat pacea cu Tripla Alianta, a
angrenat-o si pe cea a Romaniei; la 7 mai 1918, statul roman a fost nevoit sa semneze Tratatul
de Pace de la Buftea-Bucuresti cu Tripla Alianta, prin care Romania a fost obligata sa cedeze
Dobrogea, anexata Bulgariei. De asemenea, Austro-Ungaria a preluat o suprafata de 5600 km
patrati din Muntii Carpati, iar Germania urma sa exploateze timp de 90 de ani bogatiile
naturale ale tarii. Armata romana a fost demobilizata.
Semnarea armistitiului de catre Austru-Ungaria si Germania, in toamna lui 1918, a gasit
Romania mobilizata din nou de partea Antantei, ceea ce i-a adus statutul de tara invingatoare
in razboi.
In 1918, in haosul razboiului care a determinat, printre altele, si dezmembrarea
imperiilor multinationale, cele trei provincii romanesti aflate sub stapanire straina (Basarabia,
Bucovina, Transilvania) au proclamat, rand pe rand, unirea lor cu Romania.
Astfel, Basarabia, prin organul sau reprezentativ, Sfatul Tarii, a hotarat, in data de 27
martie 1918, unirea cu patria-mama. In acelasi an, in noiembrie, Congresul General al
Bucovinei a decis unirea cu Romania, iar in Transilvania Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1
decembrie 1918 a votat Rezolutia Unirii cu Romania. Toate aceste actiuni ale romanilor din
afara granitelor au fost incurajate si de proclamarea dreptului popoarelor la autodeterminare,
lucru realizat de presedintele american Woodrow Wilson, in 1918.
Asadar, prin vointa romanilor din Basarabia, Bucovina si Transilvania, si in conditii
externe favorabile, s-a realizat in 1918 Romania Mare, un stat unitar, suveran si independent.
Valabilitatea acestor acte istorice a fost recunoscuta in cadrul Congresului de Pace de la
Paris, in 1919. Noua realitate politica va fi legitimata prin incoronarea la Alba-Iulia, pe 15
octombrie 1922, a lui Ferdinand si a sotiei sale, Maria, ca regi ai Romaniei Mari, precum si prin
adoptarea unei noi constitutii, cea din 1923.
Adoptarea Constitutiei din 1923 a insemnat recunoasterea noilor realitati social-politice
de dupa 1918. Totodata, a reprezentat un imbold dat clasei politice si societatii romanesti prin
democratizarea sistemului de conducere, incurajata de introducerea votului universal, precum
si prin acordarea acelorasi drepturi si libertati cetatenesti inclusiv minoritatilor, recent
integrate in statul romanesc. Ca atare, prin legea electorala
din 1926, se permite reprezentarea minoritatilor in Parlament, care isi creaza propriile
partide politice. In aceste conditii au aparut partide etnice ca Partidul maghiar, Partidul
German, in timp ce principalele partide interbelice au fost Partidul National Liberal si Partidul
National Taranesc (creat in 1926, prin unirea Partidului National Roman din Transilvania,
condus de Iuliu Maniu, cu Partitidul Taranesc, condus de Ion Mihalache). Partidul Conservator
va disparea de pe scena politica di cauza realizarii reformei agrare din 1921.
In perioada interbelica viata politica romaneasca a cunoscut pentru mai multi ani o
stabilitate prin alternanta la guvernare a PNL si PNT, economia a fost incurajata si s-a refacut
dupa pierderile suferite in timpul razboiului, iar societatea a cunoscut noi transformari prin
crearea unei clase de mijloc puternice, reprezentate de burghezie si intelectuali. Toate acestea
au dus la consolidarea statului national unitar roman.